LOGICĂ JURIDICĂ

RAȚIONAMENTUL JURIDIC

0
CUPRINS

CAPITOLUL 1
1.1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE _____________________________________________pag. 2
1.2 RAMURILE LOGICII ___________________________________________________pag. 4
CAPITOLUL 2
2.1 DOMENII ȘTIINȚIFICE ÎNRUDITE CU LOGICA ___________________________ pag. 6
2.2 METODE DE INTERPRETARE __________________________________________ pag. 7
CAPITOLUL 3
RAȚIONAMENTUL ȘI ARGUMENTAREA ___________________________________pag. 9
BIBLIOGRAFIA _________________________________________________________ pag. 11

1
CAPITOLUL 1

1.1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Termenul de “logică” sau “logic” trimite de obicei la gândirea corectă, cu deosebire, la

regulile gândirii corecte. Rezonanţa conotativă asociată este cea de rigoare, precizie, claritate,
respect necondiţionat pentru adevăr.

Coborâtă, în cetate, din lumea zeilor, de către Aristotel (384-322 î.Cr.), logica a continuat să
fascineze și să lumineze gândirea oamenilor de-a lungul anilor. Chiar dacă Aristotel nu a fost
interest să-și definească preocupările prin termenul de „logică”, logica a înaintat, ca orice știință,
de la simplu la complex.
Cuvântul „dialectică” a fost primul termen utilizat pentru disciplina pe care astăzi o numim
logică. Format din cuvântul grec „logos” care înseamnă în același timp discurs și rațiune,
termenul de logică a fost utilizat pentru prima dată în secolul al III-lea de Alexandru din
Afrodisia.
În sens larg, logica se aplică, astăzi, tuturor domeniilor culturii, astfel încât vorbim despre o
logică matematică, filosofică, a artei, a sportului .
Logica este știința demonstrației, care studiază formele și legile generale ale raționării corecte.
Procesul complex al gândirii logice efective, apoi, al cunoaşterii legilor sale obiective, tot
prin gândire, al reprezentării acestora, în cadrul gândirii, prin intermediul limbajului, este o
condiţie sine qua non pentru omul de ştiinţă contemporan, sau pur şi simplu, pentru un om cu
adevărat instruit. Aşa cum a fost, de fapt, pentru orice demn reprezentant al speciei homo
sapiens, de-a lungul istoriei, dacă a avut pretenţia de a se insera, în condiţii de normalitate, în
viaţa socială.

Cei care tratează fundamentele dreptului recunosc deschis că o cercetare a raportului juridic
şi a răspunderii juridice ar rămâne neîmplinită fără o abordare a problematicii logicii juridice.
Cei care abordează teoria generală a dreptului ca ştiinţă-sistem al ştiinţelor juridice (ce comportă
ştiinţe generale, particulare şi tehnico/aplicabile vizând universul juridic), includ logica juridică

2
în zona tehnico-aplicabilului juridic. Cei care construiesc o filosofie a dreptului susţin, la modul
cel mai hotărât, că, prin ignorarea instrumentului logic, gândirea juridică riscă o scufundare în “
labirintul meşteşugărescului”, la fel cum gândirea geometrică s-ar pierde în “aproximări
comode”.

În spatele persoanei în drept se află omul care, în calitate de individ, îşi aproprie socialul
prin normativitatea juridică; în spatele acestei normativităţi se află şi asimilarea câştigurilor
cognitive venite dinspre ştiinţele preocupate nemijlocit de om, printre care logica (nefiind ştiinţă,
în înţeleseul tradiţional, ci mai mult decât ştiinţă), îşi aproprie raţionalul prin normativitatea
logică.

Dacă logica este instrumentul oricărei ştiinţe, atunci trebuie să fie şi instrumentul ştiinţelor
juridice. Dacă ne întrebăm cu privire la existenţa unei logici proprii a dreptului, atunci trebuie să
presupunem existenţa unei ordini raţionale specifice a dreptului, ce ar putea fi explicată cu
metoda logicii adecvate acestei ordini. Dacă ne întrebăm însă cu privire la existenţa unei logici
particulare a ştiinţelor juridice, prin care să se explice realitatea juridică, atunci răspunsul se
complică: în cazul în care acceptăm că realitatea juridică are forma logică a ordinii, întâlnită şi în
alte domenii de realitate (naturală sau socială), rezultă că nu există o metodă logică particulară a
ştiinţelor juridice; în cazul în care realitatea juridică nu are forma logică a ordinii din celelalte
domenii şi niveluri de realitate, rezultă că există o metodă logică particulară a ştiinţelor juridice.

De aici, mai departe, se produce însă şi prima ruptură între logic şi juridic: principiile sunt
necesare şi suficiente în întemeierea realităţii logice (gândirea logică) cât şi a realităţii juridice
(reglementarea normată a relaţiilor şi comportamentelor umane), dar axiomele şi postulatele sunt
numai convenţii suficiente în întemeierea unui sistem de gândire având ca obiect fenomenul
gândirii logice, ceea ce nu mai este şi cazul sistemului de gândire juridică având ca obiect
fenomenul juridic. Căci nu există fapte juridice, ci semnificaţii juridice ale faptelor sociale,
semnificaţii ce se constituie pe temeiul unor norme juridice, norme ce nu se mai pot întemeia pe
axiome şi postulate convenţionale şi, deci, suficiente dar nu şi necesare. Numai logica are
privilegiul acestei triple reflexivităţi: de a fi propriul său obiect, propriul său sistem de gândire a
propriului obiect şi propriul său mod de teoretizare şi exprimare a gândirii de sine.

Pentru jurişti este mai greu să justifice raţionalitatea obligaţiilor, permisiunilor şi interdicţiilor,
faptul că spaţiul valorilor interiorizate formează o unitate asumată de subiect iar spaţiul valorilor

3
juridice, consacrate de o autoritate exterioară individului, formează o unitate de conformare.
Dreptul nu cere nimănui să-şi asume, ci să se conformeze.

1.2 RAMURILE LOGICII

Logica poate fi împărțită în trei mari ramuri:

1. Logica generală, numită și logica clasică sau tradițională, de tradiție aristotelică,
studiază formele logice fundamentale (termenul, propoziția și raționamentul), precum
și principiile logice ale gândirii.
Pentru Aristotel logica este știința legilor de raționare. Principala lui contribuție a fost
logica termenilor care stă la baza analizei propozițiilor. Ea se fundamentează pe un postulat care
va dura până la începutul secolului al XX-lea: orice raționament se analizează atribuind un
predicat unui subiect. Raționamentele pot fi considerate adevărate (dacă corespund realității) sau
false (dacă sunt în contradicție cu realitatea). Analizând tipurile de propoziții, Aristotel studiază
interfețele cu propoziții care iau forma silogismului. Silogismul provine din grecescul „sun”
(care înseamnă „cu”) și din „logos” (care înseamnă „rațiune”) și este o scemă de inferență
corectă care permite deducerea, în mod mecesar, din două premise, a unei concluzii.
Pentru Aristotel, logica este, prin excelenţă, instrumentul gândirii corecte, fără a fi
propriu-zis o ştiinţă, este un mod util de a accede la cunoaştere, ceea ce implică şi eliminarea din
gândire a erorilor de judecată. Astfel, se poate extrapola şi considera că logica, nu este altceva
decât gândirea care se gândeşte pe sine1.
2. Logica simbolică, numită și matematică sau modernă (reprezintă știința apărută în
secolul al XIX-lea) studiază operatorii logici (negație, conjuncție, disjuncție etc.).
Augustus De Morgan, în lucrarea „ Logica formală” (1847) formulează legile
dualității dintre conjucție și disjuncție, dar mai ales creează o logică a relațiilor
capabilă să dea socoteală de interferențele nesilogistice la fel de simple și de frecvent
utilizate. Charles Sanders Peirce (1839-1914) consideră că în filosofie, logica constă
în raționamente bazate pe operatorul implicație (dacă p, atunci q, unde p și q sunt
enunțuri concrete). El utilizează pentru prima dată tablouri de adevăr pentru definirea
conectorilor sau operatorilor logici. Prima expunere cuprinzătoare a logicii

1
Aristotel - Metafizica, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010, p. 487.

4
 matematice este realizată de Bertrand Russell și A.N. Whitehead între 1910 și 1913 în
celebra lor operă „Principia mathematica”.
3. Logica contemporană, include o multitudine de orientări și de curente, având ca
nucleu de bază argumentarea.
Logica contemporană debutează prin opera lui Gottlob Frege (1849-1925) care este
considerat un nou Aristotel, chiar dacă ideile sale nu au fost de la început înțelese (logica lui
fiind simbolică, matematică, formală). Rudolf Carnap, elevul lui Frege (1891-1970), consideră
că: „Logica nu este o teorie, adică un sistem de semne cu regulile de utilizare a acestora.”
Deductibilitatea și corectitudinea (validitatea) se dovedesc a fi relative la sistem, la limbajul logic
și, de aceea, Carnap va formula principiul de toleranță potrivit căruia „ în logică nu există
morală. Fiecare este liber să-și construiască cum îi convine propria sa logică, adică propria sa
formă de limbaj”, astfel încât nu se mai vorbește despre o singură logică, ci despre existența mai
multor logici.
Fără a insista, prea mult, asupra noilor logici le vom grupa în logici extinse: logicile
aletheice (se ocupă cu modalități relative la adevărul propozițiilor, indicate de adverbele care
modifică verbul: „va sosi poate”); logicile deontice (formealizează noțiunile de drept, interdicție,
obligație, datorie, fiind vorba despre o logică a normelor care permite formalizarea
raționamentului juridic); logicile temporale (permit o analiză complexă a diferitelor sensuri ale
conceptului de timp); logicile epistemice (precizează și diferența dintre credință și știință); logica
ilocutorie (se referă la actele de discurs, de argumentare) și în logici alternative: logica
plurivalentă, logica vagă, logica intuiționistă, non-monotona etc.
Într-un sens strict, logica (numită și logica „ formală” este studiul legilor formale ale
gândirii, legi apte să ne conducă de propoziții adevărate numai la propoziții adevărate.
Într-un sens larg, logica este studiul formelor de raționare apte să ne conducă de la
propoziții adevărate sau de la propoziții adevărate la propoziții probabil adevărate. De aici,
rezultă, cele două părți ale logicii: logica raționamentelor certe și logica raționamentelor
probabile2.

2
Logică și argumentare – Manual pentru clasa a IX-a – Elena Lupșa, Victor Bratu, Maria Dorina Stoica – Editura
Corvin Deva, 2004- pag.5-6

5
CAPITOLUL 2

2.1 DOMENII ȘTIINȚIFICE ÎNRUDITE CU LOGICA

1) Psihologia are ca principal obiect de studiu fenomenele psihice ale individului, gândirea
umană fiind doar unul dintre acestea (alături de senzaţie, percepţie, temperament, caracter, etc.).
Perspectiva psihologică asupra gândirii se referă la perspectiva subiectivă a individului care
gândeşte, ea nu vizează corectitudinea formală a gândirii lui (decât, poate, în măsura în care
aceasta implică un aspect patologic). Gândirea, în cadrul psihologiei, este studiată ca un proces
psihic complex, în aspectele sale normale şi patologice. În ceea ce priveşte logica, aşa cum am
mai spus, aspectul care interesează este doar gândirea corectă.
2) Gnoseologia, cunoscută şi sub numele de teoria cunoaşterii, studiază modul în care este
posibilă cunoaşterea umană. În cadrul acestui domeniu al filosofiei, raportarea se face, în special
la ceea ce putem cunoaşte (obiectul cunoaşterii), nu la validitatea raţionamentelor care fac
posibilă cunoaşterea (validitatea este acceptată implicit).
3) Retorica sau arta discursului, vizează obţinerea performanţei şi cultivarea talentului de a vorbi
frumos şi de a prezenta o teză cu argumente convingătoare, dar acest lucru nu implică neapărat
rostirea sau aflarea adevărului ci, mai ales, convigerea auditoriului să accepte sau să fie de acord
cu ceea ce susţine oratorul.
4) Hermeneutica, numită şi teoria interpretării, este o ramură a filosofiei care se ocupă cu
studiul interpretării creaţiilor spirituale şi artistice ale indivizilor, căutând să descifreze sensurile,
mai mult sau mai puţin ascunse ale operelor literare, picturilor, etc. Evident că şi în acest
domeniu, corectitudinea gândirii sau coerenţa acesteia este presupusă implicit.
5) Teologia, diferă în mod evident de logică, dar a preluat de la aceasta modul valid de
argumentare al tezelor şi, de exemplu, prin opera filosofului şi teologului Toma D´Aquino
(celebra lucrare Summa Theologica), în care a demonstrat logic existenţa lui Dumnezeu3.

3
Logică, Manual pentru studenți – Andreea Elena Matic, Editura Lumen, 2017 – pag.20

6
2.2 METODE DE INTERPRETARE

Textul normativ nu este întotdeauna clar, transparent şi lipsit de echivocitate. El poate să

conţină termeni obscuri sau polisemici, norme lacunare sau antinomice. Atunci când legiuitorul
sesizează aceste deficiente va aduce el însuşi modificări legii sau va enunţa criteriile de
interpretare prin emiterea unei norme interpretative. Aceasta interpretare, făcută de organul care
a emis actul normativ se numeşte interpretare autentică şi ea este obligatorie fiind oficială.
Uneori, însă, legiuitorul nu modifică legea ambiguă sau obscură iar persoanele ce aplică normele
juridice trebuie să recurgă la o metodă de interpretare pentru a rezolva situaţia. Interpretarea
făcută de altcineva decât de organele care au emis legea este o interpretare neoficială şi nu se
aplică în mod general ci este limitată la cazul respectiv. De obicei interpretarea neoficială se face
de către judecător, avocat şi procuror dar ea este deseori prefigurată de doctrină.
Libertatea pe care o are interpretul diferă în funcţie de sistemul normativ şi de ramura de
drept în care se aplică. În dreptul privat juristul poate folosi orice metode de interpretare pe când
în dreptul publi el trebuie să se limiteze la interpretarea strictă a textului normativ care
guvernează situaţia juridică.
Interpretarea nu trebuie confundată cu operaţiunea de calificare, care are drept scop să
determine cărui tip de act in abstracto îi corespunde un act concret, în acest caz fiind vorba doar
de identificarea legii care se aplică unui fapt juridic. Pentru interpretarea unui text normative se
folosesc diverse metode de interpretare. Calitatea rezultatelor depinde de metoda utilizată care
trebuie să fie aleasă în funcţie de obiectul studiat.
Metoda de interpretare logică presupune aplicarea unor procedee logice care să
conducă de la norma generală la consecinţele sale asupra unor fapte juridice individuale. Norma
este de obicei asimilată premizei majore a unui silogism, faptul juridic premisei minore iar
concluzia este soluţia pe care trebuie s-o formuleze judecătorul.
Metoda logică se foloseşte şi atunci când comparăm două sau mai multe concepte între
ele spre a vedea dacă sunt sau nu contradictorii, dacă raţionamentul care le conţine este valid etc.
În cazul existenţei unei lacune a legii se apelează de obicei tot la o metodă logică, cea a
analogiei.
Prin interpretarea hermeneutică interpretul dezvăluie sensul propriu al dispoziţiilor

7
legale, înţelesul lor adevărat. Hermeneutica percepe textul legislativ ca pe o structură stratificată
de semnificaţii. O expresie dintr-o lege poate să însemne cu totul altceva decât ne face să credem
sensul ei imediat.
Hermeneutica atrage atenţia asupra faptului că acelaşi text de lege poate fi interpretat
diferit de subiecţi diferiţi. Interpretarea depinde de cultura personală a interpretului, de gradul de
încifrarea mesajului, de acurateţea cu care sunt identificate motivele şi intenţiile legiuitorului.
Hermeneutica presupune empatie – capacitatea interpretului de a “intra în pielea
legiuitorului”, de a înţelege contextul istoric care a generat legea.
Hermeneutica porneşte de la ipoteza că unele expresii sunt confuze sau inconsistente şi
din această cauză ele trebuie completate cu altele care le fac inteligibile. Procedând la o
interpretare hermeneutică judecătorul va spune “aceasta este interpretarea corectă” sau “în
concordanţă cu ordinea legală decidem astfel”. De fapt el introduce expresia interpretată în
contextul său, în cadrul legal care I se potriveşte. O expresie poate avea “sensuri ascunse”
datorită faptului că în timp contextul cultural şi ideologic s-a schimbat.
Metoda dogmatică este o metodă “thetică”, adică o metodă a regulilor care se pretinde
că există prin ele însele. Cuvântul “thetic” proviine de la grecescul “theticos”, care înseamnă
“ceea ce se impune ca regulă”. Metoda dogmatică este în esenţa ei o metodă logică deductivă
care foloseşte în demonstraţiile sale un număr de principii exterioare sistemului legislativ dar
care sau impus în doctrină şi a căror legitimitate nu s-a cercetat în prealabil. Premisele majore ale
metodei dogmatice sunt construcţii juridice teoretice, principii afirmate de jurişti cu pretenţia de
a fi valabile oricând şi oricum. Atunci când aplică această metodă juristul caută rezolvări ale
situaţiei în opera autorilor care sunt autorităţi în domeniu. El se afiliază unei şcoli de interpretare
şi judecă fiecare situaţie raportându-se la concepţia cestei şcoli. În ţara nostră se pot uneori
distinge concepţii diferite între juriştii de la Cluj şi cei de la Bucureşti sau Iaşi, localităţi în care
s-au format în cadrul facultăţilor de drept diverse curente de interpretare a legii.
Metoda intuitivă scurtcircuitează raţiunea bazându-se pe intuiţie.Intuiţia începe acolo
unde se opreşte sau şovăie inteligenţa acolo unde nu există indicii sau fundamente de la care să
se pornească. Intuiţia este o determinare spontană în sensul că ea porneşte doar de la sine nefiind
precedată de vreun raţionament4.

4
Logică juridică. Suport de curs pentru învățământul la distanță – pag.17-18.

8
CAPITOLUL 3

RAȚIONAMENTUL ȘI ARGUMENTAREA

Raţionamentul este o formă a gândirii prin care din doua sau mai multe judecăţi valide
(cunoscute) derivăm o nouă judecată o nouă informaţie (cunoştinţă)5.
Modul în care construim rationamente si comunicam sau folosim concluziile
rationamentelor noastre implica, în vederea obtinerii unor rezultate satisfacatoare, si verificarea
corectitudinii întemeierii acestora. De regula, idea de întemeiere este strâns legata de notiunea de
argumentare. Întemeierea este „operatia de indicare a temeiurilor din care o propozitie, a carei
pretentie de validitate este controversata, poate fi derivata”6
Argumentarea este prezentă la tot pasul: acasă, la școală, în mas media, în grupul de
prieteni etc., ănsă teoria argumentării a apărut și s-a dezvoltat în ultimele două decenii ale
secolului XX-lea, ca urmare a formalismului excesiv al teoriilor logice contemporane, ce aveau o
aplicare redusă în practică, astfel încât existența unei diferențe esențiale între domniul theoretic și
cel practice, a impus necesitatea creării unei noi logici a argumentării.
În centrul analizei argumentării stă raționamentul, deoarece orice argumentare este o
organizare inedită de raționamente (argumentare amplă), existând și argumentări care presupun
un singur raționament (argumentare simplă).
Raționamentul este operația logică prin intermediul căreia din propoziții date numite
premise este derivată o altă propoziție numită concluzie7.
Forma logică reprezintă o structură proprie a gândirii umane care realizează organizarea
gândurilor noastre sub forma termenilor, propozițiilor și raționamentelor sau argumentelor.
Raționamentele au la bază o lege logică, dar nu orice lege logică este o inferență, ci
numai acelea care se prezintă sub forma implicației sau a echivalenței8.
Din punct de vedere psihologic, raționamentul este „actul sau procesul mintal, efectuat de
cineva, prin care se trece de la premise la concluzie9.

5
Curs de logică juridică - F.Dumitrescu, Editura Pro Universitaria, 2012 – pag.34
6
Marga, Andrei – Argumentarea, Editura Fundatiei Studiilor Europene, Cluj Napoca, 2006, p. 230.
7
Logică și argumentare – Manual pentru clasa a IX-a, Elena Lupșa, Victor Bratu, Maria Dorina Stoica – Editura
Corvin Deva, 2004- pag.7.
8
Ibidem pag.35.
9
Logică, Manual pentru studenți , Andreea Elena Matic, Editura Lumen, 2017 – pag.18.

9
 Formularea de raționamente valide presupune, în mod necesar, ca noțiunile sau termenii
folosiți să își păstreze sensul pe tot parcursul argumentului, pentru a asigura claritate gândirii, așa
încât aceasta să fie corectă și pentru ca mesajul să fie înțeles corespunzator de destinatar (în cazul
comunicarii)10.
Raționamentul este format din propoziții logice si reprezintă forma logică cea mai
complexă, prin intermediul căreia, o propoziție numită concluzie, este derivată, în mod valid, din
una sau mai multe propoziții numite premise11.
Un raționament este logic valid dacă „adevărul premiselor lui garantează adevărul
concluziei”12.
Raționamentul deductiv se bazează pe „existența unei legături între ceea ce este adevărat
cu privire la toate obiectele unei clase și ceea ce este adevărat cu privire la un obiect sau la unele
obiecte ale acelei clase, în sensul că al doilea adevăr rezultă din primul. În virtutea acestui
fundament derivăm deducții13.
Deducţia este „cea mai riguroasă formă a argumentării adică, un argument deductiv (plin
de succes) este acela în care, dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia trebuie să fie, de
asemenea, adevărată14

10
Ibidem pag. 32
11
Ibidem pag. 93
12
Logică generală, Teodor Dima, Drăgan Stoianovici, Andrei Marga, Editura Didactică și Pedagocică, București,
1991 - p. 11.
13
Argumentarea - Andrei Marga, Editura Fundatiei Studiilor Europene, Cluj Napoca, 2006, p. 180.
14
Aristotel – Analitica primă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, I, 4, 24a

10
 BIBLIOGRAFIE

1. Aristotel - Metafizica, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010,

2. Logică și argumentare – Manual pentru clasa a IX-a – Elena Lupșa, Victor Bratu, Maria
Dorina Stoica – Editura Corvin Deva, 2004
3. Logică, Manual pentru studenți – Andreea Elena Matic, Editura Lumen, 2017
4. Logică juridică. Suport de curs pentru învățământul la distanță
5. Logică generală, Dima Teodor; Drăgan Stoianovici, Andrei Marga,Editura Didactică și
Pedagocică, București , 1991
6. Argumentarea - Andrei Marga, Editura Fundatiei Studiilor Europene, Cluj Napoca,
2006,
7. Aristotel – Analitica primă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, I, 4, 24a
8. Curs de logică juridică - F.Dumitrescu, Editura Pro Universitaria, 2012

11