Sunteți pe pagina 1din 9

Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Psihologie

Anul I, ID
Disciplina: Logică

Exigențele logice fundamentale

Autor: Andreea Candrea


Grupa 1
În literatura de specialitatei se consideră că esenţialul educaţiei este formarea capacităţii de a
gândi logic, iar nu doar o încărcare a memoriei cu informaţii. Cunoştinţele noastre asupra unui
subiect constau din informaţia propriu-zisă şi din priceperea de a utiliza aceste informaţii. Logica ar
trebui să răspundă la întrebarea în ce măsură este un ghid, un instrument util al existenţei umane.
Până la urmă, scopul studierii logicii este formarea gândirii corecte, o gândire conceptuală, nu una
pur formalizată sau calculatoristă. Condiţia fundamentală a organizării vieţii sociale, nu doar a
cunoaşterii, este tocmai găsirea unei ,,ordini logice”, condiţie necesară dar nu şi suficientă, logica
putând dezamăgi pe aceia care caută ,,metode automate” de soluţionare a multiplelor probleme cu
care se confruntă pe parcursul existenţei. De aceea, este de reţinut observaţia logicianului Gheorghe
Enescu: ,,Trebuie să-i avertizăm că fără facultăţi inventive logica nu le poate da nimic sau aproape
nimic căci o gândire sterilă rămâne sterilă cu sau fără logică”ii.

Logica moderna a descoperit numeroase legi logice, a căror existenţă a rămas necunoscută.
Aceste legi logice posedă câteodată forme complexe ce nu pot fi aflate numai cu ajutorul gândirii
intuitive, cum sunt, de pildă, negaţiile propoziţiilor compuse (ale implicaţiei conjuncţiei, disjuncţiei).
Observăm că în gândirea sa curentă, în limbajul conversaţional, omul obişnuit respectă în genere
identitatea şi evită contrazicerile, îşi argumentează părerile şi respinge absurdităţile, într-un cuvânt se
comportă ca o fiinţa logică. Este adevărat că atunci când îl presează interesele personale şi pasiunile
intense, se întâmplă, însă să le încalce.
În activitatea sa, omul realizează diferite niveluri de logicitate. Principiile logice, deşi nu par
să fie suficiente pentru a întemeia gândirea perfect logică, sunt capabile să întemeieze gândirea
cvasilogică, limbajul aproximativ logic. Esenţial este că în limbajul comun predomină aspectul logic,
iar încălcările sunt de natura excepţiilor. Condus numai de câteva principii logice, pe care le aplică în
mod instinctiv şi intuitiv, omul reuşeşte să urmeze în genere firul logic al gândirii.

Rolul raționării corecte


Problema fundamentală a logicii o reprezintă corectitudinea gândirii, validitatea inferenţelor
(raţionamentelor).
Pentru logică, doar raționamentul și întemeierea corectă a unui argument sunt relevante, iar
dacă cineva respectă regulile raționamentului corect puse la îndemână de logică, ar trebui în mod
normal să nu facă niciodată erori..
Gândirea discursivă conţine variate operaţii logice, iar corectitudinea ei depinde de anumite
cerinţe. Există anumite cerinţe fundamentale ce stau la baza cunoaşterii şi raţionalităţii umane,
indiferent de domeniul activităţii cognitive şi conţinutul concret al gândirii. Acestea reprezintă
anumite norme de maximă generalitate ale validităţii raţionale, care sunt exprimate de principiile
logice.

2
Profesorul Mohorea E. definește principiul ca atare este o idee sau o lege fundamentală, de
maximă generalitate, ce stă la baza celorlalte idei, legi şi reguli dintr-un domeniu al cunoaşterii.iii
Principiile logice reprezintă legi fundamentaleiv prin intermediul cărora se poate asigura
corectitudinea şi certitudinea gândirii. Logica tradiţională distinge la nivel teoretic
următoarele principii logice fundamentale, care, de altfel, reprezintă condiţii necesare ale gândirii
abstracte.
Aceste principii sunt formale, în sensul că ele nu oferă informaţii despre un anumit conţinut
al obiectului gânduirii, ci mai degrabă, încearcă să determine structura gândirii însăşi. Cu toate
acestea, o gândire prefect logică nu trebuie să se bucure doar de suficienţa principiilor logice
tradiţionale. Altfel spus, în teoria contemporană a ştiinţei s-a încercat o reevaluare a principiilor
logice, astfel încât să existe o anumită corespondenţă între diferitele niveluri de logicitate. Toate
acestea au fost posibile numai în urma unui proces de transformare pe care a suferit-o logica formală
la nivelul limbajului utilizat, dar şi la nivelul modalităţilor de abordare specifice acestui domeniu.
În acest mod, se trece de la o logică formală la o logică formalizată, unde atenţia se
concentrează şi pe o semantică a lumilor posibile, o lume (re)descoperită de natura umană.
Aşadar, din punct de vedere tradiţional, principiile logice au fost analizate ca legi ale gândirii.
Această perspectivă de abordare nu se mai susţine însă încadrul logicilor moderne când apare idea
relativităţii legilor gândirii.
În logica generală au fost formulate patru legi fundamentale ale raţionării, numite principii, a
căror respectare determină corectitudinea şi certitudinea gândirii:
1. principiul identităţii;
2. principiul noncontradicţiei;
3. principiul terţului exclus;
4. principiul raţiunii suficiente.

Principiul identităţii
Conform acestei exigențe logice fundamentale, orice cuvânt sau idee trebuie folosite într-un
context determinat numai în sensul în care au fost introduse în discuție v. Principiul identității poate
fi redat așadar prin formula A = (id) A, unde semnul ”= (id)” se citește ”este identic”. Sensul
utilizării principiului identității este acela că fiecare cuvânt scris sau rostit trebuie folosit în discurs
ori într-un text cu înțelesul cu care el a fost întrebuințat inițial, iar orice schimbare de sens trebuie
explicit anunțată.
,,Ideea identităţii îşi are originea în logică: A=A. Aceasta este o afirmare a identităţii şi o
afirmare a diferenţei. Un obiect este identic cu toate obiectele care sunt ca el şi e diferit de toate
obiectele care nu sunt ca el”vi
Conform principiului identității, în cadrul oricărui proces de raționament, noțiunile,
propozițiile, predicatele, notațiile, etc., trebuie utilizate într-o singură accepțiune.

3
Aristotel a examinat cu atenţie problemele identităţii în legătură cu teoria noţiunilor şi cu
teoria definiţiei. El a caracterizat astfel identitatea : "De aici reiese limpede că identitatea este un fel
de unitate, o unitate de existenţă a unei pluralităţi sau aceea care rezultă din considerarea mai multor
lucruri ca unul, ca atunci când spunem că un lucru este identic cu sine, caz în care acelaşi lucru e
socotit ca două lucruri.vii
Cel care a formulat cu toată claritatea principiul identităţii a fost Leibniz : "Fiecare Lucru
este ceea ce este. Şi în atâtea exemple câte vreţi, A este A, B este B. Voifi ceea ce voifi. Am scris
ceea ce am scris. Şi nimic în versuri ca şi în proză este nimic sau putin lucru. Dreptunghiul
echilateral, această figură este un dreptunghi ... Non-A este non-A ... Dacă A este non-B, urmează că
A este non-B . .. "
Principiul identităţii presupune că orice obiect este identic numai cu sine însuşi, înacela şi
timp şi sub acelaşi raport formula corespunzătoare principiului identităţii este:
p = id
p – se citeşte ,,p este identic cu p”
Principiul identităţii nu este o tautologie sau un truism. Formula "A este A", precizează că A
(un obiect, o noţiune, un termen) este el însuşi şi nu este totodată altceva.
Pare paradoxal , dar principiul identităţii nu se referă la simpla relaţie de identitate dintre
obiecte sau noţiuni, ci enuntă ceva profund, persistenţa substanţei, a esentei lucrului, dincolo de
vicisitudinile accidentelor. Omul este om şi nu altceva, obiectul indicat de termenul "om" este omul
şi nu altă fiinţă sau lucru.
Argumentarea corectă nu se poate închega fără respectarea principiul identităţii. Nu putem
face un pas înainte pe calea raţionării, dacă, referindu-ne la ceva, înţelegem de fapt altceva. Dacă A
este B şi B este C, putem stabili (în anumite condiţii) o relaţie între A şi C (A este C), numai dacă B
reprezintă acelaşi obiect în ambele afirmaţii. Oamenii nu s-ar putea înţelege între ei, dacă termenii pe
care îi folosesc nu ar avea aceleaşi înţelesuri.
Respectarea principiului identităţii conferă gândirii claritate şi precizie. Principiul identităţii
asigură univocitatea gândirii şi evitând confuziile, ambiguităţile şi incertitudinile. Mai mult,
încălcarea principiului identităţii este frecventă în limbajul natural,îndeosebi în situaţii de omonimie
(un cuvânt desemnează obiecte diferite şi, prin urmare, areînţelesuri diferite: lac = apă stătătoare / lac
= compoziţie chimică) şi situaţii de sinonimie (mai multe cuvinte desemnează acelaşi obiect: clorură
de natriu = sare; azot = nitrogen).
Nerespectarea principiului identităţii generează o serie de erori (paralogisme şi
sofisme)logice, care mai sunt cunoscute şi sub denumirea de ,,sofisme de limbaj”. Dintre sofismele
de limbaj cele mai cunoscute şi des întâlnite sunt echivocaţia, amfibolia şi accentuarea greşităviii.

Opoziţia contrară şi opoziţia contradictorie


În activitatea teoretică obișnuită sau elevată există enunțuri care introduc termeni sau
propoziții care se află în unul sau altul din două raporturi de opoziție. Astfel, unele enunțuri se află în
4
opoziție contrară (cel puțin una din construcțiile lingvistice nu introduce o propoziție adevărată,
deși nu este exclusă nici varianta ca ambele propoziții să fie false și o altă propoziție, diferită de cele
două inițiale, să fie adevărată). O altă situație este aceea în care opoziția a doi termeni sai a două
propoziții este maximă, în sensul că nu există niciun fel de intermediar între opușii inițiali. Aceste
enunțuri se află în opoziție contradictorie.

Principiul necontrarietății
Se refera la faptul ca nu putem nega si afirma acelasi lucru în acelasi timp.
Principiul necontrarietății poate fi exprimat simbolic cu ajutorul formulei: ~(p & p’) în care,
simbolul „~” se citeşte „nu sunt adevărate”, iar p ' semnifică opusa contrară (se citește non-p) şi ne
spune clar că cele două propoziții contrare, adică p şi p’, nu pot fi simultan adevărate.
Exemplu: Daca înlocuim simbolul lui p cu propozitia “Este frig” atunci expresiei simbolice îi
corespunde urmatoarea propozitie: “Nu e adevarat ca e frig si nu e frig.” Adica nu putem afirma în
acelasi timp ca e frig si ca nu e frig. Una din cele doua afirmatii trebuie sa fie adevarata neaparat si,
deci, cealalta trebuie sa fie falsa (nu se poate afirma în aceleasi timp si ceva fals si ceva adevarat.
Daca cineva procedeaza în acest fel spunem ca se contrazice).
Deşi se întâlnesc şi formulări anterioare ale acestui principiu (de exemplu, la Platon în
Euthydemos), Aristotel este gânditorul care l-a caracterizat precis, ridicându-l la rangul unui
principiu sigur şi necesar. Principiul contradicției (după numele său tradiţional, deşi corect trebuie
să-l denumim Principiul necontradicției sau al contradicției excluse) ix este expus şi analizat în
Metafizica , după cum urmează : " ... este peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se
potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat. Acest
principiu e cel mai sigur dintre toate, căci el surprinde în sine caracteristicile arătate mai sus. Într-
adevăr, e peste putinţă ca un om să-şi poată închipui că unul şi acelaşi lucru este şi totodată nu este. "
Leibniz consideră că cerinţa necontradictiei este forma negativă a identităţii şi îi conferă o
formulare generală, care asociază şi exigenta terţului exclus : ,, O propoziție este sau adevărată sau
falsă". Aceasta se scindează în două enunţuri : ,, O propoziție nu poate să fie adevărată şi falsă în
acelaşi timp" (principiul contradicţiei) şi " nu se poate ca o propoziție să nu fie nici adevărată nici
falsă" (principiul terţului exclus). Cu privire la lucruri şi proprietăţi, vom afirma că este imposibil ca
un lucru să posede şi să nu posede aceeaşi proprietate (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport).
Considerând propoziţiile şi valoarea lor alethică, obţinem aserţiunea că este imposibil ca o propoziție
să fie şi să nu fie adevărată (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport). Iar în contextul sistemelor logice,
vom susţine că este imposibil ca o formulă bine formată să fie şi să nu fie o teză a sistemului (în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport).
Respectarea principiului noncontradicţiei conferă gândirii coerenţă, consistenţă şi
capacitateade a distinge între adevăr şi fals.
În formularea principiului non-contradicţiei apar două restricţii
(1) În acelaşi timp şi
5
(2) Sub acelaşi raport
În acelaşi timp – arată că unele însuşiri care nu par a fi compatibile, pot fi, totuşi
atribuiteaceluiaşi obiect, dar în perioade de timp diferite (exemplu: tinereţea unei persoane este
specificăunei anumite vârste, iar bătrâneţea aceleeaşi persoane este specifică unei alte vârste; de
asemenea, aceeaşi persoană poate fi în diferite etape ale vieţii sale: celibatară, căsătorită, divorţată,
văduvă).
Sub acelaşi raport – arată, de fapt, o restricţie a principiului identităţii cu privire la
cuvintelece exprimă însuşirile. Acestea trebuie înţelese univoc (de exemplu, aceeaşi persoană poate
fitânără ca vârstă dar bătrână ca înfăţişare).
Încălcarea principiului noncontradicţiei duce la apariţia contradicţiei formalex. O astfel de
contradicţie formală se produce numai atunci când se afirmă şi se neagă, în acelaşi timp şi subacelaşi
raport, un predicat pentru un subiect. De asemenea, în timp diferiţi şi sub raporturidiferite, se poate
afirma şi nega acelaşi predicat pentru un subiect. De exemplu, propoziţiile:,,Acţiunea preşedintelui a
avut un caracter social” şi ,,Acţiunea preşedintelui nu a avut uncaracter social” sunt adevărate în
timpi diferiţi.
În literatura de specialitate se admite, în funcţie de complexitatea lor, existenţa mai multor
forme de contradicţie formalăxi.
Astfel, se vorbeşte despre:
(a) contradicţii simple
(b) contradicţii provenite din nedeterminarea limbajului (un exemplu în acest sens este
aparentacontradicţie între geometria euclidiană şi geometriile neeuclidiene);
(c) autocontradicţii (exemplu: ,,Toate propoziţiile sunt false”);
(d) antinomii.

Principiul terţului exclus


Proncipiul terțului exclus nu are o evidență axiomatică, așa cum pare să fie cazul non
contraticției; el este mai degrabă un postulat (în sensul clasic euclidian), care decretează, fără
demonstrație – deși nu e câtuși de puțin evident, că nu există decât două valori logice: adevărat și
fals. Altfel spus, orice propoziție este sau adevărată sau falsă, a treia posibilitate fiind exclusăxii.
Pentru a exprima simbolic acest principiu logic, putem recurge la formula p V ~ p, unde
simbolul ~ indică negația logică, iar simbolul V indică disjuncția. Așadar, acest principiu poate fi
citit în cuvinte astfel: ”oricare ar fi o propoziție p, sau este adevărată p, sau este adevărată ~ p”
(respectiv: ”oricare ar fi propoziția p și contradictoria ei ~ p, nu pot fi ambele false, întrucât una din
ele este sigur adevărată”), și ne permite să alegem între două propoziții contradictorii, dintre care una
este cert adevărată, iar cealaltă este sigur falsă (principiul ”tertium non datur”)
Respectarea principiului terţului exclus oferă gândirii consecvenţă, capacitate de decizie
riguroasă.

6
Principiul tertului exclus - tertium non datur - stipulează că două propoziții contradictorii nu
pot fi ambele false (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport). Una din ele este în mod necesar adevărată.
Este imposibil ca un atribut nici să apartină nici să nu apartină unui subiect. Din două aserţiuni
contradictorii : clorul este element şi clorul nu este element, una trebuie să fie adevărată. Principiul
necontradicţiei formulează cerinţa opusă : nu pot fi ambele adevărate, una trebuie să fie falsă.
Aristotel nu-l tratează ca pe un principiu, ci îl formulează în raport cu problema intermediarilor, de
care este strâns conexat : “Dar nu e cu putinţă nici ca să existe un termen mijlociu între cele două
membre extreme ale unei contradicţii, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat sau
negat fiecare predicat”. Alteori se referă la el ca la un principiu : "Principiul că un predicat trebuie să
fie ori afirmat, ori negat despre un subiect este cerut de demonstrația care utilizează reducerea la
imposibil . .. ,,. De asemenea, “ ... orice afirmaţie şi orice negaţie este sau adevărată sau falsă . . . “ .
Mai târziu, Leibniz redă legătura dintre principiul terţului exclus şi principiul
noncontradicţieixiii (mai întâi cuprinde însfera principiului noncontradicţiei şi principiul terţului
exclus, după care, mai apoi, le distinge înmod clar): ,,Principiul contradicţiei, este, în general, o
propoziţie este sau adevărată sau falsă, ceea ce conţine două enunţuri adevărate: unul, că adevărul şi
falsul nu sunt compatibile în aceeaşi propoziţie, sau că o propoziţie nu ar putea să fie adevărată şi
falsă în acelaşi timp; celălalt, că opusul sau negaţia adevăratului şi falsului nu sunt compatibile, sau
că nu existămijlociu între adevărat şi fals, sau că nu se poate ca o propoziţie să nu fie nici adevărată
nici falsă”.

Principiul raţiunii suficiente şi justificarea susţinerilor


Această a patra exigență logică fundamentală presupune o justificare corectă a ceea ce
susținem. Potrivit principiului rațiunii suficiente, o propoziție poate fi acceptată sau respinsă numai
pe baza unui temei satisfăcător, care să justifice acceptarea sau respingerea ei. Pentru justificarea
unei propoziții pot fi invocate mai multe tipuri de temeiuri:
Există următoarele tipuri de temeiuri:
 Nici necesare, nici suficiente;
Exemplu: 1. Afară plouă. 2. Ion şi Adrian sunt prieteni.
 Necesare, dar nu şi suficiente;
 Suficiente, dar nu şi necesare;
Exemplu: 1. Eminescu şi Creangă au fost contemporani. 2. Eminescu l-a îndemnat pe
Creangă să scrie „Amintirile din copilărie”.
Propoziţia 1 este temei necesar, dar nu şi suficient pentru propoziţia 2; Propoziţia 2 este
temei suficient, dar nu şi necesar pentru propoziţia 1.
Relaţia de la temei la întemeiat se formulează astfel: „dacă…, atunci…”
 Necesare şi suficiente
Exemplu: 1. Triunghiul ABC este isoscel. 2. Triunghiul ABC are unghiurile de la bază
congruente.
7
Relaţia de la temei la întemeiat se formulează astfel: „dacă şi numai dacă …, atunci …”.
Propoziţia p este un temei necesar pentru propoziţia q, atunci când fără adevărul lui p nu se
poate dovedi adevărul lui q.
Propoziţia p este un temei suficient pentru propoziţia q dacă admiţând adevărul lui p devine
imposibil ca q să nu fie adevărată.
Propoziția p este un temei necesar pentru propoziția q atunci când adevărul lui q nu se poate
dovedi fără adevărul lui p. Propoziția p este un temei suficient pentru propoziția q dacă admițând
adevărul lui p este imposibil ca q să nu fie adevărată. În argumentările corecte se admit numai
temeiurile suficiente și cele necesare și suficiente. Temeiurile numai suficiente sunt utilizate în mai
multe domenii informale corecte, în timp ce temeiurile suficiente și necesare sunt implicate mai ales
în științele formale.
Principiul raţiunii suficiente a fost formulat de G.W. Leibniz astfel: ,,Raţionamentelenoastre
sunt întemeiate pe două mari principii, principiul contradicţiei, în virtutea căruia socotimfals tot ce
cuprinde în sine o contradicţie cu aceasta; şi principiul raţiunii suficiente, în virtutea căruia
considerăm că niciun fapt nu poate fi adevărat sau real, nicio propoziţie veridică, fără să existe un
temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurileacestea de cele
mai multe ori nu pot fi cunoscute”

Fără să aibă cunoştinţe de logică, oamenii caută să evite, în gândirea lor, confuziile,
contrazicerile, afirmaţiile nedovedite. Procedând astfel, ei se conformează instinctiv principiilor
logice. Cunoscând aceste principii avem mai mult de câştigat. Astfel, principiul identităţii ne obligă
să evităm confuzile, principiul contradicţiei şi al terţiului exclus ne interzic să ne contrazicem, iar
principiul raţiunii suficiente ne recomandă să nu facem afirmaţii neîntemeiate.

8
i Enescu, Gheorghe, Fundamentele logice ale gândirii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.5
ii Ibidem
iii Mohorea, E., Introducere în logică. Manual pentru studenţii facultăţilor de drept şi specializările juridice. Bălţi: Presa
Universitară Bălţeană, 2000
iv Eşi Marius, Mecanisme logic-raţionale ale gândirii, Editura ,,XXX”, Suceava, 2008
v Bieltz Petre, Bazele Gândirii Critice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012
vi Wieseltier Leon, Împotriva identităţii, Editura Polirom, Iaşi, 1997
vii Bieltz Petre, idem
viii Eşi Marius, idem
ix Botezatu Petre, Introducere în logică, Iaşi, Polirom, 1997
x Botezatu Petre, idem
xi Enescu Gheorghe, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
xii Craciun Dan, Logică, Bucureşti, Editura ASE, 2002
xiii Botezatu Petre, Introducere în logică , Volumul 1, Editura Graphix, Iaşi, 1994