LOGICA JURIDICA

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

1. Definitia si obiectul logicii

„Sufletului ii este propriu logosul, care se mareste pe el insusi". lata o
afirmatie stranie, enuntata acum doua milenii si jumatate de catre „obscurul
din Efes" - Heraclit. Peste timpuri, Hegel va spune ca „istoria logicii nu a fost
scrisa. Aceasta ar fi istoria intregii cunoasteri in toata amploarea ei". lar
astazi, reputatul si regretatul logician roman Petre Botezatu afirma pe buna
dreptate ca „intram intr-o era logica". Paradoxal, dar tocmai logica - disciplina
ce are, printre altele, si sarcina de a stabili ce este si cum se construieste o
definitie corecta - nu este capabila sa-si elaboreze propria sa definitie, unanim
acceptata de logicieni.
Termenul „Logica" provine de la grecescul „logos" care inseamna
cuvant, gand, vorbire, ratiune. Limbile europene l-au preluat prin intermediul
limbii latine. Se pare ca pentru prima data denumirea „logica” a fost folosita
de catre Alexandru din Afrodisia (sec. III). Insusi Aristotel, considerat
intemeietorul stiintei logicii, nu a folosit cuvantul „logica" pentru a o desemna.
In celebra sa lucrare „Organon", valabila intru totul si azi, sensurile si
semnificatiile logicii se dezvaluie treptat pe o paleta de sensuri si nuante
impresionabile. Daca luam cunoscutul „Dictionar de logica" al logicianului
roman Gheorghe Enescu (unicul in ,literatura romana de specialitate), vom
remarca nu mai putin de 41 de sintagme in care este angajat termenul
„logica", in afara de termenul generic propriu-zis.
Dificultatea circumscrierii obiectului si problematicii logicii se datoreaza
in primul rand caracterului „ultrareflexiv" al fenomenului logic. Mergand pe un
gand al lui G. Galilei, dupa care avem atata stiinta cata matematica putem
pune in ea, putem susune linistiti astazi teza dupa care avem atata stiinta
cata matematica si logica putem pune in ea.
Anton Dumitriu (autor al unei monumentale istorii a logicii, de circuit
intemational) trecand peste diferitele acceptiuni ale termenului de „logica” de-
a lungul timpului, propune sistematizarea principalelor conceptii asupra a ceea
ce este sau trebuie sa fie logica:
In traditia aristotelica, logica este un „instrument al stiintelor” un
Organon, fara a fi ea insasi o stiinta, ci mai mult, o propedeutica generala a
oricarei gandiri. Marele Aristotel, referindu-se la logica, o concepea drept
„gandirea ce se gandeste singura”.
In traditia stoica, logica este o „teorie a cunoasterii si a rationamentului
propozitional”
In traditia medievala, logica este „modus scientarium” in sens
sermocinal si rational („scientia sermocinalis" si „scientia rationalis”).
In traditia Logicii de la Port-Royal, logica este „arta de a gandi”.
Plecand de la Descartes, logica este „arta de a conduce bine intelectul
in cautarea adevarului”.
Odata cu accentuarea reflectiilor despre mecanismul stiintelor, in
perioada moclema si chiar contemporana a istoriei (Bacon, Newton, Herschel,
Reid, J. Stuart-Mill, Lalande, Wundt etc.), logica este o metodologie a
stiintelor.
Pentru Kant, logica este o teorie a cunoasterii. Pentru Hegel, logica
este dialectica idealista. In traditia materialismului dialectic si istoric (Marx,
Engels si Lenin), logica este insasi dialectica materialista.
In traditia psihologismului logic (Hobbes, Locke, Berkeley, Hume, Reid,
D. Steward, Hamilton, Spencer, Condillac etc.) logica tine de studiul
psihologiei gandirii.
In traditia pragmatistica (James, Pierce, Royce, Dewey etc.) logica are
„valoare prin utilitatea ei”, adevarul fiind identificat cu utilitatea.
Pe linia inaugurata de antiintelectualismul francez, logica are „un
caracter exclusiv practic” ceea ce o apropie ca inteles de cel dat de
pragmatismul anglo-saxon (Lachelier, Boutrouse, Bergson etc.).
Pe linia traditiei neokantiene, dar si in alte perspective focalizate pe
axiologie (Sigwart, Dilthey, Lotze, Windelband, Jerusalem, Erdmann, Meier,
Goblot, Lalande etc.) logica apare ca „stiinta normativa, stiinta a valorilor sau
tehnica”
In fenomenologie si dezvoltarile ulterioare (Bolzano, Husserl etc., logica
apare drept „temei absolut al cunoasterii".
In conceptia atat de actuala si, poate, supralicitata, a logicii
matematice, „logica este un sistem formalizat si, in fond, o teorie a
demonstratiei”.
In fine, exista o „scoala de logica naturala” (Piaget, Blanche, Bolezatu
etc.), dupa care logica este „studiul operatiilor naturale ale gandirii”.
Trecand peste toate aceste definitii, in manualele de logica (de orice
nivel), s-a incetatenit conceptia dupa care logica este „stiinta gandirii corecte"
sau „studiul validitatii inferentelor deductive”.

2. Scurt istoric al logicii

Inceputurile logicii sunt legate de efervescenta gandirii filosofice din
Grecia antica. Daca vor fi existat si alte demersuri in directia elaborarii unei
teorii a logicii in alte arealuri culturale (Egipt, China sau India antica), dupa
cum sustin unii, nu putem sti atata timp cat nu s-au pastrat dovezi scrise.
Athanase Joja considera ca aparitia logicii a fost determinata de
inflorirea dreptului si matematicii in Atena secolului IV i.e.n. Logica s-a nascut
ca stiinta a deductiei valide, iar juristii antici au elaborat teoria argumentarii si
a convingerii prin imbinarea unui lant de rationamente valide. Pledoariile lui
Isocrates, Isaios si Demostene ne dovedesc stadiul inalt de dezvoltare a
tehnicii argumentarii juridice in acea perioada.
In afara de retorica juridica, o alta obarsie a logicii poate fi gasita in
matematica. Matematica si dreptul au puncte de contact sub aspectul formei,
aceasta fiind necesara in vederea probarii rationamentelor si formarii
ipotezelor.
Cu toate ca exista elemente de logica empirica in scrierile lui
Parmenide (care se pare ca a formulat pentru prima data „principiile logicii”),
Zenon (cunoscut prin aporiile sale), Platon (care a folosit in dialogurile sale
tehnici de argumentare, de definire, metoda diviziunii si cea a reducerii la
absurd), si in cele ale sofistilor (care au descoperit unele paradoxuri logice),
aceste inceputuri nu au fost concretizate intr-o teorie a logicii.
Intemeietorul logicii ca stiinta a fost Aristotel, iar opera sa este atat de
completa si perfecta incat I. Kant considera ca logicii aristotelice nu i se mai
pot aduce perfectionari. Comentand aportul lui Aristotel, marele filosof
german scria in cea de-a doua prefata la Critica ratiunii pure urmatoarele: „ca
logica a urmat acest drum sigur inca din timpurile cele mai vechi se poate
vedea din faptul ca de la Aristotel incoace ea nu a avut nevoie sa faca un pas
inapoi, daca nu vrem sa-i socotim ca ameliorari alaturarea unor subtilitati
inutile sau o determinare mai clara a celor expuse, ceea ce apartine insa mai
mult elegantei decat certitudinii stiintei. Trebuie sa mai remarcam ca pana
astazi ea nu a putut face nici un pas inainte si ca, dupa toata aparenta, ea
pare sa fie inchisa si terminata. Opera lui Aristotel este cu atat mai importanta
cu cat el insusi declara ca nu a putut gasi nici un text despre logica demn de
mentionat si a fost nevoit sa porneasca de la nimic in intemeierea logicii”.
Lucrarile de logica ale lui Aristotel au fost reunite sub numele de
Organon si contin sase carti:
Categoriile in care este abordata tema notiunilor cu gradul cel mai
mare de generalitate;
Despre interpretare care analizeaza propozitiile, raporturile dintre ele si
principiile logicii;
Analitica prima care este dedicata studiului silogismului categoric si
modal;
Analitica secunda consacrata teoriei demonstratiei;
Topica, care trateaza argumentarea dialectica;
Respingerile sofistice care infatiseaza principalele probleme ale
argumentarii eristice si ale erorilor logice.
Pana in epoca modema, logicienii s-au multumit sa analizeze opera lui
Aristotel si sa-i aduca imbunatatiri minore. Logica a devenit in aceasta
peripada un „canon” si a „inghetat” pentru o buna bucata de timp.
Dezvoltarea cercetarii stiintifice si a experimentului in perioada
Renasterii a facut evident faptul ca gandirea stiintifica nu urmeaza regulile
logicii deductive, regulile silogismului. Sesizand acest fapt, Francis Bacon a
enuntat in Novum Organon ideea ca cercetarea stiintifica trebuie sa
foloseasca inductia si ca logica stiintei este o logica inductiva. Aceasta directie
a fost urmata peste un secol de J.S. Mill, care a reconstruit logica din
perspectiva inductiei.
Adevaratul impuls innoitor in logica il aduce crearea logicii matematice.
Leibniz a incercat sa elaboreze un limbaj special (de tip matematic) al logicii
care sa ne dea posibilitatea sa verificam pe calea calculului orice propozitie
sau teorie stiintifica. Aceasta idee a deschis noi orizonturi in fata cercetarii
logice.
Intentiile lui Leibniz au fost concretizate de catre George Boole, care
este considerat de multi ca fiind intemeietorul logicii simbolice. Boole a
elaborat o algebra a logicii, adaptata specificului limbajului logic si a
reconstruit logica dupa modelul matematicii. El a descoperit structuri comune
logicii si matematicii si a tradus unele reguli logice in limbajul „algebrei
logice”.
Daca Boole concepea logica drept o parte a matematicii, un succesor al
sau, Gottleb Frege, a incercat sa inglobeze matematica logicii considerand-o
pe aceasta drept un caz particular de logica. Frege a simplificat logica
propozitiilor, a construit logica predicatelor si a initiat semantica logica.
Secolul XX este marcat de ramificarea logicii, de construirea unor
sisteme logice pornind de la probleme particulare si de dezvoltarea unor teorii
logice neclasice.
In aceasta perioada, au aparut o logica modala dezvoltata de C. I.
Lewis, logica polivalenta a lui J. Lukasiewicz, logica deontica a lui G. H. von
Wright, metalogica etc.
Totodata, au fost impulsionate cercetarile de logica aplicata: logica
juridica (Z. Ziembinski si Z. Ziemba, C. Perelman etc.), logica stiintei, logica
microfizicii, logica intrebarilor etc.

3.Structura logicii
Dezvoltarea logicii a coincis cu luarea in posesie a unor noi domenii
necercetate pana atunci de logicieni. Totodata, unele idei prezentate succint
in operele unor logicieni clasici au fost dezvoltate dand nastere unor noi
ramuri ale logicii. In momentul de fata, logica se prezinta ca un vast sistem
alcatuit dintr-o mare varietate de subsisteme.
„Formele” sau subsistemele logicii pot fi clasificate in functie de diferite
criterii.
In functie de criteriul cronologic, logica a fost impartita in logica clasica
(aristotelica sau traditionala) si logica moderna. Logica clasica foloseste
limbajul natural si a fost divizata in teoria notiunii, teoria judecatii si teoria
rationamentului. Logica clasica foloseste cu precadere metoda deductiva. In
acest tip de logica nu se face o distinctie stricta intre nivelul teoretic si cel
metateoretic sau intre logica pura si cea aplicata.
Logica moderna apare in a doua jumatate a secolului XIX, incercand
sa rezolve o serie de probleme aparent nerezolvabile in logica traditionala.
Specific logicii moderne este abandonarea limbajului natural in favoarea unui
limbaj simbolic si elaborarea unor sisteme de calcul logic (calculul
propozitiilor, calculul predicatelor etc.).
In functie de metodele folosite pentru verificarea validitatii si de
domeniile abordate, logica poate fi impartita in logica formala, logica simbolica
si logica matematica.
Logica formala studiaza formele propozitionale si metodele de rationare
care ne permit o trecere valida de la rationamente adevarate la alte
rationamente adevarate. Logica formala foloseste mai ales metodele deductiei
si inductiei, definirea si clasificarea. Scopul sau ultim este identificarea unor
forme valide de rationament care sa poata fi aplicate in toate domeniile.
Logica simbolica este o logica formala care foloseste limbajul simbolic
si incearca sa elimine limbajul natural din perimetrul logicii. Prin simbolizare a
fost restransa insa aria de aplicare practica a logicii si s-a ajuns la elaborarea
unor demonstratii si lanturi de rationamente fara acoperire in realitate. Unii
autori (K.R. Popper, R. Camap, V. W. Quine) considera ca logica simbolica a
dus la ingustarea orizontului logicii, la o „medolatrie”sau la o pasiune pentru
artificii sterile, fara efect in plan practic.
Logica matematica reprezinta un domeniu de intersectie intre logica
simbolica si matematica. Unii autori considera ca aceasta disciplina studiaza
logica cu metodele matematicii (axiomatizare si calcul in primul rand). Alti
autori considera ca logica matematica are drept obiect analiza fundamentelor
matematicii. In acest domeniu mai persista inca disputele izbucnite inca in
sec. XIX intre teoreticienii care incercau sa includa logica in corpul matematicii
(matematismul) si cei care incercau sa acrediteze ideea ca matematica este
unul dintre subdomeniile logicii (logicismul). .
In functie de tipul de inferente folosit pentru descoperirea adevarului,
logica este impartita in logica deductiva si logica inductiva. Logica deductiva
este acea parte a logicii care studiaza modalitatile de trecere valida de la
judecati adevarate cu un anumit grad de generalitate la judecati adevarate cu
acelasi grad de generalitate sau cu un grad mai mic de generalitate. Pastrarea
certitudinii validitatii unui astfel de rationament este platita prin aportul nul de
cunostinte noi aduse de metoda deductiva.
Tocmai de aceea in epoca moderna a fost elaborata logica inductiva
(Fr. Bacon, J.S. Mill), care cuprinde rationamente prin care se trece de la
judecati particulare la alte judecati particulare sau la judecati generale.
Metodele inductive duc la o oarecare incertitudine asupra valorii de adevar a
rezultatelor (aceasta fiind de obicei mai degraba statistica decat certa) dar
sunt larg folosite in cercetarea stiintifica.
In functie de numarul de valori de adevar cu care opereaza, putem
avea logica bivalenta, trivalenta sau logica polivalenta (n-valenta).
Logica bivalenta opereaza cu doua valori de adevar adevarat sau fals, a
treia valoare neexistand. Ea a constituit domeniul principal de studiu al logicii
clasice aristotelice, care neglija in mare parte modalitatile si era bazata pe
principiul tertului exclus. Practic, logica bivalenta ocupa cea mai mare parte a
logicii pure.
Spre deosebire de propozitiile studiate de logica traditionala care nu
puteau fi decat adevarate sau false logica moderna a pus in evidenta
existenta unor propozitii carora nu li se poate atribui una din cele doua valori -
propozitiile probabile sau cele cu valoare nedeterminata, care privesc un
eveniment din viitor ce se poate sau nu se poate realiza. Deci alaturi de
adevarat si fals este admis „posibilul” ca o a treia valoare de adevar.
Logica polivalenta merge si mai departe, admitand existenta mai
multor tipuri de propozitii decat cele adevarate sau false. Acest lucru este
realizat prin modalizarea valorilor logice (necesar-adevarat, necesar-fals,
posibil-adevarat, posibil-fals) sau prin reinterpretarea matematica a unor
sisteme axiomatice.
Potrivit conceptelor tematice de baza putem imparti logica in mai multe
sectoare: logica rationamentelor certe (cognitiva, care se suprapune aproape
perfect peste logica clasica), logica modala (a necesitatii, a posibilitatii, a
intamplarii etc.), logica deontica (a normelor: permis, obligatoriu, interzis
etc.), logica epistemica, logica topologica, logica probabilitatilor, logica
preferintei, a valorilor comparative (mai adevarat, mai putin adevarat etc.), a
convingerilor (a cunoaste, a crede etc.), interogativa (a intrebarilor).
In functie de gradul in care logica se implica in diversele domenii ale
realitatii, ea se imparte in logica pura si logica aplicata. Logica pura este o
logica formala care urmareste elaborarea unor forme generale de propozitii si
a unor legi valabile pentru toate domeniile cunoasterii. Logica aplicata
reprezinta coborarea logicii pe Taramul realitatii si aplicarea logicii pure in
domenii specifice. Fiecare domeniu de aplicare are in afara de principiile de
baza preluate din logica pura diferite restrictii si legi specifice. Logici aplicate
sunt logica juridica, logica microfizicii, logica matematica etc.

4.Sistemul logic al dreptului

Inainte de toate dreptul este un sistem de norme. Si ca orice sistem el
poate fi abordat si dintr-o perspectiva logica. Atat logicienii (J. Kalinowski, J.
Wroblenski, A. Joja etc.) cat si juristii (M. Djuvara, E. Sperantia etc.) au
observat caracterul de sistem axiomatic al dreptului.
Sistemul logic al dreptului este alcatuit pe de o parte dintr-o structura
de norme organizate in ramuri si institutii juridice (exista discutii aprinse pe
tema delimitarii dintre unele ramuri de drept sau pe tema dependentei si
subordonarii unor ramuri fata de altele) iar pe de alta parte dintr-o structura
paralela de principii, notiuni si reguli juridice desprinse prin analiza sistemului
legislativ sau impuse ideologic de catre sistemul politic.
Dreptul este un sistem ierarhizat - normele constitutionale sunt
superioare celor din alte ramuri ale dreptului. Interdependenta normelor
din drept e data atat de faptul ca toate normele sunt subordonate normelor
constitutionale cat si datorita faptului ca se supun unor principii comune.
Aceste principii pot fi principii ale intregului drept roman (principiul
democratiei, principiul egalitatii in fata legii, principiul separatiei puterilor in
stat etc.), principii de ramura (principiul proprietatii, cel al egalitatii in fata
legii civile sau principiul ocrotirii si garantarii drepturilor subiective civile in
dreptul civil; principiul legalitatii raspunderii, principiul legalitatii
incriminarii si a pedepsei, principiul individualizarii raspunderii penale etc. in
dreptul penal) sau principii ale unei sau unor institutii de drept (de ex.
principiul proximitatii gradului de rudenie in cazul institutiei succesiunii legale).
Principiile au rol de axiome in sistemul dreptului - ele pot servi ca fundament
in orice demonstratie sau argumentare. Principiile asigura flexibilitatea in
timp a sistemului de drept, adaptarea lui de-a lungul timpului la cerintele
ideologice. Asa se explica faptul ca unele legi au fost interpretate conform
spiritului vremii diferit in epoci diferite, ele fiind privite prin optica altor
principii de drept.
Dreptul este un sistem deschis, dinamic - el se intregeste in fiecare
moment cu legi noi. Criteriile de admitere ale noilor legi sunt date de axiomele
constitutionale. De asemenea, legiuitorul trebuie sa articuleze sistemul de
drept astfel incat sa nu dea nastere unor contradictii, ambiguitati sau
suprapuneri. Hans Kelsen era de parere ca sistemul normelor juridice este
partial dinamic, pentru ca dinamismul sistemului excepteaza asa-numita
Grundnorm, norma initiala, constitutia. Restul normelor suporta o actiune de
permanenta transformare, de adaptare la cerintele timpului. Kelsen considera
ca sistemul normativ nui este alcatuit numai din normele scrise, ci si din
consecintele lor, din normele desprinse prin inferente logice admise de
doctrina juridica a tarii in cauza. Deci un sistem juridic are totodata un
caracter deschis intr-o portiune a sa si relativ inchis in domeniul normelor
constitutionale. Caracterul de sistem al dreptului face posibila economia de
expresie pentru ca e posibil ca o lege sa faca trimitere la alte legi pentru
detalierea unor reglementari. Uneori o norma este compusa din mai multe
dispozitii care sunt precizate in texte normative diferite - o dispozitie
precizeaza caror subiecte li se impune prescriptia respectiva, alta cuprinde
comportamentul prescris, iar alta circumstantele in care acest comportament
urmeaza sa fie realizat. Alteori o singura dispozitie determina elementele
unui mai mare numar de norme.
Ziembinski exemplifica aceasta idee cu cazul dispozitiei potrivit careia
furtul trebuie pedepsit cu inchisoarea. Aceasta dispozitie trimite la alte
dispozitii ale codului penal, indeosebi din partea sa generala, ale codului de
procedura penala si ale legilor de organizare judiciara cuprinzand cel putin trei
norme: una care obliga tribunalul sa-l condamne pe hot la o perioada de
detentie, alta care obliga organele executive sa execute sentinta pronuntata
de tribunal, conform dispozitiilor de procedura penala si in al treilea rand este
o norma prohibitoare care interzice furtul.
Proprietatile logice esentiale ale oricarui sistem juridic sunt
completitudinea si consistenta inglobate de J. Wroblenski in notiunea de
omogenitate a sistemului juriclic. Un sistem juridic este omogen daca este in
acelasi timp complet si consistent.
 Completitudinea sistemului juridic este data de capacitatea acestuia de
a da o solutie oricarei probleme juridice, adica de a determina consecintele
juridice ale oricarui fapt.
Consistenta unui sistem juridic este data de compatibilitatea normelor
sale, de lipsa contradictiilor din interiorul sau. Un sistem juridic este
inconsistent atunci cand unele dintre normele sale ordona iar altele interzic in
acelasi timp aceleiasi persoane acelasi comportament in aceleasi imprejurari.
Aceasta situatie contrazice principiul noncontradictiei si duce la imposibilitatea
respectarii simultane a tuturor normelor de drept.
Completitudinea sistemului juridic, sau mai bine zis completitudinea
normelor care il alcatuiesc este de cele mai multe ori un simplu deziderat.
Realitatea sociala este in continua evolutie iar legislatorul nu poate tine pasul
cu ea. Aceasta duce la aparitia lacunelor in drept si la necesitatea interpretarii
extensive a legilor existente pentru a le aplica la situatia noua. In cazul ca
legile nu ofera nici o solutie posibila, se poate face apel la analogia dreptului
(analogia juris) prin raportarea la principiile directoare din sistemul de drept
sau in ramura de drept respectiva.

5.Necesitatea aplicarii logicii in drept

Exista numeroase ratiuni care justifica utilitatea logicii in drept:
a) caracterul rational al legii;
b) orientarea activitatii legislative in conformitate cu un model rational;
c) caracterul logic al elaborarii legii;
d) caracterul logic al activitatii de aplicare a dreptului.
Autoritatea unei hotarari judecatoresti este determinata in cea mai
mare parte de justetea rationamentului care sta la baza ei, a argumentelor pe
care se sprijina solutia data. Logica contribuie la corecta aplicare a dreptului
si, prin aceasta, la consolidarea securitatii juridice si la intarirea legalitatii.
Precizia si justetea gandirii juridice depind de conformitatea ei cu regulile si
concluziile logice. Procesul de cunoastere in materie de drept implica un
anumit grad de abstractizare, de formalizare logica.
Cursurile de logica juridica au ca scop pregatirea viitorilor juristi in
vederea utilizarii formelor si regulilor logicii in teoria si tehnica dreptului.
Logica juridica foloseste ca instrument de explicare a conceptelor
juridice. Ea este aplicabila unei largi problematici cuprinzand definitiile legale,
metodele de formare si clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea
normelor juridice, solutionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile
rationamentului juridic, a celui judiciar, de cunoastere a dreptului,
interpretarea nomelor juridice, metodele de verificare a faptelor in procesul
judiciar, probatiunea juridica etc.
Aplicarea logicii in drept nu trebuie, insa, sa fie abuziva, rigida, astfel
incat sa conduca la solutii inechitabile. Logica in drept trebuie sa fie din ce in
ce mai mult adaptata nevoilor practicii juridice si vietii sociale, ca prim criteriu
pentru aprecierea valorii ei operationale.
Formele logice trebuie sa exprime sau sa corespunda realitatii
obiective, premisele rationamentului urmand a fi mereu confruntate cu
adevarul material obiectiv.
Problema existentei de-sine-statatoare a logicii juridice a fost larg
dezbatuta in literatura de specialitate.
Intr-o opinie, s-a insistat asupra legaturii dintre logica juridica si
filozofia dreptului, ajungandu-se la considerarea primei ca element constitutiv
al celei de-a doua. Astfel, Gabriel Marty considera ca o problema deschisa in
fata filosofiei dreptului stabilirea adevaratelor raporturi intre factorii
determinanti, reali ai solutiilor juridice si formalismul logic al
comandamentelor juridice (incluse in normele de drept).
Intr-o alta opinie, George Kalinowski considera eronata incercarea de a
sustine ca dreptul este un limbaj si ca filosofia dreptului este, in consecinta, o
analiza logica a dreptului, a limbajului juridic. El apreciaza, in acelasi timp, ca
deosebit de importanta si utila analiza logica a limbajului stiintific,
considerand-o, in ceea ce priveste dreptul, ca una dintre principalele cai de
acces spre o autentica filosofie a dreptului. Autorul releva existenta unor
probleme care se situeaza la frontiera logicii si filosofiei dreptului, ca aceea a
atribuirii valorii de adevar sau falsitate normelor juridice.
Francisco Puy sustine ca logica juridica ar reprezenta o parte a filosofiei
dreptului, fiind o logica secundara in raport cu logica generala. In opinia sa,
logica juridica ar cuprinde:
a) logica juridica primara, reprezentand logica formal-pura, compusa
din axiomatica (teoria constructiilor sistemelor automatizate) si teoria
calculului.
b) logica formala aplicata, pe care o denumeste „logica juridica
secundara”, cuprinzand teoria sistemului (teoria generala a dreptului), teoria
definitiei juridice, teoria argumentarii si teoria relatiei juridice
(metodologiajuridica).
In tabelul lui N. Rescher (logician american, care a propus o „harta a
logici”) logica juridica apare la capitolul „Dezvoltari stiintifice”, subcapitolul
„Aplicatii in stiintele sociale”, fiind considerata o aplicatie legala a teoriei
logicii.
In literatura din tara noastra, majoritatea autorilor au sustinut ca nu
sunt argumente care sa justifice existenta unei logici specifice dreptului,
intrucat toate tipurile de logica (formala, simbolica si metalogica) vor contribui
la opera de legiferare si la opera de aplicare a dreptului prin metodele lor
proprii.
Suntem de parere ca, pentru a putea raspunde la intrebarea daca se
poate vorbi despre existenta unei logici specifice dreptului, trebuie sa plecam
de la clasificarea logicii in logica elementara sau formala (metodologia logica)
si logica aplicata. In filosofia scolastica, prima era numita uneori „Ars
inveniendr (arta de a descoperi sau arta de a afla), spre deosebire de „logica
utens", termen care se apropie de logica aplicata.
Consideram ca logica juridica face parte din logica aplicata. Ea este o
logica specifica stiintei dreptului. Pentru aceasta, cercetarea stiintifica trebuie
sa se indrepte spre analiza modului specific in care logica formala, schemele si
calculele logicii simbolice si principiile sau legile metalogicii se aplica in
procesul complex al gandirii juridice.
In tabelul lui Petre Botezatu, pornindu-se de la premisa ca logica este o
teorie asupra formelor, se apreciaza ca aceste forme se ivesc in gandire, in
limbaj, in actiune, in realitate. Daca se accepta ca nivelurile de abstractizare
pentru fiecare domeniu in parte (gandire, limbaj, actiune si realitate) pornesc
de la subiect si urmeaza obiectul (forma, operatia si structura), atunci formele
logicii juridice apar in mod specific dupa cum se intersecteaza domeniile cu
nivelurile.
La nivelul primar de abstractizare (subiectul), daca atributul „juridic” il
acordam gandirii, logica juridica este teoria gandirii juridice argumentative a
subiectului. Daca juridicul e atribuit limbajului subiectului, vom elabora o
logica pragmatica juridica, daca juridicul il acordam actiunii, vom avea o logica
concreta juridica, iar daca il acordam realitatii, vom avea o logica materiala.
La nivelul al doilea de abstractizare (obiectul), avem o teorie a
demonstratiei juridice (in domeniul gandirii) sau o logica semantica juridica (in
domeniul limbajului), logica operatorie juridica (in domeniul actiunii) ori
dialectica juridica (in domeniul realitatii).
In limitele aceleiasi conceptii, Gheorghe Mihai apreciaza ca logica
juridica este o componenta a Introducerii in studiul dreptului alaturi de
filosofia dreptului, retorica juridica si hermeneutica juridica.

6. Logica juridica si locul ei in sistemul stiintei logicii

In literatura filosofica s-a subliniat ca logica, in genere, este o stiinta a
gandirii detasata de orice subiect care gandeste, deci o stiinta a „gandirii
gandire” care studiaza gandirea in desfasurarea corecta a acesteia,
corectitudinea fiind fagasul necesar spre adevar.
Ea se deosebeste de:
- psihologie, care examineaza gandirea in subiectul ce gandeste;
- gnoseologie, care cerceteaza gandirea raportata la obiectul
cunoasterii nedetasata de acesta, respectiv conditiile generale, izvoarele,
structura, modul de desfasurare si validitatea procesului cunoasterii, privit ca
proces de producere a unor cunostinte;
- retorica, care inseamna arta de a vorbi frumos, de a convinge
auditoriul de justetea ideilor expuse printr-o argumentatie bogata, riguroasa,
pusa in valoare de un stil ales;
- hermeneutica, care este teoria procesului de interpretare si de
intelegere in functie de diversitatea obiectelor sale, care acopera intreaga
sfera spirituala, culturala, artistica. In ceea ce priveste definirea logicii juridice
si precizarea locului ei in sistemul stiintei logicii, au existat discutii in literatura
de specialitate.
Astfel, Gheorghe Enescu vorbeste de o logica judiciara in cadrul
logicilor normative, iar Petre Botezatu de o teorie a argumentarii care „nu
poate ignora ajutorul psihologiei, a! retoricii si afinitatea sa cu dreptul,
morala”.
George Kalinowski a definit logica juridica drept „studiul gandirii
juridice discursive in toata intinderea acesteia, adica in toate operatiile ei
intelectuale pe care le efectueaza in elaborarea, interpretarea si aplicarea
dreptului”. In conceptia sa, rationamentul „in concreto” este guvernat de trei
tipuri de reguli:
a) logice (ale certitudinii si validitatii);
b) paralogice (topice sau retorice);
c) extralogice (morale, religioase, juridice, politice etc., in functie de
domeniul practic in care se manifesta.
Spre deosebire de Kalinowski, pentru care logica juridica pune formalul
in paranteze si astfel nu mai este logica, Ch. Perelman a sustinut ca logica in
drept este logica (formala) si nu logica juridica, juridicul fiind pus in
paranteze. El socoteste ca in instanta se dezbate posibilitatea de aplicare
concreta a prevederilor generale din norme, in raport cu situatiile in care se
afla diferiti agenti ai actiunilor. Dezbaterea angajeaza participantii la proces,
acestia isi pun intrebari si dau raspunsuri. Nici un raspuns nu este o inferenta,
ci argument prezentat pro sau contra unei teze.
Argumentul fiind formulat ca sa convinga pe celalalt sa adere la teza
sau, din contra, sa o respinga, nu separa formalul de informal, gandirea de
subiectul care gandeste.
De asemenea, limbajul normelor cuprinde un mare numar de expresii,
notiuni, concepte, care nu sunt intotdeauna univoce, dar au o anumita
generalitate, care necesita interpretarea in aplicarea la caz, o interpretare
care sa nu contravina vointei legiuitorului si sa conduca la o solutie justa,
legala si temeinic motivata. Acolo unde apar interpretari diferite sau unde
procedurile legii sunt neindestulatoare sau lacunare, practica
judecatoreasca solutioneaza problemele ivite in spiritul principiilor de drept.
In conceptia lui Gh. Mihai, logica juridica este „teorie a argumentarii
cand studiem gandirea subiectului, este pragmatica atunci cand studiem
actiunea subiectului, este logica materiala cand studiem realitatea juridica in
care se afla subiectul, este semantica daca studiem limbajul la nivelul
obiectului”. Deci, logica juridica este „teoria argumentarii” prin limbajul juridic
al subiectului angajat in actiune pentru a savarsi o schimbare in realitatea
juridica.
In ceea ce ne priveste, consideram ca logica juridica este, in primul
rand, o stiinta. Ea n-a aparut din filosofia dreptului, ci din preocuparile
stiintifice ale doctrinei si legiuitorului, precum si din cele practice ale celor ce
aplica legea sau ajuta la aplicarea ei (arta legiuitorului, a judecatorului si a
avocatului).
Astfel, legiuitorul creeaza, sub forma de reguli, adevarul juridic, caci
ceea ce e scris in lege este luat drept adevar in aplicatiile care se fac la
cazurile judiciare (la spete). Acesta este adevarul legal. Legiuitorul, insa, nu
este liber sa dispuna in chip arbitrar, ci trebuie sa tina seama (pentru ca legile
sale sa fie valabile in societate) de datele realitatii, iar descoperirea adevarului
in realitate se face cu ajutorul unor reguli, a unor metode logice.
Judecatorul, cand trebuie sa se lamureasca intr-o controversa judiciara
in care fiecare pare sa aiba dreptate, se preocupa sa gaseasca un fir
conducator in logica juridica, pentru a vedea unde este adevarul.
Avocatul, in procesul pe care-l pledeaza, intampina de multe ori
greutati pana descopera adevarul, mai ales in chestiunile controversate.
Controversa pune pe avocat intr-o dificultate foarte rnare, si pune
instanta intr-o situatie si mai grea. De aceea, in jurisprudenta este nevoie de
o logica juridica.
Pentru a descoperi adevarul in drept, ca si in orice alt domeniu,
mijloacele dialectice si supozitiile sunt insuficiente. Realitatea nu se poate
cunoaste decat prin metode stiintifice, iar sistematizarea cunostintelor nu
poate fi rodnica fara observarea principiilor ce ni le ofera logica. Tendinta de a
largi mereu campul de observatie este una din trasaturile caracteristice ale
spiritului stiintific. Numai printr-o viziune unitara se pot intelege si explica
fenomenele.
Problema cautarii adevarului se pune in logica juridica sub o forma mai
generala. Trebuie pornit de la premisa ca logica protejeaza interesele dupa
anumite criterii de valoare. Din caracterul obiectiv al acestor criterii decurge
obiectivitatea legii. De aici si regula din Codul civil potrivit careia, in caz de
indoiala, textul se interpreteaza in favoarea celui ce se obliga.
Avand in vedere consideratiile de mai sus, conchidem ca logica juridica
este, de fapt, o stiinta a gandirii despre drept. Ea se ocupa de insasi
construirea stiintei dreptului, de caracterul acesteia.
 Logica juridica, ca logica aplicata in drept, avand metode specifice de
lucru si un domeniu de aplicare distinct de acela al logicii generale, este o
stiinta a cailor pentru aflarea adevarului in domeniul dreptului; ea se implica
totodata in construirea obiectului stiintei dreptului. Ea cerceteaza atat modul
cum lucreaza omul de stiinta, cat si artizanul dreptului.
lata de ce logica juridica este stiinta care studiaza regulile specifice
gandirii juridice corecte, care guverneaza procesul edictarii, respectarii,
interpretarii si aplicarii normelor de drept.
Avand un caracter de noutate, logica juridica nu este inca acceptata ca
stiinta in mod unanim, in literatura de specialitate, intrucat, dreptul fiind bazat
pe niste permanente, considera valorile juridice ca fiind autonome,
independente, in general, de valorile si de substratul economic.
In fapt, in domeniul logicii juridice intalnim, in principal, o „practica”
care aplica o serie de reguli, pe care nu le invatam nicaieri ca atare si de care,
mai adesea, nici nu suntem constienti.
Daca admitem aparitia unor discipline noi in drept, (dreptul muncii,
dreptul financiar, dreptul economic, dreptul maritim, dreptul comercial,
dreptul diplomatic etc.) care, fiind subdiviziuni ale stiintei dreptului, au ca
obiect o particica din realitatea juiridica, un domeniu de cercetare restrans, cu
atat mai mult ar trebui sa se admita constituirea unei stiinte autonome a
logicii juridice, referitoare la intregiil domeniu al dreptului. Ea nu are ca obiect
o „realitate”, asa cum au toate aceste discipline, infinite la numar, in care,
teoretic, se poate divide stiinta dreptului, ci are ca obiect metodele, regulile,
principiile logice pe care le folosesc deopotriva teoreticienii cat si practicienii in
toale disciplinele ce se refera la realitatea juridica actionand pentru aflarea
adevarului. Logica juridica este, asadar, o stiinta unica, ce cuprinde reguli si
metode valabile pentru toate disciplinele juridice.

7. Logica aplicabila in drept

In legatura cu aceasta problema exista puncte de vedere diferite in
literatura de specialitate.
Intr-o opinie (Paul Cosmovici) s-a sustinut ca in drept s-ar aplica logica
formala (termenul statornicit pentru a deosebi logica propriu-zisa de teoria
kantiana si care studiaza gandirea doar din punctul de vedere al formelor
logice), logica simbolica (cunoscuta si sub denumirea de logica matematica
sau algoritmica) si metalogica, reprezentata de logica dialectica. Toate aceste
trei tipuri de logica vor contribui la opera de legiferare si de aplicare a
dreptului.
Al. Negoita, ocupandu-se de tehnica deciziei ad^ninistrative, a araiat
ca studiul si folosirea logicii formale nu sunt suficiente pentru rezolvarea
problemelor practice implicate in adoptarea deciziei administrative,< ci se
impune si utilizarea dialecticii malerialist-istorice. Ea ofera legile cunoasterii
celor mai profunde laturi ale fenomenelor realitatii obiective, formuland, pe
baza lor, regulile gandirii logice.
Un alt autor, C.-R. Stoyanovitch, a afirmat ca logica dialectica atat cea
hegeliana, cat si cea marxista, nu pot fi utilizate nici in rationamentul pur
juridic, nici pentru elaborarea, pe baza ei, a conceptelorjuridice, lasand locul
m exclusivitate logicii formale.
Ocupandu-se de raportul dintre logica formala si logica juridica, Albert
Brimo sustine ca alaturi de logica formala, fiecare stiinta are metode proprii
corespunzatoare obiectului acestei stiinte si orice stiinta tinde, pe masura ce
se dezvolta, sa-si afirme specificitatea, apoi autonomia sa metodologica, sa
opuna logicii formale logica sa specifica. Kalinowski arata ca logica in
ansamblu, cu toate ramurile si partile ei este, prin natura ei, mai mult sau mai
putin formala. Sub aspectul aplicatiilor ei, logica poate fi filosofica,
matematica sau juridica, dar ea, in sine, nu este matematica, nici juridica, ci
este logica. De aceea, este evident ca logica juridica nu este decat o aplicare
la drept a logicii formale, in sens larg.
Raportand logica deontica (logica normelor) la logica juridica, G.
Kalinowski subliniaza ca prima nu formeaza specificul celei de-a doua, fiind nu
numai o logica a normelor juridice, ci a tuturor normelor.
Termenul „deontic”, de origine greceasca, inseamna „ceea ce trebuie,
ce e hecesar” si e utilizat de Jeremy Bentham pentru a denumi astfel stiinta
moralitatii (deontologia). Deontologia s-a constituit ca ramura a eticii,
preocupata de problemele obligatiei morale. Discutand despre obligatie, ne
referim la ceea ce se cuvine sau la ceea ce trebuie sa fie, urmand acele
cerinte normative pe care, indeplinindu-le, respectam pe cine trebuie. E. Mally
(1926) defineste deontica drept logica limbajului normativ.
Kalinowski sustine ca numai logica formala, in general si in particular
cea deontica, ar putea servi pentru intemeierea elementelor considerate
specifice gandirii juridice (aprecierile, deciziile, optiunile, alegerile).
Judecatorul care coreleaza norma cu speta se bazeaza pe teoremele logicii
deontice. Este suficient sa se stie ca dupa norma in vigoare, comportamentul
C este ordonat (interzis) lui A, pentru a se deduce, conform unei teoreme a
acestei logici, ca un comportament este, la fel, ordonat (interzis). Cum a ajuns
sa constate judecatorul, pe de o parte, ca tocmai norma N se aplica spetei,
cum a ajuns la calificarea juridica a comportamentului C, pe de alta parte,
sunt activitati care ies de sub jurisdictia logicii formale.
Alti autori, cum este de pilda Ch. Perelman, considera ca logica juridica
ar putea fi utilizata intr-un sens specific, care nu poate fi negat, daca alaturi
de logica formala se recunoaste existenta unei logici neformale,
consacrate studiului argumentarii, adica ansamblului de rationamente care
vin sa sprijine sau sa combata o teza, care ingaduie sa fie criticata sau
justificata hotararea judecatoreasca.
Intr-o alta opinie (Vladimir Hanga), s-a sustinut ca juristul va folosi
regulile logicii simbolice (denumita si logica formala, moderna), forma a logicii
formale sau pure, care studiaza nu continutul rationamentului, ci forma
acestuia.
Cu privire la logica juridica, s-a precizat (Vladimir Hanga) ca logica
simbolica poate transforma limbajul juridic natural intr-unul artificial, univoc.
Astfel, se vor putea crea expresii juridice formalizate, dupa regulile logicii
simbolice, care vor ingadui utilizarea calculatoarelor in domeniul dreptului,
incepand cu documentarea si sfarsind cu decizia.
Gheorghe Mihai sustine ca in drept sunt aplicabile doar regulile
deontice, domeniul juridicului fiind apt sa fie studiat din perspectiva acestui
fundament, intrucat „gandirea este juiridica numai raportata la subiectul care
gandeste actiunea juridica, in termeni juridici, angajat in cunoasterea,
elaborarea, interpretarea si aplicarea dreptului”.
In ceea ce ne priveste, suntem de parere ca se pot folosi in domeniul
dreptului, cumulativ si diferential, atat logica formala sub ambele aspecte
(clasica si moderna), cat si logica neformala, consacrata studiului
argumentarii, dar logica juridica nu poate fi conceputa decat ca o logica
specifica stiintei dreptului.
Cu toate acestea, sunt unele reguli care nu pot fi aplicate in drept. De
pilda, in stiinta dreptului, mai greu s-ar putea intelege aplicarea metodei
experimentale (in mod exceptional, Roberto Vacca, in lucrarea intitulata „II
diritto sperimentale”, a admis, totusi, posibilitatea aplicarii unei asemenea
metode in drept).
De asemenea, chiar regulile cuprinse in logica generala, in masura in
care sunt intrebuintate in discipline particulare, se individualizeaza si ele.
Astfel, in drept, se utilizeaza metoda deductiva sub forma silogismului,
metoda logica care, ca silogism juridic si in special ca silogism judiciar, are o
infatisare cu totul deosebita. Intr-adevar, silogismul judiciar seamana dar se si
deosebeste de silogismul in genere, pe care il studiaza logica.
In plus, apar in disciplinele particulare unele reguli noi, la care nu se
refera logica generala. Asa apare, de pilda, in drept, metoda de interpretare.
Aceasta nu e complet necunoscuta, fiind compusa din metode logice
(deductia, inductia, analiza, analogia), dar care se grupeaza intr-un chip nou,
specific, prin raportarea la natura si obiectul stiintei dreptului, capatand astfel,
ca intr-o sinteza, aparenta unei metode noi.

8. Domeniul logicii juridice

Circumstantierea domeniului logicii juridice apare ca o problema
deosebit de dificila.
In literatura de specialitate (Gheorghe Mihai) s-a propus urmatoarea
structura:
a) o semiotica juridica, manifesta in:
- sintaxa logica a limbajului juridic, care se refera la aspectele legate de
descrierea semnelor si a expresiilor sale, de cercetarea regulilor de formare a
acestor expresii din semne mai simple si de analiza a relatiilor dintre ele,
precum si de regulile de transformare a expresiilor;
- pragmatica juridica, care cerceteaza limbajul juridic sub aspectul
creatorilor lui si se preocupa de influenta limbajului juridic asupra
comportamentului uman;
- semantica juridica, care studiaza relatiile semnelor CU obiectul juridic
desemnat de ele;
b) o logica juridica deontica referitoare la limbajul normelor
manifestata intr-o axiomatica si o logica exprimand calculul deontic al
predicatelor, al claselor etc.;
c) o logica juridica nenormativa, manifestata in teoriile definitiei, ale
argumentarii, ale sistematizarii si metodologiei.
Suntem de parere ca, intr-adevar, pentru a circumscrie domeniul de
aplicare a logicii juridice nu putem sa nu avem in vedere legatura indisolubila
care exista intre logica juridica si limbajul juridic. Aceasta se explica prin insasi
legatura inseparabila dintre gandirea juridica, in general, si limba. In aceasta
privinta nu schimba cu nimic faptul ca putem gandi fara sa vorbim, intrucat si
gandurile noastre sunt imbracate in cuvinte.
Cu toate acestea, ar fi fals sa cautam obiectul logicii juridice in limbajul
juridic. Domeniul limbajului juridic este unul mai vast decat acela al logicii
juridice. Limbajul juridic formeaza obiectul semioticii juridice, al gramaticii, al
lingvisticii etc., si nu al logicii juridice.
Dupa parerea noastra, domeniul logicii juridice cuprinde in mod
obligatoriu:
- edictarea normelor juridice. In acest sens se poate vorbi de o logica a
legiuitorului, cunoscuta si sub denumirea de tehnica logico-juridica;
- practica judiciara (jurisprudenta). Pentru aceasta s-a dat denumirea
de logica judiciara;
- interpretarea logica juridica a normelor de drept. In acest caz se
vorbeste de o adevarata logica a interpretarii normelor juridice sau de o logica
a argumentatiei.

9. Metodologia logicii juridice

Studierea unui text juridic sau a unei spete se poate face din diferite
perspective. Pentru a-ti apropia insa esenta lucrului studiat trebuie sa stii care
este drumul (gr. methodos) catre ea. Calitatea rezultatelor unei cercetari
depinde de metoda folosita pentru ca, dupa cum remarca si Descartes,
ratiunea si puterea de a judeca sunt comune la toti oamenii.
Termenul „metoda” provine de la cuvintele grecesti „meta”, care
inseamna dupa, si „ados”, care inseamna cale.
El exprima procedeul gasit cu cale de a fi urmat, mijlocul potrivit de a
ajunge la un anumit rezultat, plecand de la o situatie data.
Fenomenele realitatii in general si ale realitatii juridice in special sunt
deosebit de complexe. Din aceasta cauza metode diferite ne pot releva
aspecte diferite ale aceluiasi fenomen. O cunoastere completa reclama
folosirea mai multor metode, a unui complex metodologic. Metodele folosite
vor fi alese in functie de obiectul studiat. Fara teama de a gresi putem afirma
ca tipul de metoda folosit depinde nu numai de evolutia stiintifica a
momentului, ci si de o „moda”, o „paradigma” stiintifica generala care-l obliga
pe cercetator sa apeleze la ea pentru a se conforma cerintelor epocii.

9.1 Metode in genere si metode logico-juridice

in cadrul proceselor de cercetare sunt folosite diverse operatii: definire,
conceptualizare, elaborarea ipotezelor, testarea lor, tipizare, clasificare etc.
Obiectul metodologiei il reprezinta elaborarea unor procese cognitive care sa
dea nastere unor propozitii cu valoare de adevar.
Z. Ziembinski considera ca metodologia poate fi practicata in doua
moduri: unul descriptiv, prin descrierea faptelor care ne-ar putea duce la
obtinerea unor rezultate valide si unul normativ, prin formularea unor norme
de fundamentare a teoriilor si prescrierea inferentelor care trebuie folosite
pentru a ajunge la un rezultat. Spre deosebire de metodologia descriptiva, cu
caracter de recomandare facultativa, cea normativa se impune ca obligatorie.
In cazul unor legi sau raporturi juridice legiuitorul a prevazut si modul in care
acestea trebuie sa fie interpretate.
Metodele pot fi clasificate in functie de diferite criterii. In functie de
gradul de generalitate deosebim:
- metode generale, aplicabile in toate stiintele socio-umane (metoda
hermeneutica, cea logica etc.);
- metode speciale, de ramura, aplicabile doar intr-o stiinta
(metodologia juridica) sau intr-o ramura a stiintei respective (metodologia
dreptului civil).
In functie de calea aleasa pentm a ajunge la adevar metodele pot fi
clasificate in doua mari grupe:
 - metode conceptualiste sau rationaliste;
- metode intuitive.
Pe cele dintai le vom numi si indirecte, de inferenta sau probatiune
logica; caracteristica principala a acestora este de a trage concluzii din situatii
deja admise ca adevarate, din care ele sunt inferate.
Pe celelalte, adica pe cele intuitive le vom numi directe sau de credinta,
mersul lor catre obiect nefiind mijlocit de rationamente si de necesitatea
demonstratiei. K. Adjukiewicz distingea in functie de obiectul investigatiei
doua tipuri de metode:
- metode pragmatice, interesate in studierea proceselor cognitive care
ne pot duce la adevar, in calea efectiva care trebuie urmata pentru a avea
certitudinea unui rezultat valid;
- metode apragmatice, care sunt interesate de rezultatele cognitive ale
cercetarii si determina validitatea lor fara sa cerceteze calea care a dus de la
fundamente la rezultat.
In drept nu este nevoie de o schematizare logica rigida pentru tot ce
interpretul afla nemijlocit dintr-un text limpede, dintr-o descindere locala, din
informatiile precise ale unui martor, din elementele unei conventii. De pilda, s-
a decis ca atunci „cand termenii unei conventii sunt clari si neindoielnici, cand
nu li se poate atribui decat un singur inteles, acela care rezulta in mod firesc
din litera si textul ei, facultatea de interpretare a instantei de fond inceteaza”.
Toate aceste lucruri nu trebuie probate dupa scheme rigide logice,
fiindca prin ele insele fac credinta, cum insusi legiuitorul o spune.
M. Virally considera ca metodologia juridica trebuie sa satisfaca
urmatoarele cerinte:
a) Neutralitatea
Metodele trebuie sa asigure neutralitatea legata indisolubil de orice
demers stiintific. Ele nu trebuie sa ne impinga cu necesitate spre un rezultat
prefigurat in scop partinic.
b) Coerenta
Ele trebuie sa conduca spre obtinerea unei imagini coerente a ordinii
juridice si sa rezolve contradictiile specifice sistemului juridic.
c) Simplicitatea
Materia dreptului este deosebit de complexa si stufoasa dar din aceasta
complexitate trebuie sa fie desprinse constructii limitate care sa permita
aplicarea lor rapida si fara nici un echivoc.
d) Verificabilitatea
Toate propozitiile obtinute cu ajutorul unei metode sa poata fi
verificate. Nu e rar faptul cand diverse explicatii sunt simple afirmatii, poate
adevarate dar imposibil de controlat. Deseori printr-o formulare metafizica, de
un mare efect retoric, sunt ascunse deficiente cognitive si sofisme.

9.2. Metoda logica propriu-zisa

Meioda logica nu este, propriu-zis, o cale catre obiect, un mod
autonom de aflare a acestuia, ci un mod de exprimare a obiectului, de
formulare a unui rezultat.
Logica este infatisata indeosebi ca un exercuiu preparator, ca o
propedeutica a stiintelor, dar, in realitate, in dezvoltarea gandirii omenesti nu
ajungem la logica decat in ultima instanta. Dupa cum spunea Kant, trebuie ca
mai intai sa cunoastem obiectul, ca sa putem dezvolta, apoi, regulile tehnice
ale stiintei despre el.
„Logica nu este acelasi lucru cu cuinoasterea. Logica nu intreprinde
descoperirea probei, ci ea decide daca aceasta a fost gasita. Logica nu
observa, nu inventeaza, nu descopera, ea juideca. Ea nu arata ca un anume
fapt particular probeaza un alt fapt, ci ea indica conditiile generale in care
unele fapte pot proba pe altele... Logica, deci, este stiinta operatiunilor
mtelectuale, care slujesc la apreciere, la estimatiunea probei” (John Stuart
Mill, „Sistem de logica deductiva si inductiva”).
Logica este stiinta regulilor intelectului. Ea se ocupa cu simplele forme
ale intelectului, nereferindu-se la continuturi.
Criteriul pur logic al adevamlui este acordul cunostintelor cu legile
universale si formale ale intelectului, fiind o conditie sine qua non a oricarui
adevar; aceasta conditie este negativa, deoarece logica nu merge mai
departe, eroarea care nu atinge fonna, ci continutul, nu poate fi reliefata.
In drept, nu putem spune ca am ajuns la adevar daca tehnica logica a
exprimarii unui rezultat este impecabila. Am descoperit, astfel, numai conditia
negativa a obiectului, nu insusi obiectul. Cea mai savanta expunere juridica
poate contine o mistificare, pe care logica, singura, nu o poate descoperi, ea
neinteresandu-se de continutul material al rationamentului. In asemenea
situatii se folosesc sofismele (rationamentele care duc la concluzii false si sunt
nevalide).
In genere, o reflectie este logica, atunci cand comparam doua sau mai
multe concepte intre ele, spre a vedea daca sunt sau nu contradictorii, daca
contin acelasi lucru, daca un lucru e continut in mod implicit in concept sau i
se adauga, daca un rationament valabil pentru un concept e valabil si pentru
altul asemanator etc.
In drept, aceste procedee de logica generala se aplica frecvent.
Exemplificam in acest sens cu sistemul de interpretare a normelor
juridice prin analogie, fondat pe maxima „ubi cadem ratio, idem jus” si care se
compune din:
- adancirea si compararea textelor din punct de vedere gramatical sau
literal;
- argumentul a fortiori (o regula utilizata pentru a extinde aplicarea
normei, intrucat motivele avute in vedere de legiuitor cand a elaborat norma
se regasesc in cazul concret cercetat);
- argumentul per a contrario (o adecvare a principiului logic al
noncontradictiei la gandirea juridica).

9.3. Metoda hermeneutica

A judeca inseamna a incadra faptul omenesc in dispozitiile legii spre a-l
aprecia si sanctiona din punct de vedere juridic. A interpreta, insa, inseamna a
smulge dispozitiilor legale sensul lor propriu si intelesul lor adevarat, in lumina
carora fapta omului va capata solutia juridica de rigoare.
Pentru a ajunge sa pronunti o hotarare judecatoreasca este necesar sa
posezi in prealabil o dubla cunostinta: a faptului prin probatiunea lui si a legii
prin interpretarea ei.
Faptul, atata vreme cat pluteste in realitatea concreta a lucrurilor, e
mai usor de cunoscut prin probatiune. Sensul legii insa, imbracat in haina
relativa a cuvintelor si dependent de o multime de factori care-i precizeaza si
determina fiinta, e cu mult mai greu de sesizat. De aceea, opera de
interpretare la care va fi supusa legea spre a-i face justa aplicatie si care va
preocupa in cel mai inalt grad pe judecator, inseamna adeseori dificultati. Ele
se evidentiaza cu atat mai mult, cu cat putem spune ca a judeca si a
interpreta sunt notiuni care in realitate nu arareori se confunda pana la
identificare, intrucat centrul de greutate in judecarea cauzelor cade, in genere,
pe interpretarea legii, o buna hotarare judecatoreasca fiind consecinta
fireasca a unei bune exegeze a textelor de lege.
Dificultatile intampinate de judecator in interpretarea legii provin, in
primul rand, din situatia paradoxala in care-l pune, in mod necesar, profesia:
de a judeca lucrurile si a aprecia oamenii nu numai dupa capul sau, ci si dupa
capul altuia, si anume al legiuitorului, simbolizat prin lege. Desigur ca
aprecierea legii si a comportamentului uman trebuie sa fie aceea a unui bonus
pater familias simbolizat de lege.
Acest paradox, aflat la baza vietii profesionale a magistratului si care ii
ingreuneaza atat de mult activitatea, se gaseste, insa, asociat cu o multime
de alte dificultati, care se opun unei interpretari ideale a legii pozitive, cum
sunt:
- cele izvorate din textul legii insesi si din redactarea ei;
- cele legate de interesele materiale si aspiratiile societatii in care se
legifereaza;
- cele legate de judecatorul insusi, aplicator al legii;
- cele legate de conceptia filosofica asupra existentei in general, si
asupra dreptului in special, pe care o are atat legmitorul, cat si exegetul.
Inconjurata de atatea dificultati, arta de a interpreta prezinta o
importanta capitala pentru un adevarat jurist, intrucat, bine condusa si perfect
realizata, reprezinta un instrument de seama al judecatorilor in aplicarea legii
si distribuirea dreptatii. In ea se insumeaza tot dreptul si de ea e legata
intreaga arta de a judeca a magistratului.
Pentru aceasta este necesar sa se sintetizeze intr-un manunchi toate
normele, principiile si regulile care calauzesc opera de interpretare a legii,
pentru ca astfel, cunoscandu-le, exegeza texlelor sa nu mai sufere de
imperfectiuni.
Stiinta care se ocupa de expunerea principiilor, a normelor si a regulilor
dupa care trebuie sa se faca o buna interpretare a legii se numeste
hermeneutica juridica. Etimologia cuvantului inseamna a interpreta. Originea
cuvantului o gasim in numele de Hermes, pe care grecii il dadeau zeului
Mercur, ce era socotit ca vestitor, dar si interpret al vointei zeilor; verbul
hermeneuein, inseamna a interpreta. Azi, prin hermeneutica nu intelegem in
mod strict opera de interpretare a unei lucrari sau a unei legi, caci aceasta se
numeste exegeza, ci principiile dupa care urmeaza sa se faca interpretarea.
Hermeneutica percepe textul ca pe o structura stratificata de
semnificatii. O expresie dintr-o lege poate sa insemne cu totul altceva decat
ne face sa credem sensul ei imediat. Hermeneutica atrage atentia asupra
faptului ca acelasi text de lege poate fi interpretat diferit de subiecti diferiti.
Interpretarea depinde de cullura personala a interpretului, de gradul de
incifrare a mesajului, de modul in care acesta identifica motivele si intentiile
legiuitorului. Hermeneutica presupune empatie capacitatea interpretului de a
„intra in pielea legiuitorului”, de a intelege contextul istoric care a generat
legea.
Hermeneutica porneste de la ipoteza ca unele expresii sunt confuze
sau inconsistente si din aceasta cauza ele trebuie completate cu altele care le
fac inteligibile. Procedand la o interpretare hermeneutica, judecatorul va
spune „Aceasta este interpretarea corecta”. Sau „in concordanta cu ordinea
legala decidem astfel...”. De fapt el introduce expresia interpretata in
contextul sau, in cadrul legal care i se potriveste. O expresie poate avea
„sensuri ascunse” datorita faptului ca contextul istoric si ideologic s-a
schimbat. De aceea hermeneutica implica de fapt o traducere a conceptelor in
limbajul actual.
Hermeneutica juridica reprezinta, deci, partea teoretica a interpretarii
dreptului pozitiv, indicand doar normele dupa care se va interpreta legea.
Regulile de interpretare a legilor nu sunt legiferate de noi. Legea
pozitiva nu reglementeaza operatia interpretarii ei.
Legea asa-zisa „interpretativa” nu face exceptie de la aceasta
constatare, intrucat ea se refera la un singur text - acela pe care il
interpreteaza - si nu ne da reguli de interpretare, ci ne arata direct, printr-o
reformulare a textului interpretat, sensul in care trebuie inteles acest text. De
aceea, chiar si legile interpretative sunt supuse interpretarii.
Legile contin, uneori, indicatii pentru interpretari. Despre regulile de
interpretare logico-juridica a normelor de drept vom vorbi la capitolul privind
interpretarea logico-juridica.

9.4. Metoda dogmatica

Dogmatismul este o metoda „thetica” adica o metoda a „regulilor”
despre care se pretinde ca exista prin ele insele. Cuvantul „thetic” provine de
la grecescul „theticos”, care inseamna „ceea ce se impune ca o regula”.
Metoda dogmatica nazuieste spre obiect cu ajutorul unei cunoasteri filosofice,
pure, extrase din anumite principii, pe care ratiunea le intrebuinteaza de
multa vreme, fara sa cerceteze cum a ajuns la ele.
In drept, la fel ca si in filosofia generala, metoda dogmatica este, in
esenta ei, o metoda logica, deductiva, care foloseste in demonstratiile ei un
numar de principii, a caror legitimitate nu s-a cercetat in prealabil. In timp ce
metoda de interpretare porneste de la textul de lege, premisele majore ale
metodei dogmatice sunt constructii juridice, teoretice, principii afirmate de
juristi, cu pretentia de a fi valabile oricand si oricum.
In timp ce prima metoda (cea de interpretare) releva importanta
elementului legal in aplicarea dreptului, metoda dogmatica releva importanta
elementului teoretic.
Nu se poate ignora rolul important pe care l-au avut in dezvoltarea
dreptului constructiile teoretice menite sa dea suplete, sa mareasca sfera de
aplicabilitate a textelor legale, dar totodata trebuie sa admitem ca unele
principii juridice stabilite teoretic nu sunt infailibile. Aceste constructii mentale
au uneori rostul de a duce la intelegerea si dezlegarea unor situatii concrete
limitate in timp si marginite ca intindere.
Dreptul, care porneste din viata, se aplica unor stari de fapt create
dintr-un concret in permanenta labilitate. „Constructia teoretica a juristului
este doar un simplu instantaneu asupra unei realitati care aluneca, refuzandu-
se incremenirii” (V. Georgescu in „Pandectele romane”, 1964, partea a IV-a).
Principiile juridice sunt o constructie subiectiva, o incercare
aproximativa, depinzand de capacitatea fiecarui interpret, de putinta
personala a acestuia de a smulge o generalitate din actiunile exteme si din
impulsurile interne omenesti. Daca principiile stiintei exacte au o valoare
aproape universala, constructiile juridice au una limitata.
Incercand sa dea o definitie obligatiei, juristii romani au considerat-o ca
un raport - vinculum juris - strict personal intre doua sau mai multe persoane
determinate. Asa cum afirma Geny, notiunea aceasta de „vinculum juns" avea
un fundament real in starea sociala a vechii Rome, dar, supravietuind ratiunii
sale istorice si fiind ridicata la rangul de dogma, a impiedicat dreptul roman sa
ajunga la adevaratul transfer al obligatiilor si a intarziat pentru multa vreme
aparitia atat de utila pentru economia generala a titlurilor la purtator.
Conceptia dogmatica a raportului strict personal dintre indivizii creatori
de obligatii continua sa-si produca efectele in dreptul modern, dincolo de
ratiunea pentru care a fost imaginata.
De pilda, ne referim la situatia juridica a debitorilor propter rem, adica
a dobanditorilor cu titlu particular a unui imobil ipotecat, debitori care, potrivit
art. 1791 Codul Civil sunt „obligati” la toate datoriile ipotecate ce apasa
asupra imobilului. Problema care se pune aici este aceea de a sti daca, in
genere, dobanditorul cu titlu particular al unui imobil ipotecat este un
adevarat debitor, putand sa opuna si el creditorului ipotecar toate exceptiile
ce le poate ridica debitorul care a contractat datoria ipotecara.
In aplicarea dogmatica a principiului strictetii personale a raportului
juridic dintre obligatie, s-a decis ca raportul creator al contractului de ipoteca
a luat nastere numai intre creditor si debitorul lui initial, ca desi este vorba de
crearea unui drept real, obligatiile si avantajele ce rezulta din ipoteca leaga
totusi numai pe aceste doua persoane si Vinculum juris exista numai intre ele.
De aceea, trebuie sa se accepte ca dobanditorul ulterior nu a contractat cu
creditorul ipotecar, ca intre ei nu exista raporturi personale si ca din aceasta
situatie juridica, dobanditorul cu titlu particular al imobilului ipotecat nu poate
ridica titularului creantei exceptiile ce le-ar fi putut opune primul obligat.
Nefigurand in contractul de ipoteca, dobanditorul ulterior al imobilului nu este
un veritabil debitor. Daca totusi el este tinut sa plateasca datoria contractata
de primul dobanditor, fundamentul acestei obligatii trebuie cautat in dreptul
de garantie, recunoscut de lege creditorului ipotecar, care poate, pentru
despagubirea sa, sa urmareasca imobilul in orice maini s-ar afla. Numai in
acest sens trebuie inteleasa „obligatia” pusa in sarcina debitorului „propter
rem” de art. 1792 Cod civil.
Intr-o alta opinie, s-a decis ca si debitorii „prepter rem” trebuie sa
beneficieze de prevederile legale care reglementeaza situatia debitorilor, fiind
considerati „debitori secundari”. S-a apreciat ca extinderea dogmatica a
principiului cuprins in expresia „vinculum juris" conduce in materia asta la
rezultate nedrepte. Este impotriva ideii de justitie, careia toate constructiile
juridice trebuie sa i se conformeze, sa pui in sarcina debitorului prin efectul
art. 1791 Codul civil toate obligatiile debitorului principal si sa-i refuzi, pe
temeiul unei simple conceptii, dreptul de a se bucura si de avantajele ce le
avea acesta in virlutea conventiei de ipoteca.
Dogmatismul staruie, deci, in unele domenii ale juridicitatii. De aceea,
este necesar ca interpretul sa verifice, in prealabil, asa-numitele „conceptii
juridice”, sa vada cu prudenta care din ele au suport in viata si care sunt doar
simple constructii mentale.

9.5. Metoda dialectica

Dialectica este o stiinta demonstrativa a principiilor dogmaticii, o
exploatare silogistica a acesteia. In timp ce dogmatismul inseamna efortul
intelectualist de a construi principii si rationamente, dialectica inseamna jocul
topic, cu aceste principii luate de-a gata, continuarea dogmaticii in planul
silogistic, adica o indoita lipsa de cercetare a afirmatiilor si a rezultatelor
gandirii.
Metoda dialectica inseamna aflarea adevarului din imbinarea
infatisarilor lui contradictorii, sinteza pozitiilor antitetice, jocul diferentelor si
asemanarilor, cunoscuta tehnologie a celor trei termeni (teza, antiteza si
sinteza).
 Apoi, urmeaza sinteza prezentata ca teza, antiteza ei si o noua sinteza
etc.
Metoda celor trei termeni a parut multor cugetatori ca o cheie
universala a adevarului, cum sunt de pilda Heraclit, lacob Bohme, Hegel,
Nietzsche si altii, care au convertit-o intr-o adevarata lege fundamentala a
lucrurilor.
Am vazut ca dreptul se naste din sinteza pozitiilor contrare ale
individului si colectivului, din impacarea vointei insului cu aceea a societatii,
din echilibrul evolutiv al celor doua aparente, dar suntem de parere ca nu
dialectica ne-a adus la acel rezultat, ci „adancirea intuitiva a curentului
universal de viata risipit, cu aceeasi putere, in colectiv si individual si
observatia de ordin spiritual ca vitalul circula cu egala intensitate in cele doua
ramuri cunoscute in durata si in trupul umanitatii” (Vasile V. Georgescu in
„Pandectele romane” 1946, partea a IV-a).
Ni se pare exagerat sa se sustina ca toata existenta se desfasoara
dialectic pentru motivul ca unele date ale ei sunt asezate antitetic. Asta
inseamna a generaliza fara temei stiintific, a transforma un procedeu al
ratiunii in creator si explicator al naturii.

9.6. Metoda carteziana

Metoda carteziana este o cercetare legala a tot ce e defectuos, a tot ce
nu e determinat intr-o stiinta, deci si in stiinta dreptului. In fata celui mai
stralucitor sistem, metoda carteziana opune, in primul rand, o indoiala, o
neincredere, procedeu intelept, de care ar trebui sa fie patruns orice jurist,
cand cerceteaza, de pilda, afirmarile autorilor dogmatici sau asculta dialectica
barei.
Metoda carteziana nu ramane, insa, la aceasta atitudine negativa
comoda la prima vedere, dar neducand la nimic. Atitudinea initiala a metodei
carteziene este urmata de tendinta de a reexamina premisele oricarei
cercetari si de a-i revizui concluzia.
in celebrul sau „Discurs asupra metodei”, Descartes fixa principiile
metodei carteziene:
- primirea ca adevarate numai a lucrurilor evidente, asupra carora sa
nu existe indoiala, ceea ce ar fi recomandabil in practica dreptului atunci
cand se interpreteaza vointa legiuitorului si a partilor;
- dividerea dificultatilor in parti infime si cercetarea fiecareia in parte;
- ordine in gandire, in sensul ca trebuie sa incepem cu lucrurile cele
mai simple si mai usor de cunoscut si sa urcam pana la cele mai complexe,
procedeu ce ar da minunate rezultate in predarea dreptului in facultati;
- revederea cat mai des a materialului si a concluziilor, ceea ce ar
prinde foarte bine judecatorilor cand redacteaza hotararile judecatoresti.

9.7. Metoda conceptualista a lui Kant

Dupa Kant, actul cunoasterii consta in organizarea continutului divers al
experientei cu ajutorul datelor apriorice ale intelectului si in perceperea
acestui continut ca unitate. Nu cunoastem din lucruri decat ceea ce punem
noi insine in ele, adica determinarea apriorica, independenta de orice
experienta.
La fel, in drept, o fapta tine de juridicitate numai in masura in care i-
am permis noi mai dinainte. O judecata de valoare se adauga lucrului si-l face
sa apartina sau nu dreptului. E juridic si just numai ceea ce ratiunea noastra
crede ca atare.
 Fenomenele, in genere, nu sunt nimic in afara reprezentarilor noastre,
spune Kant. De aceea, cugetarea lui se mai numeste si idealism
transcendental.
Metoda kantiana nu se refera la continutul obiectelor, ci la forma sub
care ele sunt cunoscute de intelect, tot asa cum idealismul transcendental al
multor filosofi ai dreptului nu se refera la continutul viu si evolutiv al
juridicitatii, ci la determinarea apriorica, la forma sub care el apare ratiunii
noastre, la judecata de valoare, care i se adauga.
Kant isi dezvolta metoda in „Critica Ratiunii Pure”. Ea urmeaza in
genere desfasurarea logicii generale, care se margineste la expunerea
cunoasterii pure, apriorice a intelectului si la construirea principiilor in afara
carora nu poate fi gandit nici un obiect in general dupa cum urmeaza critica
intelectului si a ratiunii in intrebuintarea lor hiperfizica. E vorba de o
descompunere analitica a cuprinsului si a fortelor intelectului, insotite de
demonstrarea ca acest instrument nu descopera nimic dincolo de cercul
stramt, dar sigur al experientei. Filosofia kantiana este o cercetare analitica si
critica a instrumentului cunoasterii. Caracteristica acestei cugetari este de a
nu se referi ta faptele ratiunii, ci la ea insasi ca instrument de investigatie.
Marele merit al filosofiei kantiene este acela de a fi evidentiat ca
fenomenele se conduc dupa determinarile spiritului si de a fi lamurit ca
puterile ratiunii sunt reduse, ele neputand depasi limitele experientei
sensibile. A gandi, spune el, inseamna a raporta un obiect la o situatie data.
In drept, critica intuitiei creatoare a incercat-o François Geny, in opera
sa capitala, in capitolul intitulat „La libre recherche scientifique” din „Methode
et sources en droit prive positif”.

9.8. Metoda intuitiva

Intuitia logica este o determinare complemenara a intelectului in sensul
ca ea nu activeaza decat pentru a suplini, in unele imprejuran, lipsa sau
neputinta acestuia. Intuitia incepe acolo unde se opreste sau sovaie
inteligenta, unde majorele acesteia nu mai pot constitui „universala” unei
judecati, acolo uinde pentru ratiune incepe nesiguranta si obscuritatea.
Intuitia este, in al doilea rand, o determinare spontana in intelesul ca
ea porneste numai de la sine, din vesnica ei stare de disponibilitate. Actiunea,
miscarea pornesc numai din ea. Intuitia este un inceput al seriei, nu un inel al
ei.
In al treilea rand, intuitia este originara, primara, in sensul ca ea
formeaza majora unei judecati, nefiind precedata de nici un rationament.
Orice necunoastere porneste de la ea.
De aceea, s-a spus ca intuitia are initiativa, ca este calauzitoare
intrucat intreaga judecata vine dupa ea.
De asemenea, intuitia inseamna continuitate, ea mergand in sensul
vietii care nu e compatibila cu intreruperea, cu pauza.
Mai apreciem ca daca coboram in intensitatea obiectului, cu ajutorul
intuitiei, care ne face sa coincidem cu el, vestindu-ne de neindoioasa lui
prezenta, ea este si eficace.
Urmand vitalul in insinuarea lui, in materie si in durata, intuitia se
caracterizeaza si prin adaptabilitate. Tocmai de aceea, in timp ce intelectul,
prin concepte si categorii tinde la unitate, intuitia merge spre diversitate,
vlabilitate si evolutie.
In fine, in timp ce intelectul compune si descompune prin rationament
aspectul sensibil al lumii, adica repeta, intuitia, strabatand mereu alte
domenii, inoveaza, creeaza.
Facand o aplicare a calitatilor metafizice ale intuitiei pure la juridicitate,
vom afirma, in primul rand, ca si in drept intuitia este compiementara, in
sensul ca ea nu trebuie intrebuintata decat atunci cand majorele legii nu sunt
suficiente pentru dezlegarea unei situatii noi. Textele legale si principiile
stabilite fie pe cale deductiva, fie pe aceea a unei intuitii definitiv tradusa in
simboluri, in semne, ofera o intrebuintare comoda, confortabila.
Utilizarea acestei metode in drept ar putea duce uneori la eroare
pentru ca juristul care pretinde a se sluji de aceasta metoda in anumite
imprejurari ar putea sa o confunde CU bunul sau plac, cu simpla sa vointa sau
cu o fantezie personala.
E periculos sa se lase judecatorilor putinta de a inlatura legea, cand ea
este suficienta si de a se pronunta deasupra ei. „Dreptul liber” cum il numesc
unii sau procedeul „Magnaut”, numit si al „Bunului judecator”, este arbitrar,
periculos si neconstitutional.
Intuitia nu trebuie sa lucreze decat atunci cand textele legii nu prevad
situatia ce trebuie rezolvata. De asemenea, este necesar ca metoda intuitiva
sa fie compatibila cu legea, adica sa nu fie contrara ei. Ea mai trebuie sa nu
contrazica legile gandirii. Deci, si intuitia trebuie sa respecte principiile
necontradictiei si identitatii.
Dupa Geny, calauza generala in materia aplicarii metodei intuitive in
drept este natura lucrurilor, inteleasa ca o sursa (lato sensu) a dreptului
pozitiv si intemeiata pe postulatul ca raporturile sociale sau elementele de fapt
ale oricarei organizari juridice poarta in ele insele conditiile echilibrului lor,
descoperind norma care trebuie sa le conduca. Din aceasta natura a lucrurilor
se poate constitui printr-un efort stiintific un fel de drept comun, general prin
natura sa, care sa suplineasca lacunele izvoarelor si care sa conduca intreaga
miscare a vietii juridice.
Conditia primordiala a echilibrului social, de care trebuie sa tina seama
judecatorul in aplicarea metodei intuitive sau personale este ideea de justitie.
Orice elaborare sau interpretare juridica trebuie sa o recunoasca. Sub aceasta
notiune se situeaza principiile:
- recunoasterea pentru fiecare om a dreptului de a-si dezvolta
facultatile cu care a fost inzestrat, cu conditia de a respecta pe cele ale altuia
si sa nu fie contrare normelor de drept;
- conservarea societatii si preponderenta intereselor sociale asupra
celor particulare;
- egalitatea oamenilor in fata legii.
Sub aceste principii, inspirandu-se si ele din ideea de justitie, s-au
nascut maximele juridice. De pilda, nimeni nu trebuie sa se imbogateasca in
paguba altuia si fiecare trebuie sa-si repare dauna produsa prin vina sa.
Legitimitatea aplicarii principiului sau mai bine zis a instinctului
echitatii, in cazurile de insuficienta a legii, nu poate fi contestata.
In aceasta linie, s-a cautat zadarnic sa se gaseasca un fundament
rational teoriei conflictului dintre legile vechi si noi, teoriei neretroactivitatii
legilor si principiului pedepsei celei mai blande. Nici o explicatie demonstrativa
nu a fost indestulatoare. E limpede ca fundamentul acestor teorii il reprezinta
sentimentul moral al echitatii.
Metoda intuitiva a echitatii trebuie sa-si limiteze efectele la aprecierea
elementelor juridice ale spetei, nu sa se intinda la aprecierea faptelor
individuale. De asemenea, ea trebuie sa se supuna principiului formal de a nu
fi in contradictie cu legea.
Metoda intuitiva este aceea care readuce omenescul in mijlocul
juridicitatii, facand din ideea de umanitate centrul de interes si de actiune al
dreptului.
Rationalismul juridic in genere, si in special metoda dogmatica, au dus
si duc inca, pe alocuri, la o lupta inversunata impotriva aplicarii acestei
metode. Nu i s-a permis multa vreme interpretului o alta ratiune decat aceea
impersonala, abstracta a legii si i s-a cerut sa recurga la legal, chiar cand
acesta s-a dovedit neindestulator in fata unor situatii pe care nu le prevazuse.
I s-a pretins interpretului sa fie „obiectiv”, adica sa se instraineze de firea lui
omeneasca.
Metoda intuitiva „smulge dreptul din repetitia rutiniera a ratiocinatiei,
impingandu-l pe drumul libertatii si al creatiei. Ea coboara ce este mai esential
din juridicitate in inima judecatorului, mai cuprinzatoare si mai aproape ea de
staruinta noastra intr-o eliberare si pacat, mai aproape ea de actiune, de
viata, de obiect si singura pregatita sa auda chemarea de infinita iubire pe
care ne-o trimite divinitatea”. (Vasile V. Georgescu, „Pandectele romane”,
partea a IV-a, 1946).

10. Preocupari in domeniul logicii juridice

O preocupare temeinica apare abia in sec. al XIX-lea in jurul a trei
codificari:
a) pandectele. Ihering este juristul care se ocupa de logica juridica
pornind de la arta didactica;
b) codificarea germana. „Burgerlisches Gesctzbuch” (Codul civil german
elaborat in cursul sec. al XIX-lea si intrat in vigoare abia in anul 1900).
Provocat de o scrisoare a lui Thibaut despre necesitatea codificarii, Savigny a
scris in anul 1814 o lucrare in care a tratat probleme de logica juridica
inspirandu-se din arta legiferarii;
c) codificarea franceza. (Codul civil francez). François Geny a avut
preocupari de logica juridica izvorate din arta interpretarii.
In anul 1910, la Colegiul liber de stiinte sociale din Paris mari profesori
francezi s-au intalnit pentru a tine prelegeri libere despre metodele logico-
juridice. Ii amintim pe Lernande, Berthelemy, Truchi, Geny, Saleilles.
Au aparut si unele lucrari in care se invedereaza preocupari de logica
juridica, chestiuni de logica judiciara privind modul cum rationeaza judecatorul
pentru a solutiona un caz. Astfel, Eugen Eurlich, fost profesor la Cernauti si
unul dintre cei mai mari juirisconsulti ai lumii, a scris o lucrare fundamentala
intitulata „Die juristiche logik”. Au mai scris astfel de lucrari si alti autori din
diferite tari, cum este de pilda Lengdel, care a tiparit la Cambridge in anul
1877 lucrarea intitulata „Summary of Equity Pleading”, un fel de precis despre
modul de predare a chestiunilor juridice. La Londra s-a publicat in 1989 o alta
lucrare a lui J.B. Hayer intitulata „A preliminary Treatise on Evidence a the
Common Law” (Un tratat preliminar despre stiinta probelor in Common Law).
Exista, de asemenea, pentru uzul studentilor, la Paris, un mic manual
intitulat „Manuel de Logique Juridique” al lui Felix Berriet Saint-Prix si unul
intitulat „Logique du droir” scris de Perelman.
Deosebit de importante pentru logica juridica sunt si numeroasele
lucrari de logica deontica aplicata la studiul normelor juridice. Creatorul logicii
deontice si totodata cel mai important autor in acest domeniu este logicianul
finlandez Henrik von Wright ale carui lucrari - „Deontic logic”si „Norm and
actiorn” - au fost punctul de plecare pentru multi cercetatori dintre care ii
mentionam doar pe Z. Ziemba, J. Kalinowski si R. Klinger.
Preocupari in acest domeniu au existat si in tara noastra. Una dintre
primele lucrari s-a publicat in anul 1851 la Bucuresti si a fost scrisa de
magistratul Alexandru Aman. Titlul lucrarii este ,,Logica judecatoreasca sau
tratat de argumentari legale, urmate de logica constiintei”. El arata ca in
intunecimea pricinilor care vin spre judecare, considerand ca este foarte
dificila misiunea de a ajunge la adevar, a simtit nevoia sa apeleze la principiile
logicii elementare. Toata lucrarea nu cuprinde decat aplicarea principiilor
logicii elementare sau formale la cateva cazuri de drept.
In anul 1855 a aparut lucrarea „Magazinul judecatoresc” scrisa de
Gheorghe Costaforu, lucrare care cuprinde o serie de compilatii traduse din
autori straini in legatura CU arta judecatorului.
In revista „Dreptul" din anul 1873 se publica discursul de inangurare a
anului judecatoresc, tinut de Romulus Opreanu si intitulat „Reflexiuni asupra
aplicatiunei si interpretatiunei legilor”. In acelasi an se mai publica, fara
semnatura, o compilatie sau o traducere intitulata „Logica juridca”, in care se
fac aplicatii din dreptul civil francez a regulilor de interpretare.
In anul 1933, Traian Brosteanu, consultand o hotarare data in materie
de sechestru judiciar si pe care intentionat a refuzat sa o motiveze,
considerand ca acolo unde judecatorul are suveranitate de apreciere asupra
oportunitatii unei masuri, el nu mai este obligat sa motiveze, a elaborat teoria
hotararilor discretionare. Aceasta teorie a fost criticata in 1933 de prof. Sabin
Moldovanu in „Studii de drept procesual”, vol. I. Ea a fost reluata de
Brosteanu in 1957 in „Revue roumain de droit prive” sub forma unui studiu
mai dezvoltat intitulat „Le silogisme judiciare -logique, intuition et volonte
dans les jugements”.
Aceasta idee a hotararilor discretionare este criticata si de Vasile
Georgescu in 1939 in lucrarea „Obiect si metoda in interpretarea dreptului” cu
subtitlul „Studiu de metafizica si logica a juridicitatii”.
Tudor Dragan se ocupa de puterea discretionara a judecatorului in
dreptul penal. In 1940, prof. Eugeniu Sperantia, intr-o comunicare facuta la
Institutul de Filosofie Juridica, prezidat de Mircea Djuvara trateaza subiectul
„Principiul ratiunii suficiente in logica juridica (Questio juris si questio facti)”.
Cel care a dat, insa, pentru prima data cercetarilor de logica juridica o
forma stiintifica, la nivelul logicii actuale, a fost profesorul Mircea Manolescu.
In centrul preocuparilor sale se gasesc problemele „metodologiei juridice”,
„tehnici juridice’ si acelea de logica indicate de teoria si practica dreptului
(„logica juridica” si „logica judiciara”), aducand contributii personale in multe
probleme (silogismul judiciar, conceptele juridice, tipologia juridica, rolul
ipotezei in practica judiciara, logica problemelor judiciare, structura logica a
normei juridice etc.).
Mircea Manolescu a aplicat, primul la noi in tara, logica matematica si
tehnicile de calcul in teoria si practica dreptului, stabilind si elementele unei
„logici a diagnosticului”.
Vladimir Hanga se ocupa de posibilitatea utilizarii logicii simbolice intr-
un studiu inedit intitulat „Logica, calculatoare, drept”, aparut in revista „Studii
si cercetari juridice” nr. 1/1988, si in lucrarea „Dreptul si calculatoarele”,
aparuta la Bucuresti in anul1991.
O preocupare serioasa in materie o are, insa, Gheorghe Mihai, care in
lucrarile intitulate „Topica lui Aristotel si teoria argumentarii”, aparuta in anul
1971, „Elemente constructive de argumentare juridica” din anul 1982 si
„Introducere pentru o logica juridica” publicata in 1991 a elaborat o teorie
proprie cu privire la statutul logicii juridice, pe care a considerat-o teorie a
argumentarii.
Toate aceste preocupari sunt, insa, partiale.
Din aceasta se poate trage concluzia ca juristii romani nu s-au ocupat
in mod constant de problema logicii juridice, interesul aratat fiind doar
sporadic si incidental.

BIBLIOGRAFIE
1. Aarnio, A., „On legal reasoning”, Turun Yliopisto, Turku, 1977.
2. Botezatu, P., „Constituirea logicitatii”, Bucuresti, 1983.
3. Botezatu, P., „Semiotica si negatie”, lasi, 1973.
4. Cosmovici, P., „Gandirea juridica in perspectiva logicii formale si a
metodologiei”, in „Studii si cercetari juridice” nr.1/1971.
5. Dumitriu, A., „Istoria logicii”, Bucuresti, 1975.
6. Enescu, G., „Filosofie si logica”, Bucuresti, 1973.
7. Georgescu, V.V., „Obiect si metoda in interpretarea dreptului. Studiu
de metodica si de logica a juridicitatii” in „Pandectele romane”, 1946.
8. Hanga, Vl., „Dreptul si calculatoarele”, Bucuresti, 1991.
9. Introduction a la logique juridique, in „Archives de philosophie du
droit” vol. XI, „La logique du droit”, 1966.
10. lonascu, Tr., Barasch, E.A., „Retorica si neoretorica”, „Teoria
argumentatiei si aplicarea de catre judecator a normelor de drept”,
comunicare prezentata la Academia R.S.R., in cadrul sectiei filosofie, logica,
drept si psihologie, 1975.
11. lonescu, S., „Metoda dreptului pozitiv”, Bucuresti, 1945.
12. Kalinowski, G., „De la specificite de la logique juridique”, in „La
logique du droi”, Paris, 1966.
13. Kalinowski, G., „Introduction a la logique juridique”, Paris, 1971.
14. „Le raisonnement juridique et la logique juridique”, in „Archives de
philosophie du droi”, vol. XI, „La logique du droit”, 1966.
15. „Logique, forme et droit”, in „Annales de la Faculte du Droit et des
sciences Economiques de Toulouse” vol. XV, fasc./1967.
16. „Logique juridique et methode juridique”, in „Annales de la Faculte
du Droit et de sciences Economiques de Toulouse”, vol. XV, fasc./1967.
17. Lungulescu, I.N. „Arta de a interpreta si nevoia unei hermeneutice
juridice”, in „Revista Cercului Juridic Banatean”, anul VIII, nr. 4-5, Timisoara,
1939.
18. Manolescu, M., „Metodologia juridica” in „Revista Fundatiilor”,
Bucuresti, 1944.
19. Manolescu, M., „Teme pentru metodologia juridica privita ca
disciplina autonoma”, Bucuresti, 1946.
20. Manolescu, M., „Teoria si practica dreptului”, Bucuresti, 1946.
21. Mihai, Gh., „Elemente constructive de argumentare juridica”,
Bucuresti, 1982.
 22. Mihai, Gh., „Introducere pentru o logica juridica”, Piatra Neamt,
1991.
23. Mihai, Gh., „Topica lui Aristotel si teoria argumentarii’, in analele
Univ. „A.I. Cuza”, 1971, seria filosofie.
24. Moldovan, S., „Exceptia si prezumtia lucmlui judecat”, in
„,Pandectele romane”, 1947.
25. Perelman, Ch., in „Etudes de logique juridique”, vol. IV, Bruxelles,
1970.
26. Popa C., „Teoria actiunii si logica formala”, Bucuresti, 1984.
27.Popescu, S., Iliescu, D., „Probleme actuale ale melodologiei juridice”
Edit. St. si Enciclopedica, Bucuresti, 1979.
28. Rescher, N., „Introduction to logic”, New York, 1964.
29. Rescher, N., „The logic of Commandds”, Londra, 1958.
30. Stegaroiu, C., „Implicatii logice in calificarea juridica a faptelor
prohibite”, in „Revista romana de Drept”, nr. 3/1974.
31. Stoyanovich, R., „De quel usage peut etre en logique juridique la
dialectique, au sense moderne hegelien et marxist du droit” in „Archives de
philosophie du droit”, vol. XI, „La logique du droit”, 1966.
32. Virally, M., „La pensee juridique”, Librairie generale de droit et de
jurisprudence, Paris, 1960.
33. Ziembinski, Z., „Practical logic”, D. Reidel Publishing Company,
Boston, 1978.