PRINCIPIILE LOGICE

Toate ştiinţele contemporane conţin anumite legi care reflectă raporturi necesare, stabile, generale,
esenţiale, repetabile dintre fenomenele pe care le studiază, de pildă, legile Boyle-Mariotte, Gay-
Lussac, Hooke (în fizică) etc. Asemenea legi există şi în logică.
La baza raţionării stau anumite condiţii formale generale, numite principii logice. Acestea sunt
obiectul de studiu al prezentului capitol.
2.1. Noţiunea principiu logic
Problema fundamentală a logicii o reprezintă corectitudinea gândirii, validitatea inferenţelor
(raţionamentelor). Gândirea discursivă conţine variate operaţii logice, iar corectitudinea ei depinde
de anumite cerinţe. Există anumite cerinţe fundamentale ce stau la baza cunoaşterii şi raţionalităţii
umane, indiferent de domeniul activităţii cognitive şi conţinutul concret al gândirii. Acestea reprezintă
anumite norme de maximă generalitate ale validităţii raţionale, care sunt exprimate de principiile
logice.
Principiul ca atare este o idee sau o lege fundamentală, de maximă generalitate, ce stă la
baza celorlalte idei, legi şi reguli dintr-un domeniu al cunoaşterii.
În logica generală au fost formulate patru legi fundamentale ale raţionării, numite principii, a căror
respectare determină corectitudinea şi certitudinea gândirii:
1. principiul identităţii;
2. principiul noncontradicţiei;
3. principiul terţului exclus;
4. principiul raţiunii suficiente.
Principiul logic este o condiţie necesară a gândirii abstracte, criteriu fundamental prin care
distingem între corect şi incorect, un reper pentru alte forme şi condiţii de raţionalitate.
Cele 4 principii conţin două condiţii fundamentale: „în acelaşi timp” şi „sub acelaşi raport” şi sunt
denumite „coordonatele fundamentale ale logicii formale” (vezi, de pildă:[25, p. 85]).
Primele trei principii au fost formulate de Aristotel, iar al patrulea de – Leibniz. Fiecare principii are
trei formulări: ontologică (referitoare la anumite aspecte ale realităţii), gnoseologică (referitoare la
conţinutul noţiunilor, judecăţilor) şi logică (referitoare la structura, forma gândirii abstracte).
Principiile logice prezintă următoarele caracteristici generale:
· sunt fundamentale în raport cu toate celelalte legi şi reguli logice, care particularizează principiile
logice la diferite operaţii raţionale cum sunt: definirea, clasificarea, demonstraţia ş. a.;
· sunt fundamentale în raport cu propoziţiile adevărate, acestea fiind determinate de cerinţele
principiilor logice. De exemplu, propoziţia adevărată „tâlhăria este infracţiune” va rămâne adevărată,
dacă şi numai dacă notele definitorii ale tâlhăriei şi legea penală sunt invariabile în spaţiu şi timp
(identice cu sine);
· sunt formale, ceea ce înseamnă că ele determină doar structura proceselor mintale şi nu se referă
la conţinutul gândirii. Când se spune, de pildă, că „vânzarea de către unul dintre părinţi, fără acordul
celorlalţi membri ai familiei, a apartamentului ce aparţine întregii familii este sau nu este un delict
civil”, cu siguranţă ştim că doar una dintre alternative este adevărată, şi nimic nu aflăm despre
vânzare, delictul civil etc.;
· fiind legi de maximă generalitate, ele nu pot fi derivate din alte legi, mai generale. Principiile logice
pot fi întemeiate doar indirect; negarea lor antrenează consecinţe absurde şi, de aceea, nu poate fi
acceptată;
· sunt condiţii necesare ale gândirii abstracte. Operaţiile logice sunt valide numai dacă satisfac
cerinţele principiilor logice. Cele patru principii asigură caracterul logic la nivelul global al gândirii
intuitive, elementare. „Cu toate că nu reprezintă nicidecum un sistem încheiat, ci unul susceptibil de
îmbogăţire, ele dirijează cu succes gândirea în demersurile de cunoaştere” [62, p. 36].
În cadrul logicii simbolice a apărut o tendinţă de a reduce principiile la rangul unor legi logice
ordinare. Totuşi logica actuală, inclusiv logica matematică (logistica), întregul proces de construire a
logicii implică intervenţia celor patru principii (Vezi, de pildă: [9, p. 44-45]; [66, p. 57-61]; [65, p. 22-
23]).
2.2. Principiul identităţii
Orice obiect (lucru, fenomen, eveniment, proces) se află într-o permanentă schimbare, iar, în
anumite limite (intervale) temporale şi, sub anumite raporturi, dispune de invariabilitate, stabilitate
relativă, deci este ceea ce este, adică identic cu sine. De exemplu, pe parcursul vieţii sale, fiecare
fiinţă umană suportă variate şi multiple schimbări bio-psiho-sociale, dar rămâne, totuşi, acelaşi om,
aceeaşi persoană. De asemenea, în diverse faze ale unui proces penal unitar, anume aceeaşi
persoană fizică este considerată bănuit, inculpat, învinuit, condamnat. Această însuşire a lucrurilor
de a-şi conserva esenţa, de a persista, adică de a rămâne relativ aceleaşi, observată de oameni în
decursul experienţei lor multimilenare, s-a fixat în gândire ca cerinţă fundamentală de a păstra
ideilor, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, un conţinut constant. Această normă s-a constituit
drept principiul identităţii.
Aristotel a analizat diverse aspecte ale problemei identităţii. Aspectul ontologic al principiului
identităţii a fost exprimat astfel: „Cuvântul Acelaşi, Identic se întrebuinţează mai întâi în sens
accidental… Pe lângă Acelaşi, Identicul în sens accidental, mai e Identicul în sine, care se
întrebuinţează în atâtea sensuri câte are şi Unul în sine. Căci Identicul în sine se zice despre
lucrurile a căror materie e una, fie ca specie, fie ca număr, cât şi despre aceea a căror substanţă
este una. De aici reiese limpede că identitatea este un fel de unitate, o unitate de existenţă a unei
pluralităţi sau aceea care rezultă din considerarea mai multor lucruri ca unul, ca atunci când spunem
că un lucru e identic cu sine, caz în care acelaşi lucru e socotit ca două lucruri” [2, p. 187,188].
Aspectul logic al principiului identităţii a fost examinat de Aristotel în legătură cu teoria noţiunilor, cu
critica (în cadrul acestei teorii) concepţiilor relativiste „care împiedică orice determinare precisă a
lucrurilor cu ajutorul gândirii” (idem, p. 144).
Aristotel considera că gândirea poate fi valabilă numai dacă se bazează pe termeni precişi, bine
determinaţi, deoarece “e peste putinţă să gândeşti dacă nu te gândeşti la un anumit lucru. Pentru ca
aceasta să fie posibil, trebuie ca fiecărui lucru anumit să i se dea un nume anumit. Să rămână deci
stabilit… că cuvântul trebuie să aibă un sens, şi anume un sens determinat” (idem, p. 133). Acest
fragment exprimă aspectul logic al principiului identităţii.
Cu toată claritatea, principiul identităţii a fost formulat de Leibniz astfel: „Fiecare lucru este ceea ce
este… A este A, B este B. Voi fi ceea ce voi fi. Am scris ceea ce am scris. Şi nimic în versuri ca şi în
proză este nimic… Non–A este non–A… Dacă A este non-B, urmează că A este non-B…” (Vezi:
[9, p. 28]). Simbolic, principiul identităţii este redat de formulele AºA (se citeşte „A este identic
cu A”); A®A (se citeşte „dacă A, atunci A”).
Propunem următoarea definiţie a principiului identităţii:
În acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice obiect abstract, orice formă logică (noţiune,
propoziţie logică, ipoteză ş. a.) în cadrul unui act de gândire sunt identice cu ele însele – A
este A.
Principala cerinţă a principiului identităţii constă în aceea ca, în cadrul unui demers raţional (discuţie,
inferenţă, pledoarie ş. a.), obiectul gândirii să rămână acelaşi, termenii pe care îi folosim, propoziţiile
pe care le enunţăm să-şi păstreze acelaşi înţeles, aceeaşi valoare de adevăr. Astfel, dacă în cadrul
unei analize admitem că „persoana x este vinovată”, atunci gândirea însăşi ne obligă ca această
judecată s-o păstrăm ca adevărată tot timpul discuţiilor noastre.
Nerespectarea principiului identităţii generează confuzii, nesiguranţă. De exemplu,
propoziţia Studentul ascultă lecţia pare a fi identică cu propoziţia Studentul ascultă lectorul (în
realitate, însă, conţinutul propoziţiilor este diferit, deoarece lectorul poate vorbi cu studentul şi în
afară de lecţie). La fel, şi judecăţile Orice propoziţie exprimă un gând terminat, Orice propoziţie
exprimă o judecată par a fi identice, dar în realitate sunt diferite, deoarece propoziţiile interogative,
axiologice etc. nu sunt propoziţii cognitive.
Respectarea principiului identităţii asigură claritatea şi precizia, univocitatea gândirii. Fără claritate şi
precizie gândirea nu are un obiect determinat, nu are continuitate. Există o serie de erori logice
(paralogisme şi sofisme) care sunt consecinţa nerespectării principiului identităţii, a interpretării
incorecte a construcţiilor verbale – a cuvintelor, propoziţiilor, frazelor etc. Ele se numesc sofisme de
limbaj sau ale ambiguităţii.
Există câteva tipuri de sofisme de limbaj: echivocaţia, amfibolia, accentul (accentuarea greşită) ş. a.
(Vezi, de pildă:[5, p. 106-108]; [53, p. 23-38]).
Echivocaţia este o eroare provocată de omonimie, adică de folosirea unui termen cu sensuri
diferite sau pentru referenţi diferiţi.
Exemplu:
Toate metalele sunt elemente chimice;
Alama este metal;

Deci, alama este element chimic.

Concluzia este greşită, deoarece cuvântul “metal” are două sensuri: în prima propoziţie el înseamnă
substanţă simplă, iar în cea de-a doua – aliaj.
Amfibolia este o eroare ce apare în cazul când o expresie verbală (o propoziţie sau o frază)
este ambiguă din cauza nerespectării regulilor sintactice.
Exemplu: Martorul spune inculpatul minte.
Această propoziţie poate fi interpretată astfel:
1. Martorul, spune inculpatul, minte.
2. Martorul spune: inculpatul minte.
Accentul (accentuarea greşită) este o eroare de ambiguitate, generată de o accentuare sau o
intonare aparte a unui cuvânt într-o propoziţie.
Exemplu: Şefului şi bucătarului penitenciarului le plac torturile.
Propoziţia poate fi interpretată neunivoc, în dependenţă de accentuarea cuvântului
„torturi”: tórturi sau tortúri.
Respectarea principiului identităţii are o mare importanţă în activitatea juridică. Toate actele
normativ-juridice trebuie să conţină formulări exacte şi clare, care asigură interpretarea şi aplicarea
lor univocă.
· În cadrul anchetei şi în judecată este important de clarificat sensul exact şi semnificaţia cuvintelor
folosite de către învinuit (inculpat), martori. În textul sentinţei sau hotărârii judiciare trebuie să fie
prezente noţiuni exacte, precise, cu sens unic, care exclud orice inexactitate, trecere sub tăcere etc.
· O mulţime de persoane care aparţin anumitor categorii (creditori, debitori, părinţi, copii, minori,
moştenitori, soţi etc.), fiecare în domeniul de referinţă, alcătuiesc aceleaşi unităţi operative în relaţiile
juridice şi primesc tratament juridic identic „într-un sistem de drept în care discriminările sunt abolite,
iar echivalenţele de ordin juridic sunt absolut necesare pentru menţinerea ordinii de drept” [22, p.
80].
· De asemenea, anumite raporturi şi fapte juridice pot fi considerate identice cu sine într-un anumit
sistem de drept pozitiv. De pildă, raportul juridic de proprietate al unei persoane asupra unui bun se
păstrează pe tot termenul de exercitare a dreptului de către titularul acestuia şi pe tot timpul cât
orice altă persoană nu pretinde în mod legitim la acel drept. În genere, un raport juridic „este identic
cu sine atunci când el conservă un anumit timp drepturile şi obligaţiile pe care le cuprinde, astfel
încât orice propoziţie formulată despre aceste drepturi şi obligaţii este identică cu sine…Rezultă că
principiul identităţii în materie juridică se relevă prin menţinerea în procesul gândirii noastre a unor
semnificaţii nealterate despre drepturile şi obligaţiile pe care le avem într-un sector dat şi care ne
apar identice o anumită perioadă de timp” (idem, p. 81).
· Principiul identităţii stă la baza recunoaşterii, aplicate în ancheta penală. Această acţiune
procesuală oferă probe importante. Recunoaşterea constă în stabilirea identităţii persoanei sau
lucrului după semnele şi particularităţile sale, fiind prezentate martorului, pătimaşului, bănuitului sau
învinuitului. Altfel spus, recunoaşterea, întemeiată pe principiul identităţii, constă în stabilirea
factorului invariabil în perceperea unui obiect ca unul şi acelaşi în situaţii diferite, de exemplu, în
procesul comiterii infracţiunii, în cadrul reconstituirii faptei, în procesul interogării, în judecată etc.
· În cadrul anchetei penale este utilizată pe larg identificarea criminalistică, esenţa căreia constă în
stabilirea identităţii persoanelor şi obiectelor implicate într-o faptă penală („Conţinutul principal al
probaţiunii cu ajutorul identificării criminalistice constă în detaşarea obiectului sau a persoanei
implicate în fapta cercetată dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile.
Scopul final îl constituie individualizarea persoanei (infractor, victimă, martor, tăinuitor etc.), fie
direct, după urmele lăsate de părţi ale corpului, fie indirect, prin intermediul obiectelor” [33, p. 12].
Cercetarea problemelor pe care le ridică identificarea în practica judiciară a condus la elaborarea
unei teorii a identificării. Conceptul de bază al acestei teorii îl constituie identitatea. Identitatea
criminalistică este subordonată scopurilor precise ale cercetării judiciare. Ea poate fi definită ca
„stabilirea prin mijloace tehnico-ştiinţifice a unei fiinţe sau a unui obiect care are legătură cu fapta
incriminată” (Idem, p. 58).
Identificarea criminalistică este obiectiv posibilă datorită individualităţii, stabilităţii
relative şi reflectivităţii lucrurilor şi fiinţelor.
Deci aplicarea principiului identităţii prin care se urmăreşte stabilirea unui lucru sau a unei fiinţe că
“este ceea ce este şi nu alt obiect” corespunde în totul scopului identificării criminalistice.
În legătură cu cele expuse mai sus e de menţionat că cercetarea criminalistică nu are drept scop
determinarea obiectului în sine, ci stabilirea unei identităţi probante.
Identificarea criminalistică reprezintă o particularizare a principiului identităţii în materie juridică şi
conţine deci anumite note specifice:
· ea trebuie să fie întreprinsă în limitele stricte ale legislaţiei procesuale;
· ea este determinată de faptul că orice identificare are, de regulă, un caracter retrospectiv, fiind
ulterioară comiterii faptei. Evenimentul trecut nu poate fi observat nemijlocit, direct, ci doar
reconstituit prin descifrarea şi interpretarea informaţiilor conţinute în reflectările sale;
· în criminalistică, scopul final al identificării îl reprezintă stabilirea concret-individuală a obiectelor şi
a persoanelor şi nu doar determinarea apartenenţei generice (ca în alte ştiinţe); aici aria de
examinare este mult mai largă decât în alte ştiinţe (fizică, chimie, biologie ş. a.), întrucât, pe lângă
analiza caracteristicilor esenţiale comune obiectelor de acelaşi fel, se pun în valoare şi
particularităţile de provenienţă accidentală (întâmplătoare): impurităţi, abateri de la tehnologia de
fabricaţie, uzuri rezultate din exploatare etc.;
· spre deosebire de alte ştiinţe, în criminalistică nu numai se stabileşte identitatea, dar se scoate în
evidenţă şi neidentitatea (diferenţa), prin care se infirmă o ipoteză sau o versiune de anchetă.
· În practica judiciară, identificării criminalistice i se mai atribuie uneori şi un alt înţeles, şi anume de
individualizare a unui obiect după un semn distinctiv, distrus sau modificat, intenţionat sau
accidental.
· Acest sens, oarecum diferit, al noţiunii de identificare este valabil şi pentru fiinţe, cum ar fi, de
pildă, identificarea persoanei care a desfăşurat o activitate neordinară sau care s-a aflat într-o
anumită situaţie, fără să fie însă vorba de stabilirea identităţii după semnalmente exterioare
(amprente digitale, dantură, scris, voce etc.) (Idem, p. 58-60).
În concluzie, principiul identităţii are următorul conţinut: Aspectul ontologic:
· orice lucru este identic cu sine AºA. Această propoziţie este rezultatul unei abstractizării, fără de
care gândirea corectă ar fi imposibilă. Esenţa acestei propoziţii este următoarea: pe tot parcursul
unui discurs logic, lucrul asupra căruia se poartă discursul este acelaşi, adică nu se schimbă.
Aspectul logic:
· orice concept (noţiune), orice termen este identic cu sine, adică păstrează acelaşi sens, aceeaşi
semnificaţie;
· orice propoziţie este echivalentă cu sine (pº p), adică păstrează aceeaşi valoare logică.
O gândire confuză schimbă sensul, semnificaţia termenilor în cadrul unui discurs logic în mod
arbitrar (neavertizat). Logica permite schimbările termenilor, dar orice schimbare trebuie avertizată.
Identificarea nu exclude diferenţa, dar diferenţa trebuie neglijată în anumite limite, altfel nu putem
gândi corect (clar, precis, determinat). Cu alte cuvinte, nu putem gândi, în acelaşi timp, şi identitatea
şi diferenţa, deşi lucrurile, privite în devenire şi multiplicitate, sunt identice cu sine (în acelaşi timp şi
sub acelaşi raport) şi diferite (în devenire şi multiplicitate). Formal, putem scrie:
A1 º A1
A2 º A2
.........
An ºAn,
dar şi A1 º An (n¹1) cu condiţia că neglijarea (abstractizarea) se face din temeiuri teoretice sau
practice (Vezi:[24, p. 238-241]).
2.3. Principiul noncontradicţiei
Lumea se prezintă ca o reţea de variate legături (raporturi, relaţii) atât între obiecte, cât şi între
proprietăţi. Astfel, unele însuşiri coexistă (de pildă, greutatea şi întinderea), în timp ce altele sunt
incompatibile, se exclud reciproc, nu pot aparţine concomitent aceluiaşi obiect:
1. o lege nu este, concomitent, adoptată şi respinsă;
2. o acţiune nu este, în acelaşi timp, obligatorie şi interzisă;
3. o faptă nu poate fi, în acelaşi timp, licită şi ilicită;
4. un contract nu poate fi, în acelaşi timp, valabil şi nevalabil.
Gândirea reflectă apartenenţa sau neapartenenţa unei însuşiri la un obiect, sub forma unor
propoziţii. Dacă notăm cu p o propoziţie care enunţă că un obiect posedă o anume însuşire, de
exemplu, propoziţia “avocaţii sunt jurişti”, atunci vom nota cu p¢ sau   (non-p) propoziţia care
enunţă că aceluiaşi obiect îi aparţine tocmai o însuşire aflată în relaţie de incompatibilitate cu prima,
de pildă, propoziţia „avocaţii nu sunt jurişti”.
Imposibilitatea coexistenţei însuşirilor incompatibile la acelaşi obiect exprimă, la nivel
mintal, principiul noncontradicţiei conform căruia două propoziţii contrare, adică una de
formă p iar cealaltă de formă p¢ sau   (non-p), nu pot fi adevărate, dar pot fi ambele false (în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport).

Simbolic, acest principiu este notat cu formulele  ,   sau  ,   în care semnele “Ù”,
“×” reprezintă conjuncţia logică (“şi”) şi care se citesc „ nu este adevărat p şi p¢” sau “nu e
adevărat p şi non-p”. Aspectul ontologic al principiului noncontradicţiei a fost formulat de Aristotel
astfel: „… este peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se
potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat… Acest principiu e cel mai sigur din toate,
căci el cuprinde în sine caracteristicile arătate mai sus. Într-adevăr, e peste putinţă ca un om să-şi
poată închipui că unul şi acelaşi lucru este şi totodată nu este” [2, p. 129].
Aspectul logic al principiului noncontradicţiei este exprimat în următoarele fragmente: „…principiului
potrivit căruia două judecăţi contradictoriu opuse nu pot fi adevărate este cel mai sigur din toate…;
…este inadmisibil că două enunţări contradictorii pot fi totodată adevărate despre acelaşi obiect…;
…este peste putinţă ca într-o enunţare adevărată să afirmăm şi să negăm acelaşi lucru…” (Idem, p.
155,156). Leibniz considera că cerinţa noncontradicţiei este forma negativă a identităţii, deoarece o
propoziţie nu poate fi adevărată şi falsă în acelaşi timp (vezi: [9, p. 32]). În formularea principiului
noncontradicţiei apar două restricţii. Prima din ele, în acelaşi timp, marchează faptul că anumite
însuşiri incompatibile pot, totuşi, fi atribuite aceluiaşi obiect, dar în perioade de timp diferite. De pildă,
unul şi acelaşi om este tânăr la o anumită vârstă şi bătrân la o altă; acelaşi bărbat, în diferite
perioade ale vieţii lui, poate avea stări civile contrare: celibatar, căsătorit, divorţat, vădan. Cea de a
doua – sub acelaşi raport, este o restricţie a principiului identităţii referitoare la cuvintele care
exprimă însuşirile: ele trebuie înţelese univoc, altfel incompatibilitatea lor poate fi doar aparentă (de
pildă, în acelaşi timp, acelaşi om poate fi tânăr ca vârstă şi bătrân ca înfăţişare, acelaşi student
poate fi bine pregătit la o disciplină şi slab pregătit la alta etc.). În cazul nerespectării acestui
principiu apare o contradicţie logică şi, drept urmare, se pierde orice posibilitate de a mai deosebi
adevărul de fals (să acceptăm, de exemplu, că un fapt juridic este, în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport, infracţiune şi non-infracţiune. Dacă am admis existenţa infracţiunii-non-infracţiunii, nu mai
putem respinge nici un fel de afirmare despre infracţiunile-non-infracţiuni, oricât de absurdă ne-ar
părea). Iată de ce respectarea acestui principiu are o importanţă deosebită. Dacă într-o teorie
(sistem de propoziţii ce tind să explice unul sau mai multe fenomene) sau într-o demonstraţie se
constată o contradicţie logică, teoria sau demonstraţia în cauză trebuie înlăturată ca logic-incorectă,
deoarece ea devine o sursă de erori. Acestea sunt generate de imposibilitatea de a mai distinge în
interiorul acestei teorii sau demonstraţii adevărul de fals. Principiul noncontradicţiei are o importanţă
deosebită în analiza validităţii inferenţelor: dacă o inferenţă produce o contradicţie logică, ea este
sigur nevalidă. Respectarea strictă a principiului noncontradicţiei conferă gândirii coerenţă,
consistenţă. Totodată, trebuie să subliniem că realitatea obiectivă conţine anumite obiecte şi
fenomene de natură „duală”, cu caracter contradictoriu. De exemplu, lumina este, în acelaşi timp,
sub acelaşi raport spaţial ondulatorie şi corpusculară. Acest fapt reflectă caracterul esenţial şi
obiectiv al proceselor subatomice care sunt cercetate cu ajutorul metodei complementarităţii,
propuse de N. Bohr. Dacă afirmăm că lumina e corpusculară şi ondulatorie, nu intervine nici o
contradicţie logică. Aceasta e o judecată care reflectă un fapt real unitar, stabilit experimental.
Contradicţia logică s-ar produce dacă, de rând cu prima afirmare, am face şi a doua care neagă: nu
e adevărat că lumina e corpusculară şi ondulatorie. Gândirea corectă trebuie să evite contradicţiile
subiective, adică acele enunţuri care nu reflectă caracterul „dual” al unor fenomene obiective (privite
concomitent sub acelaşi unghi de vedere), ci reprezintă pur şi simplu o deficienţă a gândirii.
Constatăm numeroase aplicaţii ale principiului noncontradicţiei în diverse domenii ale dreptului, cum
ar fi: alcătuirea sistemelor de drept, structura actelor juridice, raţionamente care se formulează de
părţi cu prilejul procedurilor judiciare şi prin care se fixează drepturile şi obligaţiile contestate ş. a.
(vezi: [22, p. 73]).
· Principiul noncontradicţiei se manifestă ca mijloc raţional indispensabil şi eficient în practica
judiciară. El stă la baza alibiului (învinuitul în momentul comiterii infracţiunii nu este prezent la locul
infracţiunii, ceea ce exclude implicarea lui în crimă). Conform acestui principiu sunt depăşite
contradicţiile în depoziţiile participanţilor (martorilor, învinuitului, pătimaşului) în cadrul anchetei, a
dezbaterilor judiciare. Inadmisibile sunt contradicţiile în textele sentinţelor, hotărârilor judecătoreşti,
actele juridice procesuale.
· Admiterea contradicţiilor în deciziile judiciare şi actele juridice au drept consecinţă denaturarea
stării de fapt ce nu corespunde principiilor dreptăţii, echităţii etc.
· De asemenea, nu se admit contradicţii logice în procesele de calificare (de către reprezentanţii
organelor de anchetă şi judiciare) a faptelor ilicite, comise de către persoanele fizice sau juridice. De
pildă, este inadmisibil ca acelaşi fapt juridic să fie calificat, concomitent, în acelaşi sistem de drept
pozitiv, ca legal şi ilegal, deoarece una şi aceeaşi conduită nu poate să fie încadrată, simultan, ca
obligatorie şi interzisă. Această cerinţă fundamentală a oricărui sistem de drept este o expresie a
principiului justiţiei, deoarece legalitatea înseamnă respectarea obligaţiilor şi interdicţiilor.
· Conduita legală (respectiv, ilegală) reprezintă o aplicare a principiului noncontradicţiei în materie
juridică. Ea poate fi definită astfel: o conduită p este legală, dacă şi numai dacă, atunci când p este
obligatoriu acţiunea p este executată şi atunci când p este interzis acţiunea p nu este executată
(respectiv, o conduită este ilegală, dacă şi numai dacă p este obligatoriu şi p nu este executat sau p
este interzis şi p este executat) (Vezi: [55, p. 456-457]).
2.4. Principiul terţului exclus
Ca rezultat al acţiunii legilor obiective, realitatea ni se prezintă ca un ansamblu ordonat şi nu haotic
de obiecte şi fenomene. Ordinea lucrurilor îşi află reflectare în ordinea gândurilor. Întocmai după
cum obiectele şi fenomenele reale sunt ordonate (după specificul lor) în anumite clase, tot aşa
propoziţiile se grupează în sisteme de propoziţii, pe domenii de cunoaştere. Cea mai elementară, şi,
totodată, fundamen-tală, din trăsăturile ordinii obiective, aceea că fiecare obiect sau fenomen are un
anumit loc în ansamblul realităţii, se reflectă la nivelul gândirii raţionale în principiul terţului exclus.
În acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice propoziţie este sau adevărată, sau neadevărată,
sau acceptată, sau neacceptată într-un sistem de propoziţii, a treia posibilitate este exclusă
(terţul este exclus); sau: din două judecăţi contradictorii una e neapărat adevărată, fiindcă a
treia posibilitate nu există (tertium non datur).
Principiul terţului exclus a fost explicat de Aristotel în felul următor: „Dar nu e cu putinţă nici ca să
existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii, ci despre orice
obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat, sau negat fiecare predicat. Lucrul e evident, dacă ne
lămurim mai întâi ce înţelegem prin adevărat şi fals… Aşa că acela care spune despre ceva că este
sau nu este va trebui prin aceasta, implicit, să spună ceva adevărat sau ceva fals” [2, p. 156]. În
consecinţă, Aristotel a definit acest principiu astfel: „Principiul că un predicat trebuie să fie ori
afirmat, ori negat despre un subiect este cerut de demonstraţia care utilizează reducerea la
imposibil”; „orice afirmaţie şi orice negaţie este sau adevărată, sau falsă” (vezi: [9, p. 36]). Leibniz a
redat concludent legătura principiilor terţului exclus şi noncontradicţiei, pe care le distingea cu
claritate: „principiul necontradicţiei este, în general, o propoziţie este sau adevărată sau falsă, ceea
ce conţine două enunţuri adevărate: unul, că adevărul şi falsul nu sunt compatibile în aceeaşi
propoziţie, sau că o propoziţie nu ar putea să fie adevărată şi falsă în acelaşi timp; celălalt, că
opusul sau negaţia adevărului şi falsului nu sunt compatibile, sau că nu există mijlociu între adevărat
şi fals, sau că nu se poate ca o propoziţie să nu fie nici adevărată, nici falsă” (Idem).
Confuzia terţului exclus cu noncontradicţia „poate fi evitată astfel: principiul necontradicţiei afirmă
o imposibilitate, nu se poate să fie şi A şi non-A, de unde se deduce că, una din alternative fiind
adevărată, cealaltă este falsă. Definiţia necontradicţiei foloseşte modul imposibil şi conectivul şi,
favorizând numai inferenţa de la adevărat la fals. Principiul terţului exclus afirmă
o necesitate, trebuie să fie sau A, sau non-A, ceea ce duce la concluzia că, una din alternative fiind
falsă, cealaltă este adevărată. Acum se foloseşte modul necesar, conectivul sau şi inferenţa de la
fals la adevărat. Dacă nu se iau în consideraţie aceste precizări, nu se pot evita confuziile dintre cele
două exigenţe surori ale gândirii corecte” (idem, p. 36). Formularea o propoziţie este sau adevărată,
sau falsă sau din două propoziţii contradictorii este necesar ca una să fie adevărată şi cealaltă
falsă ne conving că cele două principii, al contradicţiei excluse (noncontradicţiei) şi al terţului exclus,
pot fi asociate într-un principiu, care a fost numit principiul combinat al noncontradicţiei şi terţului
exclus (idem, p. 37).

Formula principiului terţului exclus este   ( ). El se citeşte: „p sau non-p” („sau p, sau non-
p”). Dacă folosim semnul   în loc de “acceptat” şi semnul “Ú” (se citeşte „sau”) ori “w” (se citeşte
„sau…, sau…”) pentru disjuncţia logică, atunci formula  care se citeşte “este acceptat p sau
nu este acceptat p” (unde p este o propoziţie oarecare) redă, simbolic, principiul terţului exclus.
Formulele acestui principiu  ,   nu se contrazic, deoarece redau diverse aspecte ale
relaţiei subiect-obiect: logico-gnoseologice, axiologice sau pragmatice.
Principiul terţului exclus nu ne spune, care din cele două judecăţi p sau non–p e adevărată şi care e
falsă, acceptată sau neacceptată (respinsă). Acest principiu este un imperativ formal al gândirii:
numai experienţa, contactul cu realitatea precizează adevărul uneia şi falsitatea celeilalte,
acceptarea uneia şi respingerea celeilalte.
Când la două judecăţi se aplică principiul terţului exclus, e suficient să ştim că una din judecăţi e
falsă, pentru a şti fără altă cercetare că cealaltă e adevărată (şi invers). De asemenea, e suficient să
constatăm că persoana concretă nu e vinovată, pentru a putea spune, cu toată siguranţa, că enunţul
„persoana concretă e vinovată” este fals, fără a mai face probe de constatare. Respectarea
principiului terţului exclus oferă gândirii consecvenţă, capacitate de decizie riguroasă. Orice teorie
care îndeplineşte condiţiile respectării acestui principiu dispune de calitatea de a putea decide
univoc pentru orice propoziţie, privind integrarea sau neintegrarea ei într-un sistem conceptual.
În legătură cu dezvoltarea logicii polivalente (care operează cu mai mult de două valori de adevăr), a
fost abordată problema generalizării, extinderii principiilor noncontradicţiei şi terţului exclus. Aristotel
a luat în consideraţie numai situaţiile logice bipolare, ale proprietăţilor care sunt în raport de
contradicţie. P. Botezatu consideră că cele două principii pot fi convenabil extinse la situaţii mai
generale, în care se opun mai mult decât două proprietăţi. Acestea formează serii de proprietăţi
contrare intermediare între cele două extreme. În acest caz, principiul noncontradicţiei
„devine principiul excluziunii mutuale a termenilor opuşi: este imposibil ca unuia şi aceluiaşi obiect
să i se potrivească în acelaşi timp şi sub acelaşi raport două sau mai multe proprietăţi opuse. Iar
terţul exclus se extinde în termenul n+1 exclus (în cazul a n termeni prezenţi) alcătuind principiul
exhaustiunii colective a termenilor opuşi: este imposibil ca un lucru să nu posede nici una din
proprietăţile unei serii complete de însuşiri opuse” (idem, p. 38).
Analizând problema aplicării principiului terţului exclus în materie juridică, trebuie să avem în vedere
particularităţile domeniului de referinţă: acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu asupra
persoanelor; vârsta, starea socială, psihică a persoanelor ş. a., de vinovăţie sau nevinovăţie. Spre
exemplu, din punct de vedere juridic, starea unei persoane poate fi
de responsabilitate sau iresponsabilitate, o faptă ilicită poate fi săvârşită
cu vinovăţie sau nevinovăţie.
Principiul terţului exclus are o mare importanţă în activitatea juridică, care prevede luare de decizii în
mod principial şi categoric.
· Pe baza alternativei (principiului ori-ori) se fondează practica juridică. Încă în antichitate (de
exemplu, în Grecia Antică) pedeapsa se stabilea de către judecată numai după pronunţarea prin vot
a vinovăţiei ori nevinovăţiei subiectului, de exemplu, a cetăţeanului liber. Alternativa se foloseşte şi
în activitatea judecătorească contemporană: judecata stabileşte faptul săvârşirii ori nesăvârşirii unei
infracţiuni; stabileşte prezenţa ori absenţa bănuitului la locul crimei; este vinovat ori nu-şi recunoaşte
bănuitul vinovăţia; îşi recunoaşte ori nu-şi recunoaşte paternitatea reclamatul ş. a.
· În activitatea de legiferare apar situaţii de alternativă: este cvorum ori nu este, întrebarea este
înscrisă pe ordinea de zi ori nu se înscrie, actul decizional este adoptat ori nu este adoptat;
preşedintele statului dizolvă Parlamentul ori nu-l dizolvă (art. 85 al Constituţiei RM) ş. a.
2.5. Principiul raţiunii suficiente
Orice lucru este dependent, în acţiunea şi manifestările sale, de anumiţi factori materiali, ceea ce se
numeşte interdependenţă, conexiune universală („determinism”).
Interdependenţa dintre lucrurile sensibile se reflectă, la nivelul gândirii abstracte, în legea
denumită principiul raţiunii suficiente. După cum în realitatea obiectivă nu există nici o schimbare
fără o anumită cauză, tot aşa, la nivel raţional, admiterea sau respingerea unui enunţ nu se face fără
un temei.
Prin raţiune suficientă se înţelege acel temei satisfăcător, acea bază logică suficientă, în
conformitate cu care o aserţiune este acceptată sau respinsă, o judecată este considerată
adevărată sau neadevărată.
Principiul raţiunii suficiente, formulat de Leibniz, se conţine în următorul fragment: „Raţionamentele
noastre sunt întemeiate pe două mari principii, principiul contradicţiei, în virtutea căruia
socotim fals tot ce cuprinde în sine o contradicţie, şi adevărat, ceea ce este opus falsului, adică în
contradicţie cu acesta; şi principiul raţiunii suficiente, în virtutea căruia considerăm că nici un fapt nu
poate fi adevărat sau real, nici o propoziţie veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă
pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea, de cele mai multe ori nu pot fi
cunoscute” [38, § 31, 32].
În plan ontologic, principiul raţiunii suficiente reprezintă o concretizare a principiului determinismului
şi poate fi formulat astfel: „nimic nu este fără raţiune; orice lucru are un temei, în virtutea căruia
există”.
În plan logic, principiul raţiunii suficiente exprimă relaţii de interdependenţă dintre idei, dintre
conţinutul propoziţiilor logice (care enunţă stările lucrurilor), anume: valoarea logică
a condiţiei (propoziţiei condiţionante) este asociată cu valoarea logică a consecinţei (propoziţiei
condiţionate).
Fiind dată o propoziţie oarecare Q, spunem că ea dispune de un temei suficient P (care reprezintă
una sau mai multe propoziţii), dacă dat fiind adevărul lui P, devine imposibil ca Q să nu fie
adevărată, iar falsitatea lui Q exclude adevărul lui P.
Exemple:

1.Dacă omul are febră (P) , atunci el este bolnav (Q), iar dacă omul nu este bolnav ( ), atunci el nu
are febră ( );
2.Dacă în timpul comiterii unei fapte penale făptuitorul ei se află în stare de iresponsabilitate (P),
atunci el nu va fi supus răspunderii penale (Q), iar dacă făptuitorul este supus răspunderii penale (
), înseamnă că în timpul comiterii faptei penale el se afla în stare de responsabilitate ( ).
Specificul principiului raţiunii suficiente constă în aceea că el asigură întemeierea, fundamentarea
raţionamentelor, dar nu şi corectitudinea lor formală, deoarece claritatea, precizia, coerenţa,
consistenţa, consecvenţa demersurilor logice sunt asigurate de aplicarea principiilor identităţii,
noncontradicţiei şi terţului exclus. Altfel spus, „principiul raţiunii suficiente asigură nu atât
corectitudinea gândirii, cât întemeierea ei. Raţionamentul poate fi corect după formă, dar
neîntemeiat de către premisele sale… Pentru a-i asigura o veridicitate certă, e necesar să
întemeiem adevărul premiselor, fiindcă, dacă premisele vor fi adevărate, iar raţionamentul valid,
atunci şi concluzia va fi cert adevărată… De aceea, în cadrul logicii, e necesar să distingem între
corectitudinea şi întemeierea gândirii” [68, p. 236]. Deci din punct de vedere logic, orice adevăr,
pentru a fi întemeiat, trebuie să se sprijine pe alte adevăruri.
Aspectul formal al principiului raţiunii suficiente reprezintă subiectul multor discuţii dintre
reprezentanţii diferitor curente ale logicii moderne. Majoritatea specialiştilor consideră că însăşi
exigenţa condiţionării nu poate fi exprimată într-o formulă de logică matematică, că raţiunea
suficientă nu este o lege în formă logică, ci doar o normă, o recomandare: orice propoziţie trebuie
admisă (sau respinsă) în virtutea unui temei, pe baza unor argumente (Vezi: [9, p. 41]; [25, p. 93]).
Totuşi unii autori nu neagă posibilitatea formalizării exacte şi complete (în cadrul logicii predicatelor)
a principiului raţiunii suficiente (vezi, de pildă: [67, p. 61, 133]).
Considerăm că aspectul formal al condiţionării poate fi, aproximativ, exprimat cu ajutorul propoziţiilor
condiţionale (din logica enunţurilor).

În cazul condiţiei suficiente, poate fi utilizată următoarea formulă: (P®Q)º( ® ) (se citeşte: dacă

P, atunci Q şi este echivalentă cu formula dacă non-Q, atunci non-P). Această formulă poate fi
interpretată astfel: Propoziţia P este raţiune suficientă pentru propoziţia Q, cu condiţia că adevărul
propoziţiei Q decurge cu necesitate doar din adevărul propoziţiei P (adică propoziţia P fiind
adevărată, este exclus ca, în acelaşi timp, propoziţia Q să fie falsă), deoarece falsitatea propoziţiei P
nu determină univoc valoarea de adevăr a propoziţiei Q (adică falsitatea propoziţiei P nu exclude
adevărul sau falsitatea propoziţiei Q). Deci nu putem obţine o întemeiere sigură a propoziţiei Q
decât cu condiţia ca propoziţia P să fie adevărată. În acelaşi timp, propoziţia non-Q este raţiune
suficientă pentru propoziţia non-P, ceea ce înseamnă că falsitatea propoziţiei P decurge cu
necesitate doar din falsitatea propoziţiei Q, adică fiind falsă propoziţia Q, este exclus ca, în acelaşi
timp, propoziţia P să fie adevărată. Deci nu putem, cu siguranţă, demonstra
falsitatea propoziţiei P decât cu condiţia falsităţii propoziţiei Q.
Aşadar, raţiunea suficientă este un principiu al raţionalităţii, care exprimă interdependenţa
valorică a anumitor propoziţii logice: adevărul propoziţiei determinate (consecinţei) depinde
de adevărul propoziţiei determinante (condiţiei), iar falsitatea propoziţiei determinante
(condiţiei) depinde de falsitatea propoziţiei determinate (consecinţei).
Din cele expuse mai sus putem formula următoarea regulă:

Dacă o propoziţie condiţională nu reprezintă o interpretare a formulei (P®Q)º( ®

) înseamnă că ea nu exprimă o raţiune suficientă.
Exemple:
1. Dacă în momentul comiterii unei fapte penale, făptuitorul ei nu a împlinit 14 ani (P), atunci el nu
poate fi supus răspunderii penale (Q)”. Dacă această propoziţie exprimă o condiţie suficientă, atunci
ea trebuie să fie echivalentă cu propoziţia “dacă făptuitorul poate fi supus răspunderii penale ( )
înseamnă că el a împlinit 14 ani ( ). Ambele propoziţii sunt echivalente, deci P este o raţiune
suficientă pentru Q.
2. Dacă o persoană a comis o acţiune infracţională (P), atunci ea este supusă răspunderii penale
(Q). Comparăm această propoziţie cu următoarea: dacă o persoană nu este supusă răspunderii
penale ( ), atunci ea nu a comis o acţiune infracţională ( ). Acest enunţ nu exprimă o condiţie
suficientă, deoarece există persoane care au comis acţiuni infracţionale, dar sunt eliberate de
răspundere penală, de pildă, minorii care, în momentul comiterii acţiunii infracţionale, nu au împlinit
14 ani.
În afară de condiţia suficientă, mai există condiţiile: necesară, necesară şi suficientă (suficientă şi
necesară) ş. a.
Condiţia necesară nu admite ca propoziţia condiţionată (consecinţa) (Q) să fie adevărată, atunci
când propoziţia condiţionantă (condiţia) (P) este falsă. De pildă, e necesar ca o persoană să aibă
studii medii (P) pentru ca ea să poată deveni student al unei instituţii superioare de învăţământ (Q).
Adică, dacă o persoană nu are studii medii ( ), ea nu poate deveni student al unei instituţii
superioare de învăţământ ( ). De asemenea, e necesar ca o persoană să comită o faptă ilicită (P)
pentru ca ea să fie sancţionată (penal, civil ş. a.) (Q); în caz contrar ( ), persoana respectivă nu va
fi sancţionată (penal, civil ş. a.) ( ).
Condiţia necesară (dar nu şi suficientă) e redată de formula “numai dacă P, atunci Q”, ceea ce
înseamnă că dacă nu e adevărată propoziţia P, atunci nu poate fi adevărată nici propoziţia Q sau,
simbolic: (P ¬ Q) º ( ® ), (se citeşte: numai dacă P, atunci Q şi este echivalentă cu
formula dacă non-P, atunci non-Q).
Exemplu:
Indiferent de domeniul juridic (civil, penal, administrativ, financiar etc.) în care are loc, răspunderea
juridică survine (Q) numai atunci când sunt întrunite anumite condiţii (P) (vezi: [18, p. 86).
Deci, atunci când nu sunt întrunite anumite condiţii ( ), răspunderea juridică nu survine, indiferent
de domeniul juridic (civil, penal, administrativ, financiar etc. ( )).
Condiţia necesară şi suficientă (suficientă şi necesară) satisface ambele
condiţii: suficientă şi necesară. În limbajul logic, această condiţionare se exprimă cu ajutorul
propoziţiei bicondiţionale “dacă şi numai dacă P, atunci Q” şi poate fi redată prin formula: (P « Q) º (
« ) (se citeşte dacă şi numai dacă P, atunci Q şi este echivalentă cu formula dacă şi numai dacă
non-P, atunci non-Q).
Exemple:
Dacă şi numai dacă o persoană a comis o faptă ilicită cu vinovăţie (P), atunci ea este sancţionată
(Q);

Dacă şi numai dacă o persoană nu a comis o faptă ilicită cu vinovăţie ( ), atunci ea nu este
sancţionată ( ).
În discursurile curente, uneori este dificil să distingem cu claritate condiţiile necesare de
cele suficiente şi necesare. Propunem următoarea formulă prescurtată care exprimă
condiţia suficientă şi necesară:(P ® Q) Ù ( ® ) (se citeşte “dacă P, atunci Q şi dacă non-P,
atunci non-Q”).
Exemplu: Dacă o persoană a comis o faptă penală cu vinovăţie (P), atunci ea este supusă
răspunderii penale (Q), iar dacă o persoană nu a comis o faptă penală cu vinovăţie ( ), atunci ea
nu este supusă răspunderii penale ( ).
Din cele expuse mai sus, conchidem că principala condiţie impusă de principiul raţiunii
suficiente constă în a nu accepta (respectiv, a nu respinge) o propoziţie decât dacă dispunem
de un temei capable să justifice acceptarea (respectiv, respingerea) acestei propoziţii (Vezi,
de pildă: [5, p. 11]).
Aşadar, principiul raţiunii suficiente contribuie la aceea ca gândurile noastre să decurgă logic unul
din altul, să fie întemeiate pe propoziţii (judecăţi) despre adevărul cărora nu se îndoieşte nimeni.
Acestor cerinţe le corespund anumite tipuri de judecăţi-argumente: axiome, legi, reguli, definiţii ş. a.
Axiomele sunt propoziţii care exprimă un adevăr fundamental, evident, admis fără
demonstraţie, de pildă, „întregul este mai mare decât o parte a lui”; „două mărimi egale cu a
treia, sunt egale între ele”; „ceea ce este caracteristic pentru toată clasa de obiecte este
caracteristic şi pentru fiecare element”.
Legile sunt judecăţi care reflectă legăturile, relaţiile esenţiale, necesare, generale, stabile
dintre obiectele şi fenomenele naturii, societăţii, gândirii, de pildă, legea contrapoziţiei în
logica enunţurilor.
Regulile sunt judecăţi care exprimă norme, exigenţe ş. a. după care se desfăşoară anumite
acţiuni, proceduri, procese raţionale, de pildă, regulile termenilor şi premiselor în silogismul
categoric, regulile distribuirii termenilor (subiectului şi predicatului) în propoziţiile categorice.
Definiţiile sunt propoziţii logice care oferă semnificaţia precisă a cuvintelor, noţiunilor,
expresiilor utilizate în activitatea raţională, de pildă, faptă ilicită este acţiunea sau inacţiunea
unei persoane fizice sau juridice, prin care se încalcă o normă de conduită obligatorie.
În concluzie, recomandăm a reţine unele idei cu privire la importanţa principiului raţiunii suficiente:
„Principiul raţiunii suficiente, aplicat consecvent, ne recomandă, pe de o parte, să nu acceptăm ca
adevăruri aserţiuni nedemonstrate, şi pe de altă parte, să acceptăm propoziţiile demonstrate, acelea
pentru care ni se oferă temeiuri suficiente. Aceste două reguli, alături de altele,
caracterizează spiritul ştiinţific, încrederea în cunoaşterea ştiinţifică. A accepta ca adevărate idei
nedemonstrate (misticism, iraţionalism) sau a ne îndoi de ceea ce este dovedit (scepticism,
agnosticism) constituie încălcări ale principiului raţiunii suficiente” [9, p. 43].
Principiul raţiunii suficiente este baza metodologică a activităţii juridice. Însăşi ideea
de drept, legitate, ordine de drept are ca scop stabilitatea societăţii şi a relaţiilor sociale, instaurarea
principiilor libertăţii, echităţii, umanismului etc. Deci principiile dreptului obiectiv sunt raţiunea
suficientă care determină normele dreptului pozitiv.
· Necesitatea apărării omului de la intervenţiile ilegale din partea persoanelor fizice sau juridice este
raţiune suficientă pentru crearea sistemului organelor de ocrotire a normelor de drept cu instituţiile,
mijloacele, garanţiile de rigoare – juridice şi statale. Examinând problemele delincvenţei şi
răspunderii juridice, este necesar să aplicăm corect cerinţele principiului raţiunii suficiente.
· Pericolul social, prejudiciul sunt notele obiective principale, care definesc delictul, infracţiunea şi
reprezintă raţiunea obiectivă ce delimitează licitul de ilicit, iar gradul de pericol social, măsura
prejudiciului delimitează formele ilicitului juridic – civil, administrativ, penal etc.
· Răspunderea juridică, de asemenea, se manifestă ca o aplicare a principiului raţiunii suficiente în
materie juridică, deoarece pentru declanşarea răspunderii juridice este nevoie de existenţa
cumulativă a unor condiţii obiective şi subiective. Răspunderea juridică intervine numai în cazul unei
conduite ilicite, adică a unui comportament care nu este conform prevederilor legale şi care
provoacă anumite prejudicii persoanelor, colectivităţilor, organelor administrative etc. (condiţia
obiectivă a răspunderii juridice). Temeiul subiectiv al răspunderii juridice îl constituie vinovăţia –
recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ(aspectul intelictiv al vinovăţiei),
dea manifesta un act de voinţă, a-şi alege o anumită comportare în raport cu scopurile urmărite în
mod conştient, de a-şi asuma riscul acestui comportament (aspectul volitiv al vinovăţiei)etc.
Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârşirii unui act ilicit, dar fără vinovăţie. De
pildă, minoritatea exclude răspunderea, pe temeiul insuficientului discernământ şi a precarei
experienţe de viaţă; alinaţia mintală este cauză de iresponsabilitate; cazul fortuit, constrângerea
morală, starea de necesitate, legitima apărare sunt, de asemenea, împrejurări care exclud
răspunderea juridică, bazată pe factori de ordin biologic-fiziologic, produse ca urmare a unor
presiuni exterioare ş. a. (vezi, de pildă: [54, p. 326-327]).
Deci, persoanele fizice şi juridice sunt supuse răspunderii juridice (respectiv, nu sunt supuse
răspunderii juridice) în virtutea aplicării principiului raţiunii suficiente în materie juridică.
· Principiul raţiunii suficiente, de asemenea, se particularizează în principiile justiţiei, egalităţii,
accesului liber în justiţie, prezumţiei nevinovăţiei ş. a. De exemplu, prezumţia nevinovăţiei
stipulează: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa
va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate
garanţiile necesare apărării sale” (art. 21 al Constituţiei RM).
· În practica judiciară, cauza poate fi examinată, dacă sunt raţiuni (temeiuri de fapt şi temeiuri de
drept suficiente). În legislaţie este utilizat însuşi termenul “raţiune suficientă”. Astfel, în cursul
procesului penal, faţă de inculpat, atunci când sunt raţiuni suficiente, se aplică măsuri de reprimare.
În dosarele ce conţin afirmaţii despre vinovăţia acuzatului trebuie să fie înregistrate date faptice
suficiente pentru învinuire. În caz contrar, învinuirea nu poate fi apreciată ca justă. Pronunţarea unei
sentinţe sau a unei hotărâri motivate este un principiu al dreptului procesual. Raporturile juridice
civile, de asemenea, sunt determinate de anumite raţiuni suficiente: ele apar numai atunci când sunt
întrunite cumulativ următoarele premise (de fapt şi de drept):
1. existenţa normei de drept civil care transformă un raport social în raport juridic civil;
2. existenţa subiectelor de drept – persoane fizice sau juridice;
3. existenţa unui fapt juridic care: declanşează naşterea, modifică ori desfiinţează raportul de drept
respectiv (Vezi, de pildă: [18, p. 216]).
În fine, principiile logicii formale au o mare importanţă pentru logica probaţiunii. Ea cercetează
procesul de probaţiune judiciară ca tip concret de activitate raţională bazată pe legile şi formele
gândirii abstracte.
Din cele expuse mai sus putem formula următoarea concluzie: condiţiile necesare (dar nu şi
suficiente) pentru a gândi logic-corect sunt specifice pentru fiecare principiu logic. Principiul identităţii
impune gândirii cerinţa ca în cadrul unui act raţional formele logice să rămână invariabile, adică să-
şi păstreze întotdeauna trăsăturile, conţinutul, înţelesul, sistemul de referinţă, valoarea de
adevăr. Principiul noncontradicţiei cere a nu accepta argumentări în care nu se poate distinge între
adevărul şi falsul propoziţiilor contrare. Principiul terţului exclus ne obligă să manifestăm
consecvenţă, să decidem riguros dacă un enunţ are sau nu are valoare de adevăr. În sfârşit,
principiul raţiunii suficiente reprezintă imperativul raţional de a nu se accepta sau a nu se respinge
nici o propoziţie dacă nu există un temei satisfăcător.
Aşadar, aplicarea celor patru principii logice fundamentale acordă gândirii claritate, precizie,
coerenţă, consistenţă, consecvenţă, capacitate de decizie riguroasă, temei valoric şi pragmatic în
activitatea raţională în cadrul anchetei, în procesul de selectare, cercetare şi apreciere (evaluare) a
probelor, înlătură contradicţiile şi confuziile care survin în acest proces etc.