Apariția și evoluția logicii.

Obiectul logicii și logica juridică

Logica reprezintă, poate, cea mai veche formă de cunoaștere consistentă a lumii. Chiar dacă se
vorbește despre știința logicii, în realitate logica este o meta-știință, deoarece nu putem concepe o
cunoaștere necontradictorie în absența unor principii care să vizeze gândirea corectă. „Logica nu
creează lucruri sau cunoștințe; ea le demonstrează.” (Dobrinescu, 1996).

Indubitabil, prima abordare sistematică a logicii aparține geniului antichității, Aristotel (384-322
î.Hr.). Partea principală a gândirii corecte a fost numită de Aristotel „Analitică” sau „Apodictică” și are
în vedere demonstrarea, raționamentuldemonstrativ, raționamentul care derivă din premise
adevărate. „Dialectica” este partea gândirii corecte care se ocupă de raționamentul probabil, acel
raționament ce derivă din premise probabile, iar dacă premisele sunt doar aparent probabile
(incorecte), atunci „Eristica” este partea din logică ce tratează aceste lucruri.

Este interesant de remarcat faptul că termenul de „logică” a apărut mult mai târziu în gândirea
filosofică în sensul pe care îl cunoaștem astăzi. Pentru Aristotel, logic însemna mai curând
„abstract”, „probabil”, fiind folosit uneori peiorativ. Pentru înțelesul de astăzi al logicului, Aristotel
folosea termenul de „analitic”. (Botezatu, Introducere în logică, 1997).

Cele trei mai domenii ale analiticii au făcut obiectul unui număr de șase scrieri (cărți), cunoscute mai
târziu sub numele de „Organon” (Instrument), chiar dacă nu Aristotel le-a ordonat astfel, ci un
succesor al său, Andronicos din Rhodos (sec. I î.Hr.):

 Categoriile – vizează prezentarea predicatelor situate la nivelul maximal de generalitate, numite

„categorii”, introducând ceea ce numim „teoria noțiunilor”;
 Despre interpretare – abordează aspecte ce țin de teoria propozițiilor, în special de opoziția acestora;
 Analitica primă – se ocupă de teoria formală a silogismului;
 Analitica secundă – are în vedere studiul teoriei demonstrației;
 Topica – vizează studiul raționamentelor probabile (al dialecticii);
 Respingerile sofistice – vizează studiul raționamentelor incorecte (al eristicii);

Și înainte și după Aristotel, studiul gândirii corecte, analitica, a reprezentat obiectul preocupării unui
număr impresionant de școli filosofice. Astfel, la Epicur (341-270 î.Hr.) îl întâlnim sub numele
de „canonică”, în timp ce Zenon din Eleea (490-430 î.Hr.) vorbește despre „dialectică”, opusă însă
analiticii aristotelice.

Termenul „logică” începe să depășească nuanțele lui Aristotel încă de prin primul secol î.Hr., în
scrierile lui Marcus Tullius Cicero(107-44 î.Hr.), însă sensul de astăzi a fost stabilit în secolul II de
către un exeget al lui Aristotel, Alexandru din Aphrodisias (cca. 150-210).

Cuvântul „logică” derivă din grecescul „logos” (λόγος), cuvânt complex, cu o semnificație
vastă, cele mai cunoscute accepțiuni fiind acelea de „cuvânt”, „enunț”, „discurs”, „raționament”, fiind
introdus pentru prima dată în filozofie de către Heraclit (cca. 535-475 î.Hr.). Dacă luăm în
considerare faptul că cele mai multe științe au, în denumirea lor, particula „logos”, ne putem face o
idee despre importanța logicii în cunoașterea umană.

Logica lui Aristotel se numește și logică clasică, reprezentând trunchiul din care s-au desprins, în
funcție de necesități, multiple ramuri, precum: logica matematică, logica temporară, logica denontică,
psiho-logica, logica juridică și altele.
„Adevărul nu se găsește în lucruri, ci în conceptele pe care îl conțin” este o bine cunoscută sintagmă
utilizată de Socrate (cca. 470-399 î.Hr) pentru a arăta esența metodei de definire a conceptelor,
denumită de către acesta prin termenul de maieutică.

După Socrate, cel mai important lucru este să ajungem la adevăr, acesta fiind esența oricărui
concept, însă pentru a putea găsi esența conceptelor, ele trebuie mai întâi definite, folosind
maieutica, înțeleasă ca un demers de generalizare pornind de la un număr de cazuri particulare.
Ceea ce este comun, valabil pentru anumite cazuri particulare, devine esență, poate fi aplicat și la
alte concepte de același timp, pe baza unui proces inductiv de generalizare. În aceeași notă,
Socrate discuta și despre ironie, ca fiind o artă de a constrânge, de a bloca adversarul cu ajutorul
întrebărilor, de a-l determina să ajungă la contradicții, aceasta fiind originea artei oratoriei avocaților
de mai târziu și, implicit, a logicii juridice.

Înainte de a aprofunda elementele specifice logicii juridice se cuvine să investigăm și impactul pe

care îl are logica asupra altor domenii ale cunoașterii, pentru a putea identifica, în mod clar, obiectul
de studiu al acesteia.

Obiectul logicii
Sensul aristotelic al logicii se păstrează și în prezent. Logica este, în mod cert, știința gândirii
corecte, mai exact „analiza și critica gândirii” (Botezatu, Introducere în logică, 1997). Doar că
de gândire se ocupă multe alte științe și discipline științifice, în primul rând gnoseologia (teoria
cunoașterii), care abordează critica gândirii și psihologia, interesată de analiza acesteia. Chiar
dacă logosul este parte componentă a celor două științe, asta nu înseamnă că logica este un
„instrument” al acestora, ci se distinge în mod clar.

În timp ce psihologia examinează gândirea integrată în subiectul care gândește, logica studiază
gândirea detașată de subiect. (Botezatu, Introducere în logică, 1997). Astfel, putem spune
că logica dobândește un caracter abstract, interesată de gândirea ideală, corectă, capabilă de a
transmite adevărul. Detașându-se de subiectul care gândește, logica urmărește studiul gândirii
pure.

Discuțiile privind relațiile dintre logică și psihologie s-au manifestat în toată istoria devenirii
acestor două discipline, continuând și în prezent, și situându-se între extrema psihologistă,
conform căreia logica este o componentă a psihologiei și extrema logicistă sau anti-psihologistă,
care susține că demonstrațiile logicii nu presupun intervenția unor factori psihici. (Botezatu,
Introducere în logică, 1997). În realitate, între psihologie și logică există legături puternice, fără
însă ca cele două să se confunde, mai ales acolo unde gândirea corectă ține de stările persoanei,
ca de exemplu în retorică și teoria argumentării, exact acele domenii ce se referă la știința și arta
juridică.

Logica examinează operațiile gândirii detașate de obiectul cunoașterii, în timp

ce gnoseologia (teoria cunoașterii) analizează gândirea raportată la obiectul acesteia (Botezatu,
Introducere în logică, 1997). În acest sens, valorile de adevăr, cum ar fi categoriile „adevărat” și
„fals”, nu sunt proprii logicii, ci gnoseologiei, logica doar utilizându-le ca instrumente.
 Din cele expuse, am putea concluziona că gândirea poate fi abordată prin
legătura pe care o are cu subiectul care gândește, în această direcție acționând psihologia sau cu
obiectul cunoașterii, domeniu predilect al gnoseologiei. Pare că domeniul de studiu al gândirii ar
fi epuizat de aceste două științe, însă nu este așa, deoarece dacă eliminăm atât subiectul, cât și
obiectul gândirii, ajungem la un nou domeniu, anume la structura acesteia. Iată,
așadar, obiectul de studiu al logicii. Putem conchide că logica are în vedere „studiul
structurii gândirii, al mecanismelor pe care gândirea le pune în joc atunci când
argumentează.” (Botezatu, Introducere în logică, 1997).

Așadar, studiul logicii se referă, în primul rând, la studiul validității

raționamentelor și a inferențelor pe care le facem, la analiza schemelor de raționament,
detașate de situațiile concrete în care se manifestă, logica fiind o meta-știință care se ocupă de
structurile, formele, principiile și legile gândirii.

Originea filozofică a logicii este incontestabilă, ea evoluând odată cu nevoia de apariție a legilor,
în strânsă legătură cu dreptul și matematica, domenii în care se urmărește ajungerea la adevăr. La
început, logica folosea limbajul natural, urmărind studiul formării noțiunilor (teoria noțiunii),
judecata (teoria judecății) și elaborarea inferențelor (teoria raționamentului), metoda folosită
fiind aceea a deducției. Această logică poartă denumirea de logică clasică, fiind cunoscută și
ca logică aristotelică sau logică tradițională. Mai târziu, logica s-a abstractizat și s-a desprins
de limbajul natural, „matematizându-se” și adoptând un limbaj simbolic, rezultând astfel logica
modernă, rațiunile ținând, desigur, de eficiență și apariția nevoii de calcul logic.

Deoarece logica se ocupă de studiul validității raționamentelor, este firesc să utilizeze mai multe
metode de verificare a acestora. Astfel, în domeniul logicii clasice, se pot utiliza metodele
deducției și inducției pentru a ajunge de la anumite adevăruri la alte adevăruri, vorbind astfel
despre logica formală, o logică ce studiază formele propoziționale. Dacă ne desprindem de
realitate, de concret și trecem în abstract, eliminând limbajul natural, logica formală
devine logică simbolică, o formă de logică modernă ce utilizează limbajul simbolic. Mergând și
mai departe, ajungem să studiem chiar fundamentele matematicii folosind limbajul simbolic, prin
intermediul logicii matematice.

Logica poate sau nu poate fi ancorată în activități cotidiene, în domenii aplicative. În cazul în
care logica este folosită în anumite domenii, conferindu-le rigoare și validându-le demersurile
specifice, vorbim despre logică aplicată. Dacă logica are un caracter de sine stătător și dorește
formularea unor principii și legi universal valabile, fără referire la un anumit domeniu, atunci
avem în vedere logica pură. Desigur, logica matematică, cea utilizată în programare, ca și logica
juridică sunt logici aplicate în domeniile lor specifice.

Este greu să ne imaginăm domenii neafectate de logică. Din acest motiv, alături de distincția
făcută între logica aplicată și logica pură, am putea vorbi despre logica cognitivă, asimilată
logicii clasice și care se ocupă de raționamente certe, despre logica deontică, cea care operează
cu norme, cu permisiuni, interdicții și obligații, precum și logica întrebărilor (erotetica), din
cele două derivând logica juridică, despre logica epistemică, implicată în procesele de
cunoaștere, despre logica modală, cea care vizează posibilitatea, întâmplarea și necesitatea,
„părintele” logicii deontice, din care derivă și logica probabilităților, utilizată în cercetare,
analiza de date și statistică. Desigur, nu am epuizat tipurile de logică tematică. Am putea
continua enumerarea cu logica estetică, logica valorilor și așa mai departe.

Pentru a găsi adevărul, logica operează cu inferențe. Uneori, în felul maieuticii lui Socrate,
putem pleca de la adevăruri descoperite la cazuri particulare, pe care le putem extinde la alte
cazuri particulare sau pe care le putem generaliza. Este o logică apropiată de cea a
probabilităților, iar adevărul la care se ajunge este tot unul probabilistic, pe care o cunoaștem sub
numele de logică inductivă, utilizată cel mai mult în cercetarea științifică. Alteori, vom proceda
de „sus în jos”, putem utiliza legi sau adevăruri generale pe care le putem aplica în cazuri
particulare sau în cazuri situate la un nivel de generalitate mai redus, folosind, astfel, logica
deductivă.

Majoritatea formelor logicii, mai ales logica pură și cea aristotelică, operează cu valorile de
adevăr „adevărat” sau „fals”, fundamentând așa-numita logică bivalentă. Sunt însă cazuri, în
special atunci când utilizăm logica probabilistică în știință, când lucrurile nu mai sunt atât de
tranșante, între adevărat și fals incluzându-se valori de adevăr intermediare, cum ar fi „posibil
adevărat”, „probabil fals” și așa mai departe, studiul unor astfel de situații intrând în
domeniul logicii polivalente.

Raționamentul prescriptiv și logica deontică

Valorile de adevăr cu care operează logica și care derivă din gnoseologie, conceptele de adevărat
sau fals, au o reprezentare abstractă. Raționamentele logicii, chiar dacă sunt importante, nu
indică înspre o utilitate socială, practică. Iată de ce însuși Aristotel utiliza termenul de „silogism
practic”, aducând logica la nivelul funcțiilor sociale și tratând-o holistic. Una dintre aceste
abordări practice este reprezentată de raționamentul prescriptiv, acea formă de raționament
bazată pe ceea ce este permis și pe ceea ce este interzis. (Epstein, 2013).

La nivelul simțului comun, raționamentul prescriptiv apare foarte frecvent. Atunci când
argumentăm că ceva este legal sau ilegal, când încercăm să convingem pe cineva să nu mai
circule cu viteză prea mare sau când susținem o politică economică, apelăm la acest tip de
raționament. Latura practică a unui astfel de raționament este evidentă și, cu toate că are mai
multe forme, două dintre ele s-au impus: raționamentul prescriptiv bazat pe
reguli și raționamentul prescriptiv bazat pe consecințe.
Raționamentul bazat pe reguli

Acest tip de raționament este întâlnit în deontologie, cuvântul provenind de la grecescul

„deontos” (δεόντως), care înseamnă „așa trebuie să fie”. Prin urmare, deontologia este o doctrină
etică ce susține că moralitatea unei acțiuni trebuie să se bazeze pe faptul că acea acțiune este
corectă sau greșită în conformitate cu anumite reguli, și nu în funcție de consecințele acesteia.
Așadar, deontologia caută legile morale care pot conduce la decizii morale în funcție de
specificul situației, iar raționamentul prescriptiv bazat pe reguli implică cel puțin o regulă
morală ca premisă.

În raționamentul prescriptiv de mai jos, prima premisă este o regulă morală, celelalte trei
având rolul de a prezenta faptele relevante.

Împreună cu regula, faptele conduc la o concluzie ce poate fi social acceptată. Acceptarea

socială a raționamentului nu este însă garantată, fie din cauză că regula morală nu este universal
acceptată, fie pentru că faptele nu concordă între ele sau cu regula. Raționamentul bazat pe reguli
morale nu este atât de puternic precum un silogism aristotelic, asta nu pentru că logica a dobândit
un caracter practic, ci pentru că cel puțin una dintre premise, cea morală, poate fi controversată.
Unii oameni pot accepta că încălcarea unei promisiuni poate fi ceva rău, alții, din contra,
consideră că ar fi rău dacă vreodată ar face ceea ce nu doresc în acel moment.

Raționamentul bazat pe consecințe

Nu de fiecare dată putem ajunge la concluzii morale pe baza unor reguli anterior stabilite ca
premise, deoarece fie nu le putem identifica, fie sunt atât de controversate, încât nu le putem
utiliza. Din acest motiv, am putea apela la o altă formă de raționament prescriptiv, cea în
care concluziile morale sunt deduse pe baza efectelor (a consecințelor) diferitelor direcții în care
pot evolua acțiunile. Putem observa că un astfel de raționament este ceva mai elaborat și
cuprinde un număr de patru elemente: opțiunile, consecințele, judecata și concluzia.

Prin opțiuni, înțelegem toate variantele rezonabile ale acțiunii, nu doar o dihotomie. Nu pot fi
omise apriori opțiuni rezonabile; ele vor fi eliminate doar în urma unor judecăți.

Următoarele premise se referă la consecințele majore ale fiecărei opțiuni,

iar judecata analizează fiecare consecință, pentru a stabili care dintre ele este cea mai bună (sau
cea mai puțin rea). Uneori judecata este unică, alteori poate fi însoțită de alte premise ca fapte. În
fine, concluzia, desigur, joacă rolul cunoscut în orice formă de raționament.

Logica deontică și logica juridică

Raționamentele discutate mai sus țin de un alt fel de logică, derivată din logica modală și
denumită logică deontică. Aceasta include noțiuni deontice,
precum permisiunile, interdicțiile și obligațiile, iar sfera logicii deontice urmărește
sistematizarea relațiilor abstracte dinte aceste noțiuni.

Logica deontică s-a încetățenit relativ recent, în momentul în care Georg Henrik von
Wright propune acest sistem în 1957, chiar dacă ideile și termenii au circulat în logica modală
încă de la începutul secolului XX (Dobrinescu, 1996).

Putem remarca faptul că acest tip de logică este o logică a lui „trebuie”, implicând instrucțiunea,
comanda, dorința ca un lucru să se petreacă într-un fel anume, în sensul stabilit de cel care
dispune (Dobrinescu, 1996). Caracterul normativ al logicii deontice este indiscutabil, aceasta
fiind predominant forma de logică utilizată în etică și în drept; din acest motiv, Georg Henrik
von Wright va sugera, la un moment dat, schimbarea denumirii în „logica sistemelor normative”
(Dobrinescu, 1996). În orice caz, din logica deontică își trage rădăcinile logica juridică.

O formă particulară de raționament este raționamentul juridic, ce poate lua forme diferite de la
cultură la cultură, în funcție de specificul sistemului legislativ. Totuși, indiferent de
sistem, raționamentul juridic introduce conceptul de dreptate ca parte a adevărului
juridic, fiind singurul capabil să formeze convingeri juridice. Așadar, logica juridică este o
formă aplicată a logicii deontice, care are drept scop analiza raționamentelor juridice și
elaborarea unor reguli ale argumentării eficiente. Detaliat, am putea susține că logica juridică
este „o disciplină de graniță, al cărei obiect este stabilirea și ordonarea condițiilor
raționamentului juridic corect, perfecționarea sistemului juridic din comunitate, precum și
tipurile și regulile prin care se distinge adevărul de fals în activitatea de elaborare și aplicare a
dreptului și, în general, în orice situație în care se urmărește convingerea despre lucrul
drept.” (Dobrinescu, 1996)

Relația dintre logică și actul de justiție este una indisolubilă, deoarece nu se poate întemeia o
convingere pe argumente ilogice. Din acest motiv, indiferent de perioada istorică sau de
sistemul de drept, logica juridică a însoțit în permanență studiul dreptului.
Într-o introducere la manualul său de logică juridică, denumită, în acele vremuri, „logică
judecătorească”, Alexandru Aman spunea: „Am observat că aceasta [logica judecătorească]
lipsește uneori la unii dintre cei mai capabili practicanți, deși nicio altă profesie nu are
neapărată trebuință de un argument mai puternic decât aceasta, căci logica fiind direcția și
adevărata cârmă a tuturor științelor, cu cât mai vârtos n-ar fi dezbaterile ce în toate zilele se fac
spre tălmăcirea dreptului, care, după cum este cunoscut, nu are altă etimologie decât cea a
dreptății.” (Aman, 1851)

Logica juridică nu este o logică clasică, pură, deoarece proveniența sa din logica deontică,
utilizarea premiselor morale, prezența elementelor de subiectivitate și imprevizibilitate în
raționamentul juridic o îndepărtează de caracterul axiomatic al logicii clasice. Dacă logica pură
are pretenția formulării unor legi generale, universale, valabile oriunde și oricând, independent
de subiectul sau de obiectul gândirii, normele juridice nu pot avea această pretenție; dreptatea, ca
termen al logicii juridice, fiind dependentă de cultură, de perioadă, dar și de conștiință.

Angoasa debutanților în drept în fața logicii juridice ține și de asocierea cu logica clasică și,
indirect, cu logica matematică. Dacă logica clasică și logica matematică se ocupă de noțiuni
gnoseologice bivalente, precum adevărul sau falsitatea, termenii specifici logicei juridice,
noțiunile deontice, nu se pretează chiar atât de bine unui tratament de tip logico-matematic.
Adevărul juridic nu este un adevăr matematic, universal și abstract, și nici unul istoric, bazat pe
evenimente și fapte trecute. Adevărul juridic rezultă din fapte, acțiuni, văzute prin prisma
normelor și regulilor, legătura dintre acțiuni și norme realizându-se printr-un raționament
juridic, acesta din urmă respectând principiile logicii deontice.

Utilitatea logicii

În limbajul comun, atunci când auzim ceva de genul „e logic ce spui”, ne duce cu gândul la
faptul că e corect, e adevărat, e demn de încredere. Cu alte cuvinte, aflarea adevărului nu poate
face abstracție de logică. Întotdeauna drumul spre adevăr și dreptate este un drum logic, fie că
vorbim despre adevărul din viața cotidiană, fie că avem în vedere adevărul juridic, științific sau
matematic. Un raționament bazat pe contradicții, pe confuzii, pe concluzii plecând de la premise
false sau de la fapte inexistente nu numai că nu reușește să convingă pe nimeni, ci și creează
serioase îndoieli privind sănătatea psihică sau buna credință a persoanei care-l emite. O persoană
care expune clar, care aduce fapte drept argumente, care-și conservă, în timp, punctele de vedere
și pe care nu și le modifică decât în fața unor argumente foarte solide este o persoană credibilă
pentru toată lumea, puternică și care impune respect, un model de urmat. La polul opus, ce
încredere am putea avea în cineva care și-ar susține o argumentare plecând de la premisa că astă
noapte a avut o ieșire în astral și a dobândit capacități de clarviziune? Nu numai că nu ar putea
convinge pe nimeni sănătos la cap, dar dacă ar ocupa o funcție publică ar putea chiar pune în
pericol alte persoane sau ar zdruncina serios credibilitatea instituției. Putem, oare, avea încredere
într-un act de justiție în care judecătorul nu e consecvent în deciziile pe care le ia, dând soluții
opuse în aceleași spețe? Am putea, oare, condamna pe cineva plecând de la „faptul” că persoana
respectivă a determinat „telepatic” o altă persoană să comită o infracțiune? Ne-am putea imagina
o lume în care judecătorul ar da soluții pe baza capacității sale de clarviziune? Cum ar suna, oare,
o sentință de genul: „Pe baza faptelor relevate în timpul transei meditative în care s-a aflat,
instanța condamnă pe inculpatul X la ..... deoarece, călătorind în astral în trecut, instanța a
constatat că....”.

Iată motivele și utilitatea studiului logicii. O gândire care respectă legile operațiilor logice este o
gândire corectă, validă, capabilă de a transmite un adevăr, indiferent că vorbim despre un adevăr
„pur” sau despre un adevăr juridic. Pe baza logicii vom avea garanția că ajungem la adevăr
pornind de la premise corecte, vom putea deriva cunoștințe plecând de la alte cunoștințe. Din
acest motiv, putem susține că logica este o teorie a derivării cunoștințelor sau o teorie a
inferenței valide (Botezatu, Introducere în logică, 1997).

În domeniul juridic, unde corectitudinea gândirii este o condiție fundamentală pentru cunoașterea
adevărului și înfăptuirea dreptății, logica ne învață cum să verificăm dacă gândirea este sau nu
este corectă, folosind anumite criterii formale și făcând abstracție de conținutul gândirii. După
cum observa Petre Botezatu, corectitudinea gândirii este o condiție necesară a cunoașterii, însă
nu constituie și o condiție suficientă a acesteia (Botezatu, Introducere în logică, 1997).

O gândire corectă este specifică în mod natural omului educat, procesul educațional
utilizând, în mod implicit, logica. Juristul nu se poate rezuma, în actul profesional, la a folosi
doar logica simțului comun, actul juridic presupunând operații frecvente de demonstrare,
combatere, definire sau clasificare, toate acestea presupunând mai mult decât o gândire implicită.
Ele vor necesita o conștientizare a operațiilor gândirii, obținută în urma unei educații logice.

Domeniul dreptului este un domeniu al non-contradictoriului, juristul, în genere, nu se

contrazice, nu afirmă fără argumente, are o gândire clară, consecventă, întemeiată, fără sofisme
și erori. Aceste calități nu se dezvoltă natural, în absența unor deprinderi sistematice rezultate în
urma studiului logicii. În argumentarea juridică se confruntă întotdeauna cel puțin două părți,
fiecare dintre ele oscilând în discurs între afirmare și negare. Totuși, există un singur adevăr
juridic ce decurge în urma unei operațiuni logice de încadrare a actului, faptului sau
evenimentului într-o normă sau principiu de drept. (Dobrinescu, 1996). Dreptul nu admite
contradicția în gândire, operațiunea de încadrare realizându-se prin intermediul argumentelor și
pe baza principiului non-contradicției, chiar dacă se acceptă contradicția conținuturilor
normative. O normă juridică pozitivă (de acțiune) și una negativă (de abținere) pot coexista în
același sistem de norme juridice, persoana fiind pusă în situația de a acționa dar și de a se abține
de la același lucru, în același timp, dinamica acestui proces fiind determinată de vinovăția
agentului. De exemplu, a nu ucide este o normă de abținere (negativă) în orice sistem de drept.
Același sistem de drept transformă exact aceeași normă într-una de acțiune (pozitivă), ba chiar
obligatorie, în condiții de război.

Principii ale logicii

Gândirea umană este condiționată natural, genetic și social, precum și educațional. Oamenii
învață în mod firesc gândirea logică în cursul procesului devenirii lor ca ființe sociale. Astfel, se
formează un așa-numit sistem logic al gândirii obișnuite (logica bunului simț), accesat de
ființele umane în afara unui studiu special al logicii. Această logică a simțului comun ne spune,
de exemplu, că dacă focul e aprins, atunci nu băgăm mâna în sobă. Iată un raționament natural,
pe care îl fac toți oamenii, pe baza acestuia evitând consecințele neplăcute ale acestui gest, chiar
fără să ne aflăm în proximitatea sobei.

În calitatea lor de ființe raționale, oamenii evită contradicția, confuzia și caută dovada. În
acest fel, se conformează instinctiv unor așa-numite principii logice, apelând la un sistem
elementar de logică, dar care poate asigura o gândire corectă. Aceste principii universale,
valabile oricând și oriunde, au preocupat gândirea filosofică încă de la Aristotel, acesta postulând
ceea ce astăzi numim principiile aristotelice, legile logice sau principiile logicii clasice,
fondând logica principiilor.

Termenul de „principiu” vehiculează ideea de „înainte de toate”, de „primul”, „cel dintâi lucru”.
Așadar, este natural ca studiul logicii să debuteze cu principiile, tratându-le pe cele ale logicii
formale, apoi trecând înspre cele ale logicii deontice și juridice.

Principiile logicii clasice

Vorbim despre legi logice în sensul unor „formule universal valide, analitice,
tautologii, logic adevărate, teze, teoreme, formule identic-adevărate” (Botezatu, Introducere în
logică, 1997). O lege logică trebuie să fie validă, adică „adevărată în toate lumile posibile”, așa
cum afirma Leibnitz. Faptul că logica vorbește despre legi proprii îi conferă caracterul de știință
independentă, chiar meta-știință, și nu doar pe acela de domeniu al cunoașterii științifice. Din
acest motiv, „principiile logicii posedă nu numai o valoare de reguli, dar și valoare ontologică
(ontologia fiind o ramură a filosofiei care studiază bazele și principiile existenței), fiind o
expresie a trăsăturilor celor mai generale ale existentului” (Botezatu, Interpretări logico-
filosofice, 1982). Așadar, revenind la logica principiilor, am putea spune că principiile logice
sunt legi de generalitate maximă, ce guvernează validitatea operațiilor logice, iar
prezentarea lor încă de la începutul studiului logicii are o importanță deosebită.

Primele trei principii ale logicii formale au fost enunțate chiar de către Aristotel, păstrându-se
relevanța lor până în ziua de astăzi: non-contradicția, terțul exclus și identitatea. Ulterior,
gânditorii au adăugat și alte principii, existând însă și puncte de vedere reducționiste. Astfel,
după o analiză amplă, Constantin Noica opina că principiile logicii clasice se pot rezuma, în
definitiv, la unul singur – principiul conexiunii necesare – deoarece acesta ar fi singurul care
poate fundamenta legăturile dintre fenomene (Noica, 1972).

După Petre Botezatu, toate principiile logicii se împart în două categorii: principii
prelogice (principiul structurii clasice a realității, al atribuirii, al conexiunii universale)
și logice (identitatea, non-contradicția, terțul exclus, reversibilitatea, idempotența, condiționarea,
subsumarea, însumarea și transmiterea valorilor logice) (Botezatu, Interpretări logico-filosofice,
1982).

Profesorul ieșean Petru Ioan, un logician contemporan, distinge atunci când vorbește despre
principiile logicii, între opoziție(principiul contrarietății, al subcontrarietății și al contradicției)
și condiționare (condiționare directă, indirectă și reciprocă) (Ioan, 1983), o clasificare mai
apropiată de specificul logicii juridice.

În cursul anterior am arătat diferența dintre forma și conținutul gândirii și am decis că forma
gândirii poate fi comparată cu un șablon aplicabil oricăror conținuturi. Astfel, rezultă relațiile
formale pur logice, separate de orice alt element de conținut, aceste relații purtând numele
de formule. Atunci când operațiile logice se aplică la nivelul propozițiilor, intrăm într-un alt
domeniu al logicii, și anume în logica propozițională. La acest nivel avem în vedere trei feluri de
formule cu caracter de lege: conjuncția („și”, reprezentată prin ∘), disjuncția („sau”,
reprezentată prin ∨) și implicația („implică”, reprezentată prin ⊃). Folosind aceste legi logice,
putem acum discuta, formal, despre principiile logicii clasice.

Principii aristotelice
Principiul identității
Prima întrebare pe care ne-o putem pune este cum cunoaștem ceea ce cunoaștem? Cum realizăm
că avem de a face cu un câine, cu un măr, cu un contract sau cu un anume sentiment? Putem
ajunge la această cunoaștere datorită faptului că lucrurile, obiectele, fenomenele, tot ceea ce
cunoaștem au o serie de calități prin care se identifică (atribute de similaritate). Dacă ne-am
raporta doar la similaritate, atunci toți câinii ar fi la fel, toate merele ar fi la fel, totul ar fi
rezumat doar la niște clase, la niște categorii abstracte, însă știm bine că lucrurile nu stau chiar
așa, asta deoarece aceleași proprietăți care permit identificarea au anumite variațiuni, există mici
diferențele (atribute de diferențiere). Putem identifica un câine deoarece atributele de
similaritate îl apropie de toți câinii, dar îl putem identifica și pe câinele nostru, Grivei, deoarece
aceleași atribute îl diferențiază de alți câini. Câinele devine câine atâta timp cât atributele sale
sunt foarte diferite de cele ale altor clase (de exemplu maimuțe) și foarte apropiate de cele ale
indivizilor incluși în acea clasă. Rezumând, am putea spune că reușim această cunoaștere pe baza
unui principiu logic, expus foarte clar de Leibnitz prin intermediul expresiei: „fiecare lucru este
ceea ce este”. Așadar, un lucru este identic cu el însuși dacă rămâne invariant în intervalul de
timp vizat sau dacă răspunde la proprietăți sinonime. (Dobrinescu, 1996). Am ajuns
la principiul logic al identității, numit și truism, care poate fi formalizat astfel:

p≡p

O propoziție (p) este întotdeauna ea însăși, și nu este altceva, acest lucru exprimând un element
foarte profund, anume persistența substanței, a esenței lucrului, dincolo de vicisitudinile
accidentelor (Botezatu, Interpretări logico-filosofice, 1982). Dacă veți folosi copiatorul pentru a
multiplica acest volum, copia nu va fi identică. Un fir de praf, o mică zgârietură pe cilindrul
mașinii vor duce, în definitiv, la altceva, acestea numindu-se accidente la replicare. Totuși, veți
obține cursul „Logică juridică”, substanța, esența.
Principiul identității are o importanță deosebită în orice argumentare corectă, deoarece nu putem
raționa pe alte baze. Nu putem spune ceva și înțelege altceva, pe baza acestui principiu
rezultând noțiunile, „cărămizile” gândirii, reprezentate prin cuvinte, în limbaj. Chiar dacă
fiecare are o reprezentare diferită a câinelui, în funcție de propriile experiențe, pe baza
principiului identității noțiunea de „câine” are același înțeles pentru toată lumea. Astfel,
principiul identității impune ca „noțiunile, respectiv cuvintele, să-și păstreze înțelesul în cadrul
unui demers rațional” (Botezatu, Introducere în logică, 1997).

Înțelesul principiului identității în argumentare este unul semantic, din acest motiv nu este
permisă exploatarea polisemiei unor cuvinte, deoarece se poate ajunge
la paralogisme (raționamente false, făcute fără intenție, din cauza confuziei sau din neatenție).
Cunoaștem foarte bine faptul că între cuvinte și noțiuni nu există o relație semantică perfectă.
Uneori, același cuvânt poate exprima noțiuni total diferite, ca în cazul omonimelor (broască – de
ușă, animal; toc – de scris, de pistol etc.) sau noțiuni înrudite, situație în care vorbim
despre polisemii (om – ființă umană, bărbat; pământ – planetă, uscat, teren arabil etc.). Dacă
omonimele pot fi relativ ușor identificate în context, polisemiile pot conduce destul de ușor la
paralogisme prin încălcarea principiului identității, tactică ce se utilizează, uneori, în arta
avocățească. În sens invers, putem regăsi și noțiuni exprimate prin cuvinte diferite, fapt cunoscut
sub numele de sinonimie, utilizarea sinonimelor fiind un indicator al bogăției vocabularului și
contribuind la reducerea paralogismelor. În cazul în care, de exemplu, o argumentație s-ar baza
pe un caz fortuit, ea ar fi corectă, din punct de vedere logic, în situația în care înțelesul
cuvântului „fortuit” ar corespunde noțiunii de întâmplare. Dacă am considera, în schimb, cazul
fortuit ca fiind un caz forțat, atunci am comite un paralogism, încălcând principiul identității,
raționamentul fiind complet eronat, deoarece s-ar baza pe o noțiune greșit înțeleasă.

În drept, principiul identității acționează la toate palierele. În primul rând, permite eliminarea
discriminărilor și tratamentul identic a tuturor persoanelor aflate în aceeași categorie
(moștenitori, inculpați, minori etc.). Apoi, permite conservarea rapoartelor juridice. De
exemplu, dreptul de proprietate asupra unui bun se conservă pe toată durata exercitării acestuia,
până în momentul contestării de către altă persoană sau până la dispariția bunului. În
fine, permite construcția raționamentului juridic bazat pe noțiuni identice. Așadar, în
materie juridică, principiul identității se relevă prin menținerea în procesul gândirii a unor
semnificații nealterate despre drepturile și obligațiile într-un sector dat, care apar identice o
anumită perioadă de timp (Dobrinescu, 1996).

Respectarea principiului identității nu este atât de facilă precum pare la prima vedere, deoarece
trebuie controlat înțelesului fiecărui cuvânt și examinarea modului în care se succed ideile. De
cele mai multe ori, definirea exactă (sau, în practica judiciară, solicitarea definirii) a
semnificației noțiunii poate contribui la eliminarea erorilor determinate de încălcarea
principiului identității. Înțelegerea faptului că „salutar” nu înseamnă cineva pe care trebuie să-l
saluți, să-i dai bună ziua, „fortuit” nu înseamnă forțat, „mutual” nu înseamnă pe muțește sau
„vindicativ” nu înseamnă că ceva se vindecă ușor va duce la o respectare a acestui principiu logic
fundamental.

Principiul non-contradicției. Formule întotdeauna false

Dacă luăm următoarele două propoziții:

Observăm că cea de-a doua propoziție (q) nu reprezintă altceva decât o negare a primei
propoziții, așadar vom putea introduce negația ca fiind notată cu p ̅ („non”). În logica formală,
vorbim despre așa-numitele tabele de adevăr ale operațiilor logice. Prin urmare, în cazul
negației, vom avea:

Așadar, dacă o propoziție este adevărată, negația acelei propoziții este falsă. Dacă o propoziție
este falsă, negația sa este adevărată. Dacă este adevărat că studentul a luat examenul, înseamnă
că este fals că studentul nu a luat examenul. O formulă în care ar fi adevărate (sau false) ambele
propoziții ar fi întotdeauna falsă. Așadar, am putea formaliza că:

p∘p ̅=F

Această formulă se numește contradicție și, după Aristotel, „nu este cu putință
ca același lucru să fie și să nu fie într-unul și același timp” (Aristotel, Metafizica, 2010).
Contradicția nu este altceva decât o negare a principiului non-contradicției, considerat de
Aristotel ca fiind cel mai important principiu pentru logica unui discurs. Am putea sintetiza
principiul non-contradicției (principiul excluziunii mutuale) de forma „o propoziție nu poate fi,
în același timp, și adevărată și falsă”, la o privire mai atentă putând constata că acest principiu
nu reprezintă altceva decât o negare a principiului identității.

În drept, principiul non-contradicției este esențial nu numai în aplicarea legii, ci și în elaborarea

normelor juridice. Existența unei legi care să permită un lucru și a altei legi care să interzică
exact același lucru în același moment de timp, a unei decizii a instanței care să invalideze aceeași
decizie a aceleiași instanțe reprezintă fapte de neacceptat, care pot duce la incoerență,
nesiguranță și neîncredere sistemul de drept.

O încălcare a principiului non-contradicției conduce la inconsecvență logică, la imposibilitatea

deosebirii adevărului la fals, la negarea principiului identității, la absurdități. Uneori caracterul
non-contradictoriu rezultă natural (nu poți fi prezent și absent la un examen în același timp),
alteori nu transpare atât de clar, făcând obiectul unor demonstrații (matematică, semantică,
sintactică, juridică etc.).
Un tip special de contradicții care pot să apară în demonstrațiile logice poartă numele
de paradoxe (paradoxuri) sau antinomii. Acestea sunt lucruri care par absurde, dar pot fi
demonstrate, pot dobândi o valoare de adevăr. De exemplu, Costel este acuzat că minte și a
mințit în fața instanței. Deci, Costel este mincinos. Dacă, la un moment dat, Costel recunoaște că
minte, el minte într-adevăr? Dacă minte atunci când pretinde că minte (nu uităm că a fost
considerat mincinos) înseamnă că, inițial, a spus adevărul, deci nu este mincinos. Dacă nu minte
atunci când spune că minte, înseamnă, din nou, că spune adevărul, deci nu este mincinos. Acesta
este paradoxul mincinosului, un paradox logic discutat încă din antichitate.

Bazat pe principiul non-contradicției, în drept se întâlnește frecvent un tip de argumentație

numit „per a contrario” (prin opoziție, prin înțeles contrar). Dacă avem două propoziții
contradictorii și reușim să demonstrăm adevărul (sau falsitatea) uneia, prin inferență imediată și
disjunctivă, demonstrăm falsitatea (sau adevărul) celeilalte. Avocații excelează în această
tehnică, de multe ori neatacând frontal teza procurorului, ci demonstrând adevărul antitezei.
Asupra acestui argument vom insista, însă, într-un alt curs.

Chiar dacă realitatea nu poate conține contradicții logice, am arătată că principiile deontice și
cele juridice pot avea, aparent, un caracter contradictoriu. Interdicția uciderii semenilor
reprezintă un principiu de drept valabil în orice sistem de drept. Încălcarea acestuia conduce la
pedeapsă. Totuși, același principiu devine negație în condiții de război. Nu numai că interdicția
uciderii semenilor este abolită, ba chiar opusul acesteia devine obligatoriu. Pedeapsa apare dacă
nu ucizi dușmanii (în definitiv, tot ființe umane).

Cu toată că, aparent, ne aflăm în fața unei contradicții evidente, logica juridică este o logică
deontică, în care funcționează opozițiile dialectice și care, la rândul lor, disting momente diferite
de timp și perspective diferite. În cazul concret, situația de moment poate schimba norma, fără ca
acest lucru să intre în contradicție, din punct de vedere al logicii juridice, nu al celei clasice, cu
norma juridică de pe timp de pace.

Principiul terțului exclus. Formule întotdeauna adevărate

Dacă vom aplica legea disjuncției între cele două propoziții, vom obține:

p∨p ̅=A

adică,

Pentru a fi adevărată o disjuncție, cel puțin unul dintre termenii disjuncției trebuie să fie
adevărat. În cazul disjuncției, vom avea următoarea tabelă de adevăr în cazul în care q≠p și q≠p ̅:
Dacă disjuncția se realizează între propoziție și negarea acesteia, formula este întotdeauna
adevărată. Orice student se poate afla în situația de a fi luat examenul SAU în situația în care nu
ar fi luat examenul. În orice caz, propoziția este adevărată întotdeauna și vorbim despre o
formulă analitică, numită și tautologie.

Dacă non-contradicția susține imposibilitatea ca un fapt să aibă, în același timp,

proprietăți opuse, principiul terțului exclus (principiul exhaustiunii colective) arată că
fiecare propoziție poate fi, din punct de vedere logic, ori adevărată ori neadevărată.

Sub aspect logic, în urma susținerii unui examen, studentul se poate afla fie în situația în care a
luat examenul, fie în situația în care nu l-a luat, neexistând nicio altă situație terță în care s-ar
putea situa (principiul terțului exclus), de asemenea neputându-se afla în ambele situații
(principiul non-contradicției).

Încercând să rezumăm cele două principii într-o singură frază, vom apela, din nou, la formularea
lui Leibnitz și vom putea spune că o propoziție nu poate fi și adevărată și falsă în același timp
(non-contradicție) și, de asemenea, nici nu se poate ca o propoziție să nu fie nici adevărată și nici
falsă (principiul terțului exclus – tertium non datur) (Botezatu, Introducere în logică, 1997).
Formalizând, cele două principii se exprimă astfel:

p∘p ̅=F
p∨p ̅=A

Așadar, din punct de vedere logic, două propoziții contradictorii nu pot fi, în același timp și sub
același raport, nici adevărate și nici false. Una dintre ele este, în mod necesar, adevărată. Cele
două principii funcționează, iată, complementar. În timp ce principiul non-contradicției afirmă
o imposibilitate (nu poate fi și una și alta), cel al terțului exclus afirmă o necesitate (trebuie să
fie sau una sau alta).

În cazul în care principiul terțului exclus ar fi încălcat, asta ar însemna că între doi termeni
opuși ar exista variante intermediare, lucru care ar duce la concluzii absurde. Nu putem admite
că ar putea exista ceva între a lua sau a nu lua un examen, între afirmație și negație, între adevăr
și fals. Dacă am admite, înseamnă că însăși existența contrariilor nu ar avea sens, nu am putea
enunța niciodată un adevăr, deoarece am putea pune, la infinit intermediari între oricare alți doi
termeni.
Dacă în cazul principiilor discutate anterior s-au stipulat identitatea de timp (principiul non-
contradicției) și identitatea de relație (principiul identității), în situația principiului terțului
exclus vom include identitatea de obiect, în baza acesteia rezultând relațiile de
subcontrarietate (Botezatu, Introducere în logică, 1997).

De exemplu, propozițiile „tabla de șah este albă” și „tabla de șah este neagră” par aparent
contradictorii, deoarece sunt adevărate și false în același timp. De fapt, în cele două propoziții s-a
încălcat identitatea de obiect, predicatul referindu-se la subiecte diferite (Botezatu, Introducere în
logică, 1997). Iată că, în anumite situații, atunci când subiectul unei propoziții face parte dintr-o
clasă de obiecte și nu este singular, relația de contradicție se înlocuiește cu o relație mai slabă,
aceea de contrarietate.

Aristotel (Aristotel, Despre interpretare, 1957) a arătat că, de exemplu, propozițiile „Orice om
este drept” și „Niciun om nu este drept” nu pot fi ambele adevărate, însă pot fi ambele false,
valoarea „adevărat” fiind rezervată propoziției „Unii oameni sunt drepți”. Pe de altă parte,
propozițiile „Unii oameni sunt drepți” și „Unii oameni nu sunt drepți” pot fi ambele adevărate,
însă nu pot fi ambele false. Astfel este definit raportul de subcontrarietate, un raport care nu
corespunde cu principiul non-contradicției, dar care respectă terțul exclus.

Aplicarea principiului terțului exclus în drept este foarte clară. O persoană nu poate fi, în același
timp și sub același raport juridic, vinovată și nevinovată (Dobrinescu, 1996); în realitate, se știe
că o persoană, sub raport juridic, este considerată nevinovată până la demonstrarea vinovăției, o
altă stare fiind exclusă.

Anumite tipuri de raporturi juridice implică, în locul unei relații de contradicție, una de
contrarietate. Spre exemplu, între responsabilitate și iresponsabilitate se admite o responsabilitate
parțială, actul de justiție urmând să țină cont de acest element. Faptul că o expertiză nu constată
iresponsabilitatea persoanei, nu înseamnă, automat, deplina responsabilitate a faptelor. Anumite
stări emoționale, unele tulburări episodice, conjunctura, sunt elemente care nuanțează o decizie a
instanței.

Principiul ratiunii suficiente

Dacă primele trei principii au fost postulate de Aristotel însuși, acesta aparține lui Gottfried
Wilhelm von Leibnitz (1646-1716) și constituie fundația filosofiei sale. Gânditorul german
distinge între două feluri de adevăruri: adevăruri de raționament și adevăruri de
fapt. Adevărurile de raționament sunt controlate de principiul non-contradicției, sunt
necesare, opusul lor este imposibil, în timp ce adevărurile de fapt sunt controlate de principiul
rațiunii suficiente, fiind contingente, iar opusul lor, posibil.

Așadar, principiul rațiunii suficiente consideră că „niciun fapt nu poate fi

adevărat sau real, nicio propoziție veridică, fără să existe un temei, o rațiune suficientă pentru
 care lucrurile sunt așa și nu altfel, deși aceste temeiuri, de cele mai multe ori, nu ne pot fi
cunoscute” (Botezatu, Introducere în logică, 1997).

Pornind de la principiul rațiunii suficiente, derivăm, imediat, principiul condiționării, numit

și principiul conexiunii universale (determinismul): „orice lucru este dependent în existența și
manifestările sale de existența și manifestările altor lucruri” (Botezatu, Introducere în logică,
1997). Astfel, orice adevăr este condiționat de alte adevăruri pe care se și întemeiază, orice
teoremă este condiționată de alte teoreme pe care se și întemeiază, orice lege este condiționată de
alte legi pe care se și întemeiază. Principiul rațiunii suficiente arată că o propoziție poate fi
acceptată sau neacceptată pe baza unui temei, care furnizează rațiunea suficientă a acceptării sau
neacceptării sale, operația logică prin care se realizează întemeierea fiind inferența
(raționamentul), demonstrațiile nefiind altceva decât șiruri de inferențe. Dacă celelalte trei
principii asigură corectitudinea formală, claritatea și coerența raționamentului, principiul
rațiunii suficiente asigură întemeierea, fundamentarea sa.

Relația de condiționare, aflată la baza inferenței, presupune existența unui număr de doi
termeni: condiția, cea care condiționează și care reprezintă temeiul și condiționatul
(consecința), ceea ce se întemeiază pe condiție, prezența condiției determinând prezența
consecinței. Dacă obții nota 5 (condiția), treci examenul (consecința) reprezintă un exemplu de
relație de condiționare și, implicit, de inferență logică. Condițiile și relațiile de condiționare pot fi
de mai multe tipuri:

 Condiționarea suficientă – declanșează o consecință, însă nu doar ea,

remarcându-se prin tiparul „Dacă P atunci Q”. Spre exemplu, „dacă omul are febră, atunci este
bolnav”. Prezența febrei este, în mod evident, un semn de boală, însă nu doar febra poate însemna
boală, deoarece există și boli care se manifestă fără febră. În cazul în care condiția este adevărată
(omul are febră), atunci, devine adevărată și consecința (este bolnav). Așadar, am putea spune că o
condiție este suficientă atunci când adevărul acesteia determină adevărul consecinței, însă falsitatea
condiției nu poate determina adevărul sau falsitatea consecinței. În cazul în care omul are febră,
atunci este bolnav, dar dacă omul nu are febră, nu putem spune da-că este sau nu este bolnav. Din
adevărul condiției este imposibil să nu de-ducem adevărul consecinței, însă din falsitatea condiției
nu putem spune dacă este sau nu este adevărată consecința.

În termeni juridici, putem spune, de exemplu, că „dacă la comiterea unei fapte penale, făptuitorul
se afla în stare de iresponsabilitate (condiția) atunci el nu va răspunde penal (consecința)”. Dacă
este adevărată condiția (făptuitorul se afla în stare de iresponsabilitate), atunci este adevărată și
consecința (nu va răspunde penal), însă dacă nu este adevărată condiția (făptuitorul era
responsabil) atunci nu putem spune dacă va răspunde sau nu penal (consecința) deoarece fapta
penală trebuie probată.

Am stabilit, iată, o primă accepție a rațiunii suficiente: O condiție (P) este rațiune suficientă
pentru o consecință (Q) dacă adevărul consecinței (Q) decurge cu necesitate doar din adevărul
condiției (P). Pe de altă parte, negarea consecinței (non Q) este o rațiune suficientă pentru
 negarea condiției (non P) dacă falsitatea condiției (P) decurge cu necesitate doar din falsitatea
consecinței (Q).

Într-adevăr, dacă omul nu este bolnav (falsitatea consecinței), atunci omul nu are febră (falsitatea
condiției), însă adevărul consecinței (dacă omul este bolnav) nu poate indica adevărul sau
falsitatea condiției (omul are febră), deoarece omul poate fi bolnav și fără să aibă febră. În cazul
în care o astfel de inferență nu respectă cele două accepțiuni, atunci nu putem vorbi despre o
rațiune suficientă.

Spre exemplu, ne punem întrebarea dacă este vorba despre o condiționare suficientă în cazul
inferenței: „Dacă cineva a comis o infracțiune (P) atunci este supus răspunderii penale (Q)”.
Pentru prima accepție, dacă o persoană este supusă răspunderii penale (adevărul consecinței Q)
decurge cu necesitate din adevărul condiției (a comis o infracțiune P). În a doua accepție, dacă
cineva nu este supus răspunderii penale (falsitatea consecinței Q) ar trebui să implice falsitatea
condiției P (nu a comis o infracțiune). Nu putem vorbi despre o condiționare suficientă, deoarece
falsitatea condiției nu mai decurge cu necesitate doar din falsitatea consecinței în urma negării.
Se știe că nu răspund penal copiii sub 14 ani, chiar dacă au comis infracțiuni. Prin urmare,
inferența „dacă cineva a comis o infracțiune, atunci este supus răspunderii penale” nu poate fi un
temei suficient, trebuind completat cu altele, de exemplu vârsta, responsabilitatea etc.

 Condiționarea necesară (sine qua non) – în absența ei nu poate să apară

consecința, însă, ea singură, nu o poate întemeia, remarcându-se prin tiparul „Numai dacă P, atunci
Q”. Spre exemplu, „Numai dacă ai apă, poți face un ceai”. În lipsa apei (condiția) nu poate să apară
consecința (ceaiul), însă doar cu apă nu poți face ceai, mai ai nevoie și de altceva. Dacă nu este
adevărată condiția, atunci în mod cert nu este adevărată nici consecința, cu alte cuvinte, „dacă non
P, atunci non Q” – „dacă nu ai apă, atunci nu poți face ceai”.

În domeniul dreptului, o condiționare de tip sine qua non poate să apară, de exemplu, în
inferența: „răspunderea juridică intervine numai după împlinirea vârstei de 14 ani” sau, altfel
spus, „numai dacă ai împlinit 14 ani, răspunzi juridic”. Condiția necesară a răspunderii juridice
este împlinirea vârstei de 14 ani, însă nu este și suficientă.

Am constatat că o condiționare poate fi necesară, în absența condiției, consecința nu apare, dar

care ea, singură, nu poate întemeia consecința, sau suficientă, declanșează o consecință, însă nu
doar ea. Prima o putem identifica prin șablonul „Dacă P atunci Q”, iar a doua, prin șablonul
„Numai dacă P, atunci Q”. Ne putem gândi, în acest moment, la o combinare a celor două.

 Condiționarea necesară și suficientă – este cazul în care condiția determină, ea însăși,

consecința, elementul logic de identificare a unui temei necesar și suficient fiind sintagma „Dacă și
numai dacă P, atunci Q”. De exemplu, inferența „dacă și numai dacă un număr este par, atunci este
di-vizibil prin 2” reprezintă o rațiune necesară și suficientă. În cazul în care este adevărată condiția
(numărul este par), atunci și consecința este adevărată (poate fi împărțit la doi), aceasta fiind
singura condiție pentru ca un număr să poată fi împărțit la doi (să fie par). Mai mult, în cazul în care
consecința este adevărată (numărul este divizibil prin doi), atunci și condiția este adevărată (numărul
este par).
 În domeniul juridic, am putea avea în vedere o condiționare necesară și suficientă, spre exemplu,
în inferența „dacă și numai dacă o persoană majoră a comis o faptă penală cu vinovăție (P) atunci
ea este supusă răspunderii penale (Q)”. Dacă persoana este majoră și a comis, cu vinovăție, o
faptă penală, este o rațiune necesară și suficientă pentru a antrena răspunderea penală.

 Condiționarea nici necesară, nici suficientă – vorbim despre propoziții logic

independente, în care valoare de adevăr a uneia nu are nici un efect asupra valorii de adevăr a
celeilalte. O inferență de tipul „dacă afară plouă atunci se face pateul” este ilogică, iar încercarea de
a efectua inferențe pe baza unor propoziții logic independente duce la fracturi logice;

Principii ale logicii deontice

Trecând de la logica formală la logica modală, introducem noțiunile de necesitate și posibilitate,
conceptele de necesar și posibil. Plecând de la acestea, Georg Henrik von Wright constată că
noțiunii de „necesitate”, prin conceptul de „necesar”, i se poate asocia conceptul de „trebuință”,
de „trebuie”, rezultând noțiunea de obligație (O), iar noțiunii de „posibilitate”, prin conceptul
de „posibil”, i se poate asocia conceptul de „permis”, de „e voie”, rezultând noțiunea de
permisiune (P), cele două pietre de temelie ale logicii deontice (von Wright , 1951). Odată
stabilite noțiunile fundamentale ale logicii deontice, în aceeași lucrare, von Wright postulează și
cele trei principii ale acesteia (Navarro & Rodríguez, 2014).

Principiul permisiunii
Oricare ar fi un act „p”, este permis ori actul „p”, ori este permisă negarea actului „p”, în
temeni simbolici acest lucru putând fi scris astfel:

Pp∨Pp ̅

Tradusă, expresia de mai sus spune că pot exista doar două stări de permisiune, oricare ar fi actul
„p”. Ori permisiunea actului „p”, ori permisiunea actului „non-p”. Spre exemplu, conform
acestui principiu, unui student i se poate permite să copieze (actul „p”) sau i de poate permite să
nu copieze la un examen (actul „non-p”). Unui pieton i se poate permite să traverseze sau i se
permite să nu traverseze strada, și așa mai departe.

Principiul distribuției deontice

Pentru oricare două acte disjuncte, „p” sau „q”, permisiunea disjuncției celor două acte
este echivalentă cu disjuncția permisiunilor fiecărui act separat:

P(p∨q)≡Pp∨Pq
Permisiunea de a merge la cafenea sau de a merge la cursuri este echivalentă cu permisiunea de a
merge la cafenea sau cu permisiunea de a merge la cursuri. Generalizând, putem spune că este
permis actul „p” sau actul „q”, dacă și numai dacă este permis actul „p” sau este permis actul
„q”.

Principiul contingenței deontice

Reprezintă o combinare a celor două principii expuse anterior, astfel încât pentru oricare
act „p” este permis actul „p” sau negarea acestuia, actul „non-p”:

P(p∨p ̅ )

De multe ori, principiul contingenței deontice este formulat în termeni de conjuncție, nu de

disjuncție, în mod evident negându-se permisiunea:

P ̅(p∘p ̅ )

La un moment dat, într-un sistem, poate fi permis omorul sau „non-omorul”, niciodată amândouă
simultan. Poate fi permis furtul sau „non-furtul”, niciodată amândouă simultan.

Aceste trei principii formează întregul sistem al logicii deontice și pot fi formulate nu doar în
termeni de permisiune, ci și în termeni de obligație, însă putem constata cu ușurință faptul că
introducerea noțiunilor de permisiune și obligație reduce din rigoarea logicii formale, lăsând
calea unor paradoxuri foarte interesante.

Paradoxuri ale logicii deontice

Este clar că permisiunea, obligația sau interdicția nu au forța valorilor adevărat sau fals din
logica formală, iar încercarea de a se substitui conduce la judecăți interesante și amuzante, una
dintre acestea fiind așa numitul paradox al lui Ross, propus de filozoful danez Alf Ross
(Navarro & Rodríguez, 2014).

Fie oricare două propoziții, „p” și „q”, avem, conform logicii formale, relația:

p≡(p∨q)∘(p∨q ̅ )

Dacă vom transpune această relație în termenii logicii deontice, folosind obligația, atunci am
obține:

Op≡O((p∨q)∘(p∨q ̅ ))

Aplicând principiile logicii deontice și transformând relația de echivalență pe baza

distributivității, am putea ajunge, în final, fără a face demonstrația completă, la o relație de
implicare, de genul:
 Op→O(p∨q)

Cu ale cuvinte, dacă actul „p” este obligatoriu, atunci este obligatoriu actul „p” sau actul „q”,
relație care generează un paradox, exemplificat de Ross prin construcția „dacă este obligatoriu
să trimiți o scrisoare, atunci este obligatoriu să trimiți o scrisoare sau să o arzi”. Conform
logicii deontice, obligația de a trimite scrisoarea este îndeplinită dacă scrisoarea este expediată
sau arsă. În primul caz avem de a face cu o tautologie, în cazul al doilea cu un paradox, deoarece
obligația de a arde scrisoarea violează obligația de a o trimite.

Dacă negăm actul „p” în expresia paradoxului lui Ross, ajungem la un alt paradox, acela
al obligației derivate sau paradoxul Prior:

Op ̅ →O(p ∨̅ q)

Din nou, se poate demonstra pe baza definiției implicației materiale și a principiului distribuției
deontice că:

Op ̅ →O(p→q)

Dacă negația actului „p” este obligatorie, atunci este obligatoriu ca actul „p” să implice actul „q”,
expresie care conduce la un alt paradox. Așadar, am putea susține că efectuarea unui act interzis
ne obligă să efectuăm un alt act. Spre exemplu, „dacă este interzis să omori pe cineva, atunci
devine obligatoriu ca după ce l-ai omorât să și furi ceva de la el”.

Negarea obligației conduce, în mod firesc, la permisiune. Preluând paradoxul lui Ross și negând
obligația, putem demonstra că ajungem la o expresie de genul:

P(p∘q)→Pp

Dacă sunt permise actele „p” și „q”, asta înseamnă că este permis actul „p”. Echivalent, am putea
arăta că dacă sunt permise actele „p” și „q”, atunci este permis actul „q”, însă această expresie ar
putea genera un alt paradox, numit paradoxul lui McLaughlin. Acesta sugera, ca exemplu,
următoarea construcție logică: fie „plimbatul în locuri publice” actul „p” și „îmbrăcatul hainelor”
actul „q”. Conform expresiei, dacă sunt permise plimbatul în locuri publice și îmbrăcatul
hainelor, atunci plimbatul în locuri publice este permis, paradoxul manifestându-se sub forma
implicației indirecte, cum că plimbatul în locuri publice ar fi permis chiar dacă hainele nu sunt
îmbrăcate.

Mai clar, paradoxul apare ca urmare a comiterii unei erori de interpretare a operatorului de
permisiune. Faptul că un act este permis, nu înseamnă că acel act este permis în conjuncție cu
orice alt act. Dacă plimbatul în locuri publice este permis, nu înseamnă că este permis în
conjuncție cu umblatul dezbrăcat. Dacă ni se permite să parcăm mașina într-un loc, asta
înseamnă doar că avem voie să o lăsăm acolo, nu și că avem voie să o lăsăm acolo încărcată cu
explozibil; autorizarea nu se propagă în mod egal la toate actele.
Există un număr destul de mare de paradoxuri în logica deontică, menționând doar paradoxul
permisiunii de a alege liber (paradoxul bunului samaritean), paradoxul lui Chisholm, dilema
Jørgensen (scepticismul deontic) și multe altele. Așa cum spunea logicianul ieșean Petru
Ioan, „principiile și valorile logicii deontice împărtășesc o situație dintre cele mai confuze ...
principiile ori se încorporează ingrediențelor de bază ai sistemului deductiv, operând ca legi sau
reguli, ori își declină competența normativă”(Ioan, 1983).

În ciuda tuturor acestor „slăbiciuni” determinate de introducerea noțiunilor deontice de obligație

și permisiune și care diferențiază logica formală de logica deontică, aceasta din urmă reprezintă
fundația pe care s-a construit logica juridică și din care au derivat principiile logicii juridice,
cunoscute și sub numele de principii juridice.

Principiile juridice
Înainte de normele, faptele și raporturile juridice, orice sistem de drept trebuie să pornească de la
o serie de axiome, de reguli universale, general valabile și rezultate în urma înțelegerii ideii de
respect pentru demnitatea umană și pentru felul în care se gestionează relațiile dintre oameni. Să
nu uităm că în istoria omenirii au fost lungi perioade de timp în care sclavia a fost perfect legală,
colonialismul a fost perfect legal, holocaustul a fost legal, apartheidul a fost și el legal, inchiziția
a fost legală. Pentru ca legalitatea să dobândească caracterul său de justețe socială și să nu
reprezinte doar o formă de manifestare a puterii, avem nevoie de o serie de idei directoare
fundamentale, cu o importantă încărcătură etică, rezultate din experiența civilizatoare milenară a
ființei umane și pe care le putem denumi principii juridice, principii ale logicii
juridice sau principii ale dreptului.

Chiar dacă principiile dreptului se află la granița dintre logica juridică și drept, permițând
constituirea unor sisteme de drept veritabile și persistente în timp, unii autori de literatură
juridică apreciază că cele mai importante trei principii fac parte mai curând din domeniul de
studiu al logicii juridice decât din cel al dreptului (Dobrinescu, 1996), urmând a fi denumite ca
principii ale logicii juridice.

Principiul supremației legii

„Nimeni nu este mai presus de lege” reprezintă o directivă foarte bine cunoscută, fundația
oricărui sistem de drept, denumită și principiul supremației legii. Supremația legii rezultă din
două surse: din ceea ce prescriu normele de drept și din lipsa de arbitrar în aplicarea normelor
de drept (Dobrinescu, 1996). Degeaba avem norme de drept dacă ele nu se aplică decât în
anumite condiții. Iată că, de multe ori, în societate apare o diferență între supremația legii
clamată, afirmată și cea efectiv aplicată. Un sistem social caracterizat printr-o ordine de drept
veritabilă va interzice oricărui individ să nesocotească legile și nu va permite aplicarea lor
arbitrară.

Dacă una și aceeași lege se aplică doar anumitor indivizi, în timp ce alții pot invoca, implicit sau
explicit, lipsa de răspundere juridică, atunci principiul fundamental al supremației legii este
încălcat iar ordinea de drept este pusă sub semnul întrebării, indiferent ce motive ar fi
invocate, deoarece din acest principiu se trage conceptul de răspundere juridică, valabil pentru
orice încălcare a legii și care nu se înlătură decât prin intrarea în legalitate(Dobrinescu, 1996).

Principiul corelației dintre drept și obligație (jura

obligationum)
În mod aparent paradoxal, orice formă de libertate rezultă din obligativitatea conformării la legile
în vigoare. Doar astfel membrii unei societăți caracterizate prin ordinea de drept se pot
manifesta liber, fără însă a încălca libertatea celorlalți. Nu putem invoca drepturi fără a face
referire la obligații, deoarece drepturile decurg din obligații și nu invers. Știm bine că în orice
raport de natura juridică se nasc drepturi și obligații (vinculum juris) relaționate între ele,
sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor sau încălcarea drepturilor generând sancțiuni juridice.

Se bate multă monedă pe ideea respectării drepturilor și se clamează, de multe ori agresiv, pe
susținerea necondiționată a acestora, dar se ignoră deseori faptul că nu există nicio acțiune în
care să existe doar drepturi, fără obligații. Obligația este un element fundamental în drept,
iar orice construcție juridică în care se are în vedere doar dreptul sau doar obligația, nu
este una realistă (Dobrinescu, 1996).

Principul corelației dintre drept și obligație exact la aceste lucruri se referă, afirmând că niciun
drept al cuiva nu poate fi desprins de obligația corelativă a altcuiva (Dobrinescu, 1996). Cu
alte cuvinte, atunci când susținem sus și tare să ni se respecte un anumit drept, va trebui să avem
în vedere și îndeplinirea obligației corelative a acestui drept. Analog, atunci când ni se impune
îndeplinirea unei obligații, trebui avute în vedere și drepturile ce decurg din obligația respectivă.
Într-un sistem caracterizat prin ordine de drept, toată lumea are și drepturi și obligații, nu doar
unele, iar orice sistem social care încalcă acest principiu fundamental nu este un sistem de drept
veritabil.

Principiul drepturilor fundamentale ale omului

Dreptul la viață, la demnitate, la exprimarea liberă a opiniilor, la muncă, la religie, la tradiții și
obiceiuri, la circulație și așa mai departe ajung să nu mai fie considerate norme juridice, ci mai
curând axiome, valori fundamentale ce ghidează existența umană. Este greu să ne putem imagina
în ziua de azi o limitare a libertății de deplasare, o interzicere a practicării propriei religii, o
limitare a accesului la educație sau sancțiuni pentru exprimarea părerilor și a opiniilor personale.
Toate acestea sunt drepturi fundamentale ale omului, câștigate și pierdute în diferite perioade de
timp, respectarea lor fiind, chiar și azi, o problemă în anumite culturi.

Totuși, fără ele nu putem concepe ideea de stat de drept, ajungând să le considerăm mai curând
ca un „dat social”, ca o normalitate socială, decât ca un set de norme. Nu trebuie să uităm însă că
și drepturile fundamentale ale omului, ca orice drepturi, au și obligații corelative. Libertatea de
exprimare este un drept fundamental, însă poate veni în conflict cu același drept fundamental la
demnitate a unei alte persoane, născându-se obligația de folosi libertatea de exprimare fără a leza
demnitatea celorlalți, obligație reglementată juridic. Avem libertatea practicării propriei religii,
dar și obligația respectării opiniei religioase a celuilalt, din nou o obligație reglementată juridic.
Avem dreptul la viață, dar și obligația respectării vieții celorlalți și așa mai departe.

Toate aceste principii juridice au mai curând o orientare valorică, axiologică decât una
normativă, rolul acestora fiind de a menține echilibrul social. Istoria omenirii a arătat, de
nenumărate ori, că încălcarea lor are consecințe dramatice, manifestate pe perioade mari de timp,
care transformă radical societatea și anulează orice idee de dreptate socială și de stat de drept,
transformând legea dintr-un instrument de manifestare a justeții și adevărului, în unul de putere
și control social.

Propozitiile si argumentul
Ființa umană se exprimă folosind cuvinte, dar ele însele, chiar dacă reprezintă temelia
cunoașterii umane, nu pot comunica eficient semnificații dacă nu sunt legate în structuri mai
complexe, denumite propoziții. Așadar, prin propoziție putem înțelege „cea mai mică unitate
sintactică prin care se exprimă o idee, o judecată” (Academia Română, 2012), de gruparea
cuvintelor în propoziții astfel încât acestea să formeze un sistem lingvistic ocupându-se
gramatica.

Toate cele patru construcții de mai sus reprezintă propoziții, unități sintactice
care exprimă idei. Prima se referă la o propunere, a doua este o întrebare, a treia o sugestie iar a
patra are ceva în plus, mai exact poate dobândi o valoare de adevăr, formând așa-
numitele propoziții enunțiative sau enunțuri. Iată cum de a patra propoziție se ocupă nu doar
gramatica, ci și logica, deoarece astfel de propoziții intră în componența argumentelor logice,
enunțurile reprezentând propoziții ce pot dobândi valori de adevăr, ce pot fi ori adevărate,
ori false (Hurley, 1988). Iată, în acest sens, câteva exemple de enunțuri:

Primele două enunțuri sunt adevărate, iar ultimele două sunt false, posibilitatea atribuirii unei
valori de adevăr fiind caracteristica ce diferențiază un enunț de o propoziție. Dacă unei propoziții
îi putem atribui o valoare de adevăr, atunci avem de a face cu un enunț, în caz contrar vorbim
despre o simplă propoziție.
Atunci când combinăm două sau mai multe enunțuri, putem remarca o calitate importantă a
acestora, numită derivare, unele propoziții derivând, în mod logic, din altele. Propozițiile din
care are lor derivarea formează așa-numitele premise, iar cele care derivă se numesc concluzii, o
structură ce conține premise și concluzii numindu-se un raționament (argument) logic.

Așadar, din punct de vedere logic, un raționament (argument, inferență) logic

reprezintă un grup de enunțuri, în care unele dintre ele (premisele) sunt invocate spre a
sprijini, a dovedi punctul de vedere exprimat de altele (concluzia). Chiar dacă premisele sunt
invocate pentru a dovedi concluzia, acest lucru nu înseamnă că ele și reușesc. Atunci când
premisele reușesc să dovedească punctul de vedere exprimat în concluzie, spunem că avem de a
face cu argumente bune (corecte, valide), în caz contrar argumentele sunt greșite (eronate,
nevalide), iar rolul logicii este acela de a dezvolta o serie de principii și de metode ce pot fi
utilizate atât pentru a evalua argumentele altora, cât și pentru a permite construcția unei
argumentări corecte. Altfel spus, un argument este o construcție logică, de obicei scurtă și
concisă, ce în-cearcă să convingă, să dovedească ceva.

Fie că ne dăm seama sau nu, zilnic avem de a face cu argumente, de la reclamele prezente la
televizor, la expunerile de pe pereții virtuali ai rețelelor sociale și până la discuțiile cu părinții,
prietenii, profesorii sau colegii de serviciu. În orice argument vom încerca să aducem o serie de
dovezi care să susțină, să întemeieze un punct de vedere și este evident faptul că orice jurist,
indiferent de domeniul său de activitate, trebuie să fie capabil să identifice și să analizeze critic
un argument, la modul cel mai general logica fiind știința care evaluează
argumentele (Hurley, 1988).

Premisele si concluzia

Am stabilit deja că elementele de bază ale unui argument sunt premisele și

concluzia. Premisele sunt acele enunțuri care urmăresc să aducă dovezi și pot apărea sub
forma unor principii, a unor reguli, a unor fapte etc., caracteristica lor de bază fiind aceea a
prezumpției de adevăr. Premisele sunt doar invocate, se presupun adevărate și oferă susținere
concluziei; în nicio situație, în cadrul unui argument, nu se încearcă vreo demonstrare a premiselor.
Câteva enunțuri care pot funcționa ca premise ar putea fi, spre exemplu, următoarele:

Toate acestea sunt presupuse ca adevărate. Nu se încearcă niciodată demonstrarea faptului că

infracțiunile sunt încălcări ale legii sau că omorul este o infracțiune. Aceste lucruri sunt, evident,
 adevărate. Nici că M.V. este un judecător foarte bine pregătit (cu toate că ar putea să nu fie) și nici
că sunt necesari judecătorii foarte bine pregătiți la nivelul Curții de Apel.

De multe ori, premisele sunt însoțite de anumite cuvinte ajutătoare, cunoscute sub numele
de indicatori ai premiselor. Iată, de exemplu, o serie de enunțuri ce pot fi identificate drept premise
pe baza indicatorilor:

 Deoarece M.V. este un judecător foarte bine pregătit...

 Pentru că omorul este o infracțiune...
 Văzând că sunt necesari judecători foarte bine pregătiți la Curtea de Apel...
 După cum ne arată statisticele admiterii la Institutul Național de Magistratură...
 Se poate deduce din rechizitorul întocmit de procuror...
 Precum rezultă din documente...
 Dat fiind faptul că nu s-a timbrat...
 Întrucât părțile nu au căzut de acord...
 Datorită prezenței polițiștilor în zonă...
 Din cauza consumului exagerat de alcool...

De cele mai multe ori, astfel de cuvinte cheie ne ajută să identificăm premisele și este bine să le
reținem, însă pot crea și false recunoașteri, mai ales în cadrul unor argumente complexe. Nu putem
spune că simpla prezență în text a unor astfel de formulări identifică o premisă, fiind necesară o
analiză critică a contextului.

Concluzia este acel enunț susținut de premise, punctul de vedere ce trebuie să convingă,
ceea ce urmează a fi dovedit. Așadar, concluzia nu se mai presupune a fi adevărată, ci va fi
evaluată în funcție de forța premiselor. Continuând exemplificarea premiselor de mai sus, am
putea adăuga, la fiecare situație, și concluzia:

Din punct de vedere logic, doar concluzia poate fi atacată în cazul în care premisele nu o pot
susține, chiar dacă, sub aspect juridic, premisele fiind de multe ori fapte, pot fi puse în discuție
privind acuratețea. În exemplele de mai sus avem de a face cu argumente corecte din punct de
vedere logic, ele putând fi reformulate astfel:
 În urma reformulărilor, putem remarca două lucruri. În primul rând, introducerea unor indicatori ai
premiselor, fapt care ne poate duce cu gândul la posibilitatea existenței și a unor indicatori ai
concluziei. Într-adevăr, o serie de cuvinte pot fi asociate concluziei în aceeași manieră în care se
asociază premiselor, spre exemplu:

 Prin urmare, omorul este o încălcare a legii.

 Deci curtea de apel îl va angaja pe M.V.
 Din acest motiv propunem achitarea.
 De unde rezultă că fapta s-a prescris.
 În consecință ședința urmează a fi suspendată.
 Astfel, clientul s-a achitat de obligație.
 Putem concluziona că inculpatul nu este vinovat de faptă.

Ca și indicatorii premiselor, aceștia trebuie utilizați în mod critic, deoarece nu în mod obligatoriu
vizează direct concluzia.

În al doilea rând, observăm că buna argumentare, calitatea concluziei depinde de calitatea

premiselor. Spre exemplu, dacă vom modifica foarte puțin premisele primului argument, ar rezulta cu
totul altceva:

De data aceasta argumentul este eronat, undeva a apărut o fractură logică, deoarece concluzia nu
mai decurge din premise, acestea nu o susțin. Prima premisă spune că unele infracțiuni sunt comise
cu violență (existând, desigur, și infracțiuni care nu sunt comise cu violență), în timp ce a doua
premisă arată că delapidarea este o infracțiune, fără însă a preciza de ce tip. Deoarece numai
anumite infracțiuni sunt comise cu violență, există posibilitatea ca delapidarea să nu facă parte din
această categorie (ceea ce și este adevărat), prin urmare concluzia nu este susținută de prima
premisă, argumentul fiind eronat.

Absenta indicatorilor
Sunt situații în care un argument poate conține doar indicatori ai concluziei, prin urmare celelalte
enunțuri pot fi considerate premise. Să considerăm următorul argument:
Singurul indicator remarcat este cel al concluziei, anume formularea „în consecință”. Așadar,
concluzia argumentului va fi aceea că prin copiat la examene apar diletanții în profesie, dar asta nu
ne împiedică să identificăm destul de ușor premisele, chiar în absența indicatorilor specifici.
Remarcăm ca primă premisă faptul că se generează o falsă impresie de competență în urma
copiatului, iar ca premisă secundă enunțul conform căruia copiatul este o formă de fraudă. Desigur,
consecința este susținută de premise, argumentul este bun.

Pot exista și cazuri în care argumentul nu conține niciun indicator, nici pentru premise, nici pentru
concluzie, ca în exemplul următor:

Dacă vom parcurge cu atenție textul, vom constata lipsa indicatorilor, fără ca acest lucru să însemne
că nu putem decela premisele și concluzia dacă reușim să găsim acel enunț ce decurge din celelalte
enunțuri. Cu alte cuvinte, ne putem întreba ce anume dorește să se demonstreze? Care este ideea
principală ce reiese din text? Pentru început, ar fi o idee bună să încercăm să izolăm enunțurile, de
forma:

Lucrurile devin evidente. Ideea principală a textului este aceea a triplării bugetului educației și
cercetării (concluzia), toate celelalte enunțuri susținând un astfel de punct de vedere, prin urmare
funcționând ca premise.

Acest exemplu ne mai arată un lucru important, anume că ordinea enunțurilor într-un argument nu
are importanță. Am fi tentați să credem că premisele preced întotdeauna concluzia, însă acest lucru
nu este adevărat. Pentru clarificare, vom relua un argument expus anterior, completând-l cu
indicatorii premiselor și cu cei ai concluziei:
În acest caz am urmat firul clasic, în care cele două premise au fost expuse la început, urmate de o
concluzie. Fără ca argumentul să-și piardă calitățile, am putea formula și astfel:

Iată că acum concluzia este prezentată la început, fiind urmată de dovezile aduse prin intermediul
celor două premise. Mai mult decât atât, observăm că un singur indicator al premiselor, cuvântul
„întrucât”, le poate introduce pe amândouă, prin conjuncție. Am putea însă formula la fel de bine
argumentul și astfel:

De această dată concluzia s-a poziționat la mijlocul argumentului, fără ca acest lucru să afecteze în
vreun fel calitatea argumentării. Iată cum importantă nu este poziția ocupată de premise și
concluzie, ci capacitatea de identificare eficientă a acestor elemente.

Într-o situație ideală, un argument ar conține doar „informație utilă”, adică doar enunțuri, însă
realitatea practică este departe de situația reală, deoarece un text poate conține propoziții întregi
care nu pot fi considerate premise sau concluzii. Remarcăm aici comentariile, poziționările,
delimitările contextuale, impresiile personale și așa mai departe. Spre exemplu, următorul text, cu
toate că formează un argument, nu conține doar premise și concluzie:
Poziția indicatorului premiselor, cuvântul „deoarece” ne determină să identificăm cu ușurință ideea
centrală a textului, aceea conform căreia abuzul de comunicare prin rețelele sociale nu este
recomandat (concluzia). Ea este susținută de trei premise: ideea că apare izolarea în viața
reală, dependența și posibilitatea de apariție a episoadelor depresive. Toate celelalte propoziții, chiar
dacă se pot constitui în enunțuri, nu formează premise sau concluzii. Prima propoziție reprezintă o
expunere a rolului rețelelor sociale, iar ultima are în vedere un sfat, apropiindu-se de o maximă, de o
cugetare.

În fine, ne-am obișnuit ca un argument să prezinte una sau mai multe premise, însă o singură
concluzie. În realitate, într-un argument pot exista și o serie de concluzii intermediare, numite
și concluzii subsidiare, alături de concluzia centrală, generalăsau principală. Spre exemplu,
iată următorul argument:

Punctul de vedere central, concluzia principală a argumentului este ideea că noua metodă a
profesorului G.M. va fi implementată în majoritatea clinicilor de chirurgie plastică din lume. Aceasta
este susținută de premisa că noua metodă a fost creată în ultimul an, dar și de o altă concluzie,
anume că metodele profesorului G.M. sunt apreciate la nivel internațional. Evident, vorbim despre
o concluzie intermediară, la rândul ei susținută de premisa că profesorul este un savant renumit la
nivel mondial. Iată cum, într-un argument, unele enunțuri pot funcționa, în același timp, drept
concluzii susținute de premise și drept premise pentru alte concluzii ierarhic superioare, totul în
vederea demonstrării concluziei generale.

Un argument, așa cum am aflat, urmărește să dovedească ceva, bazându-se pe anumite elemente
pe care le vom presupune ca fiind adevărate; dacă acceptăm aceste elemente ca fiind adevărate
(premisele), atunci, în cazul unui argument bun, și ceea ce dorim să dovedim devine adevărat
(concluzia). Nu este însă obligatoriu ca premisele, chiar dacă le presupunem adevărate, să conducă
la o concluzie adevărată, acest lucru întâmplându-se într-un argument eronat.

O confuzie pe care mulți o fac este aceea între validitatea unui raționament și valoarea de adevăr a
enunțurilor. Într-un raționament valid, dacă premisele sunt adevărate, atunci și concluzia trebuie să
fie adevărată, însă nu impune obligativitatea premiselor adevărate; nu ne spune că raționamentul,
pentru a fi valid, trebuie să aibă premise adevărate.

Un raționament, chiar dacă este corect, nu oferă nicio informație privind valoarea de adevăr a
enunțurilor componente. De asemenea, cunoscând valoarea de adevăr a enunțurilor, nu putem ști
dacă un raționament este sau nu valid, decât în cazul în care premisele sunt adevărate și concluzia
falsă, situație când raționamentul este cu siguranță incorect:
În toate celelalte cazuri, cunoașterea valorilor de adevăr ale enunțurilor nu ne poate spune nimic
despre validitatea unei argumentări:

FaLang translation system by Faboba

Silogismul clasic
O formă de raționament prezentată de Aristotel în „Analitica primă” este silogismul, definit ca o
argumentare logică în care există doar trei enunțuri, două premise și o concluzie. Vom relua
clasicul silogism al lui Aristotel:
 Ce ar fi însă de reținut în structura unui silogism? Primele două enunțuri
formează, așa cum am aflat, premisele, cea de-a treia fiind concluzia. Cele două premise nu au,
totuși, același rang. Prima propoziție poartă numele de premisa majoră, deoarece conține clasa
„muritor”, de maximă generalitate. Acest cuvânt poartă numele de predicat logic sau termen
major. A doua propoziție conține doi termeni: termenul mediu, „om”, regăsit și în prima
propoziție, cu care face legătura, dar și subiectul, „Socrate”, numit și termen minor. Din acest
motiv, a doua propoziție se numește și premisă minoră. În fine, concluzia relaționează logic
subiectul cu predicatul.

Cunoscând aceste lucruri, aflăm că într-un silogism toate cele trei propoziții trebuie să fie
categorice, cel puțin o premisă fiind și afirmativă, deoarece din două premise negative este
posibil să nu rezulte o concluzie. De ase-menea, silogismul conține cei trei termeni, termenul
major (predicatul), termenul mediu și termenul minor (subiectul), termenul mediu făcând
legătura dintre premise. În concluzie regăsim, așa cum știm deja, doar predicatul și subiectul.

În funcție de modul în care se distribuie termenul mediu în premise, în logica clasică se identifică
trei feluri de silogisme.

Silogismul perfect este acela în care termenul mediu este subiect într-o premisă și predicat în
alta.

În premisa majoră, predicatul logic este, așa cum observăm, „muritor”, clasa aflată la nivelul
maximal de generalitate. Termenul „om” se comportă aici ca subiect. Pe baza unei operații de
incluziune, am găsit că în clasa „muritorilor” se poate include clasa „oamenilor”. În premisa
minoră, termenul „om” funcționează ca predicat logic, este clasa aflată la un nivel maximal de
generalitate, în care includem persoana „Socrate”, subiectul. Putem observa cu ușurință
cum termenul mediu face legătura între cele două premise, fiind subiect în prima și predicat în a
doua. În fine, concluzia include subiectul raționamentului, termenul „Socrate”, în predicatul
logic al acestuia, termenul „muritor”, rezultând un silogism perfect.

În cazul în care termenul mediu este subiect în ambele premise sau predicat în ambele premise,
rezultă ceea ce Aristotel a numit un silogism imperfect.

În prima premisă, subiectul este termenul „Grivei”, inclus în categoria generală a muritorilor,
funcționând ca predicat. La fel stau lucrurile și în cea de-a doua premisă. Termenul „om”
funcționează ca termen minor, aparținând aceleiași clase generale, „muritor”. Iată cum termenul
mediu în acest raționament este predicatul ambelor premise. În această situație, concluzia ar fi
că Grivei este om. Posibil în cazul în care există o persoană numită astfel, însă ce ne facem în
cazul în care Grivei nu este om, ci câine.

Subiectul primei premise este termenul „om”, inclus în clasa muritorilor (predicat). În a doua
premisă avem de a face cu același subiect, predicatul fiind însă termenul de „ființă rațională”.
Așadar, termenul mediu al silogismu-lui este subiectul. Am putea concluziona că muritorii sunt
ființe raționale, corect dacă ne referim la oameni, însă și oaia este muritoare, dar ne putem îndoi
serios că ar fi vreo ființă rațională. Iată de ce aceste două forme de silogism sunt numite
imperfecte.

Silogismul juridic
Studiul silogismul are un rol foarte important, acela de a atrage atenția asupra capcanelor
raționamentului, dar și de a face trecerea către alte forme de logică, spre exemplu către logica
simbolică, logica matematică, implicit deschizând domeniul calcului propozițional și al calculului cu
predicate.

Revenind în domeniul juridic, să urmărim următorul silogism:

Observăm, în premisa majoră o normă de drept, adevărul sau falsitatea acesteia depinzând de
sistemul de drept aflat în vigoare la data respectivă, prin urmare spunem că într-un astfel de
silogism, premisa majoră este reprezentată de o dispoziție normativă.

Premisa minoră, pe de altă parte, este reprezentată de o proprietate pe care o exprimă o faptă
săvârșită de cineva sau de o stare, de o condiție de fapt. Un astfel de silogism poartă numele
de silogism juridic și nu are forța celui aristotelic, deoarece se poate oricând discuta modul de
formulare a premiselor, mai ales din perspectiva premisei majore, deoarece aceasta, fiind o normă
juridică, își trage adevărul dintr-un sistem de drept existent la momentul actual.

În exemplul de mai sus, predicatul este reprezentat de o specificare juridică (3 ani) în care se
include un termen de prescripție a unui tip de creanță, cea de drept comun, aceasta fiind subiectul
primului enunț (al premisei majore). Desigur, acest subiect funcționează ca predicat în cel de-al
doilea enunț, în care subiectul este un caz particular de creanță, cea a lui Ion. Prin urmare,
silogismul clasic este perfect valabil, termenul mediu făcând tranziția de la dispoziția normativă la
condiția de fapt, fundamentând judecata. Problema validității silogismului juridic apare atunci când
se modifică sistemul de drept. În cazul în se modifică termenul de prescripție de la 3 la 5 ani,
concluzia nu mai este adevărată. Iată, spre exemplu, un silogism juridic de tipul:
Construcția logică este impecabilă, acesta ar fi fost un silogism juridic perfect înainte de anul 1989.
În zilele noastre însă nu mai există o asemenea dispoziție normativă, prin urmare premisa majoră
este falsă, ceea ce conduce la o concluzie falsă.

Într-adevăr, silogismul juridic diferă de cel aristotelic prin faptul că introduce noțiuni și relații
deontice, valorile „adevărat” și „fals” urmând a fi înlocuite cu termenii de „obligație” sau
„permisiune”, devenind, spre exemplu:

În acest caz avem relația deontică de obligație, prin urmare putem afirma că în
cazul silogismului juridic, premisa majoră conține o relație deontică, în timp ce în premisa
minoră întâlnim, ca și în silogismul clasic, o relație de incluziune. În mod firesc, dacă premisa majoră
conține o relație deontică, și concluzia va conține tot o relație deontică, acest lucru diferențiind
clar silogismul juridic de cel aristotelic.

Deseori raționamentul juridic îmbracă forma entimemei, o formă de silogism prescurtat (Dobrinescu,
1996). Spre exemplu, avem următoarea for-mulare:

Într-o astfel de argumentare putem identifica mai multe elemente. În primul rând, temeiul sau
suportul normativ, faptul că spălarea de bani este o infracțiune economică. Apoi avem așa-
numitul garant, particularizarea suportului normativ, faptul că domnul Icsulescu se află într-un
anumit tip de relație cu infracțiunea de spălare de bani. În fine, avem argumentul propriu-zis, mai
exact faptul că Icsulescu a fost angajat în ciuda faptului că infracțiunea era prevăzută în dosarul de
angajare ne poate conduce la ideea că tocmai de aceea a fost angajat Icsulescu. Desigur, am putea
specula că firma l-ar fi putut angaja pe Icsulescu pornind de la convingerea că acesta s-a
„îndreptat”, însă intuim că nu despre Icsulescu este vorba în argumentarea respectivă, ci despre alte
persoane învinovățite, care l-au angajat pe Icsulescu tocmai pentru că avea „experiență” în spălarea
de bani.

Iată și caracterul specific al acestei judecăți, anumite premise putând fi omise. Mai mult, sensul s-ar
păstra și în cazul în care suportul normativ dispare:
În cazul unor silogisme bazate pe premise normative, juristul nu aplică stereotip și rigid logica
silogismului aristotelian, conform căreia „tot cea ce se afirmă despre o clasă, se poate afirma și
despre orice membru al clasei respective” (dictum de omni) sau „tot ceea ce se neagă despre o
clasă, se neagă și despre orice membru al clasei respective” (dictum de nullo). Lucrurile sunt mult
mai nuanțate, constatându-se raporturi juridice noi, din acestea rezultând noi drepturi și noi obligații.
Mai mult decât atât, unele premise nu trebuie menționate în mod explicit, fiind presupuse ca valabile,
raționamentele dobândind caracterul unor entimeme.

Indiferent de forma pe care o îmbracă valorile de adevăr și de puterea premiselor, propozițiile

raționamentului juridic, ca și enunțurile logicii clasice se pot combina în propoziții compuse, legate
între ele prin operatori logici, din acest motiv este important studiul funcțiilor de adevăr.

FaLang translation system by Faboba

Logica propozitiilor. Notiuni si termeni

Am analizat, până în acest moment, o serie de argumente utilizând limbajul natural, cel
manifestat în activități cotidiene. Dacă vom privi mai în profunzime orice formulare, fie că
formează sau nu o argumentare, vom ajunge la câteva constatări foarte interesante. Anumite părți
din formulare au un înțeles de sine stătător, pe care și-l păstrează în mod independent, chiar dacă
sunt scoase din context, în timp ce alte părți nu pot funcționa izolat, nu au un înțeles de sine
stătător, ci dobândesc un înțeles numai însoțite de elementele din prima categorie. Astfel, la
nivel logico-sintactic, spunem că distingem între termeni (ce formează propoziții)
și conectori (numiți și functori sau junctori).

Noțiunile, termenii și definirea noțiunilor

Ce au în comun toate aceste propoziții simple de mai sus? Presupunând că cineva

cunoaște limbile română, engleză, franceză, germană, chineză și japoneză, toate cele 6 propoziții
vehiculează aceeași imagine. Vedem cu ochii minții o persoană de gen masculin, numită Bogdan,
având un anumit status, acela de student. Desigur, Bogdan putea fi orice altceva: frizer,
constructor, conducător auto, director de multinațională, criminal în serie, însă în mintea noastră
s-a structurat imaginea sa de student, activând o reprezentare mentală a acestei categorii. Iată
cum am ajuns la conceptul logic de noțiune, cea mai simplă formă cu care operează gândirea,
care reflectă în plan mintal proprietățile esențiale, generale, comune ale unui obiect sau ale
unei clase de obiecte.

În cazul de față, noțiunea nu este cuvântul „student”, ci imaginea din minte pe care o vehiculează
acel cuvânt. Dacă pronunțăm cuvântul „student” în fața unui japonez care nu vorbește limba
română, acesta nu va vehicula nimic. Pentru a-i „trezi” în minte ideea de student, va trebui să-i
pronunțăm sau să-i scriem cuvântul „gakusei (学生)”. La fel, dacă unui român de pe stradă îi
pronunțăm sau îi scriem cuvântul „xuéshēng (学生)”, acesta nu-i va trezi nicio imagine decât în
cazul în care cunoaște limba chineză. Analog, dacă unui japonez îi vom pronunța cuvântul
„xuéshēng”, sunt mari șanse să nu vehiculăm noțiunea, în schimb o putem face dacă-l scriem,
deoarece constatăm că se scriu la fel.

Iată cum noțiunea se materializează din punct de vedere lingvistic prin

intermediul unui nume, formând, ceea ce numim în logică un termen. Așadar, prin termen vom
înțelege, din punct de vedere logic, cea mai simplă formă logică, un totunitar format dintr-
un nume, având o formă lingvistică materială și o noțiune, reprezentarea mentală a
obiectului sau clasei de obiecte.

Ce înseamnă însă acele proprietăți esențiale, generale, comune ale unui obiect
sau ale unei clase de obiecte? Nimic altceva decât însușirile esențiale, cele mai importante, ale
categoriei respective de obiecte, formând conținutul noțiunii. Studentul este o ființă umană
(având toate caracteristicile ființei umane – animal biped, vertebrat, cu gândire, limbaj etc.), prin
aceste caracteristici deosebindu-se de celelalte viețuitoare, dar posedă și caracteristici care-l
diferențiază de alte ființe umane (este înscris la o facultate, are obligații și drepturi generale care
derivă din acest statut, indiferent dacă este student în România, Japonia sau Bangladesh etc.),
astfel delimitându-se conținutul noțiunii de student.

Dacă reluăm ideea de student în România, Japonia sau Bangladesh, putem

constata încă un lucru interesant. O serie de caracteristici se întâlnesc la toți studenții (de
exemplu faptul că sunt evaluați prin examene), acestea denumindu-se proprietăți generale, în
timp ce alte caracteristici vizează doar un grup sau un subgrup specific de obiecte (de exemplu
studenții care au durata studiilor de 6 ani), numindu-se proprietăți specifice, această clasificare
jucând un rol important în demersul de definire a noțiunilor.
 Luând în considerare numărul caracteristicilor definitorii pentru o noțiune, adică
volumul conținutului acesteia, observăm că pe măsură ce acesta crește, din ce în ce mai puține
elemente se pot include în acea noțiune. Dacă prin student înțelegem o ființă umană înscrisă la o
facultate, numărul obiectelor de acest tip este foarte mare. Dacă includem și faptul că durata de
studiilor este de minimum 6 ani, atunci am limitat drastic numărul obiectelor doar la studenții de
la medicină. Iată cum am ajuns la un alt element definitoriu al noțiunii, anume sfera acesteia,
reprezentând totalitatea obiectelor ce se pot include în clasa definită de conținutul noțiunii.

Până în acest moment am clarificat o serie de elemente importante. Am văzut că anumite forme
ale limbajului se pot constitui în argumente, acestea fiind formate din propoziții de un anumit tip,
care pot dobândi valori de adevăr, cunoscute drept enunțuri. Atât propozițiile, cât și enunțurile,
sunt compuse din elemente sintactice cu înțeles propriu, denumite termeni și din elemente
sintactice fără înțeles propriu, denumite conectori. Termenii, pe de altă parte, sunt formați
din noțiuni și nume, noțiunile fiind caracterizate prin conținut și sferă, iar conținutul poate
fi general și specific.
Desigur, nu orice cuvânt este un termen, doar cele ce pot funcționa drept subiect al unei
propoziții. Mai mult decât atât, putem înțelege prin termen nu doar cuvinte, ci și propoziții sau
fraze care pot avea calitatea de subiect. În exemplul anterior, „Bogdan” este un termen,
funcționând drept nume propriu. La fel, student este un termen, funcționând drept nume
(substantiv) comun, chiar dacă în propozițiile de mai sus nu are un rol de subiect. Dacă în locul
termenului „Bogdan” am fi pus „Cel care a comis infracțiunea...”, am fi vorbit despre un termen
exprimat sub forma unei fraze descriptive, deoarece aceasta formează subiectul logic al
expresiei.

Alte cuvinte nu pot funcționa niciodată drept termeni, incluzând aici verbele (a fi, a
descoperit, fugea etc.), adverbele (învață bine, răspuns foarte inteligent etc.)
, prepozițiile (fără, pe lângă, datorităetc.), conjuncțiile (și, și cu, dar, de, dacă etc.),
anumite adjective, mai ales cele substantivale (limbă frumoasă, notă bună, student zăpăcit etc.) și
așa mai departe. Unele dintre acestea pot funcționa drept conectori, în timp ce altele, în afara
unui context în care să funcționeze, își pierd înțelesul.
 Definirea noțiunilor
Știm că noțiunea unui termen este reprezentarea sa mintală, semnificația termenului dincolo de
cuvânt, fiind compusă din conținut și sferă. Conținutul noțiunii vizează semnificația
esențială (conotația, intensitatea), calitățile, atributele, proprietățile acesteia, în timp ce sfera se
referă la semnificația extinsă (denotația, extinderea), adică la membrii care fac parte din clasa
respectivă, aceste două componente stând la baza demersului de definire a noțiunilor.

Cuvântul „pisică” este un nume al noțiunii ce reprezintă animalul respectiv și care vehiculează
imaginea sa. Totuși, pentru ca acest cuvânt să aibă o semnificație unitară, diferențiind pisica de
câine și de alte animale, trebuie să i se traseze o serie de caracteristici distinctive (face parte din
familia felidelor, are corp suplu, blană deasă, bot foarte scurt etc.), adică să-l definim.

Definirea este, așadar, procesul prin care folosim anumite cuvinte sau
grupuri de cuvinte pentru a acorda semnificație unui alt cuvânt sau grup de
cuvinte (Hurley, 1988). Prin urmare, prin definire explicăm semnificația unor nume (cuvinte),
adică precizăm sensul și semnificația unui termen, precum și aria sa de aplicabilitate

Orice definiție, fie că o găsim în dicționare sau tratate, fie că o formulăm ad-hoc, include două
părți, conectate între ele printr-o relație de definiție:

 Definiendum (definitul) – este termenul (cuvântul sau grupul de cuvinte) ce urmează a fi definit;
 Definiens (definitorul) – este termenul (cuvântul sau grupul de cuvinte) prin care se realizează
definirea, care conferă sens și semnificație definitului.

Prin definiție urmărim să utilizăm o serie de cuvinte sau grupuri de cuvinte cunoscute (definiens)
pentru a ajunge să înțelegem alte cuvinte sau grupuri de cuvinte necunoscute (definiendum),
adică să parcurgem drumul de la nume la noțiune.

Cele două formulări de mai sus sunt perfect echivalente, comunică exact același lucru, deoarece
prima formulare conține, de fapt, definiția sinergiei:
În acest caz definiendumul este termenul „sinergie” iar definiensul este reprezentat de grupul de
cuvinte cunoscute care îi oferă semnificație.

Prin urmare, operațiunea logică de definire nu aduce informații noi, nu îmbunătățește

cunoașterea, însă o eficientizează, lucru evident dacă vom privi cele două formulări. Ne ia mult
mai mult timp și spațiu dacă introducem definiensul în formulare în comparație cu situația în
care am utiliza definiendumul, însă trebuie să fim siguri că semnificația acestuia este corect
cunoscută atât de beneficiar, cât și de emițător, altminteri s-ar putea ajunge la erori și
paralogisme.

În acest dialog, una spune Ion, alta înțelege Ana, dintr-un motiv foarte simplu: termenul
„vindicativ” nu a fost corect înțeles.

În limba română, și nu numai, există multe cuvinte ce pot fi utilizate sau înțelese eronat sau care
posedă o semnificație multiplă, necesitând definirea prealabilă a termenilor. Acest lucru nu
înseamnă că în orice proces de comunicare instituțională interlocutorii trebuie să posede
dicționare explicative, dar un demers caracterizat prin profesionalism obligă participanții să fie
capabili să poată defini corect și adecvat termenii folosiți, la cerere sau atunci când realizează că
sensul este necunoscut sau puțin înțeles.

Modalitati de definire a notiunilor

Înainte de a discuta despre o serie de tehnici de definire, vom analiza câteva tipuri de
definiții pentru a surprinde caracteristicile lor.

Definițiile teoretice (generice)

Le întâlnim cel mai frecvent în mediul academic, în știință și filozofie și furnizează o
caracterizare generică, teoretică a definiendumului.
O astfel de definiție depășește simpla acordare de semnificații termenului, invitându-se la
experimentare, la investigarea suplimentară a fenomenului, la testarea teoriei care stă în spatele
ei. În cazul de față, definiția nu doar ne arată cum apare lumina, ci ne invită să verificăm
comportamentul ei, să testăm afirmațiile, din acest motiv spunem că definițiile teoretice au
consecințe deductive.

O altă observație pe care o putem face la acest nivel este aceea că definițiile teoretice nu au
asociate valori de adevăr. Ele nu pot fi corecte sau greșite, adevărate sau false, forța lor fiind
determinată de forța consecințelor deductive rezultate. Definiția gravitației are, în mod cert,
consecințe deductive clare, verificabile, certe, în timp ce definiția pe care o dau vrăjitoarele
„argintului viu” are consecințe deductive mai mult decât discutabile.

Definițiile lexicale
Sunt definițiile întâlnite în dicționare și urmăresc acordarea de semnificații cuvintelor deja
prezente în limbaj. De cele mai multe ori, astfel de definiții au asociate valorile de „corect” sau
„incorect”, în funcție de modalitatea de utilizare a definiendumului.

Definiția de mai sus arată foarte clar semnificația termenului „vindicativ”. Sensul de
„răzbunător” este cel corect, sensul de „a tămădui” este eronat.

În orice limbă, cuvintele pot avea multe înțelesuri, iar rolul acestor definiții este acela de a
elimina ambiguitățile, prin ambiguitate înțelegând situațiile în care unul și același cuvânt ar
putea avea, în același context, mai multe semnificații. Din acest motiv, definițiile lexicale
cuprind toate semnificațiile pe care le poate avea un cuvânt, împreună cu contextul în care pot să
apară și condițiile de utilizare, acest lucru conducând la reducerea efectelor determinate de
ambiguitatea termenilor.

Definițiile stipulative
Sunt acele definiții care apar atunci când se creează un cuvânt nou sau se schimbă semnificația
unui cuvânt existent. Limba este „vie”, dinamică, în permanență unele cuvinte dispar, apar altele
noi, se schimbă înțelesuri, termenii dobândesc noi valențe.

Creativitatea oamenilor și tehnologia actuală determină permanenta apariție de noi obiecte, noi
moduri de comportament, noi servicii, toate acestea urmând a fi definite. Uneori aceste definiții
apar prin asocierea spontană a cuvintelor cu unele obiecte sau activități (spre exemplu „maus”,
„software”, „rap”, „rock”, „bug” etc.), alteori cuvintele sunt definite în mod explicit și riguros
(de exemplu „penicilină”, „inteligență” etc.).

În mod evident, astfel de definiții nu au asociate valori de adevăr, reprezentând prima asociere
arbitrară a unui cuvânt unei semnificații. Din acest motiv, utilizarea definiendumului prezintă un
risc mai mare de înțelegere eronată, tocmai din cauza elementelor de noutate, spunând, într-o
astfel de situație, că o persoană folosește un termen „în mod stipulativ”, adică utilizează un
termen nou definit, fără ca semnificația acestuia să fie transmisă în mod corespunzător celorlalți
participanți.

Definițiile persuasive
După cum le spune și numele, scopul acestor definiții este acela de a determina apariția unei
atitudini favorabile sau defavorabile în legătură cu semnificația definiendumului și mai puțin de
a clarifica această semnificație. Pentru aceasta, în definițiile persuasive se includ termeni cu
încărcătură emoțională sau valorică, alături de formulări caracteristice definițiilor teoretice,
stipulative sau lexicale.

După cum se poate observa, definițiile de mai sus urmăresc să creeze o atitudine negativă sau
pozitivă față de definiendum și utilizează termeni emoționali, care pot determina aprecierea sau
blamarea acestuia, neavând asociate valori de adevăr. Deoarece obiectivul principal al acestor
definiții nu este acela de clarificare, ci de influențare a cititorilor sau a auditoriului, ele sunt
intens folosite în discursurile politice, în jurnalism dar și în retorica avocățească.

Definițiile precise
Sunt acele definiții cu care operează domeniile bine sistematizate, cum ar fi cel juridic,
economic, medical sau științific, scopul lor fiind acela de a clarifica semnificația cuvintelor vagi.
Dacă un cuvânt ambiguu poate avea mai multe semnificații clare în același context, cuvântul vag
se caracterizează tocmai prin lipsa clarității semnificației sale.

Spre exemplu, o lege care ar urmări taxarea diferențiată a celor săraci și a celor bogați nu poate
folosi doar termenii de „bogat” și „sărac”, deoarece aceștia sunt termeni ambigui și ar lăsa loc de
interpretări, eludări sau abuzuri. Definițiile precise stipulează exact limitele utilizării termenului
și nu lasă loc de interpretări. Dacă prin „sărac” vom înțelege persoanele cu un venit anual mai
mic de 10.000 de lei, atunci se clarifică termenul și orice posibilitate de interpretare va fi exclusă.
Practic, definițiile precise extrag termenii din cadrul comun de utilizare și îi redefinesc în
concordanță cu specificul sistemelor normative, puternic sistematizate, conferindu-se precizie și
claritate. Orice sistem de drept urmărește definirea precisă a termenilor, eliminându-se arbitrarul
prezent în definițiile stipulative, dar și caracterul de multe ori vag din definițiile lexicale.

Definiții juridice
În domeniul juridic întâlnim, alături de tipurile generale de definiții, și o serie de genuri
speciale: definițiile legale, definițiile doctrinareși definițiile aplicative.

Definițiile legale

Sunt acele definiții impuse în mod obligatoriu de către legiuitori și care nu pot fi eludate,
neglijate sau modificate. Astfel de definiții sunt incluse în actele normative aflate în vigoare la
un moment dat.

Definițiile doctrinare (opinabile)

Sunt acele definiții elaborate de teoreticienii dreptului și apoi propuse în vederea argumentării,
putând astfel și contestate, eludate sau modificate și, din acest motiv, se mai numesc și definiții
opinabile. Astfel de definiții intră în componența proiectelor de acte normative ce urmează a fi
supuse dezbaterii parlamentare sau dezbaterii publice.

Definițiile aplicative

Sunt acele definiții elaborate de practicienii dreptului, în special de către judecători, și care au
drept scop clarificarea unor fapte și încadrarea într-un anumit articol de lege sau care impun
anumite proceduri specifice, stând la baza jurisprudenței unui sistem de drept, aceste definiții
putând fi admisibile sau nu.
Elaborarea definițiilor
Există destul de multe tehnici prin intermediul cărora putem defini termenii, principalul criteriu
de clasificare ținând de cele două elemente componente ale noțiunii: conținutul și sfera. Așadar,
vorbim despre definiții orientate spre conținutul noțiunii, numite și definiții conotative și
definiții orientate spre sfera noțiunii, numite și definiții denotative.

Tehnici conotative de definire

Sunt acele definiții prin care semnificația unui termen este atribuită pe baza
atributelor esențiale ale noțiunii, pe baza proprietăților speciale pe care obiectul, clasa de
obiecte sau fenomenul le posedă. În acest sens, cele mai importante tehnici de definire se referă
la definirea prin sinonimie, definirile operaționale și definirile prin genul proxim și diferența
specifică.
Definirea prin gen proxim și diferență specifică

Este una dintre cele mai utilizate și mai eficiente forme de definire prin care se
ajunge la definiții conotative foarte bune, cu un nivel de precizie foarte ridicat. În logică, prin
termenul de „gen” înțelegem pur și simplu o clasă generală de obiecte sau fenomene. Orice
gen poate conține un număr variat de clase mai mici, denumite subclase sau „specii”,
iar „diferențele specifice” reprezintă atributele care permit distingerea speciilor din cadrul
fiecărui gen.

Definirea prin intermediul genului proxim și a diferenței specifice implică simpla precizare a
cuvintelor ce denotă genul termenului și a celor care conotă o diferență specifică, această
combinație furnizând toate elementele necesare în vederea stabilirii semnificației termenului care
denotă specia.

În cele trei definiții de mai sus putem identifica ușor specia sau definiendum (soțul, gheața și
bordeiul), genul (bărbat, apă și adăpost), precum diferența specifică (căsătorit, înghețată,
rudimentar, săpat în pământ).

Așadar, pentru a construi o definiție prin gen proxim și diferență specifică, vom
porni de la definiendum (de exemplu de la termenul „bordei”) și vom căuta un termen aflat la un
nivel mai înalt de generalizare, acesta reprezentând genul (de exemplu, „adăpost”). Parcurgem
apoi celălalt sens, aflând ce anume distinge termenul de ceilalți termeni ai genului,
găsind diferența sau diferențele specifice (de exemplu „rudimentar” și „săpat în pământ”).
Avem de respectat o singură regulă importantă, anume că genul trebuie să fie proxim, adică
situat la nivelul imediat următor de generalizare. Nu putem spune că soțul este o ființă umană
căsătorită, deoarece am încălca regula proximității genului. În definitiv, și soția este tot o ființă
umană căsătorită, generându-se o situație de ambiguitate.
Prin gen proxim și diferență specifică pot fi construite toate tipurile de definiții menționate, însă
cele mai frecvente sunt, totuși, definițiile lexicale.

Definirea prin sinonimie

În cazul acestei tehnici de definire, definiensul este un cuvânt cu aceleași atribute ca și

definiendumul. Mai clar, definiensul este un sinonim al definiendumului.

Întotdeauna, când pentru a se defini un termen necunoscut se utilizează un cuvânt cunoscut, cu

aceeași semnificație, avem de a face cu o definire prin sinonimie, acest tip putând fi utilizat doar
în cazul definițiilor lexicale, pentru că definițiile stipulative presupun un termen absolut nou –
prin urmare nu există sinonim –, iar celelalte definiții sunt limitate de echivalența informațională
dintre definiendum și definiens.

În cazul definirii prin sinonimie, trebuie să avem grijă să nu folosim definiendumul ca definiens,
ajungând la ceea ce se numește definiție circulară, o eroare logică.

Definirile operaționale

Definițiile operaționale implică stabilirea semnificației unui termen prin precizarea anumitor
proceduri concrete pe baza cărora se poate decide dacă termenul se aplică sau nu unor
situații.

Toate definițiile indică o serie de operații care vor trebui efectuate, aceasta fiind principala
caracteristică a definițiilor operaționale. Semnificația decesului este dată de lipsa activității
electrice cardiace și cerebrale, prin urmare conectăm persoana la aparate și vedem dacă termenul
se aplică acestei situații. Studentul devine absolvent numai dacă a promovat toate examenele,
prin urmare vom verifica în catalog dacă termenul se aplică acestei situații și așa mai departe.

Definirile operaționale sunt adecvate în cazul termenilor concreți și nu au aceeași eficiență

pentru noțiunile abstracte. Este foarte dificil, dacă nu imposibil să definim operațional termeni
precum „iubire”, „libertate”, „fericire” etc., deoarece nu găsim proceduri concrete pe baza cărora
se stabilește dacă termenul se aplică sau nu situației. Uneori, în disciplinele socio-umane se
utilizează o formă mai puțin riguroasă de definire operațională, indicându-se comportamentele
potențial încărcate de semnificația termenului.

O altă limitare a acestei tehnici de definire este că poate acoperi doar o parte a conținutului unui
termen, nu întregul său conținut, tocmai din cauza necesității precizării unor proceduri concrete,
astfel încât definirile operaționale nu pot produce definiții lexicale complete (de dicționar).

Tehnici denotative de definire

Sunt acele definiții prin care semnificația unui termen este atribuită pe baza
indicării membrilor clasei pe care o denotă definiendumul. În această categorie, cele mai
importante tehnici sunt: definirea ostensivă(prin indicare), definirea enumerativă și definirea pe
bază de subclase.
Definirea ostensivă (demonstrativă)

Sunt forme elementare de definire și nu implică altceva decât indicarea unui membru al
clasei determinate de definiendum. Pot fi parțiale (de exemplu prima definiție)
sau complete (de exemplu a doua definiție), fiind sigura tehnică de definire în care definiensul
este un gest, nu un cuvânt.

Desigur, tehnica fiind una primitivă, bazată pe indicare, sunt și cele mai limitate definiții, vizând
doar termeni concreți, dar acest lucru nu înseamnă că sunt depășite, intrând mai ales în
componența definiției lexicale. Multe dintre dicționarele actuale însoțesc definițiile termenilor cu
imagini, acestea nefiind altceva decât tehnici ostensive de definire.

Definirea pe bază de subclase

Semnificația termenului este dată prin menționarea subclaselor din clasa denotată de
definiendum, putând fi, și acestea, parțiale(spre exemplu prima definiție) și complete (spre
exemplu a doua definiție).
Definirea enumerativă

Semnificația termenului este dată prin menționarea directă a membrilor clasei denotată de
definiendum.

Desigur, și acesta pot fi complete (în primul caz) sau parțiale (în al doilea caz), spre deosebire de
definirea pe bază de subclase, aici menționându-se membrii, nu speciile, din acest motiv
definirile enumerative complete sunt de cele mai multe ori imposibil de realizat, din cauza
numărului foarte mare sau chiar infinit al membrilor. Nu am putea folosi această tehnică pentru
definirea, spre exemplu, a insectelor sau a numerelor reale cuprinse între 5 și 6. În primul caz,
clasa insectelor are miliarde de membri, iar în al doilea caz, între 5 și 6 există o infinitate de
numere reale.

Este clar că tehnicile denotative de definire sunt mai „slabe” în comparație cu cele conotative,
putându-se utiliza în cazul definițiilor lexicale (acolo unde se comunică modul de utilizare a
cuvintelor) și în cazul celor stipulative (când cuvântul este nou).

În logica propozițională, atunci când avem în vedere definirea termenilor, funcționează principiul
după care conținutul determină sfera, nu și invers. În cazul tehnicilor denotative, conținutul nu
este definit în mod precis, ceea ce face ca sfera să nu fie bine definită. De exemplu, dacă am
utiliza definirea ostensivă și am spune „Asta este o masă”, iar masa ar fi metalică, un destinatar
ipotetic ar putea înțelege că noțiunii de „metal” i se asociază numele „masă”. Iată cum sfera
poate sugera conținutul, însă nu-l poate determina. Încercând o definire pornind de la sferă, nu
există nicio garanție că destinatarul va înțelege în mod corect sau complet semnificația noțiunii,
conținutul său (Hurley, 1988).

Criterii si reguli de definire

Criterii și reguli de definire a termenilor
Cu certitudine, definițiile lexicale sunt cele mai utilizate, deoarece specifică modul în care se
folosesc cuvintele în limbaj. De multe ori însă, în activitatea cotidiană, profesională sau extra-
profesională, suntem nevoiți să cerem clarificări privind anumite concepte, să solicităm precizarea
semnificației unor termeni, adică definiția acestora sau ni se pot nouă oricând solicita astfel de
lucruri. Din acest motiv, ar fi util să precizăm o serie de criterii și de reguli ce pot fi folosite atât
pentru elaborarea unor definiții corecte, cât și pentru evaluarea corectitudinii definițiilor formulate de
alții (Hurley, 1988).
Regula corectitudinii gramaticale

Aceasta este mai mult o axiomă decât o regulă, deoarece orice definiție care conține erori
gramaticale sau de exprimare nu poate fi tratată cu seriozitate.

Regula acoperirii semnificației esențiale a definiendumului

În absența respectării acestei reguli, nu avem o definiție corectă, deoarece definiensul trebuie să
conțină aspectele esențiale, importante ale definiendumului.

Chiar dacă exprimă o realitate, definiția omului nu surprinde aspectele sale generale. Și găina este,
în definitiv o ființă bipedă. Omul nu se distinge de alte viețuitoare prin faptul că este biped, ci prin
atribute care țin de utilizarea limbajului articulat, a rațiunii etc.

Chiar dacă un termen poate fi definit și prin tehnici denotative, știm că acestea pot doar sugera
semnificația, nu o pot determina. Astfel, o definiție ostensivă, pe bază de subclase sau enumerativă
va trebui în mod obligatoriu completată cu o definire de tip conotativ pentru a forma o definiție
lexicală.

Regula adecvării

O definiție nu trebuie să fie nici prea largă, nici prea îngustă. Definiensul nu trebuie să includă nici
prea multe elemente, nici prea puține, ci strictul necesar pentru acordarea de semnificație
definiendumului.

În acest caz definiensul include prea multe elemente, definiția este prea restrictivă. Există animale
cu sânge cald și cu pene care nu zboară și, totuși, sunt păsări, de exemplu struțul.

Acum avem prea puține elemente în definiens, definiția este prea largă. În mod clar, sunt incluse
toate păsările, inclusiv struțul, dar și liliacul, care nu este o pasăre.

Acestea au fost două definiții prin gen proxim și diferență specifică, dar în care diferența specifică nu
ajustează în mod corespunzători specia. O variantă mai bună ar putea fi următoarea:
În cazul definițiilor prin sinonimie, dacă sinonimul nu reflectă exact definiendumul, se încalcă
această regulă:

Termenul „jurist” nu reflectă în mod exact semnificația termenului „magistrat”, definiția fiind prea
largă. Definiensul include și avocații, notarii, executorii, consilierii juridici care nu sunt magistrați.

Regula circularității (asimetriei)

Atunci când definiensul conține definiendumul definiția devine reflexivă, avem de a face cu
o tautologie:

Nu vom confunda definiția reflexivă cu definirea prin sinonime, deoarece, în al doilea caz, termenul
necunoscut se explică prin termenul cunoscut. Definiția reflexivă este aceea în care se încearcă
explicarea definiendumului prin el însuși. Mai frecvent am putea găsi definiții în care definiensul se
sprijină pe definiendum, formând așa-numitele definiții circulare, comițându-se eroarea numită
„cerc vicios”:

O astfel de definiție se apropie mult de cea reflexivă, fiind numită definiție intrinsec circulară.
Uneori, circularitatea nu apare la nivelul unei definiții ci între mai multe definiții, acestea numindu-
se perechi de definiții circulare:

Deseori, unele definiții operaționale dobândesc un caracter circular deoarece apelează la

instrumente:

Este în regulă utilizarea ruletei pentru măsurarea lungimii, dar asta nu clarifică semnificația
termenului ce urmează a fi definit. În exact această cheie este de notorietate definiția inteligenței
dată de părintele acesteia, psihologul francez Alfred Binet: „Inteligența este ceea ce poate măsura
testul meu”.
Regula formei afirmative

O definiție trebuie să arate ce este definiendumul, nu ceea ce nu este, din acest motiv urmând a fi
formulată în termeni afirmativi:

Prima definiție respectă refula formei afirmative, cea de-a doua nu. Excepție de la această regulă o
fac termenii cu conotație negativă intrinsecă.

Regula evitării cuvintelor vagi, ambigui și a formulărilor figurate

Atunci când o definiție permite, în același context, mai multe interpretări spunem că
este ambiguă, ambiguitatea cuvintelor utilizate urmând să fie pe cât posibil evitată.

Ambiguitatea definiției de mai sus ține de precizarea unghiurilor. Fiecare unghi trebuie să aibă 180
de grade sau toate unghiurile, împreună, vor avea 180 de grade? Evident, ambiguitatea poate fi
eliminată dacă introducem „suma unghiurilor de 180 de grade”, rezultând o bună definiție lexicală.

La fel de problematice sunt și definițiile vagi, adică acelea în care semnificațiile nu sunt deloc
clare, indiferent de contextul de utilizare a termenului.

Definiția nu identifică în mod precis care oameni exercită puterea și asupra cui. Mai mult, nu se
înțelege deloc de fel de putere este exercitată, astfel încât, poate cea mai cunoscută definiție a
democrației este una vagă.

Spre deosebire de definițiile vagi și de cele ambigui, definițiile obscure au o semnificație

ascunsă. De multe ori, caracterul obscur la definiției apare atunci când se includ elemente foarte
tehnice în definirea unor noțiuni comune.
O astfel de definiție ar fi fost corectă în cazul în care definiendumul este „pisica”, însă acesta este
„Mieunel”, un nume propriu al unui animal de casă. Este, astfel, mult mai corect să-l definim prin
încadrarea în specia respectivă.

În fine, o definiție nu poate poate conține metafore sau cuvinte la figurat, deoarece scopul
acesteia este de a prezenta semnificația esențială a definiendumului.

Regula evitării terminologiei afective

O definiție lexicală, spre deosebire de cea persuasivă, nu urmărește să trezească emoții sau să
determine o anumită atitudine în raport cu definiendumul, din acest motiv nu va folosi în definiens
cuvinte cu conotație emoțională, elemente ironice, sarcastice, valorizatoare sau expresii care să
reflecte un punct de vedere subiectiv.

Regula indicării contextului aplicativ

O bună definiție lexicală delimitează întotdeauna contextul în care se folosește un anumit definiens,
atunci când există mai multe semnificații ale aceluiași definiendum.

FaLang translation system by Faboba

Clasificarea notiunilor
Chiar dacă noțiunea are un înțeles foarte clar și foarte simplu, în funcție de diferite criterii de
clasificare, putem regăsi mai multe categorii.
Gradul de complexitate

După gradul de complexitate a noțiunilor, acestea pot fi noțiuni simple, având ca reprezentare
materială un singur cuvânt și noțiuni complexe, rezultate prin combinarea a două sau mai multe
noțiuni, având ca reprezentare materială mai multe cuvinte.

Ancorarea în real

După gradul de ancorare a noțiunilor în realitate, după cât de concrete sunt, acestea se împart
în noțiuni concrete, la care sfera, extensiunea este reală, naturală, poate fi în mod direct
percepută cu ajutorul simțurilor și noțiuni abstracte, care nu au un corespondent în realitate,
sfera nu poate fi percepută cu ajutorul simțurilor, au un caracter teoretic.

Gradul de generalitate

În funcție de nivelul de generalitate a conținutului, putem întâlni tipuri, adică sinteze parțiale ale
caracteristicilor esențiale ale unei clase de obiecte, acestea putând fi reprezentate chiar prin
caracteristicile ideale ale unui obiect și categorii, adică noțiuni aflate la un nivel maxim de
generalitate (summus genus), care nu au un gen superior (gen proxim).

Dimensiunea sferei

După elementele care pot fi incluse în sfera noțiunii, acestea se împart în noțiuni
singulare, când sfera este limitată la un singur exemplu și, prin ur-mare, conținutul este
puternic individualizat, noțiuni generale, când sfera este foarte largă, iar conținutul relativ
restrâns și noțiuni colective când sfera este formată din noțiuni generale.
Precizia sferei

În funcție de cât de precis este determinată sfera, putem găsi noțiuni precise, la care sfera este
foarte bine determinată și se pot cunoaște exact, clar obiectele, criteriile de includere fiind
ferme, unice, universal valabile și noțiuni fuzzy (vagi, imprecise), la care sfera nu se poate
determina cu exactitate, nu există criterii clare, unice, ferme și universal valabile de includere a
obiectelor.

Caracterul obiectelor din sferă

În funcție felul obiectelor ce se pot include în sfera noțiunii, putem întâlni noțiuni vide, la care
sfera nu poate conține niciun obiect, noțiuni ideale, la care obiectele sferei apar în urma unui
proces de idealizare și noțiuni nevide, ce conțin, în sferă, obiecte din lumea reală.

Noțiunile vide se împart, la rândul lor, în noțiuni logic-vide, acelea care conțin, în ele însele,
contradicții logice și noțiuni factual-vide, acelea care nu conțin niciun obiect în sferă, însă
acest lucru este determinat empiric.

Determinarea conținutului

După felul în care se poate determina conținutul, noțiunile pot fi cognitive, atunci când
conținutul este obiectiv și își păstrează înțelesul oriunde și oricând și pragmatice, când
conținutul este unul convențional și se poate modifica în funcție de perioada de timp sau de
localizare.

Relația cu alte noțiuni

În funcție de relația pe care noțiunile o pot avea cu alte noțiuni, acestea pot fi noțiuni absolute
(termeni), care au un înțeles de sine stătător, chiar scoase din context, și noțiuni relative, care
nu au un înțeles de sine stătător decât în cazul în care se află într-un anumit raport cu alte
noțiuni. Din această categorie nu fac parte acele elemente ce funcționează drept conectori
(junctori, functori).
Comparabilitatea conținutului

În funcție de elementele comune ale conținutului și de posibilitatea comparării acestora, putem

distinge între noțiuni comparabile, cele la care conținutul este diferit, dar care au și elemente
comuneși noțiuni necomparabile, cele la care conținutul este complet diferit, fără elemente
comune. În categoria noțiunilor comparabile putem vorbi și despre noțiuni opuse, cele la care
conținutul se află într-o relație de opoziție continuă sau discretă.

Orientarea valorică intrinsecă a conținutului

După orientarea valoric intrinsecă a conținutului noțiunii, putem distinge între noțiuni
pozitive, acelea care reprezintă elemente concordante de conținut și noțiuni
negative, caracterizate prin elemente de conținut discordante.

Relatii intre termeni

Operații cu termeni și relațiile între termeni
Atunci când într-un context apar mai mulți termeni, așa cum se întâmplă în orice demers de
comunicare umană, unii termeni pot rezulta, pot deriva din alți termeni, rezultând termeni noi, aceștia
poziționându-se unii în raport cu alții sub diferite forme. În acest sens, vorbim despre operații logice
cu termeni (definire, clasificare, generalizare, specificare, diviziune, diferențiere, sinteză, analiză și
integrare) și despre relațiile între termeni, acestea putând fi clasificate din punct de vedere al sferei
și din punct de vedere al conținutului.

Raporturi între termeni sub aspectul conținutului

Conținuturile noțiunilor materializate lingvistic prin termeni pot viza același domeniu al cunoașterii,
situație în care termenii sunt comparabili, așa cum am precizat anterior, sau pot viza domenii
diferite ale cunoașterii, situație în care termenii sunt necomparabili. Atunci când vorbim despre
termeni comparabili, între aceștia, în mod evident, putem stabili o serie de relații:
 Relațiile de identitate a conținutului – sunt acele relații în care termenii diferă doar sub aspectul
numelui, conținutul fiind același și fundamentează sinonimia.

 Relațiile de diferențiere – sunt acele relații care diferențiază speciile din cadrul aceluiași gen, pe
baza diferenței specifice. Se mai numesc și relații de diferențiere simplă.

 Relațiile de contradicție – sunt acele relații care exclud prezența și absența termenilor în același
timp și sub același raport.

 Relațiile de contrarietate – sunt un fel de relații de contradicție mai slabe, care exclud prezența
termenilor în același timp și sub același raport, dar nu exclud absența lor.

Raporturi între termeni sub aspectul sferei

Atunci când avem în vedere elementele ce formează sfera unor noțiuni materializate lingvistic sub
forma termenilor, putem întâlni alte tipuri de relații:

 Relații de ordonare – atunci când sfera unei noțiuni este inclusă total în sfera altei noțiuni. Se mai
numesc și relații de includere.

 Relația de intersecție – atunci când sfera unei noțiuni cuprinde o parte din sfera altei noțiuni. Se
mai numesc și relații de încrucișare.

 Relația disjunctivă – atunci când sferele celor două noțiuni sunt complet diferite. Se mai
numesc relații de excludere.
 Relații de identitate a sferei – atunci când noțiunile au aceeași sferă. Aceste relații stau la baza
definițiilor de tip denotativ.

FaLang translation system by Faboba

Operatii cu termeni
Poate cea mai importantă operație prin care pornim de la termeni cunoscuți spre a înțelege
termeni necunoscuți este operația de definire, pe care am tratat-o deja pe larg. Alături de
aceasta, ne vom referi, pe scurt, la alte operații importante în care sunt implicați termenii,
anume: clasificarea, generalizarea, specificarea, diviziunea, diferențierea, sinteza,
analiza și integrarea.

Clasificarea

Operația de clasificare implică crearea unor categorii (clase) disjuncte pe baza unor criterii
ce țin de conținutul noțiunii, apoi includerea obiectelor într-o clasă și numai în una.

Prin clasificare construim practic genul, folosind speciile sale, adică grupăm obiectele în
mulțimi. Uneori aceste categorii pot fi ordonate, alteori nu se poate pune o ordine între categorii,
însă, întotdeauna, între categorii va exista un anume tip de relație. În domeniul juridic,
operațiunea de clasificare este principala operațiune cu termeni utilizată la crearea codurilor de
legi:

Generalizarea

Operația de generalizare are în vedere descoperirea termenilor supraordonați, adică

identificarea genului, pornind de la speciile sale. Este o operație esențială în vederea realizării
unei inferențe logice, însă, atunci când se utilizează speciile, trebuie să fim atenți să folosim doar
diferențele specifice care particularizează speciile, nu și cele neesențiale.

Specificarea

Operația de specificare (particularizare) este inversul generalizării și presupune indicarea

speciei plecând de la gen, adică precizarea unui termen subordonat pornind de la unul mai
general.

Diviziunea

Operația de diviziune presupune simpla indicare a speciilor unui gen. Codurile legilor
folosesc intens diviziunea pentru a sistematiza și organiza conținutul lor.

Diferențierea

Operația de diferențiere (dezmembrare) presupune o construcție a unui nou termen prin

descompunerea unui termen în părțile sale componente. Este operația opusă integrării.
Integrarea

Operația de construite a unui termen ce vizează un întreg plecând de la un termen ce

reprezintă o parte a întregului. Este operația opusă diferențierii.

Sinteza

Operația de sinteză implică o construcție a unui termen plecând de la mulțimea termenilor

ce definesc părțile întregului. Este opusă operației de analiză.

Analiza

Operația de analiză implică o construcție a termenilor ce definesc părțile întregului

plecând de termenul care definește întregul. Este o operație opusă sintezei.