Teoria argumentarii.

I
Logica
Lect.univ. Sorin PUREC

Note de curs
– pentru uzul studenţilor –

1
TEMA 1
INTRODUCERE

Logica este ştiinţa al cărui obiect este stabilirea condiţiilor corectitudini gândirii, a formelor şi legilor
generale ale raţionării juste, conforme prin ordinea ideilor cu organizarea legică a relaţiilor obiective. În
stabilirea acestor condiţii, logica face abstracţie de conţinutul concret al diverselor noastre idei, fiind în acest
sens o ştiinţă formală, analoagă cu gramatica sau cu geometria. Aşa, de pildă, ea se ocupă cu noţiunea sau cu
judecata în genere şi cu o anumită noţiune sau judecată determinată concret.
Termenul “logică” provine din cuvântul grec “logos” (λ ο γ ο σ ), termen polisemantic la care inducăm
următoarele sensuri: gândire exprimată, cuvânt, noţiune, idee, raţiune a lumii etc. Logica ar induce astfel ideea
că lumea e străbătutuă de anumite legi, de un logos, deci şi cunoaşterea lumii implică cunoaşterea legilor lumii
care sunt descoperite numai dacă se respectă legile gândirii corecte.
În sens larg, logica este învăţătura cu privire la logos. În sens restrâns, este învăţătura cu privire la regulile
gândirii pentru cunoaşterea logosului lumii.
Logica se împarte în numeroase ramuri: a) logica clasică (formal filozofică), b) logica matematică
(simbolică, numită şi logistică), c) logica dialectică, d) logica aplicată, e) logica transcendentală etc.
Logica clasică şi logica matematică expun formele şi legile gândiri concrete în momentul relativei lor
stabilităţi, în timp ce logica dialectică le expune în procesul mişcării şi dezvoltării, al dialecticii lor. De aceea
logica clasică şi logica matematică sunt subordonate, prin natura lor, logici dialectice, pe baza faptului că
stabilitatea, în genere, este relativă faţă de caracterul absolut al mişcării şi, ca atare, prin natura ei, subordonată
acesteia.
Logica clasică (logica de tradiţie aristotelică) studiază noţiunea, judecata, ca raport între noţiuni, şi
raţionamentul, ca raport între judecăţi, făcând abstracţia de coţinutul lor. Ceea ce caracterizează logica clasică
este relevarea raportului de determinare de la general la particular, de la gen la specie, generalul şi esenţialul
fiind considerate fundamentele pentru o cunoaştere ştiinţifică veritabilă. Aceste cerinţe sunt întruchipate de
silogism, pe baza funcţiei îndeplinite în cadrul său de termenul mediu. Întemeietorul logici clasice a fost
Aristotel, descoperitorul silogismului şi al doctrinei despre silogism, silogistica. Preocupări de sistematizare a
logici au existat, de asemenea, în China şi în India antică. Contribuţii foarte importante la dezvoltarea logicii
clasice au adus stoicii, precum şi logicienii evului mediu. În strânsă legătură cu dezvoltarea modernă a ştiinţei
s-a dezvoltat teoria inducţiei şi s-au formulat regulile raţionamentului inductiv. Prin fundamentarea consecvent
materialistă a conceptului de adevăr, pe baza stabilirii raportului just dintre logic, gnoseologic şi ontologic,
logica clasică continuă să se dezvolte şi în prezent, împotriva tendinţelor neopozitiviste de a-i nega
valabilitatea.
Logica matematică (sau simbolică) s-a născut în sec. al XIX-lea, în funcţie de dezvoltarea puternică a
matematici şi de ivirea necesităţii cercetării logice a fundamentului acesteia ca ştiinţă formală. Atât prin
originea cât şi prin problematica sa, logica matematică este o ştiinţă care a apărut la hotarul dintre logică şi
matematică. Logica matematică se caracterizează prin cercetarea functorilor (operatorilor) logici, a
proprietăţilor lor formale şi prin elaborarea, pe această bază, a unor calcule logice. Procedeul logic-matematic,
păstrându-şi specificul său, este pe deplin analog procedeului matematic propriu-zis. În virtutea acestui
procedeu, cercetările de ordin logic au o formalitate riguroasă, datorită căreia operaţia de deducţie îşi
desăvârşeşte stringenţa. Astfel se elaborează o serie de calcule care îmbrăţişează aspecte noi, necercetate încă în
domeniul logicii. Calculele cele mai însemnate şi care reprezintă totodată capitole de bază ale logici matematice
sunt: a) logica propoziţiilor, b) logica predicatelor, c)logica relaţiilor. In cadrul logicii matematice au apărut sau
au luat o noua dezvoltare logica modală, logica polivalentă, precum şi logica inductivă, strâns legată de teoria
probabilităţilor. Analiza fundamentelor logice a determinat apariţia cercetărilor de logică combinatorie. Tot atât
de importante ca şi problemele stricte de calcul (probleme sintactice) sunt şi problemele interpretării acestor
calcule (probleme de semantică); în această privinţă trebuie menţionată mai ales problema analizei sistemelor

2
formale înseşi în cercetările de metalogică. O dată cu problemele de metalogică trec pe prim plan analize cu
implicaţii gnoseologice în legătură cu adevărul şi cu consecvenţa în limbajul formalizat. Logica matematică
găseşte aplicare în electrotehnică (studiul schemelor cu relee, al schemelor electronice etc.) în cibernetică
(teoria automatelor, tehnica programării), în neurofiziologie (modelarea sistemelor neurotice), lingvistică
(lingvistica matematică) etc.
Vom parcurge doar partea formală a logicii clasice, interesaţi de legile gândirii corecte şi obţinerea
deprinderii de a depista erorile de raţionare în limbajul comun pentru a le putea contrazice sau îndrepta.
Structura formală a gândirii este compusă din forme şi reguli ale gândirii.
Formele gândirii sunt termenii, propoziţiile , raţionamentul. Acestea nu pot fi delimitate decât abstract de
conţinuturi. Regulile sau operaţiile gândirii prescriu modul de raţionare corect, validitatea raţionamentelor.
Principala problemă a logicii este cea a validităţii. Validitatea trebuie distinsă de adevăr. Ea este o
caracteristică logică, în timp ce adevărul este o caracteristică gnoseologică: propoziţiile sunt adevărate,
operaţiile sunt valide. Validitatea se referă la forma operaţiei, adevărul se referă la conţinutul propoziţiilor, dar
se raportează la validitate. Validitatea se asigură satisfăcând reguli ce vor alcătui un sistem de reguli: de
ergumentare, ale inducţiei, ale silogismului etc. Sistemul de reguli logice este foarte complex. El porneşte de la
principiile logicii, legi, reguli etc.

IMPORTANŢA LOGICII

Problema centrală la care răspunde logica este următoarea: care sunt formele gândirii pe baza cărora,
plecând de la judecăţi adevărate, obţinem în mod necesar alte judecăţi, noi, adevărate?
Ca ştiinţă, logica ne dezvăluie un domeniu al realităţii pe care nu-l cercetează nici una din celelalte
ştiinţe, anume corectitudinea gândirii. Prin aceasta logica întregeşte cunoştinţele noastre despre lume şi om.
Dat fiind obiectul ei de cercetare, logica pune la îndemâna celorlalte ştiinţe un instrument necesar atât
pentru dovedirea adevărurilor lor, cât şi pentru descoperirea a noi adevăruri.
Studiul logicii ne ajută să ne perfecţionăm gândirea, să dăm gândirii noastre o înlănţuire consecventă,
mai riguroasă şi să efectuăm demonstraţii mai temeinice: ne arată ce înseamnă gândire clară şi precisă şi educă
aceste calităţi ale gândirii şi exprimării. Logica ne ajută să descoperim eventualele erori ce s-au strecurat pe
nesimţite sau au intervenit, fie intenţionat, fie neintenţionat, în gândirea noastră sau a altora. Acest lucru este
important, deoarece ne duce pe calea descoperirii originii erorilor. Atât în ştiinţă, cât şi în discuţiile zilnice, în
activitatea practică este foarte important să descoperim repede o eroare, unde este eroarea, în ce consistă ea şi
cum poate fi înlăturată sau combătută. Prin aceasta nu numai susţinerea unei teze, dar şi combaterea tezelor
greşite se face în mod eficient.
Studiul logicii face posibilă ridicarea de la gândirea logic spontană, firească a omului, la gândirea logică
conştientă de ea însăşi. Prin aceasta, studiul logicii ne dă posibilitatea şi ne obişnuieşte să analizăm gândirea
noastră şi a celorlalţi. El ne asigură un grad superior de înţelegere, care este o condiţie esenţială şi o forţă nu
numai în cercetarea ştiinţifică, dar şi în activitatea practică.

TEMA 2
PRINCIPIILE LOGICII

Principiile logicii primează în raport cu regulile şi legile logicii care le presupun. De asemenea, primează
şi în raprt cu propoziţiile adevărate, astfel că nu este posibilă o propoziţie adevărată care să nu respecte aceste
principii.
Principiile logcii nu ne oferă o informaţie cocretă, nu au conţinut, fiind doar forme ce nu afectează
conţinutul propoziţiilor. Nu sunt totuşi convenţionale, conţinutul lor constând in informaţia de maximă
generalitate despre caracterele extrem de generale ale obiectelor. Ele au un fundament ontologic, se bazează pe
caracterele realităţii fără a fi ale realităţii, sau, ele însele, realităţi, deci sunt o expresie a realităţii, ale gândirii
realităţii.
Principiile, fiind de maximă generalitate nu pot fi deduse din alte reguli, deoarece nu există nimic mai
general decât ele, deci nu se pot demonstra. Prin reducere la absurd se poate arăta că dacă le considerăm false
gândirea realităţii devine imposibilă.
1. Principiul identităţii.

3
În acelaşi timp şi sub acelaşi raport orice obiect este identic cu sine.
Forma logică: A≡ A.
Exemplu: A este identic cu A, bradul este brad etc.
Dacă am considera fals principiul identităţii ar însemna că propoziţia “A nu este A” este adevărată, deci “A este
Ā”, altfel spus A este orice de pe lumea aceasta. Dacă negăm principiul identităţii nu mai putem distinge
obiectele de pe harta realităţii.
Principiul identităţii prin care se afirmă o tautologie, un adevăr banal, pretinde gândirii noastre ca atunci când
operează cu un termen sau o propoziţie, aceasta trebuie să aibe un înţeles constant pe întregul parcurs al
argumentaţiei.
Exemplu de nerespectare a principiului identităţii:
Cerul este albastru.
Albastru este adjectiv.
Cerul este adjectiv.

2. Principiul non-contradicţiei.
În acelaşi timp şi sub acelaşi raport două propoziţii dintre care una afirmă şi una neagă acelaşi lucru nu pot fi
adevărate în acelaşi timp. Altfel spus, două propoziţii contradictorii nu pot fi adevărate împreună. Exprimat în
termeni existenţiali, acest principiu se enunţă astfel: A nu poate fi şi nu fi în acelaşi timp.
Forma logică: ~(A Λ Ā). (sau, sau)
Ā – propoziţia contradictorie a lui A.
Exemplu: nu este adevărată şi propoziţia A şi propoziţia Ā în acelaşi timp. Propoziţiile “Ion este alb” şi “Ion
este negru” nu sunt adevărate în acelaşi timp.
Dacă considerăm fals principiul noncontradicţiei nu mai putem distinge între ceea ce este şi ceea ce nu este, iar
la nivelul propoziţiilor nu mai putem distinge adevărul de fals.
3. Principiul terţului exclus.
În acelaşi timp şi sub acelaşi raport, din două propoziţii contradictorii, una e obligatoriu adevărată, fiindcă a
treia posibilitate nu există, “tertim non datur”.
Forma logică: A V Ā.
Exemplu: sau este adevărată propoziţia A, sau este adecărată propoziţia Ā. Sau este adevărată propoziţia “Ion
este alb” sau “Ion este negru” în acelaşi timp, a treia posibilitate nu există.
Dacă considerăm fals principiul terţului exclus nu mai putem distinge între ceea ce este şi ceea ce nu este, iar la
nivelul propoziţiilor nu mai putem distinge adevărul de fals.
Principiul terţului exclus pleacă de la asumpţia că în logică există numai două valori de adevăr: adevărul şi
falsul. De aceea el a mai fost numit şi principiul bivalenţei. Logica aristteliciană este bivalentă, dar există şi
logici trivalente (a treia valoare de adevăr fiind nedeterminatul), chiar şi logici polivalente.
4. Principiul raţiunii suficiente.
Orice propoziţie, ca să fie considerată adevărată trebuie să fie dovedită, justificată, adică trebuie să se arate
raţiunea în virtutea căreia ea este considerată valabilă.
Dacă considerăm fals principiul raţiunii suficiente nu ami putem distinge adevărata cunoaştere de pretinsa
cunoaştere.
A. Schopenhauer în lucrarea “Asupra împătritei rădacini a principiului raţiunii suficiente” a delimitat patru
forme sub care se prezintă principiul raţiunii suficiente:
1. principiul raţiunii suficiente al devenirii: orice stare e precedată de alta din care rezultă cu necesitate
(principiu al cauzalităţii).
2. principiul raţiunii suficiente al existenţei: în spaţiu şi timp obiectele sunt legate astfel că se condiţionează
reciproc (principiul condiţionării).
3. principiul raţiunii suficiente al acţiunii: la orice hotărâre de acţune trebuie să existe un temei (principiul
deciziei întemeiate).
4. principiul raţiunii suficiente al cunoaşterii: orice judecată trebuie să aibă un temei (principiul raţiunii
suficiente logic). Orice propoziţie trebuie să aibe un temei. Temeiurile sunt alte propoziţii din care rzultă
propoziţia dată. Trecerea de la propoziţia temei la cea întemeiată se face prin inferenţă.
Primele trei principii erau necesare. Fără ele gândirea este imposibilă. Principiul raţiunii suficiente are alt
regim: se poate gândi fără el, dar nu se poate ajunge la o cunoaştere evoluată, la o ştiinţă matură. O gândire
organizată în jurul principiului raţiunii suficiente este o gândire critică, opusă dogmatismului şi scepticismului,
deoarece ne cere să nu acceptăm ca adevăruri susţinerile care nu sunt întemeiate suficient.
4
Principiul identităţii conferă gândirii noastre preciziune, principiul noncontradicţiei şi al terţiului exclus asigură
consecvenţa, iar al raţiunii suficiente, întemeierea, fundamentarea.
Gândirea noastră este unitară, este una singură, legile ei aparţin gândirii tuturor oamenilor şi reflectă legile
aceluiaşi univers. Legile gândirii sunt aceleaşi pentru toţi pentru că realitatea este aceeaşi pentru toţi şi ea pare
a se supune legilor gândirii noastre.
Principiile aduc în gândire o schemă de lucru. Sistemul principiilor schematizează gândirea şi modelează
aprioic realitatea gândită, fără a fi o frână a gândirii. Mai mult, această schemă este aptă să surprindă pentru noi
o realitate mai adâncă, metafizică.

TEMA 3
TERMENII

Definiţie

Termenul este folosit deseori ca însemnând fie “cuvânt”, fie “noţiune”, fie “obiect”. Orice termen are trei
componente logico semantice:
 Componenta lingvistică sau “cuvântul”, orice termen fiind un cuvânt, dar “termen” având deseori sensul
de “cuvânt” (ca în expresia “termen filosofic” ce înseamnă “cuvânt din vocabularul filosofic”).
 Componenta cognitivă sau “noţiunea”, fiecare termen având un sens, înţeles sau conţinut.
 Componenta ontologică sau “obiectul”, care reprezintă sfera sau referinţa termenului.
Termenul nu este, deci, o un simplu element al limbajului, un “nume” aşa cum ar părea, ci o combinaţie
între o formă logică şi o formă lingvistică care au o referinţă în realitatea materială sau ideală.
Un termen este un cuvânt sau o expresie care exprimă o noţiune şi care se referă la unul sau mai multe
obiecte, reale sau ideale.
Termenul este cea mai simplă formă logică, punctul final al analizei logice, elementul ultim în care poate
fi descompusă propoziţia.

Structura termenului

În alcătuirea oricărui termen întâlnim două componente: conţinutul şi sfera.

Conţinutul se mai numeşte intensiune, conotaţie, sens şi este format din totalitatea proprietăţilor (note)
obiectului desemnat prin termen. Atunci când dorim să stabilim conţinutul unui termen, acesta trebuie să
cuprindă note care să identifice precis obiectul pe care vrem să-l desemnăm.
Sfera se mai numeşte extensiune, referinţă, denotaţie şi reprezintă totalitatea obiectelor care posedă
proprietăţile enumerate în conţinut.
Exemple:
1. termenul “Grivei”
Conţinut Sferă
- mamifer Grivei
- câine
- rasa Boxer
- patruped
- păr scurt
- latră
- bun paznic
- are 93657845
fire păr
- etc. etc. (i se
poate descrie
fiecare organ în
parte)
5
 2. termenul “câine”
Conţinut Sferă
- mamifer - toţi câinii din
- patruped lume
- latră
- paznic sau
vânător
- prietenul omului

3. termenul “mamifer”

Conţinut Sferă
- vertebrat Toate
- naşte pui vii mamiferele din
- alăptează lume

Se observă că raportul dintre conţinut şi sferă este de invers proporţionalitate, cu cât este conţinutul mai
mare, cu atât este sfera mai mică şi invers, cu cât este conţinutul mai mic, cu atât este sfera mai mare. La limită,
un termen care are o infinitate de note în conţinut nu are sferă, deoarece nu există nici un obiect în lume care să
aibă toate proprietăţile, iar un termen a cărui sferă este infinită, nu are nici o notă în conţinut.

Tipuri de termeni

Conţinutul şi sfera termenilor sunt criteriile logice după care se realizează clasificare lor.
 După sferă:

a. Termeni vizi şi termeni nevizi.

Termenul vid nu conţine nici un obiect în sferă, sfera sa este vidă. Ex.: centaur, Pegas, zeu, număr – nu se
referă la nici un obiect real, dar în conţinutul lor putem găsi numeroase note. Termenul nevid are în sferă cel
puţin un obiect.

b. Termeni individuali şi termeni generali.

Termenul individual are ca referinţă un singur obiect (ex.: logicianul Aristotel, continentul Australia,
planeta Saturn), iar termenul general cel puţin două obiecte (ex.: om, continent, planetă).

c. Termeni colectivi şi termeni distributivi.

Termenul colectiv denotă una sau mai multe colecţii de obiecte, situaţie în care termenul poate fi
individual colectiv (ex.: pădurea Snagov, Munţii Retezat, biblioteca Cristian Tell) sau general-colectiv (ex.:
pădure, munte, bibliotecă). Caracteristic pentru termenul colectiv este faptul că notele conţinutului său nu se
transmit şi obiectelor din colecţia pe care o reprezintă. De exemplu, termenul colectiv “pădure” are cu totul alte
proprietăţi decât termenul “brad”, cu toate că “brad” face parte din colecţia “pădure”.
Termenul distributiv se referă tot la colecţii de obiecte, dar cu menţiunea că proprietăţile colecţiei
exprimată prin termenul distributiv sunt aceleaşi cu proprietăţile obiectelor din colecţie. Exemplu: om, carte,
munte etc.

d. Termeni vagi şi termeni precişi.

Un termen este vag dacă nu putem decide cu exactitate pentru orice obiect că al aparţine sau nu sferei sale
(sunt vagi sau imprecişi termenii subiectivi al căror înţeles variază în funcţie de înţelegerea fiecăruia: frumos,
bun, elegant, tânăr); şi este precis când putem aşeza cu exactitate obiectul în sfera sa (ex.: pahar, pătrat).

6
  După conţinut:

a. Termeni abstracţi şi termeni concreţi.

Termenul este abstract dacă redă o însuşire izolată, nelegată numai de obiectul definit, ci fiind un concept
sub care cad mai multe obiecte. Ex.: curaj, bunătate, cinste, animalitate, umanitate sunt termeni care reflectă
însuşiri abstracte ale obiectelor în care sunt încorporate şi concepute ca ceva de sine stătător, ca entităţi detaşate
de lucrurile cărora le aparţin. Termenii abstracţi se exprimă de regulă prin adjective substantivizate.
Termenul concret redă însuşiri care aparţin obiectului, care arată ce este obiectul propriu-zis.
Din punct de vedere strict logic această distincţia termeni abstracţi - termeni concreţi nu este suficient de
întemeiată, deoarece orice termen s-a format în urma unor procese de abstractizare, deci fiecare termen este
abstract. Putem doar să remarcăm că unii termeni sunt mai abstracţi decât alţii. Sub aspect intensional, termenii
abstracţi sunt săraci în note.

b. Termeni absoluţi şi termeni relativi.

Termenul absolut redă proprietăţile obiectelor, putând fi înţeles independent de alţi termeni. Ex.: om,
şcoală, stejar etc.
Termenii relativi redau relaţiile dintre obiecte, putând fi înţeleşi mai bine corelativ. Ex.: tată-fiu, gen-
specie, rece-cald etc.

c. Termeni pozitivi şi termeni negativi.

Un termen este pozitiv dacă indică prezenţa unei însuşiri la un obiect sau clasă de obiecte şi va fi negativ
dacă redă privarea obiectului (clasei) de o proprietate. Termenii roşu, prietenos, coerent etc. sunt pozitivi, în
timp ce termenii neprietenos, incolor, incoerent, orb, mort etc. sunt negativi. De regulă termenii negativi derivă
din termeni pozitivi prin prefixarea cuvintelor cu prefixe ce exprimă negaţia sau privaţia: a-, anti-, ne-, non-, in-
etc.

d. Termeni simpli si termeni compuşi.

Termenii simpli sunt noţiunile primare ale unei teorii, iar noţiunile derivate din cele simple le numim
termeni compuşi. Un exemplu de astfel de teorie este geometria euclidiană, unde termenii compuşi precum
“unghi”, “poligon”, “bisectoare”, “mediană” sunt introduşi prin intermediul unor termeni simpli precum
“punct”, “dreaptă”, “plan” etc.

e. Termeni independenţi şi termeni dependenţi (corelativi).

Doi termeni sunt independenţi numai dacă unul din ei nu îl antrenează şi pe celălalt şi ici negaţia celuilalt,
adică numai dacă pot fi gândiţi separat; în caz contrar, termenii sunt corelativi. În timp ce termenii precum
“greutate” şi “culoare”, sau “triunghi” şi “patrulater” sunt independenţi, termenii “absolut”-“relativ”,
“cauză”-“efect” sau “pozitiv”-“negativ” sunt dependenţi sau corelativi.

Raporturi între termeni

Oricât de mari ar fi deosebirile dintre lucrurile din natură, între ele există şi apropieri care decurg din
asemănările sau însuşirile lor comune. Astfel putem raporta lucrurile unele la altele. Dacă trecem în planul
teoriei logicii aceste raporturi observabile, am putea spune că există două raporturi: de apropiere sau
concordanţă şi de opoziţie sau deosebire.
Raporturile dintre termeni sunt analizate sub aspectul extensiunii sau sferei lor.

1. Raporturi de concordanţă.
În aceste raporturi sferele noţiunilor analizate au cel puţin un element comun.
Există trei feluri de raporturi de concordanţă:
a. Raport de identitate (A≡ A) – când termenii au aceeaşi sferă, adică se referă la acelaşi obiect. În
limbajul comun raportul de identitate îl găsim în sinonimie sau în expresii care descriu o stare de fapt,
eveniment, persoană etc. Ex.: zăpadă-nea-omăt, Eminescu-autorul “Luceafărului”.
b. Raport de incluziune sau de ordonare (A⊂ B şi B ⊄ A) când sferele termenilor se includ reciproc
una în alta fără a fi identice. Acesta este raportul de la gen la specie, în astfel de raport se naşte un
termen subordonat (specia) şi un termen supraordonat (genul). Genul este termenul care sub aspectul
7
 sferei cuprinde integral specia, iar sub aspectul conţinutului se cuprinde în conţinutul speciei. Specia
este termenul care sub aspectul conţinutului cuprinde integral genul, iar sub aspectul sferei se
cuprinde în sfera genului. Ex.: “Grivei” ⊂ Câine ⊂ Mamifer.
c. Raport de intersectare (A⊄ B şi B ⊄ A) apare atunci când sferele termenilor au elemente comune,
coincid doar pe o parte a lor, fără ca vreuna să fie cuprinsă în alta. Ex.: “student” şi “salariat” sunt
termeni în raport de intersectare deoarece unii studenţi sunt salariaţi.

2. Raporturi de opoziţie.
În aceste raporturi sferele noţiunilor analizate nu au nici un element comun.
Există trei feluri de raporturi de opoziţie:
a. Raport de contrarietate când sferele termenilor sunt diferite şi pe linia conţinutului se neagă până la
excludere. Doi termeni sunt în raport de contrarietate când un obiect nu poate fi în acelaşi timp în
sferele amândurora, dar poate lipsi, în acelaşi timp, din sfera ambelor. Altfel spus, doi termeni sunt
contrari când nu pot fi afirmaţi în acelaşi timp despre un obiect, dar pot fi negaţi deodată despre
acelaşi obiect. Raportul de contrarietate este fundamentat pe principiul noncontradicţiei şi el există
între speciile unui gen, dacă se îndeplinesc condiţiile:
- genul conţine cel puţin trei specii
- nici una dintre specii nu este nici gen şi nici specie pentru oricare dintre celelalte.
Ex.: “roşu”-“galben”-“albastru”, “triunghi”-“pătrat”-“dreptunghi” etc.
b. Raport de contradicţie când un obiect nu poate fi concomitent în sferele celor doi termeni, dar
negăsindu-se în sfera unuia se găseşte obligatoriu în sfera celuilalt. Termenii contradictorii se neagă
reciproc, unul dintre termeni fiind orice altceva decât contradictoriul său.
Ex.: “om” şi “non-om”, “color” şi “incolor”, “alb” şi “non-alb” etc.

TEMA 4
PROPOZIŢII CATEGORICE

Definire

Propoziţia categorică a mai fost numită în logică şi judecată sau propoziţie de predicaţie, deoarece în acest
tip de propoziţie se face un enunţ despre ceva. Numele acestui tip de propoziţie vine de la verbul grecesc
kategorein, care înseamnă a predica, a spune ceva despre ceva. Abia despre propoziţii se poate spune că sunt
adevărate sau false, adică au valoare de adevăr.
Propoziţia categorică este cea mai simplă propoziţie logică în care se exprimă un singur raport dintre doi
termeni, în care un termen se enunţ sau se neagă despre celălalt termen.
Este de remarcat, pentru viitor, că orice frază enunţiativă, oricât de complicată, poate fi redusă în
propoziţii categorice şi care pot fi analizate mult mai uşor.

Structura

Exemple:
1. Toate legile sunt drepte.
2. Unele legi sunt drepte.
3. Nici o lege nu este dreaptă.
4. Unele legi nu sunt drepte.

Unii logicieni au folosit noţiunea de judecată pentru propoziţie pentru a nu exista confuzia între forma
logica şi cea gramaticală a propoziţiei.
Orice propoziţie categorică are în structură patru elemente:
- subiect logic: “lege” – termenul despre care se enunţă ceva, notat cu S.
- predicat logic: “dreaptă” – ceea ce se enunţă despre subiect, notat cu P.
8
 - copula logică: “este”, “sunt” – cuvântul de legătură dintre subiect şi predicat prin care se realizează
predicaţia. Predicaţia se poate realiza şi în lipsa copulei logice ca în exemplul: “Toate mamiferele
nasc puii vii”.
- cuantificatorul sau cuantorul logic: “toţi”, “unii”, “nici unul” – care determină cantitatea subiectului
propoziţiei. Există şi cuantori atipici: “orice”, “oricare”, “fiecare”, “minim unul”, “cel puţin unul”,
“există…” etc. În funcţie de cantitatea subiectului pe care îl determină există:
a) cuantor universal: “toţi”, “orice”, “oricare”, “fiecare”, “nici unul” etc.
b) cuantor particular: “unii”, “minim unul”, “cel puţin unul”, “există…” etc.
c) individual, redat, de regulă, printr-un pronume (adjectiv) demonstrativ (“acesta”, ”aceasta”), printr-un
pronume personal la singular (“eu”, “tu”, “el”), sau printr-un nume propriu.

Clasificarea propoziţiilor categorice

Propoziţiile categorice se clasifică în funcţie de cuantor care arată cât de mult din clasa subiectului este
inclusă ori este exclusă din clasa predicatului:

1. după cantitate:
i. universale, în care P se enunţă sau neagă despre întreaga sferă a lui S. Exemplu: “Toate legile
sunt drepte”. “Nici o lege nu este dreaptă.”
ii. particulare, în care P se enunţă sau neagă despre o parte a sferei lui S. Exemplu: “Unele legi sunt
drepte”, “Unele legi nu sunt drepte”.
iii. individuale, în care P se enunţă sau neagă numai despre un element din sfera lui S. Exemplu:
“Legea fondului funciar este inaplicabilă”, “Acest câine este roşu”.

2. după calitate
i. afirmative, în care P aparţine lui S. Exemplu: “Unele legi sunt drepte”.
ii. negative, în care P este o calitate care nu aparţine lui S şi de aceea se neagă despre S. Exemplu:
“Unele legi nu sunt drepte”.

3. Coroborând criteriile de mai sus se pot obţine patru tipuri de propoziţii categorice:
i. universal-afirmativă: simbolizată cu a. Exemplu: Toate legile sunt drepte.
ii. particular-afirmativă: simbolizată cu i. Exemplu: Unele legi sunt drepte.
iii. universal-negativă: simbolizată cu e. Exemplu: Nici o lege nu este dreaptă.
iv. particular-negativă: simbolizată cu o. Exemplu: Unele legi nu sunt drepte.
Dacă înlocuim subiectul logic cu S şi predicatul cu S, vom ajunge la următoarea formalizare:
Propoziţia universal-afirmativă: Toţi S sunt P.
Propoziţia particular-afirmativă: Unii S sunt P.
Propoziţia universal-negativă: Nici un S nu este P.
Propoziţia particular-negativă: Unii S nu sunt P.

Propoziţia categorică Simbol Cantitate Calitate Exemplu

Toţi S sunt P. SaP Universală Afirmativă Toţi avocaţii sunt palavragii.
Unii S sunt P. SiP Particulară Afirmativă Unii judecători sunt corupţi.
Nici un S nu este P. SeP Universală Negativă Nici un profesor nu fură ouă
de struţ.
Unii S nu sunt P. SoP Particulară Negativă Unii studenţi nu citesc
cursurile.

Distribuirea termenilor în propoziţie

Numim un termen distribuit dacă în propoziţia din care face parte se face referire la toate elementele
sferei sale prin afirmarea sau negarea lor şi nedistribuit dacă propoziţia nu vizează toate elementele extensiunii.

9
 Ca regularitate, se observă că toţi termenii negativi sau negaţi din propoziţiile categorice sunt distribuiţi,
singurul termen afirmativ fiind subiectul din SaP.
Notăm cu + termenii distribuiţi şi cu – pe cei nedistribuiţi.

S P
a + -
e + +
i - -
o - +

Raporturi între propoziţii categorice

Cele patru tipuri fundamentale de propoziţii se află unele faţă de altele în diferite raporturi: se neagă, se
contrazic, se subordonează unele altora. Valoarea lor de adevăr poate fi dedusă relativ uşor dacă cunoaştem
adevărul uneia singure şi raporturile dintre ele.
Studiul raporturilor dintre propoziţiile categorice se poate sintetiza prin procedeul mnemotehnic elaborat
de Anicius Manlius Severinus Boethius (480-524), remarcabil filosof şi logician medieval. În colţurile
pătratului plasăm cele patru tipuri de propoziţii categorice, iar între colţuri se stabilesc raporturile posibile.

Pătratul lui Boethius

SaP contrarietate SeP

s
u s
b u
a b
l a
t l
contradicţie t
e
r e
n r
e n
e

SiP subcontrarietate SoP

 Raportul de contradicţie. Propoziţiile contradictorii nu pot fi împreună nici false nici

adevărate. Contradicţia se instalează între propoziţiile SaP şi SoP şi între SeP şi SiP. Adevărul uneia
din ele atrage falsitatea contradictoriei sale, şi invers.
 Raportul de contrarietate. Propoziţiile contrare nu pot fi simultan adevărate, dar pot fi
simultan false. Contrarietatea se instalează între SaP şi SeP. Adevărul uneia implică falsitatea
celeilalte, dar dacă ştim că una este falsă, nu putem spune nimic despre valoarea de adevăr a contrarei
sale.
10
  Raportul de subcontrarietate. Subcontrarele nu pot fi simultan false, adică cel puţin una dintre
ele este adevărată, posibil chiar ambele (ca în exemplul: “Unii oameni sunt înalţi” şi “Unii oameni nu
sunt înalţi” care sunt împreună adevărate). Acest raport îl regăsim între propoziţiile SiP şi SoP.
Falsitatea uneia implică adevărul subcontrarei, dar dacă ştim că una este adevărată, atunci nu putem
spune nimic despre cealaltă.
 Raportul de subalternare. Acest raport apare între propoziţiile de aceeaşi calitate,
subalternarea realizându-se în funcţie de cantitatea subiectului. Există subalternare de la SaP la SiP şi
de la SeP la SoP. Dacă numim universala supraalternă şi particulara de aceeaşi calitate subalterna ei,
atunci:
- dacă supraalterna este adevărată, va fi adevărată şi subalterna;
- dacă supraalterna este falsă, nu putem spune nimic despre valoarea de adevăr a subalternei;
- dacă subalterna este falsă, va fi falsă şi supraalterna;
- dacă subalterna este adevărată, nu putem spune nimic despre valoarea de adevăr a supraalternei.

Cu excepţia raportului de subalternare, toate celelalte raporturi dintre propoziţiile categorice sunt raporturi
de opoziţie. Importanţa cunoaşterii acestor raporturi constă în aceea că respectarea lor este o condiţie necesară
pentru validitatea inferenţelor cu propoziţii categorice, a oricărui proces logic în care apar aceste propoziţii.

Inferenţe imediate cu propoziţii categorice

Prin inferenţă imediată înţelegem acel tip de raţionament în care folosim doar o singură premisă din care
derivăm “imediat”, nemijlocit o concluzie. Posibilităţile de derivare dintr-o singură propoziţie sunt multiple: se
pot deriva mai multe propoziţii, de fapt, atâtea câte ne permit operaţiile de inferenţă nemijlocită.
Inferenţele imediate se realizează fie schimbând locul termenilor, fie calitatea sau cantitatea sa, fie
studiind raporturile între propoziţii şi distribuţia termenilor. Condiţia fundamentală a validităţii inferenţelor
imediate este respectarea legii distribuirii termenilor: un termen poate apărea distribuit în concluzie numai
dacă a fost distribuit în premisă.
Există inferenţe imediate : - prin opoziţie
- prin conversiune
- prin obversiune
- prin contrapoziţie
- prin inversiune

1. Inferenţe prin opoziţie.

Se bazează pe studiul raporturilor logice dintre propoziţiile categorice care au aceiaşi termeni, raporturi
puse în valoare de pătratul lui Boethius. Se numesc inferenţe prin opoziţie deoarece cu excepţia raportului de
subalternare, toate celelalte raporturi dintre propoziţiile categorice sunt raporturi de opoziţie.
Amintindu-ne de raporturile dintre propoziţiile categorice, din tema trecută, am putea sistematiza
rezultatele sub forma unui tabel, în care, cunoscând valoarea de adevăr a propoziţiei categorice din prima
coloană, putem vedea ce alte valori de adevăr ale propoziţiilor corespunzătoare acesteia putem cunoaşte în
urma raporturilor prezentate anterior. În cazul în care apare semnul “xxx”, înseamnă că nu putem deduce nimic
cu certitudine privitor la valoarea de adevăr a acelei propoziţii. de asemenea propoziţiile adevărate le vom nota
cu “1” iar cele false cu “0”.

SaP=1 SeP=0 SiP=1 SoP=0

SaP=0 SeP=xxx SiP=xxx SoP=1
SeP=1 SaP=0 SiP=0 SoP=1
SeP=0 SaP=xxx SiP=1 SoP=xxx
SiP=1 SaP=xxx SeP=0 SoP=xxx
SiP=0 SaP=0 SeP=1 SoP=1
SoP=1 SaP=0 SeP=xxx SiP=xxx
SoP=0 SaP=1 SeP=0 SiP=1

2. Inferenţe prin conversiune.

11
 Conversiunea este operaţia logică prin care obţinem o nouă propoziţie categorică schimbând funcţia
logică a termenilor, altfel spus, trecând subiectul în funcţia predicatului şi invers.
Dacă termenii nu sunt cuantificaţi, operaţia preliminară conversiunii este cuantificarea lor cu scopul de a
respecta legea distribuirii termenilor.
Propoziţia care va fi supusă conversiunii se numeşte convertenda iar propoziţia rezultată se numeşte
conversa.
Prin inversarea rolurilor termenilor dintr-o propoziţie S-P se obţine o propoziţie P-S.
Când dintr-o propoziţie se obţine prin conversiune o propoziţie de aceeaşi cantitate, avem de-a face cu o
conversiune simplă. Dacă această cantitate a concluziei diferă, adică obţinem o particulară dintr-o propoziţie
universală, atunci avem o conversiune prin accident.
Prin conversiune nu se schimbă calitatea propoziţiilor, uneori se schimbă cantitatea.
Exemple:
1. Nici un om nu este plantă. → Nici o plantă nu este om.
2. Unele animale sunt mamifere. → Unele mamifere sunt animale.
3. Toţi oamenii sunt bipezi. → Unii bipezi sunt oameni.
4. Unii oameni nu sunt filosofi. → Unii filosofi nu sunt oameni.
Se observă că la exemplul (3) s-a schimbat cantitatea concluziei prin conversiune deoarece termenul
“biped” nu era distribuit în premisă şi nu putea să apară distribuit în concluzie, deci SaP se converteşte prin
accident.
La exemplul (4) concluzia este falsă. În orice inferenţă validă, dacă premisa este adevărată şi regulile de
inferenţă sunt respectate, concluzia trebuie să fie adevărată. Dacă analizăm concluzia constatăm că termenul
“oameni” este distribuit, fiind predicatul unei propoziţii SoP, iar în premisă a fost nedistribuit, fiind subiect în
SoP, deci încalcă legea distribuirii termenilor. În concluzie, SoP nu se converteşte.

3. Inferenţe prin obversiune.

Obversiunea este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie se obţine altă propoziţie categorică de
calitate opusă, al cărei predicat este contradictoriul predicatului din premisă.
Pentru obţinerea obversei din obvertendă se realizează doi paşi: 1. Se înlocuieşte copulă logică cu opusul
ei; 2. Se înlocuieşte predicatul cu contradictoriul lui.
Forma logică: SP → ¯(S ¯P) (unde ¯ este semnul negaţiei a ceea ce îi urmează).
Exemple:
1. SaP Toţi câinii sunt patrupezi. → Nici un câine nu este non-patruped.
2. SeP Nici un om nu este plantă. → Toţi oamenii sunt non-plante.
3. SiP Unii funcţionari sunt corupţi. → Unii funcţionari nu sunt necorupţi.
4. SoP Unii avocaţi nu sunt competenţi. → Unii avocaţi sunt incompetenţi.
Prin obversiune se schimbă calitatea propoziţiilor, dar nu şi cantitatea. Cu ajutorul obversiunii se pătrunde
pe faţa negativă a realităţii, deoarece permiote trecerea din universul afirmativ în cel al negaţiilor.
Nu există restricţii la aplicarea obversiunii.

4. Inferenţe prin contrapoziţie.

Contrapoziţia este operaţia logică prin care dintr-o premisă se obţine o concluzie care are valoarea
premisei care are ca subiect contradictoriul predicatului din premisă, iar ca predicat are contradictoriul
subiectului din premisă. Contrapusa ar fi conversa obversei contraponendei.
Contrapoziţia se realizează în doi paşi:
- obvertirea contraponendei;
- convertirea obversei obţinute.
Forma logică: SP → ¯P ¯S.
Exemplu:
Oamenii sunt bipezi. → 1. Obvertirea contraponendei
-contraponenda- Oamenii sunt non-bipezi.
2. convertirea obversei contraponendei
12
 Non-bipezii nu sunt oameni.
- contrapusa-

Se disting două forme de contrapuse:

1. contrapusa totală – când ambii termeni sunt negativi.
2. contrapusa parţială – când numai subiectul e negativ.
Este permis ca pentru a ajunge la contrapusa unei propoziţii să se aleagă o altă ordine a operaţiilor, însă
ceea ce este obligatoriu de respectat este succesiunea operaţiilor conversiune-obversiune, sau invers, iar aceasta
până se ajunge la contrapusă. Dacă contrapusa la care s-a ajuns este parţială se permite aici o obvertire
suplimentară pentru a se ajunge la contrapusa totală.
Propoziţia SiP nu poate avea contrapusă.

5. Inferenţe prin inversiune

Inversiunea este operaţia logică prin care dintr-o premisă dată se obţine o concluzie care are valoarea premisei,
dar care are ca subiect contradictoriul subiectului premisei, iar ca predicat contradictoriu predicatului
premisei.
Trecerea de la invertendă la inversă presupune străbaterea mai multor paşi, conversiuni şi obversiuni,
atâtea câte sunt necesare pentru a se ajunge la structura inversei.
Inversa poate fi şi de calitate şi de cantitate diferită faţă de invertendă.
Forma logică: SP → ¯S¯P
Exemplu:
Nici un om nu este plantă. → obvertire: Toţi oamenii sunt non-plante.
→ convertire: Unele non-plante sunt oameni.
→ obvertire: Unele plante nu sunt non-oameni.
De aici constatăm că nu mai putem înainta deoarece propoziţia obţinută de tip SoP nu se converteşte. În
astfel de cazuri se schimbă ordinea operaţiilor, deci:
→ convertire: Nici o plantă nu este om.
→ obvertire: Toate plantele sunt non-oameni.
→ convertire: Unii non-oameni sunt plante. – inversa parţială.
→ obvertire: Unii non-oameni nu sunt non-plante. – inversa totală.
Ca şi în cazul contrapoziţiei şi în cazul inversiunii se face distincţie înte:
- inversa totală – când ambii termeni sunt negativi;
- inversa parţială – când doar subiectul este negativ.

Tabelul de mai jos precizează tipurile de propoziţii categorice care pot fi derivate prin inferenţe imediate
din propoziţiile a, e, i şi o ca şi denumirile acestor concluzii:
Tip de premisă
SaP SeP SiP SoP
Denumirea premisei
Conversă simplă - PeS PiS -
Conversă prin accident PiS PoS - -
Obversă S e ¯P S a ¯P S o ¯P S I ¯P
Obversa conversei P o¯S P a¯S P o¯S -
Contrapusa parţială ¯P e S ¯P I S - ¯P I S
Contrapusa totală ¯P a¯S ¯Po¯S - ¯P o¯S
Inversa parţială ¯S o P ¯S i P - -
Inversa totală ¯S i¯P ¯S o¯P - -

13
TEMA 5
SILOGISMUL

Definiţie

Silogismul e un raţionament in care din două propoziţii categorice (de predicaţie), în temeiul faptului că
au un termen comun, se derivă o concluzie categorică în care apar doi dintre termenii ce figurează în premise.
Raţionamentele de tipul silogismului se mai numesc şi inferenţe mediate, spre deosebire de cele imediate în
care avem doar o premisă şi o concluzie. Această denumire arată că legătura dintre subiectul şi predicatul
concluziei este „mediată” de un al treilea termen, respectiv „termenul mediu”.
Conform lui Aristotel, silogismul este „un discurs în care, anumite lucruri fiind enunţate, altceva decât
ceea ce s-a enunţat decurge cu necesitate din cele enunţate” (Analitica Primă 1164 - a, 30 - 35). Deşi această
definiţie acoperă teoretic orice fel de deducţie validă, Aristotel însuşi şi aproape toţi succesorii săi timp de
2000 de ani şi-au restrâns atenţia aproape exclusiv asupra silogismelor.

Exemplu:
Toţi oamenii sunt muritori.
Toţi grecii sunt oameni.
/ Toţi grecii sunt muritori.

Structura silogismului

Orice silogism are în structură trei termeni:

- termenul minor, [P], („greci”) – este subiectul concluziei, iar premisa care îl conţine se numeşte premisa
minor.
- Termenul major [S], („muritori”)– este predicatul concluziei, iar premisa care îl conţine se numeşte
premisă majoră.
- Termenul mediu, [M], („oameni”) – apare în ambele premise, dar nu apare în concluzie, jucând rolul de
termen de legătură, prin intermediul căruia se pun în relaţie ceilalţi doi termeni ai silogismului.

Termenii silogismului: Premisele silogismului:

Termenul minor [S] Subiectul şi termenul mediu formează premisa minoră.
Termenul major [P] Predicatul şi termenul mediu formează premisa majoră.
Termenul mediu; [M] Subiectul şi predicatul formează concluzia.

Figuri şi moduri silogistice

Termenul mediu, chiar dacă nu apare în concluzie, fiind aparent neutru, el joacă un rol foarte important în
economia silogismului. În funcţie de poziţia lui în silogism putem clasifica silogismele în patru categorii numite
figuri silogistice. Dintre figurile de mai jos prima a fost numită perfectă pentru ca numai în această figură cele
patru tipuri de propoziţii categorice pot apărea ca şi concluzie iar termenul mediu este gen pentru termenul
minor şi specie pentru termenul major, ceea ce face ca numai în această figură cei trei termeni să corespundă
explicit rolului lor în silogism.
14
În prima figură termenul mediu este subiect în premisa majoră şi predicat în premisa minoră.
În a doua figură termenul mediu este predicat în ambele premise.
În a treia figură termenul mediu este subiect în ambele premise.
În a patra figură termenul mediu este predicat în premisa majoră şi subiect în premisa minoră.

Figurile silogistice:

FIGURA 1 FIGURA 2

M-P P–M
S–M S–M
S–P S–P

FIGURA 4 FIGURA 3

P–M M–P
M–S
S–P M–S
S–P

Modurile silogismului

Un alt criteriu după care am putea împărţi silogismele ar putea fi calitatea şi cantitatea propoziţiilor categorice cu rol de
premise şi de concluzie. Aranjând cele patru tipuri de propoziţii categorice în premise şi concluzie se obţin 64 de variante de
silogisme pentru fiecare figură. Acestea au fost numite moduri silogistice. În total în cele 4 figuri ar fi 256 moduri silogistice, dar
dintre acestea numai 24 sunt moduri valide, câte 6 în fiecare figură, restul fiind doar teoretic posibile, dar invalide.
Luând exemplul:

Toţi studenţii ascultă muzică bună. MaP

Unii studenţi nu merg la toate cursurile. MoS
Unii din (studenţii) care nu merg la toate cursurile ascultă muzică bună. SoP

Astfel constatăm că silogismul este de figura a treia cu premise a şi o şi concluzie o. Va fi notat simbolic aoo-3
şi se va citi “silogism aoo în figura a treia”. Acesta este unul din cele 256 moduri silogistice posibile.
Practica a dovedit, dar se poate şi demonstra logic, că doar 24 moduri silogistice sunt valide. Logicienii
medievali le-au dat câte un nume fiecăruia, nume ce conţin vocalele modurilor silogistice, care ajutau la
memorarea silogismelor valide pentru a fi aplicate rapid şi a se evita demonstrarea fiecărui caz. De asemenea,
au formulat şi legile specifice pentru valabilitatea fiecărui silogism.

Moduri valide pentru fiecare figură:

1. Pentru figura I sunt valide următoarele moduri: Barbara, Celarent, Darii, Ferio, (tari) Barbari, Celaront
(slabe). Legile specifice acestei figuri sunt: 1. Premisa majoră trebuie să fie afirmativă. 2. Premisa
minoră trebuie să fie universală.
2. Pentru figura II sunt valide următoarele moduri: Cesare, Camestres, Festino, Baroco (tari) Cesaro,
Camestrop (slabe). Legile specifice acestei figuri sunt: 1. Una din premise trebuie să fie negativă. 2.
Premisa majoră trebuie să fie universală.
3. Pentru figura III sunt valide următoarele moduri: Darapti, Disamis, Datisi, Felapton, Bocardo, Ferison
(nu are. Legile specifice acestei figuri sunt: 1. Premisa minoră trebuie să fie afirmativă. 2. Concluzia
trebuie să fie particulară.

15
 4. Pentru figura IV sunt valide următoarele moduri: Bramantip, Camenes, Dimaris, Fesapo, Fresison (tari),
Camenop (slabă). Legile specifice acestei figuri sunt: 1. Dacă majora e afirmativă, minora e universală.
2. Dacă o premisă e negativă, majora e universală. 3. Dacă minora e afirmativă, concluzia este
particulară.

Legile silogismului

Modurile silogistice de mai sus pot fi dovedite ca valide dacă se respectă principiile logice pentru acest tip
de inferenţă deductivă, numite legile silogismului. Urmând o logică simplă, oricine poate spune că din două
propoziţii adevărate extragem o concluzie adevărată. Dar exemplul următor poate infirma această supoziţie:
Ai ceea ce nu ai pierdut.
Nu ai pierdut coarnele.
Ai coarne.
De aici am putea deduce că nu este suficient să ne folosim în raţionamentele noastre doar de propoziţii
adevărate, ci mai trebuie ceva: respectarea regulilor de raţionare.
Vom cerceta separat legile privitoare la distribuirea termenilor silogismului şi legile privitoare la calitatea
şi cantitatea premiselor. În continuare vom da exemple de silogisme invalide pentru a arăta consecinţele
încălcării legilor silogismului.

Legile termenilor:

1. Orice silogism are trei termeni şi numai trei.

Termenii silogismului sunt subiectul, predicatul şi termenul mediu. Nici unul dintre ei nu poate să
lipsească din silogism, deoarece fac parte structural din el, fără ei raţionamentul nemaiputând fi silogism. Din
acest considerent unii logicieni nici nu o consideră pe aceasta ca lege a silogismului, ci ca parte din definiţia lui.
Silogismul nu poate avea nici doi nici patru termeni. În primul caz avem doi termeni medii şi deci
medierea între S şi P este imposibilă pentru că nu există S şi P, în al doilea caz medierea între S şi P nu se poate
realiza deoarece nu există termen mediu care să intermedieze medierea.
Exemplu de “silogism cu doi termeni”:
Unii oameni sunt înalţi.
Unii oameni nu sunt înalţi.
Unii înalţi nu sunt înalţi.
Concluzia poate fi un enunţ contradictoriu sau o tautologie, iar exemplu de mai sus nu va constitui
niciodată un silogism.

Exemplu de silogism cu patru termeni:

Toţi oamenii sunt raţionali.
Unii elefanţi muncesc.
Nu se poate stabili o concluzie pentru că termenii din cele două premise nu se leagă între ei prin nimic în
lipsa termenului mediu. Totuşi acest tip de silogism nu reprezintă un pericol prin evidenţa erorii în care se află.
Mai există un silogism cu patru termeni mult mai periculos: silogismul în care doi din cei patru termeni sunt
identici ca şi expresie verbală, dar au sensuri diferite, ca în exemplul:
16
 Toţi cei care vatămă pe alţii trebuie să fie pedepsiţi.
Unii bolnavi contagioşi îi vatămă pe alţii.
Unii bolnavi contagioşi trebuie pedepsiţi.
Termenul “vatămă pe alţii” este luat în două sensuri: “vatămă voluntar, cu intenţie” şi “vatămă involuntar,
fără intenţie.

2. Termenul mediu trebuie să fie distribuit cel puţin într-o premisă.

Exemplu:
Unii animale acvatice sunt mamifere. -M i -P
Toţi peştii sunt animale acvatice. +S a -M
Unii peşti sunt mamifere. -S i -P
Concluzia este falsă deoarece el nu este gândit în nici o premisă în întreaga sa sferă, ci doar pe o parte a
ei, de fiecare dată deosebită. Termenul mediu “animal acvatic” din premisa majoră este altul decât “animal
acvatic” din premisa minoră, de fapt nu avem acelaşi termen mediu, iar acest silogism devine cu patru termeni.

3. Dacă un termen nu a fost distribuit măcar într-o premisă, el nu poate fi distribuit

în concluzie.
Această regulă, care este legea distribuţiei termenilor, ne impune de fapt, ca sferele termenilor unui
silogism să rămână identice pe tot parcursul argumentării.
Exemplu:
Toţi cei ce participă la competiţii sportive sunt tineri.
X nu participă la competiţii sportive
X nu este tânăr.
Această concluzie nu este necesară si nu este adevărată în toate cazurile. Am putea trage concluzia că
într-un silogism corect concluzia adevărată decurge cu necesitate din premise adevărate.

Legile calităţii premiselor:

ale calitatii: 1) din 2 premise negative nu rezulta nimic

2) daca ambele premise sunt afirmative, atunci
concluzia e afirmativa
3) daca una e afirmativa si una e negativa, atunci
concluzia, daca e posibila, e negativa
ale cantitatii: 1) din doua premise particulare nu se obtine nimic
2) daca o premisa e particulara iar alta e
universala atunci concluzia va fi particulara

Validitatea silogismelor se verifică prin respectarea / nerespectarea legilor generale ale silogismului.
1. Silogismul conţine doar trei termeni.
2. Un termen nu poate apărea ca distribuit în concluzie dacă nu a fost distribuit în premisă.
3. Termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin o premisă.
4. Cel puţin o premisă trebuie să fie universală, din două particulare nu rezultă nimic.
5. Cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă, din două negative nu rezultă nimic.

17
6. Concluzia urmează partea cea mai slabă: a) dacă o premisă e particulară, concluzia e particulară; b) dacă o
premisă e negativă, concluzia e negativă.

18
 TABEL SINTETIC FIGURI ŞI MODURI SILOGISTICE

Figura Figura I Figura II Figura III Figura IV

Caracteristici
STRUCTURA M–P P–M M –P P–M
S–M S–M M–S M–S
S–P S–P S–P S–P
REGULI 1. minora este 1. una dintre premise 1. minora este 1. dacă majora este
SPECIALE obligatoriu afirmativă; este obligatoriu obligatoriu afirmativă, minora
2. majora este negativă; afirmativă; este obligatoriu
obligatoriu universală 2. majora este 2. concluzia nu poate universală;
obligatoriu universală fi universală 2. dacă o premisă este
negativă, majora este
obligatoriu
universală;
3. dacă minora este
afirmativă, concluzia
nu poate fi universală

MOFURI BARBARA CAMESTRES DARAPTI BRAMANTIP

DIRECTE CELARENT CESARE DATISI CAMENES
VALIDE DARII BAROCO FELAPTON FESAPO
FERIO FESTINO FERISON FRESISON
DISAMIS DIMARIS
BOCARDO
MODURI BARBARI CAMESTROP CAMENOP
SUBALTERNE CELARONT CESARO
MODURI BARALIPTON
INDIRECTE CELANTES
VALIDE DABITIS
SESSUL Indicarea genului Prezentarea Respingerea unei Indicarea unei
PRAGMATIC (S) unei specii (P), diferenţelor din teze generale specii (P)
prezentarea realitate; figura întrucât există înlăuntrul unui
ierarhiilor realităţii are o largă măcar un gen
utilizare în toate exemplu sau o
ştiinţele care excepţie când ea
operează cu nu se confirmă
clasificări

EXEMPLU 1. Toate 1. Toate insectele 1. Mercurul este 1. Toţi copii

mamiferele au sunt hexapode. lichid. răsfăţaţi sunt
sânge cald. 2. Nici un 2. Mercurul este capricioşi.
2. Omul este păianjen nu este metal. 2. Toţi copii
mamifer. hexapod. C. Unele metale capricioşi sunt
C. Omul are sânge C. Nici un sunt lichide. greu educabili.
cald. păianjen nu este C. Unii copii greu
insectă. educabili sunt
capricioşi.

19
20