Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Toate ştiinţele contemporane conţin anumite legi care reflectă raporturi necesare, stabile, generale,
esenţiale, repetabile dintre fenomenele pe care le studiază, de pildă, legile Boyle-Mariotte, Gay-
Lussac, Hooke (în fizică) etc. Asemenea legi există şi în logică.
La baza raţionării stau anumite condiţii formale generale, numite principii logice. Acestea sunt
obiectul de studiu al prezentului capitol.
2.1. Noţiunea principiu logic
Problema fundamentală a logicii o reprezintă corectitudinea gândirii, validitatea inferenţelor
(raţionamentelor). Gândirea discursivă conţine variate operaţii logice, iar corectitudinea ei depinde
de anumite cerinţe. Există anumite cerinţe fundamentale ce stau la baza cunoaşterii şi raţionalităţii
umane, indiferent de domeniul activităţii cognitive şi conţinutul concret al gândirii. Acestea reprezintă
anumite norme de maximă generalitate ale validităţii raţionale, care sunt exprimate de principiile
logice.
Principiul ca atare este o idee sau o lege fundamentală, de maximă generalitate, ce stă la
baza celorlalte idei, legi şi reguli dintr-un domeniu al cunoaşterii.
În logica generală au fost formulate patru legi fundamentale ale raţionării, numite principii, a căror
respectare determină corectitudinea şi certitudinea gândirii:
1. principiul identităţii;
2. principiul noncontradicţiei;
3. principiul terţului exclus;
4. principiul raţiunii suficiente.
Principiul logic este o condiţie necesară a gândirii abstracte, criteriu fundamental prin care
distingem între corect şi incorect, un reper pentru alte forme şi condiţii de raţionalitate.
Cele 4 principii conţin două condiţii fundamentale: „în acelaşi timp” şi „sub acelaşi raport” şi sunt
denumite „coordonatele fundamentale ale logicii formale” (vezi, de pildă:[25, p. 85]).
Primele trei principii au fost formulate de Aristotel, iar al patrulea de – Leibniz. Fiecare principii are
trei formulări: ontologică (referitoare la anumite aspecte ale realităţii), gnoseologică (referitoare la
conţinutul noţiunilor, judecăţilor) şi logică (referitoare la structura, forma gândirii abstracte).
Principiile logice prezintă următoarele caracteristici generale:
· sunt fundamentale în raport cu toate celelalte legi şi reguli logice, care particularizează principiile
logice la diferite operaţii raţionale cum sunt: definirea, clasificarea, demonstraţia ş. a.;
· sunt fundamentale în raport cu propoziţiile adevărate, acestea fiind determinate de cerinţele
principiilor logice. De exemplu, propoziţia adevărată „tâlhăria este infracţiune” va rămâne adevărată,
dacă şi numai dacă notele definitorii ale tâlhăriei şi legea penală sunt invariabile în spaţiu şi timp
(identice cu sine);
· sunt formale, ceea ce înseamnă că ele determină doar structura proceselor mintale şi nu se referă
la conţinutul gândirii. Când se spune, de pildă, că „vânzarea de către unul dintre părinţi, fără acordul
celorlalţi membri ai familiei, a apartamentului ce aparţine întregii familii este sau nu este un delict
civil”, cu siguranţă ştim că doar una dintre alternative este adevărată, şi nimic nu aflăm despre
vânzare, delictul civil etc.;
· fiind legi de maximă generalitate, ele nu pot fi derivate din alte legi, mai generale. Principiile logice
pot fi întemeiate doar indirect; negarea lor antrenează consecinţe absurde şi, de aceea, nu poate fi
acceptată;
· sunt condiţii necesare ale gândirii abstracte. Operaţiile logice sunt valide numai dacă satisfac
cerinţele principiilor logice. Cele patru principii asigură caracterul logic la nivelul global al gândirii
intuitive, elementare. „Cu toate că nu reprezintă nicidecum un sistem încheiat, ci unul susceptibil de
îmbogăţire, ele dirijează cu succes gândirea în demersurile de cunoaştere” [62, p. 36].
În cadrul logicii simbolice a apărut o tendinţă de a reduce principiile la rangul unor legi logice
ordinare. Totuşi logica actuală, inclusiv logica matematică (logistica), întregul proces de construire a
logicii implică intervenţia celor patru principii (Vezi, de pildă: [9, p. 44-45]; [66, p. 57-61]; [65, p. 22-
23]).
2.2. Principiul identităţii
Orice obiect (lucru, fenomen, eveniment, proces) se află într-o permanentă schimbare, iar, în
anumite limite (intervale) temporale şi, sub anumite raporturi, dispune de invariabilitate, stabilitate
relativă, deci este ceea ce este, adică identic cu sine. De exemplu, pe parcursul vieţii sale, fiecare
fiinţă umană suportă variate şi multiple schimbări bio-psiho-sociale, dar rămâne, totuşi, acelaşi om,
aceeaşi persoană. De asemenea, în diverse faze ale unui proces penal unitar, anume aceeaşi
persoană fizică este considerată bănuit, inculpat, învinuit, condamnat. Această însuşire a lucrurilor
de a-şi conserva esenţa, de a persista, adică de a rămâne relativ aceleaşi, observată de oameni în
decursul experienţei lor multimilenare, s-a fixat în gândire ca cerinţă fundamentală de a păstra
ideilor, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, un conţinut constant. Această normă s-a constituit
drept principiul identităţii.
Aristotel a analizat diverse aspecte ale problemei identităţii. Aspectul ontologic al principiului
identităţii a fost exprimat astfel: „Cuvântul Acelaşi, Identic se întrebuinţează mai întâi în sens
accidental… Pe lângă Acelaşi, Identicul în sens accidental, mai e Identicul în sine, care se
întrebuinţează în atâtea sensuri câte are şi Unul în sine. Căci Identicul în sine se zice despre
lucrurile a căror materie e una, fie ca specie, fie ca număr, cât şi despre aceea a căror substanţă
este una. De aici reiese limpede că identitatea este un fel de unitate, o unitate de existenţă a unei
pluralităţi sau aceea care rezultă din considerarea mai multor lucruri ca unul, ca atunci când spunem
că un lucru e identic cu sine, caz în care acelaşi lucru e socotit ca două lucruri” [2, p. 187,188].
Aspectul logic al principiului identităţii a fost examinat de Aristotel în legătură cu teoria noţiunilor, cu
critica (în cadrul acestei teorii) concepţiilor relativiste „care împiedică orice determinare precisă a
lucrurilor cu ajutorul gândirii” (idem, p. 144).
Aristotel considera că gândirea poate fi valabilă numai dacă se bazează pe termeni precişi, bine
determinaţi, deoarece “e peste putinţă să gândeşti dacă nu te gândeşti la un anumit lucru. Pentru ca
aceasta să fie posibil, trebuie ca fiecărui lucru anumit să i se dea un nume anumit. Să rămână deci
stabilit… că cuvântul trebuie să aibă un sens, şi anume un sens determinat” (idem, p. 133). Acest
fragment exprimă aspectul logic al principiului identităţii.
Cu toată claritatea, principiul identităţii a fost formulat de Leibniz astfel: „Fiecare lucru este ceea ce
este… A este A, B este B. Voi fi ceea ce voi fi. Am scris ceea ce am scris. Şi nimic în versuri ca şi în
proză este nimic… Non–A este non–A… Dacă A este non-B, urmează că A este non-B…” (Vezi:
[9, p. 28]). Simbolic, principiul identităţii este redat de formulele AºA (se citeşte „A este identic
cu A”); A®A (se citeşte „dacă A, atunci A”).
Propunem următoarea definiţie a principiului identităţii:
În acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice obiect abstract, orice formă logică (noţiune,
propoziţie logică, ipoteză ş. a.) în cadrul unui act de gândire sunt identice cu ele însele – A
este A.
Principala cerinţă a principiului identităţii constă în aceea ca, în cadrul unui demers raţional (discuţie,
inferenţă, pledoarie ş. a.), obiectul gândirii să rămână acelaşi, termenii pe care îi folosim, propoziţiile
pe care le enunţăm să-şi păstreze acelaşi înţeles, aceeaşi valoare de adevăr. Astfel, dacă în cadrul
unei analize admitem că „persoana x este vinovată”, atunci gândirea însăşi ne obligă ca această
judecată s-o păstrăm ca adevărată tot timpul discuţiilor noastre.
Nerespectarea principiului identităţii generează confuzii, nesiguranţă. De exemplu,
propoziţia Studentul ascultă lecţia pare a fi identică cu propoziţia Studentul ascultă lectorul (în
realitate, însă, conţinutul propoziţiilor este diferit, deoarece lectorul poate vorbi cu studentul şi în
afară de lecţie). La fel, şi judecăţile Orice propoziţie exprimă un gând terminat, Orice propoziţie
exprimă o judecată par a fi identice, dar în realitate sunt diferite, deoarece propoziţiile interogative,
axiologice etc. nu sunt propoziţii cognitive.
Respectarea principiului identităţii asigură claritatea şi precizia, univocitatea gândirii. Fără claritate şi
precizie gândirea nu are un obiect determinat, nu are continuitate. Există o serie de erori logice
(paralogisme şi sofisme) care sunt consecinţa nerespectării principiului identităţii, a interpretării
incorecte a construcţiilor verbale – a cuvintelor, propoziţiilor, frazelor etc. Ele se numesc sofisme de
limbaj sau ale ambiguităţii.
Există câteva tipuri de sofisme de limbaj: echivocaţia, amfibolia, accentul (accentuarea greşită) ş. a.
(Vezi, de pildă:[5, p. 106-108]; [53, p. 23-38]).
Echivocaţia este o eroare provocată de omonimie, adică de folosirea unui termen cu sensuri
diferite sau pentru referenţi diferiţi.
Exemplu:
Toate metalele sunt elemente chimice;
Alama este metal;
Simbolic, acest principiu este notat cu formulele , sau , în care semnele “Ù”,
“×” reprezintă conjuncţia logică (“şi”) şi care se citesc „ nu este adevărat p şi p¢” sau “nu e
adevărat p şi non-p”. Aspectul ontologic al principiului noncontradicţiei a fost formulat de Aristotel
astfel: „… este peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se
potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat… Acest principiu e cel mai sigur din toate,
căci el cuprinde în sine caracteristicile arătate mai sus. Într-adevăr, e peste putinţă ca un om să-şi
poată închipui că unul şi acelaşi lucru este şi totodată nu este” [2, p. 129].
Aspectul logic al principiului noncontradicţiei este exprimat în următoarele fragmente: „…principiului
potrivit căruia două judecăţi contradictoriu opuse nu pot fi adevărate este cel mai sigur din toate…;
…este inadmisibil că două enunţări contradictorii pot fi totodată adevărate despre acelaşi obiect…;
…este peste putinţă ca într-o enunţare adevărată să afirmăm şi să negăm acelaşi lucru…” (Idem, p.
155,156). Leibniz considera că cerinţa noncontradicţiei este forma negativă a identităţii, deoarece o
propoziţie nu poate fi adevărată şi falsă în acelaşi timp (vezi: [9, p. 32]). În formularea principiului
noncontradicţiei apar două restricţii. Prima din ele, în acelaşi timp, marchează faptul că anumite
însuşiri incompatibile pot, totuşi, fi atribuite aceluiaşi obiect, dar în perioade de timp diferite. De pildă,
unul şi acelaşi om este tânăr la o anumită vârstă şi bătrân la o altă; acelaşi bărbat, în diferite
perioade ale vieţii lui, poate avea stări civile contrare: celibatar, căsătorit, divorţat, vădan. Cea de a
doua – sub acelaşi raport, este o restricţie a principiului identităţii referitoare la cuvintele care
exprimă însuşirile: ele trebuie înţelese univoc, altfel incompatibilitatea lor poate fi doar aparentă (de
pildă, în acelaşi timp, acelaşi om poate fi tânăr ca vârstă şi bătrân ca înfăţişare, acelaşi student
poate fi bine pregătit la o disciplină şi slab pregătit la alta etc.). În cazul nerespectării acestui
principiu apare o contradicţie logică şi, drept urmare, se pierde orice posibilitate de a mai deosebi
adevărul de fals (să acceptăm, de exemplu, că un fapt juridic este, în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport, infracţiune şi non-infracţiune. Dacă am admis existenţa infracţiunii-non-infracţiunii, nu mai
putem respinge nici un fel de afirmare despre infracţiunile-non-infracţiuni, oricât de absurdă ne-ar
părea). Iată de ce respectarea acestui principiu are o importanţă deosebită. Dacă într-o teorie
(sistem de propoziţii ce tind să explice unul sau mai multe fenomene) sau într-o demonstraţie se
constată o contradicţie logică, teoria sau demonstraţia în cauză trebuie înlăturată ca logic-incorectă,
deoarece ea devine o sursă de erori. Acestea sunt generate de imposibilitatea de a mai distinge în
interiorul acestei teorii sau demonstraţii adevărul de fals. Principiul noncontradicţiei are o importanţă
deosebită în analiza validităţii inferenţelor: dacă o inferenţă produce o contradicţie logică, ea este
sigur nevalidă. Respectarea strictă a principiului noncontradicţiei conferă gândirii coerenţă,
consistenţă. Totodată, trebuie să subliniem că realitatea obiectivă conţine anumite obiecte şi
fenomene de natură „duală”, cu caracter contradictoriu. De exemplu, lumina este, în acelaşi timp,
sub acelaşi raport spaţial ondulatorie şi corpusculară. Acest fapt reflectă caracterul esenţial şi
obiectiv al proceselor subatomice care sunt cercetate cu ajutorul metodei complementarităţii,
propuse de N. Bohr. Dacă afirmăm că lumina e corpusculară şi ondulatorie, nu intervine nici o
contradicţie logică. Aceasta e o judecată care reflectă un fapt real unitar, stabilit experimental.
Contradicţia logică s-ar produce dacă, de rând cu prima afirmare, am face şi a doua care neagă: nu
e adevărat că lumina e corpusculară şi ondulatorie. Gândirea corectă trebuie să evite contradicţiile
subiective, adică acele enunţuri care nu reflectă caracterul „dual” al unor fenomene obiective (privite
concomitent sub acelaşi unghi de vedere), ci reprezintă pur şi simplu o deficienţă a gândirii.
Constatăm numeroase aplicaţii ale principiului noncontradicţiei în diverse domenii ale dreptului, cum
ar fi: alcătuirea sistemelor de drept, structura actelor juridice, raţionamente care se formulează de
părţi cu prilejul procedurilor judiciare şi prin care se fixează drepturile şi obligaţiile contestate ş. a.
(vezi: [22, p. 73]).
· Principiul noncontradicţiei se manifestă ca mijloc raţional indispensabil şi eficient în practica
judiciară. El stă la baza alibiului (învinuitul în momentul comiterii infracţiunii nu este prezent la locul
infracţiunii, ceea ce exclude implicarea lui în crimă). Conform acestui principiu sunt depăşite
contradicţiile în depoziţiile participanţilor (martorilor, învinuitului, pătimaşului) în cadrul anchetei, a
dezbaterilor judiciare. Inadmisibile sunt contradicţiile în textele sentinţelor, hotărârilor judecătoreşti,
actele juridice procesuale.
· Admiterea contradicţiilor în deciziile judiciare şi actele juridice au drept consecinţă denaturarea
stării de fapt ce nu corespunde principiilor dreptăţii, echităţii etc.
· De asemenea, nu se admit contradicţii logice în procesele de calificare (de către reprezentanţii
organelor de anchetă şi judiciare) a faptelor ilicite, comise de către persoanele fizice sau juridice. De
pildă, este inadmisibil ca acelaşi fapt juridic să fie calificat, concomitent, în acelaşi sistem de drept
pozitiv, ca legal şi ilegal, deoarece una şi aceeaşi conduită nu poate să fie încadrată, simultan, ca
obligatorie şi interzisă. Această cerinţă fundamentală a oricărui sistem de drept este o expresie a
principiului justiţiei, deoarece legalitatea înseamnă respectarea obligaţiilor şi interdicţiilor.
· Conduita legală (respectiv, ilegală) reprezintă o aplicare a principiului noncontradicţiei în materie
juridică. Ea poate fi definită astfel: o conduită p este legală, dacă şi numai dacă, atunci când p este
obligatoriu acţiunea p este executată şi atunci când p este interzis acţiunea p nu este executată
(respectiv, o conduită este ilegală, dacă şi numai dacă p este obligatoriu şi p nu este executat sau p
este interzis şi p este executat) (Vezi: [55, p. 456-457]).
2.4. Principiul terţului exclus
Ca rezultat al acţiunii legilor obiective, realitatea ni se prezintă ca un ansamblu ordonat şi nu haotic
de obiecte şi fenomene. Ordinea lucrurilor îşi află reflectare în ordinea gândurilor. Întocmai după
cum obiectele şi fenomenele reale sunt ordonate (după specificul lor) în anumite clase, tot aşa
propoziţiile se grupează în sisteme de propoziţii, pe domenii de cunoaştere. Cea mai elementară, şi,
totodată, fundamen-tală, din trăsăturile ordinii obiective, aceea că fiecare obiect sau fenomen are un
anumit loc în ansamblul realităţii, se reflectă la nivelul gândirii raţionale în principiul terţului exclus.
În acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice propoziţie este sau adevărată, sau neadevărată,
sau acceptată, sau neacceptată într-un sistem de propoziţii, a treia posibilitate este exclusă
(terţul este exclus); sau: din două judecăţi contradictorii una e neapărat adevărată, fiindcă a
treia posibilitate nu există (tertium non datur).
Principiul terţului exclus a fost explicat de Aristotel în felul următor: „Dar nu e cu putinţă nici ca să
existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii, ci despre orice
obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat, sau negat fiecare predicat. Lucrul e evident, dacă ne
lămurim mai întâi ce înţelegem prin adevărat şi fals… Aşa că acela care spune despre ceva că este
sau nu este va trebui prin aceasta, implicit, să spună ceva adevărat sau ceva fals” [2, p. 156]. În
consecinţă, Aristotel a definit acest principiu astfel: „Principiul că un predicat trebuie să fie ori
afirmat, ori negat despre un subiect este cerut de demonstraţia care utilizează reducerea la
imposibil”; „orice afirmaţie şi orice negaţie este sau adevărată, sau falsă” (vezi: [9, p. 36]). Leibniz a
redat concludent legătura principiilor terţului exclus şi noncontradicţiei, pe care le distingea cu
claritate: „principiul necontradicţiei este, în general, o propoziţie este sau adevărată sau falsă, ceea
ce conţine două enunţuri adevărate: unul, că adevărul şi falsul nu sunt compatibile în aceeaşi
propoziţie, sau că o propoziţie nu ar putea să fie adevărată şi falsă în acelaşi timp; celălalt, că
opusul sau negaţia adevărului şi falsului nu sunt compatibile, sau că nu există mijlociu între adevărat
şi fals, sau că nu se poate ca o propoziţie să nu fie nici adevărată, nici falsă” (Idem).
Confuzia terţului exclus cu noncontradicţia „poate fi evitată astfel: principiul necontradicţiei afirmă
o imposibilitate, nu se poate să fie şi A şi non-A, de unde se deduce că, una din alternative fiind
adevărată, cealaltă este falsă. Definiţia necontradicţiei foloseşte modul imposibil şi conectivul şi,
favorizând numai inferenţa de la adevărat la fals. Principiul terţului exclus afirmă
o necesitate, trebuie să fie sau A, sau non-A, ceea ce duce la concluzia că, una din alternative fiind
falsă, cealaltă este adevărată. Acum se foloseşte modul necesar, conectivul sau şi inferenţa de la
fals la adevărat. Dacă nu se iau în consideraţie aceste precizări, nu se pot evita confuziile dintre cele
două exigenţe surori ale gândirii corecte” (idem, p. 36). Formularea o propoziţie este sau adevărată,
sau falsă sau din două propoziţii contradictorii este necesar ca una să fie adevărată şi cealaltă
falsă ne conving că cele două principii, al contradicţiei excluse (noncontradicţiei) şi al terţului exclus,
pot fi asociate într-un principiu, care a fost numit principiul combinat al noncontradicţiei şi terţului
exclus (idem, p. 37).
Formula principiului terţului exclus este ( ). El se citeşte: „p sau non-p” („sau p, sau non-
p”). Dacă folosim semnul în loc de “acceptat” şi semnul “Ú” (se citeşte „sau”) ori “w” (se citeşte
„sau…, sau…”) pentru disjuncţia logică, atunci formula care se citeşte “este acceptat p sau
nu este acceptat p” (unde p este o propoziţie oarecare) redă, simbolic, principiul terţului exclus.
Formulele acestui principiu , nu se contrazic, deoarece redau diverse aspecte ale
relaţiei subiect-obiect: logico-gnoseologice, axiologice sau pragmatice.
Principiul terţului exclus nu ne spune, care din cele două judecăţi p sau non–p e adevărată şi care e
falsă, acceptată sau neacceptată (respinsă). Acest principiu este un imperativ formal al gândirii:
numai experienţa, contactul cu realitatea precizează adevărul uneia şi falsitatea celeilalte,
acceptarea uneia şi respingerea celeilalte.
Când la două judecăţi se aplică principiul terţului exclus, e suficient să ştim că una din judecăţi e
falsă, pentru a şti fără altă cercetare că cealaltă e adevărată (şi invers). De asemenea, e suficient să
constatăm că persoana concretă nu e vinovată, pentru a putea spune, cu toată siguranţa, că enunţul
„persoana concretă e vinovată” este fals, fără a mai face probe de constatare. Respectarea
principiului terţului exclus oferă gândirii consecvenţă, capacitate de decizie riguroasă. Orice teorie
care îndeplineşte condiţiile respectării acestui principiu dispune de calitatea de a putea decide
univoc pentru orice propoziţie, privind integrarea sau neintegrarea ei într-un sistem conceptual.
În legătură cu dezvoltarea logicii polivalente (care operează cu mai mult de două valori de adevăr), a
fost abordată problema generalizării, extinderii principiilor noncontradicţiei şi terţului exclus. Aristotel
a luat în consideraţie numai situaţiile logice bipolare, ale proprietăţilor care sunt în raport de
contradicţie. P. Botezatu consideră că cele două principii pot fi convenabil extinse la situaţii mai
generale, în care se opun mai mult decât două proprietăţi. Acestea formează serii de proprietăţi
contrare intermediare între cele două extreme. În acest caz, principiul noncontradicţiei
„devine principiul excluziunii mutuale a termenilor opuşi: este imposibil ca unuia şi aceluiaşi obiect
să i se potrivească în acelaşi timp şi sub acelaşi raport două sau mai multe proprietăţi opuse. Iar
terţul exclus se extinde în termenul n+1 exclus (în cazul a n termeni prezenţi) alcătuind principiul
exhaustiunii colective a termenilor opuşi: este imposibil ca un lucru să nu posede nici una din
proprietăţile unei serii complete de însuşiri opuse” (idem, p. 38).
Analizând problema aplicării principiului terţului exclus în materie juridică, trebuie să avem în vedere
particularităţile domeniului de referinţă: acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu asupra
persoanelor; vârsta, starea socială, psihică a persoanelor ş. a., de vinovăţie sau nevinovăţie. Spre
exemplu, din punct de vedere juridic, starea unei persoane poate fi
de responsabilitate sau iresponsabilitate, o faptă ilicită poate fi săvârşită
cu vinovăţie sau nevinovăţie.
Principiul terţului exclus are o mare importanţă în activitatea juridică, care prevede luare de decizii în
mod principial şi categoric.
· Pe baza alternativei (principiului ori-ori) se fondează practica juridică. Încă în antichitate (de
exemplu, în Grecia Antică) pedeapsa se stabilea de către judecată numai după pronunţarea prin vot
a vinovăţiei ori nevinovăţiei subiectului, de exemplu, a cetăţeanului liber. Alternativa se foloseşte şi
în activitatea judecătorească contemporană: judecata stabileşte faptul săvârşirii ori nesăvârşirii unei
infracţiuni; stabileşte prezenţa ori absenţa bănuitului la locul crimei; este vinovat ori nu-şi recunoaşte
bănuitul vinovăţia; îşi recunoaşte ori nu-şi recunoaşte paternitatea reclamatul ş. a.
· În activitatea de legiferare apar situaţii de alternativă: este cvorum ori nu este, întrebarea este
înscrisă pe ordinea de zi ori nu se înscrie, actul decizional este adoptat ori nu este adoptat;
preşedintele statului dizolvă Parlamentul ori nu-l dizolvă (art. 85 al Constituţiei RM) ş. a.
2.5. Principiul raţiunii suficiente
Orice lucru este dependent, în acţiunea şi manifestările sale, de anumiţi factori materiali, ceea ce se
numeşte interdependenţă, conexiune universală („determinism”).
Interdependenţa dintre lucrurile sensibile se reflectă, la nivelul gândirii abstracte, în legea
denumită principiul raţiunii suficiente. După cum în realitatea obiectivă nu există nici o schimbare
fără o anumită cauză, tot aşa, la nivel raţional, admiterea sau respingerea unui enunţ nu se face fără
un temei.
Prin raţiune suficientă se înţelege acel temei satisfăcător, acea bază logică suficientă, în
conformitate cu care o aserţiune este acceptată sau respinsă, o judecată este considerată
adevărată sau neadevărată.
Principiul raţiunii suficiente, formulat de Leibniz, se conţine în următorul fragment: „Raţionamentele
noastre sunt întemeiate pe două mari principii, principiul contradicţiei, în virtutea căruia
socotim fals tot ce cuprinde în sine o contradicţie, şi adevărat, ceea ce este opus falsului, adică în
contradicţie cu acesta; şi principiul raţiunii suficiente, în virtutea căruia considerăm că nici un fapt nu
poate fi adevărat sau real, nici o propoziţie veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă
pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea, de cele mai multe ori nu pot fi
cunoscute” [38, § 31, 32].
În plan ontologic, principiul raţiunii suficiente reprezintă o concretizare a principiului determinismului
şi poate fi formulat astfel: „nimic nu este fără raţiune; orice lucru are un temei, în virtutea căruia
există”.
În plan logic, principiul raţiunii suficiente exprimă relaţii de interdependenţă dintre idei, dintre
conţinutul propoziţiilor logice (care enunţă stările lucrurilor), anume: valoarea logică
a condiţiei (propoziţiei condiţionante) este asociată cu valoarea logică a consecinţei (propoziţiei
condiţionate).
Fiind dată o propoziţie oarecare Q, spunem că ea dispune de un temei suficient P (care reprezintă
una sau mai multe propoziţii), dacă dat fiind adevărul lui P, devine imposibil ca Q să nu fie
adevărată, iar falsitatea lui Q exclude adevărul lui P.
Exemple:
1.Dacă omul are febră (P) , atunci el este bolnav (Q), iar dacă omul nu este bolnav ( ), atunci el nu
are febră ( );
2.Dacă în timpul comiterii unei fapte penale făptuitorul ei se află în stare de iresponsabilitate (P),
atunci el nu va fi supus răspunderii penale (Q), iar dacă făptuitorul este supus răspunderii penale (
), înseamnă că în timpul comiterii faptei penale el se afla în stare de responsabilitate ( ).
Specificul principiului raţiunii suficiente constă în aceea că el asigură întemeierea, fundamentarea
raţionamentelor, dar nu şi corectitudinea lor formală, deoarece claritatea, precizia, coerenţa,
consistenţa, consecvenţa demersurilor logice sunt asigurate de aplicarea principiilor identităţii,
noncontradicţiei şi terţului exclus. Altfel spus, „principiul raţiunii suficiente asigură nu atât
corectitudinea gândirii, cât întemeierea ei. Raţionamentul poate fi corect după formă, dar
neîntemeiat de către premisele sale… Pentru a-i asigura o veridicitate certă, e necesar să
întemeiem adevărul premiselor, fiindcă, dacă premisele vor fi adevărate, iar raţionamentul valid,
atunci şi concluzia va fi cert adevărată… De aceea, în cadrul logicii, e necesar să distingem între
corectitudinea şi întemeierea gândirii” [68, p. 236]. Deci din punct de vedere logic, orice adevăr,
pentru a fi întemeiat, trebuie să se sprijine pe alte adevăruri.
Aspectul formal al principiului raţiunii suficiente reprezintă subiectul multor discuţii dintre
reprezentanţii diferitor curente ale logicii moderne. Majoritatea specialiştilor consideră că însăşi
exigenţa condiţionării nu poate fi exprimată într-o formulă de logică matematică, că raţiunea
suficientă nu este o lege în formă logică, ci doar o normă, o recomandare: orice propoziţie trebuie
admisă (sau respinsă) în virtutea unui temei, pe baza unor argumente (Vezi: [9, p. 41]; [25, p. 93]).
Totuşi unii autori nu neagă posibilitatea formalizării exacte şi complete (în cadrul logicii predicatelor)
a principiului raţiunii suficiente (vezi, de pildă: [67, p. 61, 133]).
Considerăm că aspectul formal al condiţionării poate fi, aproximativ, exprimat cu ajutorul propoziţiilor
condiţionale (din logica enunţurilor).
Dacă şi numai dacă o persoană nu a comis o faptă ilicită cu vinovăţie ( ), atunci ea nu este
sancţionată ( ).
În discursurile curente, uneori este dificil să distingem cu claritate condiţiile necesare de
cele suficiente şi necesare. Propunem următoarea formulă prescurtată care exprimă
condiţia suficientă şi necesară:(P ® Q) Ù ( ® ) (se citeşte “dacă P, atunci Q şi dacă non-P,
atunci non-Q”).
Exemplu: Dacă o persoană a comis o faptă penală cu vinovăţie (P), atunci ea este supusă
răspunderii penale (Q), iar dacă o persoană nu a comis o faptă penală cu vinovăţie ( ), atunci ea
nu este supusă răspunderii penale ( ).
Din cele expuse mai sus, conchidem că principala condiţie impusă de principiul raţiunii
suficiente constă în a nu accepta (respectiv, a nu respinge) o propoziţie decât dacă dispunem
de un temei capable să justifice acceptarea (respectiv, respingerea) acestei propoziţii (Vezi,
de pildă: [5, p. 11]).
Aşadar, principiul raţiunii suficiente contribuie la aceea ca gândurile noastre să decurgă logic unul
din altul, să fie întemeiate pe propoziţii (judecăţi) despre adevărul cărora nu se îndoieşte nimeni.
Acestor cerinţe le corespund anumite tipuri de judecăţi-argumente: axiome, legi, reguli, definiţii ş. a.
Axiomele sunt propoziţii care exprimă un adevăr fundamental, evident, admis fără
demonstraţie, de pildă, „întregul este mai mare decât o parte a lui”; „două mărimi egale cu a
treia, sunt egale între ele”; „ceea ce este caracteristic pentru toată clasa de obiecte este
caracteristic şi pentru fiecare element”.
Legile sunt judecăţi care reflectă legăturile, relaţiile esenţiale, necesare, generale, stabile
dintre obiectele şi fenomenele naturii, societăţii, gândirii, de pildă, legea contrapoziţiei în
logica enunţurilor.
Regulile sunt judecăţi care exprimă norme, exigenţe ş. a. după care se desfăşoară anumite
acţiuni, proceduri, procese raţionale, de pildă, regulile termenilor şi premiselor în silogismul
categoric, regulile distribuirii termenilor (subiectului şi predicatului) în propoziţiile categorice.
Definiţiile sunt propoziţii logice care oferă semnificaţia precisă a cuvintelor, noţiunilor,
expresiilor utilizate în activitatea raţională, de pildă, faptă ilicită este acţiunea sau inacţiunea
unei persoane fizice sau juridice, prin care se încalcă o normă de conduită obligatorie.
În concluzie, recomandăm a reţine unele idei cu privire la importanţa principiului raţiunii suficiente:
„Principiul raţiunii suficiente, aplicat consecvent, ne recomandă, pe de o parte, să nu acceptăm ca
adevăruri aserţiuni nedemonstrate, şi pe de altă parte, să acceptăm propoziţiile demonstrate, acelea
pentru care ni se oferă temeiuri suficiente. Aceste două reguli, alături de altele,
caracterizează spiritul ştiinţific, încrederea în cunoaşterea ştiinţifică. A accepta ca adevărate idei
nedemonstrate (misticism, iraţionalism) sau a ne îndoi de ceea ce este dovedit (scepticism,
agnosticism) constituie încălcări ale principiului raţiunii suficiente” [9, p. 43].
Principiul raţiunii suficiente este baza metodologică a activităţii juridice. Însăşi ideea
de drept, legitate, ordine de drept are ca scop stabilitatea societăţii şi a relaţiilor sociale, instaurarea
principiilor libertăţii, echităţii, umanismului etc. Deci principiile dreptului obiectiv sunt raţiunea
suficientă care determină normele dreptului pozitiv.
· Necesitatea apărării omului de la intervenţiile ilegale din partea persoanelor fizice sau juridice este
raţiune suficientă pentru crearea sistemului organelor de ocrotire a normelor de drept cu instituţiile,
mijloacele, garanţiile de rigoare – juridice şi statale. Examinând problemele delincvenţei şi
răspunderii juridice, este necesar să aplicăm corect cerinţele principiului raţiunii suficiente.
· Pericolul social, prejudiciul sunt notele obiective principale, care definesc delictul, infracţiunea şi
reprezintă raţiunea obiectivă ce delimitează licitul de ilicit, iar gradul de pericol social, măsura
prejudiciului delimitează formele ilicitului juridic – civil, administrativ, penal etc.
· Răspunderea juridică, de asemenea, se manifestă ca o aplicare a principiului raţiunii suficiente în
materie juridică, deoarece pentru declanşarea răspunderii juridice este nevoie de existenţa
cumulativă a unor condiţii obiective şi subiective. Răspunderea juridică intervine numai în cazul unei
conduite ilicite, adică a unui comportament care nu este conform prevederilor legale şi care
provoacă anumite prejudicii persoanelor, colectivităţilor, organelor administrative etc. (condiţia
obiectivă a răspunderii juridice). Temeiul subiectiv al răspunderii juridice îl constituie vinovăţia –
recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ(aspectul intelictiv al vinovăţiei),
dea manifesta un act de voinţă, a-şi alege o anumită comportare în raport cu scopurile urmărite în
mod conştient, de a-şi asuma riscul acestui comportament (aspectul volitiv al vinovăţiei)etc.
Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârşirii unui act ilicit, dar fără vinovăţie. De
pildă, minoritatea exclude răspunderea, pe temeiul insuficientului discernământ şi a precarei
experienţe de viaţă; alinaţia mintală este cauză de iresponsabilitate; cazul fortuit, constrângerea
morală, starea de necesitate, legitima apărare sunt, de asemenea, împrejurări care exclud
răspunderea juridică, bazată pe factori de ordin biologic-fiziologic, produse ca urmare a unor
presiuni exterioare ş. a. (vezi, de pildă: [54, p. 326-327]).
Deci, persoanele fizice şi juridice sunt supuse răspunderii juridice (respectiv, nu sunt supuse
răspunderii juridice) în virtutea aplicării principiului raţiunii suficiente în materie juridică.
· Principiul raţiunii suficiente, de asemenea, se particularizează în principiile justiţiei, egalităţii,
accesului liber în justiţie, prezumţiei nevinovăţiei ş. a. De exemplu, prezumţia nevinovăţiei
stipulează: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa
va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate
garanţiile necesare apărării sale” (art. 21 al Constituţiei RM).
· În practica judiciară, cauza poate fi examinată, dacă sunt raţiuni (temeiuri de fapt şi temeiuri de
drept suficiente). În legislaţie este utilizat însuşi termenul “raţiune suficientă”. Astfel, în cursul
procesului penal, faţă de inculpat, atunci când sunt raţiuni suficiente, se aplică măsuri de reprimare.
În dosarele ce conţin afirmaţii despre vinovăţia acuzatului trebuie să fie înregistrate date faptice
suficiente pentru învinuire. În caz contrar, învinuirea nu poate fi apreciată ca justă. Pronunţarea unei
sentinţe sau a unei hotărâri motivate este un principiu al dreptului procesual. Raporturile juridice
civile, de asemenea, sunt determinate de anumite raţiuni suficiente: ele apar numai atunci când sunt
întrunite cumulativ următoarele premise (de fapt şi de drept):
1. existenţa normei de drept civil care transformă un raport social în raport juridic civil;
2. existenţa subiectelor de drept – persoane fizice sau juridice;
3. existenţa unui fapt juridic care: declanşează naşterea, modifică ori desfiinţează raportul de drept
respectiv (Vezi, de pildă: [18, p. 216]).
În fine, principiile logicii formale au o mare importanţă pentru logica probaţiunii. Ea cercetează
procesul de probaţiune judiciară ca tip concret de activitate raţională bazată pe legile şi formele
gândirii abstracte.
Din cele expuse mai sus putem formula următoarea concluzie: condiţiile necesare (dar nu şi
suficiente) pentru a gândi logic-corect sunt specifice pentru fiecare principiu logic. Principiul identităţii
impune gândirii cerinţa ca în cadrul unui act raţional formele logice să rămână invariabile, adică să-
şi păstreze întotdeauna trăsăturile, conţinutul, înţelesul, sistemul de referinţă, valoarea de
adevăr. Principiul noncontradicţiei cere a nu accepta argumentări în care nu se poate distinge între
adevărul şi falsul propoziţiilor contrare. Principiul terţului exclus ne obligă să manifestăm
consecvenţă, să decidem riguros dacă un enunţ are sau nu are valoare de adevăr. În sfârşit,
principiul raţiunii suficiente reprezintă imperativul raţional de a nu se accepta sau a nu se respinge
nici o propoziţie dacă nu există un temei satisfăcător.
Aşadar, aplicarea celor patru principii logice fundamentale acordă gândirii claritate, precizie,
coerenţă, consistenţă, consecvenţă, capacitate de decizie riguroasă, temei valoric şi pragmatic în
activitatea raţională în cadrul anchetei, în procesul de selectare, cercetare şi apreciere (evaluare) a
probelor, înlătură contradicţiile şi confuziile care survin în acest proces etc.