Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Psihologie

Anul I, ID
Disciplina: Psihologie Experimentală

Experimentul de laborator

Autor: Andreea Candrea

Grupa 1
 Introducerea experimentului ca metodă specifică de cercetare în psihologie în anul 1879 de către
W. Wunat, a însemnat desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei ca ştiinţă de sine stătătoare.
Experimentul este provocarea unui fapt psihic, în condiţii bine determinate cu scopul de a verifica o
ipoteză. De la introducerea lui ca metodă a psihologiei şi până în prezent, experimentul a cunoscut o
evoluţie continuă atât sub aspectul sferei de extensiune (la început, se aplica doar în studiul proceselor
senzoriale şi motricităţii, astăzi se utilizează în cercetarea tuturor proceselor şi funcţiilor psihice), cât şi
sub cel al structurii interne şi al suportului tehnic (iniţial aparatura folosită era simplistă, preponderent
mecanică, astăzi este una ultrasofisticată, electronică şi informatică).
Cea mai cunoscută clasificare este cea care evidenţiază trei tipuri de experiment: natural, de
laborator şi psiho-pedagogic.
Experimentul de laborator se realizează in condiţii artificiale, deoarece presupune scoaterea
subiectului din ambianţa obişnuită de viaţă şi introducerea lui intr-un laborator special amenajat in acest
scop, cu aparatură adecvată, condiţii şi programe de desfăşurare bine determinate etc.
Avantajul acestui tip de experiment constă in faptul că este foarte precis şi riguros prin dozarea şi
succesiunea precisă a sarcinilor, realizarea unui control maxim al situaţiei experimentale, eliminarea
variabilelor ascunse care ar putea influenţa rezultatele.
Dezavantajele sunt legate de caracterul artificial al experimentului de laborator. Condiţiile de
laborator fiind total diferite de cele din viaţa reală, se pune problema identităţii comportamentului
subiecţilor in condiţii de laborator şi in condiţiile concrete, naturale de viaţă. De asemenea forţa unor
variabile care intervin in laborator este cu totul alta decat cea din viaţa reală, subiectul putand să o sub sau
supraaprecieze. Este posibil de asemenea ca uneori experimentatorul să sugereze in mod involuntar ce
anume aşteaptă de la subiect, deformandu-i astfel reacţiile, sau subiecţii din dorinţa de a se prezenta intr-
o lumină favorabilă să reacţioneze altfel decat in condiţii obişnuite.
Experimentul de laborator presupune controlul maxim al cercetatorului în conditiile de testare.
Acesta utilizeaza selectia aleatoare în grupurile experimentale si de control. Influenteaza grupurile în mod
intentionat, prin manipularea condiţiilor şi controlul surselor de variaţie.
Exemplu: sa ne imaginam un experiment care ar analiza rolul povestilor violente în jocul agresiv
al copiilor mici. Conditii de testare: cercetatorul planifica din timp conditiile în care sa se faca lectura, ce
text sa se citeasca, cum sa se înregistreze rezultatele. Copiii sunt introdusi în acest context, care sa-i
mentina atenti la stimulul critic si sa minimalizeze factorii exteriori care ar putea influenta rezultatele.
Manipularea se referă la capacitatea experimentatorului de a cauza evenimente în cadrul
experimentului. Manipularea experimentală se realizează fie prin instrucţiuni (communicate subiecţilor în
scris sau oral), fie prin provocarea unor evenimente (făcând ca subiecţilor să li se întâmple ceva). Pentru
ca experimentatorul să poată interpreta cu precizie efectul manipulării sale, el trebuie să exercite control
asupra surselor parazite de variaţie – adică, asupra oricăror aspecte ale contextului experimental sau ale
populaţiei ce pot influenţa variabila dependentă.
O sursă importantă de variaţie necontrolată poate fi repartizarea subiecţilor pe condiţii.
Experimentul de laborator prezintă marele avantaj de a anihila diferenţele introduse de subiecţi. În general,
diferenţele preexistente între grupuri sunt controlate prin procedura randomizării – repartizarea subiecţilor
pe condiţii în aşa fel încât toţi au aceleaşi şanse de a fi repartizaţi în oricare din grupurile experimentale.
Această procedură, deşi se pratică şi în cercetarea de teren, este mult mai facil de realizat în laborator.
Pot fi distinse două tipuri de experimente de laborator:
1. Experimentul de impact. Experimentatorul creează condiţii ce afectează subiectul, iar efectele
sunt măsurate. Experimentul lui Aronson şi Mills (1959) asupra disonanţei cognitive, cu studentele iniţiate
sever ori non-sever, poate fi citat ca exemplu. Experimentul de impact este tipic pentru cercetarea de
psihologie socială în laborator. El are următoarele caracteristici: se folosesc studenţi drept subiecţi; ei se
oferă voluntari pentru o oră sau două de cercetare psihologică; se folosec două sau trei variabile

2
independente; se folosesc două sau trei variabile dependente, măsurate o dată sau de două ori în cursul
experimentului.
2. Experimentul-judecată. Într-un astfel de experiment, subiectului i se cere să recunoască, să-şi
amintească, să clarifice sau să evalueze materiale-stimul prezentate de către experimentator. Subiectul
joacă, aşadar, rolul unui observator, căruia îi sunt măsurate judecăţile. De exemplu, în unele experimente
asupra deciziei în juriile din procesele americane, subiecţii citesc despre un caz, su urmăresc un film ce
prezintă cazul şi li se cere apoi să aprecieze vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului sau asprimea sentinţei
pronunţate de judecător. De asemenea, experimentul-judecată se foloseşte pe scară largă în cogniţia
socială.
Deşi experimentele de psihologie socială diferă mult prin conţinutul şi procedurile lor, se pot
distinge patru stadii prezente în toate experimentele de laborator:
1. pregătirea laboratorului şi a experimentului. Întocmirea planului de experiment, pregătirea
scenariului de acoperire, etc.
2. introducerea variabilelor independente;
3. măsurarea variabilelor dependente;
Experimentului de laborator i s-a reproşat adesea lipsa validităţii externe. Aceasta se referă la
gradul în care efectele demonstrate într-un studiu pot fi generalizate la alte populaţii, medii sociale, precum
şi la alte variable de tratament şi alte variabile de măsurat. Contoverse aprinse s-au purtat în jurul a două
aspecte ale v.e.: artificialitatea mediului de laborator şi reprezentativitatea populaţiilor folosite.
Artificialitatea. Reproşurile ce privesc artificialitatea experimentului de laborator se referă la
incapacitatea experimentatorului de a crea condiţii de laborator care să imite perfect condiţiile din realitate.
Pincipalele obiecţii s-au referit la:
1. Artificialitatea condiţiilor de tratament (artificialitatea variabilelor independente, mai
ales atunci când se manipulează niveluri extreme).
2. Situaţiile reale sunt cu mult mai complexe decât situaţiile din laborator;
3. Mediul de laborator nu este natural, ca atare experimentele nu pot conduce decât la
concluzii greşite.
Astfel de obiecţii au la bază ideea că mediul de laborator trebuie să fie o oglindă fidelă a mediului
social real pentru ca rezultatele din laborator să poată fi extrapolate. Mulţi psihoplogi sociali
experimentalişti preocupaţi de chestiunile epistemologice se apără susţinând că atunci când este vorba de
cercetarea teoretică, de testarea teoriilor, artificialitatea este o calitate a experimentului de laborator, şi nu
un defect. Cu cât un mediu este mai artificial, în sensul că el conţine toţi factorii care interesează
cercetătorul şi numai pe aceştia, cu atât mai precis va fi testată ipoteza. De aceea, a arăta că mediul de
laborator este nenatural nu are relevanţă.
Reprezentativitatea. Foarte adesea, experimentului de laborator i se reproşează folosirea aproape
exclusivă a studenţilor din anul I de psihologie ca subiecţi. S-a spus că psihologia socială este, de fapt,
psihologia socială a studenţilor din anul I de psihologie. Numeroşi critici şi-au exprimat convingerea că
validitatea externă ar creşte dacă experimentatorii ar folosi subiecţi din populaţia la care urmează să se
generalizeze efectele. Aceeaşi critici au pledat, de aceea, pentru experimentul de teren. Totuşi, s-a
demonstrat că şi experimentele de teren se bazează, în marea lor majoritate, pe eşantioane biasate - de
exemplu în domeniul comportamentului organizaţional, s-au folosit ca participanţi în experimentele de
teren mai ales bărbaţi cu studii universitare, de formţie tehnică sau economică.
Experimentul formal este cel mai riguros tip de experiment facând ca desemnarea de subiecti sa
fie aleatorie în scopul posibilitatii de control, structurând conditiile de test astfel încât sa limiteze
inferentele exterioare si permițând cercetatorului manipularea constienta a lui, pentru a putea observa
efectele acestuia cu mai multa claritate. Dar izolarea cauzei si efectului, specifica design-ului
experimental, limiteaza în mod inevitabil utilitatea lui pentru cercetarea în psihologie. Experimentele de
laborator prezinta riscul de a fi irelevante.

3
 Bibliografie
Stefan Boncu, Psihologie socială, Suport de curs, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei,
Universitatea București
Septimiu Chelcea, Experimentul în psihologie, Editura stiintifica si Enciclopedica, București, 1982
Suport de curs Psihologie Experimentală, Facultatea de Psihologie, Univeristatea Titu Maiorescu,
2016-2017