Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Psihologie

Anul II, ID
Disciplina: Psihologie judiciară
Lect.univ.dr. Oana Mateescu

Psihologia victimei

Autor: Candrea Andreea

Grupa 1
 Conceptul de victimologie defineşte acţiunile victimei ca unic mod de reparare, de
recuperare a intereselor individuale, noile reguli şi principii comportamentale adoptate de
victimă, actele devoinţă, simţămintele, constrângerea morală, fundamentele morale,
dificultăţile de adaptare, sintezacauzalităţii agresionale, conexiunile în acţiunile agresivo-
victimologice precum şi conflictulacestora.
Întrucât victima există alături de un act agresional, determinarea acestuia va releva
identitatea manifestărilor victimale, evoluţia singulară a acestora şi efectul social al
victimizării. Modul în care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului
agresiv are valoare pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal.
Expunerea exactă a elementelor şi laturilor actului agresional, a efectelor acestuia asupra
victimei reprezintă forme specifice de definire a victimologiei. (I. Tănăsescu, 2003)
Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburările psiho-fizice (cu excepţia celor de
tip maladiv) – efecte ale actului agresiv care afectează în mod direct echilibrul dinamic
(biologic şi psihologic) al victimei. (N. Mitrofan, 1994) Analiza victimologică se referă la
situaţiile când agresorul are capacitatea decomportare neafectată de boli (fizice sau psihice) în
sensul că este conştient şi responsabil de actulagresiv produs, dovedeşte o corectă auto-
percepţie, o capacitate bună de relaţionare socială, derezolvare a conflictelor, de a trăi
vinovăţia. Dincolo de această situaţie interesează psihopatologiasau psihiatria.
În centrul victimologiei se află așadar victima.
Pornind de la trăsătura definitorie a noţiunii de victim – consecinţa negativă pe care o
persoană o suportă în urma unei întâmplări nefericite –, victimologia are propria ei definiţie
prin care explică noţiunea. Astfel, prin “victimă” se înţelege orice persoană umană care suferă
direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni
criminale. (N. Mitrofan, 1994)
Nu orice persoană legată într-o acțiune infracțională este neapărat și victimă. Cel care
pune în mișcare o acțiune infracțională, cel care inițiază această acțiune cu bună știință, nu
poate fi considerat victimă nici dacă este grav rănit sau omorât în cadrul acțiunii respective. Un
spărgător prins în flagrant și împușcat ( de către persoane abilitate prin lege ) nu este victimă.
De asemenea pot fi considerate victime obiectele distruse de infractori sau instituțiile
prejudiciate de activitățile lor.
Din definiție rezultă așadar următoarele elemente:
 victimă poate fi doar o fiinţă umană. Nu pot fi considerate victime obiecte distruse de
răufăcători sau instituţiile prejudiciate de activităţile acestora.
2
  persoana care a suferit consecinţa să nu îşi fi asumat conştient riscul, deci să ajungă
jertfă în urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale fără să vrea. De aceea nu pot fi considerate
victime poliţiştii, care sunt răniţi sau îşi pierd viaţa în misiunile specifice, militarii, pompierii,
iniţiatorul actului criminal sau infractorul, care îşi pierd viaţa în urma derulării lui, etc
 există si consecințe morale, pe lângă consecinţele directe şi pe cele indirecte, pe lângă
consecinţele fizice sau materiale.

Factorii de risc victimali

Unele persoane devin victime prin gradul lor de naivitate, fiind impresionate de
comportamentul şi ţinuta elegantă pe care unii o etalează, acordându-le credit moral. (Butoi
Ioana T., 2003) De obicei infractorii intelectuali profită de acest lucru şi determină victima să
participe în mod activ la acţiunea infracţională. Persoanele astfel victimizate, nu reclamă fapta
pentru a nu fi considerate complice sau pentru a nu fi puse într-o situaţie penibilă.
Dacă provocarea este factorul esenţial prin care victima contribuie la săvârşirea unei
infracţiuni, este de precizat că în esenţă contribuţia unei victime la săvârşirea unei infracţiuni
nu se rezumă doar la provocare, ci ea constă în orice act care, direct sau indirect, antrenează un
mod de adresare susceptibil de a deveni periculos.
Psihologia judiciară urmăreşte stabilirea naturii reale a relaţiei dintre infractor şi
victimă. Gradul de vulnerabilitate victimală depinde de două categorii de factori:
 Factorii personali: vârstă, sex, pregătire socio-culturală, inteligenţă, aspect bio-
structural, caracteristici psiho-comportamentale, calităţi morale, atitudini, etc; factori
personali; se referă la trăsăturile particulare ale victimei care favorizează comiterea infracţiunii:
retardaţii mintal sau indivizii normali dar cu un coeficient de inteligenţă redus, imigranţii,
cei cu experienţă socială redusă, persoanele cu handicap fizic, cele prea nevârstnice sau prea
vârstnice, femeile pentru infractori bărbaţi, minorităţile etnice pentru xenofobi extremişti,
naivitatea, încrederea, neglijenţa, sentimentele de afecţiune pentru infractor etc.;
 Factori situaţionali: medii, locuri frecventate, izolarea socială, consumul de băuturi
alcoolice, jocurile de noroc, relaţiile extraconjugale, perversiuni sau inversiuni sexuale etc.
presupun existenţa anumitor perioade de timp sau circumstanţe, conjuncturi ale mediului
înconjurător care au determinat sau favorizat infracţiunea: de exemplu, turiştii sunt un grup mai
vulnerabil care, datorită unor consideraţii legate de timp, bani etc., nu sunt dispuşi să participe

3
la soluţionarea unui proces penal în cadrul sistemului judiciar; pe timp de noapte, în locuri
aglomerate etc.
Participarea victimei la actul agresiv apare, de cele mai multe ori, sub patru
aspecte: facilitarea, favorizarea, precipitarea şi provocarea.
Cele mai întâlnite forme de vinovăţie ale victimei faţă de actul agresional sunt
facilitarea şi favorizarea, născute din naivitate, ignoranţă, încredere, supraaprecierea forţelor
proprii, adică din multitudinea posibilă de factori personali şi situaţionali.
Cele mai grave forme sunt precipitarea şi provocarea. Precipitarea constă în declanşarea
acţiunii agresorului prin adoptarea unei conduite conforme cu actul agresional, deşi între
victimă şi agresor nu există relaţii anterioare. De exemplu persoana care nu îşi încuie portiera
autoturismului sau femeia care umblă singură, seara, prin locuri puţin circulate şi cu o
costumaţie provocatoare.
Provocarea poate fi directă sau indirectă. Este directă atunci când victima, anterior
victimizării ei, a comis ceva, conştient sau inconştient, faţă de infractor. De exemplu victima
s-a comportat arogant faţă de viitorul infractor, nu şi-a ţinut o promisiune dată, a avut relaţii cu
soţul viitorului infractor etc. Provocarea indirectă este situaţia în care trăirile şi reacţiile
victimei din timpul actului agresional amplifică agresiunea sau determină pe agresor să comită
fapte pe care iniţial nu le-a urmărit. Astfel, determinat de stările afective ale victimei
(voluptatea, pasiunea, exaltarea), care transced excitaţiei individuale, agresorul poate fi depăşit
de iniţiativa unor acţiuni perverse ale victimei, care determină reacţiile macabre şi de sadism
din partea agresorului. Noile sinteze agresionale nu ar fi posibile dacă sensibilitatea individului,
structura sa interioară nu ar fi fost provocată de şocul colaborării sau participării victimei la
actul criminogen.
“Boala patologică” poate juca şi ea un rol important în săvârşirea actului agresional. De
exemplu în actele relaţionale de cuplu conjugal nesesizarea unor trăiri patologice cu
comportamente de tip psihotic, iar alteori disimularea trăirilor de către autor, face ca victimele
să fie din mediul apropiat, aşa cum este victima delirului de gelozie la psihoticul alcoolic, a
delirului de otrăvire la schizofrenul paranoid etc. Trecerea la actul agresional poate fi
declanşată şi de stările pasionale distimice ale celor doi protagonişti ai cuplului penal. În situaţii
specifice, deseori victima creează ocazia unui comportament aberant în contrast cu situaţiile
nespecifice în care subiectul comportamentului deviant caută şi creează ocazia actului de
conduită deviantă. În alte situaţii victima merge până acolo încât se confundă cu agresorul,
ca în cazul autodenunţării patologice în scop de expiaţie. (Butoi Ioana T., 2003)
4
 Implicaţiile psihologice ale actului agresional privind agresorul şi victima
Agresiunea şi fenomenul de victimizare pot fi analizate şi sub aspect psihologic, al
trăirilor individuale ce se regăsesc în comportamentul agresorului şi al victimei, acestea fiind,
în modevident, diametral opuse. Scopul analizei psihologice este circumscris şi el în cadrul
scopuluigeneral al victimologiei, şi anume determinarea cauzelor şi condiţiilor favorizante ale
fenomenuluiagreso-victimal şi adoptarea de măsuri potrivite pentru protejarea victimei şi
prevenireafenomenului. Practica a demonstrat că în comiterea infracţiunii este foarte greu de
realizatvdiferenţieri clare pe linia responsabilităţii celor doi membri ai cuplului penal.
Privind din punct devedere strict psihologic, deşi există anumite cazuri în care între
victimă şi infractor nu a existat niciolegatură anterioară, se consideră că nicio victimă nu poate
fi absolvită integral de o anumită răspundere a actului infracţional.
Din punct de vedere juridic lucrurile sunt mai clare, precizarea statutului victimei şi
infractorului făcându-se pe baza stabilirii iniţiativei în a comite o faptă antisocială cât şi în
bazaefectelor acestei acţiuni. Astfel, persoana vătămată corporal, violată, ucisă apare in calitate
de victimă, iar persoana care a vatămat, violat, ucis apare în calitate de infractor. Pot fi date
mai multe exemple în acest sens:
 poştasul care are bani mulţi asupra sa, care nu se asigură deloc şi care este atacat în
scop de jaf.
 victima unui viol într-un parc, în timpul unei nopţi, este vinovată de
ignorarea pericolelor potenţiale, atunci când pleacă la plimbare singură.
 victima unui atac nocturn la domiciliu poartă vina unei “publicităţi”
exagerate provenind din achiziţionarea unor bunuri de valoare.
 părinţii sau persoanele care au în paza juridică minori, au un anumit grad de vinovăţie
în cazul în care aceştia din urmă devin victimele unor infracţiuni.
 atunci când între victimă şi infractor există anumite legături anterioare, plecându-se
de la cunoaşterea victimei (modul său de viaţă, referinţe, trăsături psihomorale si
psihocomportamentale) care poate reconstitui fizionomia particulară a relaţionării
interpersonale infractor-victimă si, astfel, poate fi identificat cel ce a comis fapta. Această
situaţie este valabilă in cazul in care victima a decedat.
 în cazul în care victima nu decedează apare o problemă deloc de neglijat: măsura în
care victima este dispusă, voluntar sau involuntar, să-l demaşte pe infractor. În cazul în care

5
victima se teme intr-o foarte mare masură de reacţiile infractorului( ulterior demascării), este
posibil ca ea să evite complet în a-l demasca, să încerce să găsească alte explicaţii, sau să nege
efectiv comiterea faptei antisociale. (I. Tănăsescu, 2003)

Tipologia victimei
Comportamentul uman, nu poate fi etichetat și clasificat în categorii individuale strict
distincte și clar stabilite, motiv pentru care orice clasificare prezintă un caracter mai mult sau
mai puțîn arbitrar.
Încercarile de clasificare a victimelor implică o multitudine de dificultăți care țîn de
marea diversitate a infracțiunilor, precum și de responsabilitatea și rolul avut de victima în
comiterea infracțiunii.
Cu toate problemele pe care le ridică încadrarea riguros științifică a victimei într-o
anumită categorie, numeroși autori au încercat să realizeze clasificări în funcție de o serie de
criterii și variabile. (N. Mitrofan, 1994)
Un prim criteriu îl constituie categoria infracțională, în urmă căreia apare victima. Se
disting următoarele categorii de victime:
• ale infracțiunii de omor;
• de vătămare corporală;
• lovituri cauzatoare de moarte;
• de viol;
• de tâlhărie;
• de furt;
• de înșelăciune;.
Cele mai multe clasificări se axează pe gradul de implicare și de responsabilitate al
victimelor în comiterea infracțiunii.
Astfel, Mendelsohn (apud. Mitrofan 2000) diferențiază următoarele categorii de
victime:
• inocența;
• având o vinovăție minimă;
• la fel de nevinovate că și infractorul;
• vinovăție maximă, având responsabilitate deplină în comiterea infracțiunii,
infractorul fiind nevinovat;
• simulantă sau confabulatoare;
6
 Această tipologie se realizează în baza unei scale graduale cu privire la răspunderea ce
revine celor doi „parteneri” ai cuplului penal privind comiterea infracțiunii. La o extremitate
se află nevinovăția iar la cealaltă, responsabilitatea deplină.
După gradul de participare și de implicare în comiterea actelor infracționale se
diferențiază următoarele categorii:
• nonparticipare;
• latent;
• predispus;
• provocator;
• participant;
• inițiere;
• facilitare;
• instigare;
• cooperare.
Una dintre cele mai valoroase şi mai utile clasificări ale tipurilor de victime este
clasificarea lui Stephen Schafer (1977) care, folosind drept criteriu gradul de participare şi
răspundere a victimei în comiterea faptei, a diferenţiat următoarele şapte categorii de victime
(Tudorel Butoi, 2004):
Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu autorul - aşa-
numitele întâlniri întâmplătoare dintre autor şi victimă, cum ar fi, de exemplu, tâlhăria prin
smulgerea lanţului de la gâtul victimei;
Victime provocatoare – sunt cele care, înainte de comiterea victimei, au comis ceva
conştient sau inconştient, faţă de infractor;
Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului – cazul persoanelor care, prin
conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între ei nu a existat niciodată
o legătură;
Victime slabe sub aspect biologic – cazul persoanelor ce prezintă slăbiciuni din punct
de vedere fizic sau psihic;
Victime slabe sub aspect social – persoanele ce aparţin unor grupuri minoritare etnice
sau care aparţin unor religii neagreate de restul comunităţii;
Victime autovictimizante – acele persoane care orientează agresiunea către propria
persoană (în cazul sinucigaşilor, de exemplu);

7
 Victime politice – persoanele ce au de suferit din cauza convingerilor politice,
convingeri ce nu trebuie neapărat să se transforme în acţiuni.

Rolul victimei în comiterea infracţiunii

Unul dintre cele mai importante aspecte ale victimologiei care ţin de relaţia victimă –
agresor se referă la faptul dacă victimele pot să împartă responsabilitatea într-o anumită măsură
cu agresorul în ceea ce priveşte comiterea actului agresiv. Sub acest aspect opiniile în literatura
de specialitatesunt împărţite.
B. Mendelshon consideră că există o „receptivitate victimală”, adică receptivitatea,
predispoziţia înnăscută de a deveni victimă, adoptând teoria biologicului a lui C. Lombroso cu
privire la comportamentul uman deviant. Aşa cum există diverse tipologii de personalităţi ale
psihicului delincvent, există şi personalităţi cu particularităţi victimale. Din punct de vedere
psiho-social corelaţia dintre delincvent şi victimă are patru aspecte:
 victima este cauza delictului, de exemplu în cazul infracţiunii comise de soţ când
constată adulterul în flagrant delict;
 victima este pretextul infracţiunii, cum ar fi cazul escrocheriilor;
 victima este rezultatul unui consens între ea şi delincvent, de exemplu în cazul unei
sinucideri în doi;
 victima este rezultatul unei coincidenţe, de exemplu, infractorul pândind o persoană,
loveşte din eroare o alta.
Teoria este negată de alţi autori. T. Bogdan afirmă că victimele nu sunt rezultatul unor
cauze native cât a unor particularităţi individuale, stadiale, momentane sau de morfofiziologie
a analizatorilor. Se argumentează şi cu date statistice: 61 % din catastrofele pe cale ferată se
datorează insuficienţei atenţiei distributive, la 50 % s-a constatat lipsa de prevedere, la 46 % s-
a relevant insuficienţă în însuşirea tehnicii profesionale etc. Pe de altă parte, studiind rubrica
de tâlhărie se poate stabili că victimele aparţin în mare procentaj profesiei de factor poştal sau
casier. (T.Bogdan, 1973)
În sfârşit, teza biologistă conţine şi o altă contradicţie, tot de natură biologică.
Predispoziţia înnăscută spre a fi victimă presupune că o victimă este „programată” să sufere
consecinţele unor acte agresionale de un anumit număr de ori pe parcursul vieţii sale. Or, o
atare concepţie este cu totul contrară instinctului de autoconservare, instinct primar care va
împiedica orice adult sănătos mental să repete o greşeală de un număr mare de ori. În concluzie

8
se arată că situaţia de victimă este o situaţie de moment. Numai când trauma fizică sau psihică
are un caracter deosebit de nociv şi de lungă durată se poate vorbi de existenţa unui psihic
victimal, dar acesta ţine deja de patologic.
H. von Hentig, introducând noţiunea de „victimă activantă”, prin care înţelege rolul
jucat de victimă în declanşarea mecanismelor psihice latente ale infractorilor, ajunge la
concluzia că, direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vina delictului. Profesorul, în
urma studiilor întreprinse a pus în evidenţă faptul că victima acţionează ca un precipitator
(în sensul de provocare) al infracţiunii, fapt ce a determinat reactii virulente ale
organizaţiilor feministe în special.
La această concluzie au ajuns majoritatea autorilor, semnalând însă că fenomenul
victimal
este mult mai complex pentru a stabili reguli exacte. (T.Bogdan, 1973)

Victima ca sursa in actiunea de identificare a infractorilor

În toate aceste cazuri, modul de reacție al victimei, psihologia ei vor „informa” asupra
unor caracteristici psihice și comportamentale ale infractorului.
Dintre cele mai semnificative indicii despre victima că sursă în acțiunea de identificare
a infractorilor enunțăm următoarele (N. Mitrofan, 1994):
 stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârșirii infracțiunii,
 precizarea circumstanțelor esențiale ale evenimentului (de loc, timp, mod de
comitere, surprinderea victimei sau acceptarea pătrunderii autorilor în locuința) precum și alte
împrejurări semnificative (tentative de alarmare sau de apărare a victimelor);
 obținerea de informații despre:
o bunurile obținute de victima, mai ales a celor de valoare și cele care au
dispărut;
o personalitatea victimei cum ar fi: calități temperamentale și caracteriale,
dorințe nesatisfăcute, tendințe de agresivitate, izolare socială, depresive, vicii ascunse, jocuri
de noroc, consum excesiv de alcool, relațîi extraconjugale, perversiuni sexuale, concepția
despre lume și modul de viață, etc.
o cercul de relații al victimei, persoane bănuite de comiterea faptei; cum ar fi
membri de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu, de distracție) mediile, locurile și localurile

9
publice frecventate. Deosebit de importante fiind precizarea naturii relațiilor victimei de:
prietenie, dușmănie sau indiferență.
 conturarea stărilor conflictuale și tensionale mai vechi și a celor mai recente;
neînțelegeri familiale, conflicte pentru moștenire, gelozie, motive de răzbunare
 antecedente medicale, psihologice, morale, penale și contravenționale ale victimei.
Identificarea infractorului poate fi camuflată de marea diversitate a relației acestuia cu
victima. Pot fi diferențiate mai multe variante de victime:
1. dispărute, a căror sesizare este făcută de persoane cunoscute și nu de puține ori de
infractor, cum ar fi cazul soțului ucigaș;
2. care nu supraviețuiesc agresiunii dar despre care se pot obține informațîi asupra
infractorului în baza în care acesta a procedat (în ce loc a acționat, cu cruzime sau fără,
încercând sau nu să acopere urmele, jefuind sau nu victima etc.);
3. supraviețuitoare în urmă agresiunii care:
 nu pot identifica infractorul din motive obiective:
o fapta a fost comisă pe întuneric;
o infractorul era mascat;
o victima a fost legată la ochi și imobilizată.
În această situație victima poate oferi unele informațîi cu privire la caracteristicile fizice
sau psihice ale infractorului (înălțime, robustețe, voce, nervozitate, precipitare sau aspecte
vestimentare).
 cunosc infractorul dar nu-l denunță din următoarele motive:
o teamă de răzbunare a acestuia,( de exemplu, victima cunoaște amenințarea
infractorului că, în cazul în care va fi denunțat, se va răzbună pe copii.);
o aspecte legate de viață lor particulară (de exemplu, agresorul este concubinul
victimei căsătorite);
o protejarea deliberată, considerând că astfel îi oferă „”dovezi de dragoste”
infractorului pe care-l iubește;
o vrea să se răzbune pe o altă persoană acuzând-o pe această de infracțiune deși
cunoaște adevăratul infractor;
 cunosc infractorul însă, profitând de situație, încearcă să:
o pună în seama acestuia și faptele pe care nu le-a comis (de exemplu, reclamă
dispariția unor lucruri de valoare sau bani pe care în mod real infractorul nu și le-a însușit ci s-

10
a limitat doar la violarea ei) pentru a sancționa sau a profită de pe urmă acesteia (transformând
de exemplu, o relație sexuală în viol).

Comportamentul victimal
Victima nu este implicată în mod identic în derularea unui act infracțional, iar
interacțiunea comportamentală a celor doi “parteneri” are caracteristici diferite. În faza
preinfractionala relațiile dintre cuplul infracțional (infractor-victima), de cele mai multe ori,
sunt de indiferență. De regulă, inițiativa aparține infractorului, atitudinea viitoarei victime fiind
aproape nerelevantă pentru declanșarea acțiunii infracționale.
În faza infracțională raporturile funcționale dintre infractor-victima nu se modifică în
mod esențial, exceptând cazurile când prin comportamentul manifestat victima îl determina pe
infractor să își schimbe planul de acțiune sau chiar să renunțe la unele din obiectivele sale.
Comportamentul victimei din această faza este marcat atât de modul de acțiune al infractorului,
cât și de stările emoționale puternice pe care le trăiește (teamă, frică, spaima, groază).
Activismul comportamental al victimei se accentuează substanțial în faza
postinfractionala, în special pe parcursul desfășurării anchetei penale și a cercetării
judecătorești, având uneori un rol decisiv în derularea acestora.
Devenită parte în proces, victima poate oferi informații utile pentru mersul cercetării,
în special, pentru stabilirea identității infractorului și a reconstituirii infracțiunii. Deși foarte
valoroase declarațiile victimei, acestea trebuie analizate și verificate minuțios, cu competență
și responsabilitate, deoarece pot intră în acțiune unele mecanisme psihologice speciale care
contribuie la denaturarea involuntară a faptelor.
În general, depoziția victimei despre evenimentul la care a participat depinde de mai
mulți factori: a) de modul în care a perceput evenimentul; b) de modul în care l-a păstrat în
memorie; c) de modul în care poate să și-l amintească; d) de modul în care poate să-l exprime;
e) de modul în care vrea sau este interesată să-l exprime.
Memoria victimei poate fi distorsionată de următoarele surse: a) schemele cognitive la
care victima raportează evenimentul; b) trăirea afectivă asociată evenimentului respectiv; c)
informațiile posteveniment; d) modul de reactualizare a informației despre eveniment. Aceste
surse de distorsiune trebuie raportate permanent la sugestibilitatea interogativă.
În cadrul acțiunii infracționale, victima, dintr-o persoană oarecare devine “cineva”, de
care se ocupă familia, autoritățile, mass-media etc. În această situație apare fenomenul
psihologic numit “schimbare de rol”, care duce la modificarea comportamentului inițial:
11
persoană începe să trăiască noul rol, “pozează” în victima, accentuează, amplifică acțiunea
infracțională. În acest fel victima câștigă simpatii, se bucură de credit, simte nevoia de a fi
compătimită.
Dorind să aibă o poziție cât mai favorabilă în proces, victima poate “ajusta” faptele
infracționale în mod conștient, fie prin exagerări, fie prin omisiuni. În unele cazuri aceste
ajustări sunt influențate de afectivitate, sugestibilitate, imaginație etc. Jocul psihologic,
dramatizarea - nu întotdeauna conștientă - pe care o realizează victima, ne determina că și față
de ea să procedăm cu același spirit critic că și față de orice alt participant la actul infracțional.
Depozițiile victimelor trebuie analizate cu grijă, chiar cu circumspecție, întrucât ele
joacă un rol special în procesul judiciar. O prudență deosebită se impune în cazurile când
victimele suferă traumatisme, că urmare a infracțiunilor comise prin violență, deoarece șocul
produs de traumatism poate denatura conținutul obiectiv al depozițiilor.
Cu toate rezervele necesare față de relatările oferite de victime, în numeroase cazuri
grave, mai ales în infracțiunile de omor, acestea au un rol important în “dezlegarea enigmelor”
care apar în elucidarea cazului. În aceste situații putem obține informații cu valoare deosebită,
din reconstituirea și descifrarea personalității, preocupărilor, viciilor, mentalității și obiceiurilor
victimei, a activității desfășurate, precum și a cercului de relații, a anturajului și locurilor
frecventate cu predilecție, a mișcărilor în timp și spațiu, mai ales în perioada anterioară
producerii evenimentului infracțional. Investigarea acestei perioade preinfractionale prezintă
un interes prioritar și trebuie realizată nu numai strict tehnic, ci și prin modalități de manieră
psihologică, care să dezvăluie aspectele “cheie” din viață și relațiile victimei.

Biografie
Butoi Ioana T., B. T. (2003). Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie şi
practică. București: Editura Pinguin Book.
I. Tănăsescu, G. T. (2003). Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie).
Bucureşti: Editura All Beck.
N. Mitrofan, V. Z. (1994). Psihologie judiciară. Bucureşti: Casa de Editură şiPresă
„Şansa” – S.R.L.
T.Bogdan. (1973). Probleme de psihologie judiciară. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Tudorel Butoi, C. Z. (2004). Victima şi victimologia din perspectiva urmăririi penale,
în investigarea criminalistică a locului faptei. Bucureşti.

12