Partea întîi: Elemente de logică formală

1. Principiile logicii

Principiul identității

În general oamenii maturi gîndesc. A gîndi înseamnă a conferi sens elementelor obținute
prin intermediul experienței și a interpreta consecințele pe care propriile gînduri le au asupra, sau
în vederea, acțiunilor. Gîndirea cuprinde într-o unitate de reprezentări toate elementele pe care le
întîlnește în cadrul realului, fie el material sau imaterial. În cadrul acestei structuri unitare
rațiunea împarte obiectele și lucrurile în diverse clase. În baza anumitor însușiri un obiect
aparține unei anumite clase, iar elementele sale necomune cu obiectele clasei îl plasează alături
de obiectele din altă clasă. Datorită caracteristicilor sale obiectul este ceea ce este, adică are o
anumită identitate, aspect care-l deosebește de toate celelalte.
Principiul identității apare sub forma: Fiecare lucru este ceea ce este; A este A, eu sint eu etc.
Verbul este din formularea enunțată mai sus nu exprimă aparteneța (eu sint din Oradea), nici
posesia unei însușiri (Mișu este generos), nici existența (este timp frumos), ci esența lucrului. Cu
toate că principiul vede identitatea ca pe o trăsătură esențială a realului, el trece oarecum dincolo
de funcția identității, indicînd spre persistență dincolo de schimbări și accidente.
Principiul identității face posibilă gîndirea prin prisma faptului că o determină să mențină pe
parcursul procesului de raționare aceeași valoare a oricărei noțiuni. Altfel spus, orice noțiune
definită de o anumită manieră trebuie să rămînă identică cu sine pe tot parcursul gîndirii. Fără
acest principiu noțiunile și-ar pierde fundamentul, ceea ce ar face imposiblă gîndirea.
Ex.: Cîinii latră.
Grivei este cîine.
Grivei latră.

Judecata de mai sus nu ar fi posibilă decît atunci cînd noțiunea cîine din cele două
propoziții rămîne aceeași. Este subînțeles aici că pe lîngă identitatea noțiunii cu sine însăși îi va
corespunde și identitatea cu sine a obiectului real reprezentat de cunoștință. Iar dacă obiectul își
schimbă calitățile și noțiunea trebuie să suporte schimbări. În limbajul natural, spre deosebire de
limbajele artificiale, simetria obiect-semn, semn-obiect nu se păstrează. Apar astfel în limbajul
de zi cu zi situații în care unui semn îi corespund mai multe obiecte, sau unui obiect îi corespund
mai multe semne, aparînd astfel sinonimia și omonimia. În cazul omonimiei de exemplu un
cuvînt poate reprezenta mai multe sensuri diferite: sol poate semnifica nota muzicala, sau
pămîntul. În cazul polisemiei același cuvînt poate fi depozitarul mai multor sensuri cu aceeași
origine, de exemplu apă poate însemna lichidul, o întindere cum ar fi marea sau oceanul. În
cazul polisemiei principiul identității poate fi cu ușurință încălcat, însă el pretinde termenilor să-
și păstreze identitatea în cadrul unui discurs. Precizia este exigența pe care o impune. În cazul
sinonimiei aceeași noțiune este exprimată prin cuvinte diferite: harnic-sîrguincios, lacom-rapace.
Principiul identității ne arată care este calea cea mai bună de a utiliza omonimele și sinonimele în
așa fel încît argumentația să nu se transforme în sofism.
Pentru a putea evita dificultățile generate de omonimie și polisemie trebuie respectate
următoarele norme: pe de o parte trebuie ca în cadrul unui discurs înțelesul unui cuvînt să fie
bine definit, iar pe de alta, trebuie să fie satisfăcută cerința analizării ideilor și a înlănțuirii lor,
analiza limbajului fiind insuficientă.
P. Bieltz1 susține că identitatea se deosebește net de ceea ce se numesc identități parțiale:
egalitate, congruență, echivalență.
1) Două mulțimi sînt egale dacă au același număr de elemente
2) Două propoziții sînt echivalente, fie ca valoare de adevăr, fie ca înțeles.
3) Două unghiuri sînt congruente dacă suprapuse coincid.
În nici una din situațiile de mai sus nu este vorba despre identitate pentru că în toate cele trei
relații este vorba despre două elemente diferite. Orice obiect este identic doar cu el însuși.
Identitatea nu este aplicabilă unor obiecte diferite.
Principiul identității nu funcționează de o manieră care să rigidizeze procesul rațional. De
exemplu, dacă un obiect A trece printr-un proces de schimbare, potrivit principiului identității,
înseamnă că A suportă schimbarea într-un mod specific lui; A nu se pierde în cadrul procesului.
Faptul că nici un obiect nu rămîne ceea ce este la un moment dat, nu înseamnă că principiul
identității este încălcat. A. Marga afirmă pe bună dreptate că principiul identității este un
principiu al gândirii, un principiu logic, și nu un principiu ontologic. Cerința principală a
principiului identității este ca pe parcursul unui raționament obiectul gîndirii să nu se schimbe și
termenii judecății să-și păstreze același înțeles.

Principiul noncontradicției

1
Petre Bieltz, Logica, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1991 - pg. 13-14.
Tradițional acest principiu purta numele de Principiul contradicției, însă denumirea sa corectă
este cea folosită în prezent: Principiul noncontradicției (mai poate fi întîlnit și sub titulatura
principiul necontradicției sau al contradicției excluse). Cel care l-a definit pentru întîia oară este
Aristotel, iar definiția apare în Metafizica (1005b): „(...) este peste putință ca unuia și aceluiași
subiect să i se potrivească și totodată să nu i se potrivească sub același raport unul și același
predicat. (...) Într-adevăr, e peste putință ca un om să-și poată închipui că unul și același lucru
este și totodată nu este.”2 Mai tîrziu filosoful german G.W.Leibniz va defini principiul
noncontradicției ca pe o formă negativă a identității: „o propoziție este sau adevărată sau falsă”
aspect care poate fi considerat în două accepțiuni: „o propoziție nu poate să fie adevărată și falsă
în același timp” (principiul noncontradicției) și „nu se poate ca o propoziție să nu fie nici
adevărată nici falsă (principiul terțului exclus).” 3 O altă definiție ar fi: într-un sistem logic o
anumită cunoștință nu numai că trebuie să rămînă identică cu sine, dar nu poate fi acceptată ca
propria s-a negație.
Experiența ne arată că diverse obiecte au însușiri care pot coexista: un lichid, de pildă, poate
avea o anumită densitate și o anumită culoare. Pe de altă parte aceleași însușiri sînt incompatibile
la același obiect: un lichid nu poate fi în același timp un gaz. Principiul noncontradicției afirmă
că două propoziții A și A’ nu pot fi ambele adevărate în același timp și sub același raport, dar pot
fi ambele false. Sau, A nu poate fi în același timp propria sa negație. Ex.: becul nu poate fi în
același timp aprins și stins. Aristotel a ilustrat care ar fi consecințele ignorării acestui principiu:
a). toate însușirile definitorii ale lucrurilor ar dispărea; toate însușirile lor ar deveni accidentale.
b). toate lucrurile ar deveni unul singur: dacă Marin este non-Marin, atunci el este cal și planetă
și non-cal și non-planetă etc. c). nu am putea deosebi adevărul de fals și viceversa.
Se impun două limitări pentru ca principiul să fie eficient: a) în același timp și b) sub același
raport. În același timp se referă la faptul că anumite însușiri pot reveni unui obiect în momente
diferite din timp. De exemplu: un individ poate fi mai agil în tinerețe și mai puțin sprinten odată
ce îmbătrînește. Sub același raport poți fi specialist într-un domeniu, în timp ce în altul ești
novice. Utilitatea acestui principiu constă în asigurarea consecvenței logice a argumentării,
pentru că în cele din urmă, a argumenta eficient și corect presupune a nu te contrazice.

Principiul terțului exclus - tertium non datur

Dintre două propoziții contradictorii una este adevărată și cealaltă este falsă.
C. Rădulescu-Motru4 considera că mintea omenească își reprezintă obiectele reale ca pe niște
unități. Ce este surprins în unitatea obiectului se dezvăluie ca o continuitate perfectă în așa fel

2
Aristotel, Metafizica, Ed. IRI, București, 1996 - pg. 129
3
G.W. Leibniz în Petre Botezatu, Introducere în logică, Ed. Polirom, Iași, 1997 - pg. 32
4
C. Rădulescu-Motru, Lecții de logică, Ed. Casa școalelor, București, 1943 - pg. 92
încît rațiunea se vede nevoită să conchidă între două afirmații contradictorii referitoare la același
obiect unde nu mai rămîne loc pentru o a treia.
Potrivit lui P. Bieltz principiul se definește astfel: în același timp și sub același raport orice
propoziție este fie acceptată fie neacceptată într-un sistem de propoziții 5. Altfel spus, A este B
sau non-B a treia posibilitate nu există.
Neacceptarea unei propoziții într-un sistem nu presupune acceptarea negației ei. De exemplu:
pompa de ulei este organ al instalației de curgere forțată a motorului 6 nu este acceptată în
sistemul de propoziții al medicinei. Sau: sub raportul temperaturii un corp este cald sau rece, a
treia posibilitate este exclusă. Acestui exemplu i s-a adus obiecția corpului temperat. Ea nu se
suține însă. Cald și rece nu sînt noțiuni contrarii, ci contradictorii, adică nu este vorba de cald sau
rece, ci de rece și non-rece, adică B sau non-B. Principiul se referă la prezența sau absența unei
proprietăți, și nu de proprietăți opuse. C.Rădulescu-Motru7 susținea că negația nu are nevoie de
unitate de sistem. Ea este o atitudine psihologică. Negația devine categorie logică din momentul
în care predicatele asupra cărora se aplică formează între ele un sistem unitar. Doar atunci
negarea unui predicat implică în sine o determinare precisă așa cum o cere de altfel principiul
non-contradicției.
Principiul terțului exclus nu trebuie confundat cu principiul bivalenței potrivit căruia o propoziție
este fie adevărată, fie falsă o a treia posibilitate fiind exclusă. Cu privire la valoarea de adevăr a
unei propoziții principiul terțului exclus apare astfel: oricare ar fi propoziția, ea are sau nu are o
anumită valoare de adevăr.
Petre Botezatu arată că distincția dintre principiul noncotradicției și cel al terțului exclus se poate
realiza astfel: „ principiul necontradicției afirmă o imposibilitate, nu se poate să fie A și non-A,
de unde se deduce că, un a din alternative fiind adevărată, cealaltă este falsă. Definiția
necontradicției folosește modul imposibil și consecutivul și, favorizînd numai inferența de la
adevărat la fals. Principiul terțului exclus afirmă o necesitate, trebuie să fie A sau non-A, ceea ce
duce la concluzia că, una din alternative fiind falsă,cealaltă este adevărată. Acum se folosește
modul necesar, conectivul sau și inferența de la fals la adevărat. Dacă nu se iau în considerare
aceste precizări, nu se pot evita confuziile dintre cele două exigențe surori ale gîndirii corecte.” 8
Și adaugă că principiul noncontradicției „cere ca predicatele să se excludă unul pe altul, dar nu
limitează numărul lor (Balena fiind un mamifer este fals că ea este pește ori reptilă ori pasăre ori
bactracian). Dimpotrivă principiul terțului exclus nu cere ca predicatele să se ecludă reciproc,
dar limtează numărul lor la două. Tertium non datur: a treia soluție să nu existe. O mărime este
finită sau infinită, a treia eventualitate este exclusă, predicatele în cauză fiind contradictorii. (...)
În timp ce principiul necontradicției ne ajută la stabilirea falsității unei teze, tețul exclus poate
întemeia adevărul unei teze.”9
Legile principiului rațiunii suficiente:
5
P. Bieltz, Op.cit. - pg. 15.
6
Automobilul de la A la Z, Ed. Militară, București, 1985 - pg. 260.
7
C. Rădulescu-Motru, Op.cit. - pg. 5.
8
Petre Botezatu, Op.cit. - pg. 36
9
Ibid. - pg. 38
 1. Adevărul condiției implică adevărul consecinței.
2. Falsitatea consecinței implică falsitatea condiției.

Principiul rațiunii suficiente

A fost formulat pentru prima dată de G.W. Leibniz astfel: orice judecată trebuie să aibă o rațiune
pentru care este valabilă. Titu Maiorescu10 susținea că însușirea inerentă rațiunii umane
determină necesitatea stabilirii de legături raționale între fenomene, fie că ele sînt fizice, psihice
sau intelectuale. Acest principiu afirmă că orice raționament trebuie să aibă o rațiune, un temei,
pentru care este așa și nu altfel. Adică o propoziție nu poate fi acceptată sau respinsă decît dacă
la bază are o rațiune suficientă. Există patru tipuri de temeiuri pentru justificarea unei propoziții:
a) necesare, dar nu și suficiente - în absența lor consecința nu apare.
b) suficiente, dar nu și necesare - declașează consecințele, dar nu singure.
c) necesare și suficiente - determină consecințele, singure.
d) nici necesare, nici suficiente (sînt nesemnificative)
Acest principiu nu trebuie confundat cu cel al cauzalității. Cauzalitatea se referă la fenomene
concrete pe cînd principiul rațiunii suficiente se referă la orice judecată. Cauzele sînt mai mult
materiale, ele sînt numai o specie de rațiune, iar rațiunea suficientă este imaterială.

10
T. Maiorescu, Scrieri de logică, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1988 - pg. 235.
2. Noțiunea

De gustibus et coloribus non est disputandum (despre gusturi și culori nu trebuie să se discute)
adică fiecare este liber să gîndească și să acționeze așa cum îi place. Și totuși asta facem, îi
judecăm pe ceilalți cu privire la gusturile și părerile personale. Apar astfel expresii de genul ”asta
cred eu”, ”asta e părerea mea” etc. Acest tip de afirmații nu sînt decît judecăți individuale. Însă,
cum dobîndesc judecățile individuale caracter de obiectivitate? Care este calea de la părerea
individuală, la adevăr? Principiile și legile logicii vin să stabilească diferența între părere și ceea
ce are caracter obiectiv, între adevărul individual și cel opozabil tuturor.
Elementele reprezentărilor din care au fost eliminate aspectele care țin de temporar și individual,
și care rețin doar constantele, sînt noțiunile. Noțiunea reprezintă elementul de bază al judecății.
Judecata se poate considera ca exprimarea raportului dintre două noțiuni. Noțiunea nu va reține
decît elementele comune ale reprezentărilor la care se referă. Faptul că noțiunile sînt exprimate
prin cuvinte nu înseamnă altceva decît că s-a înlăturat elementul individual, impresia, și s-a
reținut ce este tipic. De exemplu, atunci cînd spun automobil, mă gîndesc la automobil în
general, la termenul generic, spre deosebire de situația în care spun automobilul meu,
particularizînd. Deci, prin automobil voi înțelege mereu automobilul în general, cuvîntul sau
numele reprezentînd constrîngerea, condiționarea impusă ca formă a noțiunii, prin care sînt
eliminate elementele individualizatoare și sînt păstrate doar cele comune cu cele din clasa
automobilului.
Forma lingvistică care exprimă o noțiune se numește nume sau cuvînt. Asocierea dintre un nume
și o noțiune se numește termen.11
O noțiune este alcătuită din Sferă și Conținut. ”Conținutul este dat de totalitatea elementelor sau
atributelor ce constitue înțelesul unei noțiuni și condiționează aplicarea unui anume cuvînt
determinat”12 De exemplu: copac = ”plantă cu trunchi lemnos înalt, ale cărei crengi se ramifică la
o distanță oarecare de sol, formînd o coroană.”13 Toate aceste însușiri ce determină înțelesul
cuvîntului copac reprezintă conținutul noțiunii copac. Sfera unei noțiuni este formată din
totalitatea speciilor de obiecte în care găsim atributele conținutului său. Sfera cuvîntului copac
este formată din toate palntele cărora li se poate aplica numele de copac: stejar, plop, castan etc.
Raportul cuvîntului cu sfera și conținutul ar fi următorul: sfera arată unde se poate folosi
cuvîntul, iar conținutul arată cînd se poate folosi cuvîntul. Obiectele care compun sfera noțiunii
se numesc specii, iar elementele care formează conținutul se numesc note.
Noțiunea care este cuprinsă în sfera altei noțiuni se numește Specie, iar cea care le cuprinde se
numește Gen. Raportul dintre conținut și sferă este invers proporțional: cînd conținutul crește,
sfera se micșorează, iar cînd sfera crește, conținutul se micșorează.

a). După Sferă noțiunile se divid în:

1. vide sau nevide (ideale-reale)

11
P. Bieltz,Op.cit. - pg. 20.
12
I. Petrovici, Curs de logică, Institutul european, Iași, 2000 - pg. 80.
13
Dictionarul explicativ al limbii române, Ed.Univers eneciclopedic, București, 1998 - pg. 223.
 2. individuale sau generale
3. colective sau divizive (complexe-colective)
4. precise sau vagi

b). După Conținut noțiunile se divid în:

1. abstracte sau concrete

2. absolute sau relative
3. pozitive sau negative

a) După Sferă:

1. vide sau nevide.

”O noțiune este vidă numai dacă mulțimea (clasa) reflectată de ea, nu conține nici un
element. În caz contrar noțiunea este nevidă.”14 Noțiunile vide sînt de multe ori rodul imaginației,
construcții ale spiritului. Prin modul în care iau naștere ele pot depăși datele experienței.
Noțiunile nevide sînt limitate la datele experienței. Utilitatea noțiunilor vide este reflectată cel
mai bine în costrucțiile de tip matematic, mai ale în geometrie (spațiile cu mai multe
dimensiuni).

2. individuale sau generale.

Noțiunile generale se aplică unei clase de obiecte, iar cele individuale reflectă o clasă cu
un singur obiect. Ex.: noțiune generală: planetă - noțiune individuală: Terra
Noțiunea individuală nu se poate confunda cu reprezentarea individuală. Reprezentarea
individuală implică faptul că aparține unei singure conștiințe care-i conferă notele specifice, o
circumscrie propriei viziuni, o particularizează. Ca atunci cînd spun bunica mea. Pe de altă parte
o noțiune individuală nu aparține unei conștiințe anume, este transmisibilă: bunica.

3. colective sau divizive.

14
P. Bieltz, Op.cit. - pg.21,
 Noțiunile colective sînt alcătuite din părți care la rîndul lor constitue o individualitate de
sine stătătoare15 ex.: stejar/codru. Există însă noțiuni individual colective (poporul român) și
general colective (popor). Într-o noțiune colectivă ceea ce este adevărat despre întreg, s-ar putea
să nu fie adevărat despre parte. În noțiunile colective sînt menținute caracterele individuale, pe
cînd în cele generale ele servesc numai realizării lor. Ex.: „(...) toate unghiurile dintr-un
triunghi, fiind egale cu două unghiuri drepte, poți face un raționament din care să rezulte că și
un unghi oarecare dintr-un triunghi să ridice pretenția că e egal cu două unghiuri drepte și anume
atunci cînd iei noțiunea toate unghiurile drept o noțiune generală, în loc de colectivă.”16
”O noțiune este divizivă numai dacă ea apare în plan logic ca expresie a ceea ce este
general, comun în obiectele individuale proprii unei clase”17. Altfel spus, noțiunile divizive sau
complexe sînt cele care cuprind un ansamblu de atribute. O astfel de noțiune se numește divizivă
nu pentru că ar putea fi divizată în mai multe părți, ci pentru că poate fi descompusă în mai multe
atribute. Deosebirea între atribut și parte este aceea că atributul poate servi de predicat într-o
judecată. În cazul acestor noțiuni care pot fi asimilate noțiunilor generale, ceea ce este valabil
pentru întreg este valabil și pentru parte.

4. precise sau vagi.

O noțiune este precisă numai dacă, avînd un element ales, putem spune despre el că
aparține sau nu clasei noțiunii. Dacă nu se poate spune că aparține sau nu clasei, noțiunea este
vagă. Ex.: precisă-unghi drept; vagă-tînăr.

b) După Conținut:

1. abstracte sau concrete.

Această diviziune a noțiunilor în abstracte și concrete nu se referă la noțiunea în sine,
care ia naștere prin procesul de abstractizare, ci mai curînd la asocierea unei noțiuni cu o imagine
concretă. Astfel o noțiune este abstractă dacă ea apare ca refelctarea unei însușiri care nu aparține
unui obiect. Dacă pe de altă parte, noțiunea este reflectarea unei sau unor noțiuni care țin de un
obiect, ea este concretă. Ex.: abstractă-iubire, curaj; concretă-iubirea sau curajul lui Geo. Prin
urmare, noțiunile concrete sînt reprezentabile pe cînd cele abstracte nu. W.Wundt precizează:
„Noțiunea concretă este aceea care se referă la obiecte sau la atributele obiectelor. Noțiunea
abstractă este aceea care se referă la relațiile dintre obiecte.18

2. absolute sau relative.

15
I. Petrovici, Op.cit. - pg 95
16
Ibid. - pg. 95
17
P. Bieltz, Op.cit. - pg. 22
18
I. Petrovici, Op.cit. - pg. 90.
 Două noțiuni sînt absolute dacă pot fi gîndite independent una de alta. Dacă însă, una o
antrenează pe cealaltă, sau negația ei, ele sînt corelative. Ex.: forță, cerc sînt absolute; cauză-
efect, pozitiv-negativ sînt corelative.

3. negative sau pozitive.

O noțiune este pozitivă dacă reflectă prezența unei însușiri sau stări, iar cea negativă
reflectă absența unei asemenea însușiri sau stări. ”Noțiunile negative trebuie să aibă un conținut
pozitiv, adică o noțiune contrarie reflectată de o noțiune pozitivă. Noțiunile negative nu iau
naștere doar prin negarea celor pozitive, de exemplu pătrat nu are negativ. În anumite situații
negarea unei realități se face tot printr-o noțiune pozitivă, ex.: luminos – întunecos.