Fenomenologia relației

Discuția propusă în aceste rânduri pornește de la o constatare simplă: orice obiect al

cunoașterii se raportează într-un anume fel la ceva. Din perspectiva cunoașterii, o primă
întrebare ar fi dacă elementele considerate sunt puse în relație într-o manieră mai mult sau
mai puțin abstractă -așa ca în propoziția : „Brașovul se află la nord de București”- sau ele se
află în „starea de relație”, cum este cazul raportului cauzal, parte-întreg sau al celui dintre
părinte și copil, șef-subaltern etc. Diferența semnificativă este că, în primul caz, un termen al
relației poate să existe independent de celălalt în vreme ce, în a doua categorie, cei doi
termeni nu pot exista decât împreună. Într-o accepțiune mai restrânsă a termenului, relația
ar presupune deci un angajament reciproc a cărui natură va face obiectul observațiilor care
urmează.
Relativitatea a fost abordată pentru prima dată de către Aristotel în lucrarea
Categorii. În accepțiunea clasică, categoriile sunt concepte de maximă generalitate în sfera
cărora sunt cuprinse toate judecățile de cunoaștere ce pot fi emise. În număr de zece,
categoriile aristotelice sunt următoarele: substanța, cantitatea, calitatea, spațiul, timpul,
relația, poziția, starea(posesia), acțiunea (schimbările produse în alt obiect),
pasiunea(schimbările receptate de la un alt obiect). O discutare oricât de sumară a fiecăreia
dintre ele ne-ar duce la chestiuni foarte complicate. Ceea ce trebuie reținut este că orice
cunoștință privitoare la un obiect oarecare am considera, ea intră într-una din aceste
categorii. Rudolf Steiner considera însă această abordare ca fiind îndepărtată de intențiile lui
Aristotel, care ar fi conceput categoriile spre a fi folosite așa cum folosim literele unui alfabet
în care putem exprima tainele lumii. Dacă mecanicismul ne oferă o imagine asupra lucrurilor
din perspectiva cantității, cu fenomenologia relației propun să abordăm anumite aspecte ale
lumii și ale vieții din perspectiva conexiunii.
Parte și întreg. Aspecte gnoseologice și consecințe de natură etică
În cercetările de teoria cunoașterii, Rudolf Steiner acordă un loc important relației
dintre noțiune și percepție. Teoriile și concepțiile comun acceptate consideră noțiunile și
ideile drept instrumente ale subiectului cunoscător prin care acesta procesează elementele
realității. Acest fapt, spune Rudolf Steiner, se datorează împrejurării că nu este conceput și
considerat în mod corect un moment zero al cunoașterii, lipsit de premise și liber de orice
presupoziții ascunse. O considerare mai atentă a acestei chestiuni relevă faptul că noțiunea
și percepția constituie de fapt o unitate care subiectului cunoscător, datorită organizării sale
cognitive, îi este dată în separație. Poziția omului în lume este deci de așa natură încât
pentru a ajunge chiar și la cele mai simple aspecte ale realității este necesar să stabilească
conexiuni în cadrul actelor de cunoaștere. Fiindcă percepția constituie un fragment, un
decupaj dintr-un întreg (spațio-temporal, d.ex.) problema adevărului este problema
cunoașterii întregului.
Deoarece, în cadrul evoluției, gândirea științifică devine modul principal de raportare
la cunoașterea lumii, interpretarea nominalist-materialistă a noțiunilor și ideilor are ca efect
desacralizarea lumii. În autobiografia sa, Rudolf Steiner face referire la perioada în care era
preocupat de teoria cunoașterii în felul următor: „Pe atunci [1888, n.ns.] mă interesa mai
puțin descrierea lumii spirituale [...] mi se părea un lucru mai important demonstrarea
spiritualității esenței naturii revelate de simțuri; și asta ca urmare a ceea ce acumulasem
referitor la problema cunoașterii”. Într-adevăr, în Introduceri la scrierile de știință naturală
ale lui Goethe, el scria: „Când gândirea intră în stăpânirea ideii, ea se contopește cu cauza
originară a existenței universului, ceea ce lucrează afară intră în spiritul omului: el devine
una cu realitatea obiectivă la potența ei maximă . Sesizarea ideii în sânul realității este
adevărata cuminecare a omului”.
Într-o lume cum este cea actuală, în care omul este tras în jos, în care natura sa
spirituală este negată, în care este privat de manifestarea plenară a potențialului său
specific, refacerea relației cu întregul spiritual din care face parte prin natura sa constituie
punctul de plecare just pentru reconsiderarea tuturor relațiilor sale.
Dacă o problemă are o singură soluție adevărată și un număr nedeterminat de erori,
poziția omului în lume ca ființă gânditoare nu este una comodă. Dacă în gândire, cum spune
Rudolf Steiner, avem un punct central al personalității umane prin care poate fi stabilit „un
raport direct cu principiul primordial al lumii”, nu este mai puțin adevărat că putem avea și o
sursă inepuizabilă de erori, așa cum a pățit, d.ex., personajul lui Umberto Eco, din Pendulul
lui Focault: „Dar tot atunci, știu bine, am început să mă las legănat de simțul asemănării:
orice putea să aibă misterioase analogii cu orice”.

Idee, Formă, Logos. Platonism și aristotelism

Să luăm definiția sferei: locul geometric al punctelor din spațiu egal depărtate de un
punct fix numit centru. Ea este o regulă care determină poziția în spațiu a anumitor
elemente. Pe baza acestei reguli ia naștere forma sferică. Platon considera corpurile
geometrice drept entități aflate pe o treaptă intermediară între Idei și lucrurile lumii
sensibile. Ca sinonime pentru „Idee” (Eidos) el folosește termenii de „Formă”(Morphe) și
„Logos”. Relația dintre Idei și lucrurile sensibile este aceea de „participare”. Corpurile sferice
participă la Ideea de sferă, cele frumoase la Ideea de frumos, sufletul participă la Ideea vieții
etc. Participarea are meritul de a explica diferența de perfecțiune dintre Idei și manifestările
sensibile: d.ex., o construcție nu poate să redea perfecțiunea ideală a corpurilor geometrice,
o relație de iubire perfecțiunea Ideii de iubire etc.
Diferența principală dintre platonism și aristotelism este că Aristotel neagă ideea
separării dintre lucrurile sensibile și Formele-Idei. Forma este ceea ce determină materia
făcând din ea cutare sau cutare esență(deci nu trebuie înțeles în mod simplist că determină
forma materială exterioară ). Prin „materie” el înțelegea ceva diferit de sensul actual al
termenului. Materia primă este ceva situat la granița dintre existență și non-existență, este
posibilitate de a fi, o posibilitate care se actualizează prin unitatea cu forma.
Goethe, cu Ideea plantei originare redă modelul dezvoltării în timp și spațiu al
organismului vegetal prin procese de expansiune și contracție. Odată cu ființele vii devine
evident că avem un ansamblu de legități care determină relații complexe între substanțe și
procese, legități care au în sine puterea de a se înfăptui. Cu aceasta ne apropiem de
înțelegerea aspectului creator al Ideii, de Logos.
Relații de putere
În contribuțiile sale în domeniul esteticii, Rudolf Steiner aprecia că dezvoltarea pură a
ideii din spatele realităților sensibile este sarcina artei prin realizarea frumosului artistic ca
„senzorial îndumnezeit”. Necesitatea naturală, întruchipată de totalitatea forțelor care
acționează în lume, împiedică manifestarea liberă a ideii. Aceasta din urmă poate fi însă
redată în actul artistic.
Într-adevăr, observația ne arată că pe scena lumii acționează diverse categorii de
forțe într-un număr nedeterminat și creează astfel un ansamblu extrem de complex. Între
aceste forțe există „suprafețe de contact” care determină compunerea forțelor, din aceasta
rezultând o direcție de exercitare a puterii. Nietzsche definea viața drept „voință de putere”
înțeleasă ca tendință de actualizare maximă a ființei potențiale, asta în contra ideilor
darwiniste care semnalau ca aspect definitoriu al vieții lupta pentru supraviețuire. Însă
Darwin pare să confirme mai degrabă teza nietscheeană atunci când spune: dacă nu s-ar
opune nimic, descendenții unei singure perechi de vietăți ar popula întreg pământul. Viața
ființelor ar avea mai degrabă tendința de a-și actualiza potențialul maxim decât să urmeze
scopuri minimaliste, cum ar fi supraviețuirea. Un lucru este însă cert: orice specie de ființe
reprezintă o forță care se confruntă cu alte forțe din aceasta rezultând limitări reciproce.
Vechii greci au avut intuiția corectă atunci când au considerat limita ca fiind ceva bun, iar
nelimitatul ca având conotații negative.
În cadrul regnului animal observăm că la nivel de individ există, într-adevăr, o luptă
pentru supraviețuire în relația prădător-pradă, d.ex. Considerând însă ecosistemele ca
întreg, s-a constatat că prezența speciei prădătoare este benefică speciei vânate, prezența
erbivorelor într-un număr rezonabil (fapt care e posibil numai în prezența carnivorelor) este
benefică biodiversității vegetale etc. Aceasta ne duce la ideea că la nivel de specie nu avem
de-a face cu lupta pentru supraviețuire, ci cu relații simbiotice care relevă unitatea vieții ca
supraorganism.
Relații specific umane
Puterii exercitate de necesitatea naturală care caracterizează celelalte regnuri ale
naturii, regnul uman îi adaugă puterea de a decide prin aceea că și-a câștigat prin oamenii
individuali un grad mai mic sau mai mare de emancipare în raport cu necesitatea. Astfel, în
cazul omului, necesitatea naturală este altoită, ca să zicem așa, cu necesitatea karmică.
Pentru omul capabil să observe subtilitățile vieții, karma, care etimologic înseamnă
„acțiune”, pare să îi reamintească faptul că deși experimentează viața ca ființă individuală, el
face parte totuși din întregul vieții universale. Mi se pare nimerit să inserez aici un fragment
din capitolul IV. Spiritul în țara spiritelor după moarte din lucrarea Teosofia:
Și când conștientizezi corpul părăsit ca o amintire, nu ca înainte, în mod fizic, ci ca
ființă-gând, atunci, în contemplație, iese în evidență apartenența sa la lumea exterioară.
Înveți să-l contempli ca pe ceva aparținând lumii exterioare, ca pe un mădular al acestei lumi
exterioare. În consecință, nu mai separi corporalitatea ta de restul lumii exterioare ca ceva
mai îndeaproape înrudit cu sinea proprie. Simți în lumea exterioară generală, incluzând și
încorporările proprii, o unitate. Încorporările proprii se contopesc cu restul lumii, formând o
unitate. Astfel, privești la arhetipurile realității fizic-corporale ca la o unitate căreia i-ai
aparținut tu însuți. Din această cauză, înveți treptat să-ți cunoști înrudirea, unitatea cu
lumea înconjurătoare, prin observație. Înveți să spui: Ceea ce se întinde aici, în jurul tău,
aceasta ai fost tu însuți. Acesta este însă unul din gândurile fundamentale ale vechii
înțelepciuni indiene Vedanta. „Înțeleptul” își însușește deja în timpul vieții pământene ceea
ce altul trăiește după moarte, și anume să cuprindă gândul că el însuși este înrudit cu toate
celelalte lucruri, gândul: „Aceasta ești tu”. În viața pământeană acesta este un ideal căruia i
se poate dărui viața gândurilor; în „țara spiritelor” este un fapt nemijlocit care ne devine tot
mai clar prin experiența spirituală. Iar omul devine el însuși în această țară tot mai conștient
că el, potrivit cu ființa sa, aparține lumii spiritelor. El se percepe ca spirit printre spirite, ca
membru al arhetipurilor, și va simți în sine însuși Cuvântul Spiritului originar: „Eu sunt Spiritul
originar”. (Înțelepciunea Vedantei spune: „Eu sunt Brahman”, adică eu aparțin ca un
membru ființei primordiale, în care își au obârșia toate ființele.) Ceea ce în viața pământeană
este cuprins ca gând-umbră și spre care năzuiește orice înțelepciune, în „țara spiritelor” este
trăit direct. Da, în timpul vieții pământene acest lucru este gândit numai pentru că l-am
recunoscut ca fapt în existența spirituală. În felul acesta, în timpul existenței sale spirituale,
omul contemplă relațiile și faptele în mijlocul cărora se află în timpul vieții pământene dintr-
un punct de observație mai înalt, parcă din afară.
[..........................................................................................]
Omul învață să cunoască acum din experiența spirituală că destinul său individual nu
trebuie să fie desprins de comunitatea căreia îi aparține. Capacitatea de a se recunoaște ca
membru al unei comunități se formează aici. Sentimentele religioase, tot ceea ce în viață a
năzuit spre o morală pură, nobilă va extrage forță din această regiune în cursul unei mari
părți din sejurul său în lumea spirituală. Iar omul se va reîncarna în această direcție cu o
sporire a acestor capacități.
In lucrarea Eu și tu (1923), pornind, pe de-o parte de la atitudinea interioară a omului,
pe de alta de la analiza limbajului, Martin Buber observa că între termenii „eu” și „tu” există
un angajament reciproc, poate nu de tipul celor arătate în primul paragraf când defineam
noțiunea de „relație”, ci într-un sens mai profund. „Nu există nici un Eu în sine, spune Buber,
ci numai Eu din cuvântul fundamental Eu-Tu [..].”
In ce privește relațiile interumane, oricum ar fi ele, profunde și pline de sens sau,
dimpotrivă, impersonale și disfuncționale, o primă precizare ar fi că ele se desfășoară în
cadrul unui întreg care, în general, nu este conștientizat. Separația experimentată prin
simțuri și intelect aparține iluziei, la fel și o considerare a relațiilor ca fiind pur exterioare.
Trebuie amintite aici descrierile lui Rudolf Steiner care fac referire la experiențele din
kamaloka în care sunt experimentate trăirile celorlalte ființe în raport cu acțiunile proprii.
 Consecințe karmice subiective și obiective
În loc de orice alte explicații amintesc aici două citate asupra cărora este de folos a se
medita. Primul aparține unei străvechi scrieri indiene, al doilea, Evangheliei după Matei.
„Fapta făcută odată de cineva merge cu el atunci când merge, stă lângă el atunci când
doarme, căci nedezlipită e de suflet.” (Panchatantra)
„...ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai
Mei, Mie Mi le-ați făcut.”

Libertate și necesitate
Un act de voință, așa cum este arătat în Filosofia libertății are două componente:
motivul și mobilul. Primul este constituit dintr-un conținut ideal determinat prin gândire, al
doilea se referă la predispoziții caracterologice, adică la tendințe sădite în subiect prin
necesitate naturală, achiziții culturale, educație sau impulsuri karmice. Omul care acționează
din tendințe și predispoziții este asemănat de Spinoza cu o piatră care a fost aruncată și care
se rostogolește. Dacă ar deveni conștientă, și-ar spune că se mișcă liber, din propria voință.
Cam așa este și cazul omului care este conștient de motive, dar ignorant în ceea ce privește
tendințele propriei naturi. În cazul faptei libere, pe de altă parte, motivul și mobilul coincid.
Mobilul nu mai este dat de firele necesității întrețesute în propria ființă, ci de relația cu o
realitate ideală accesibilă intuiției intelectuale. Fapta liberă se realizează prin fantezie morală
-adică prin conexiunea dintre idee și contextul material care se dorește a fi creat- și tehnică
morală, adică prin cunoașterea legităților din domeniul de acțiune. Să luăm, spre ilustrare,
un exemplu din pedagogie. Între 7 și 14 ani, experiența fundamentală necesară unei
dezvoltări sănătoase și armonioase a copilului este aceea de a simți și viețui că lumea este
frumoasă. Această cunoaștere, alături de celelalte principii ale pedagogiei Waldorf, ține de
tehnica morală. Decizia educatorului de a se implica în dezvoltarea armonioasă a copiilor
pune în joc noțiuni și idei(intuiții intelectuale), mijloace materiale, experiențe personale etc,
pentru a crea un context adecvat (fantezia morală) ce se va concretiza în experiențele de
predare-învățare
Prin fapte libere este creat astfel domeniul ființării specific umane. O știință care ar
studia relațiile acestui domeniu, așa cum arată Rudolf Steiner, ar fi o etică al cărei caracter
este pur descriptiv, aidoma științelor naturii. Ea nu ar avea deci un caracter normativ așa
cum este concepută etica în accepțiune generală.
Seducția puterii dă naștere unor relații interumane asemănătoare relațiilor dintre
indivizii regnului animal. Spun „indivizii” pentru că așa cum am văzut, la nivel de specie avem
simbioză. Dar fiecare om este unic, este o specie în sine, ceea ce înseamnă că, la modul ideal,
prezența sa ar trebui să fie benefică fiecărui membru al comunității.
 Iubirea
În general, prin „iubire” este înțeleasă satisfacerea unor necesități sufletești, însă nu
acesta este sensul în care folosim aici acest cuvânt. Așa cum fapta liberă are ca mobil un
element ideal, care nu aparține deci tendințelor și predispozițiilor naturii umane, iubirea
este, într-un anumit sens, o angajare dincolo de sine. Platon, de pildă, considera
cunoașterea dezinteresată ca fiind forma cea mai elevată a iubirii. (Pe de altă parte, odată cu
Școala din Gondishapur, cunoașterea este socotită drept o formă de putere.)
Rudolf Steiner afirma că, în esență, universul este un ansamblu de relații între
conștiențe. Desprinderea de ordinea spirituală a lumii prin adâncirea conștienței umane în
planul fizic, precum și puterea de emancipare în raport cu necesitatea naturală fac din om o
ființă unică în ordinea universală. Ierarhiile spirituale sunt integrate într-un ansamblu de
relații necesare care formează organismul spiritual universal, ele constituie deci o unitate, iar
regnurile naturii se supun necesității naturale. Într-o relație este necesar să existe doi
termeni, iar conștiența individualității umane libere oferă al doilea termen conștienței divine
pentru a genera ceva nou și unic în ordinea universală: iubirea din libertate. Jertfa lui
Christos și faptele morale ale oamenilor aparțin acestui domeniu al libertății-iubirii.
Veșnic și trecător
Considerate în dimensiunea lor pământească, relațiile au un caracter schimbător și o
durată limitată. Relația părinte-copil, d.ex., are o anumită dinamică și, odată cu intrarea
copilului în viața adultă, își schimbă semnificativ forma. După moarte, este evident că forma
de relaționare părinte-copil își pierde sensul. Iată ce spune Rudolf Steiner:
De îndată ce se desprinde de suflet tot ce i-a fost propriu prin corpul fizic se desface și
legătura care unește în viața fizică suflet cu suflet, desprinzându-se de condițiile care au
importanță și influență numai în lumea fizică. Totuși, totul se continuă dincolo de moarte – în
lumea spirituală –, tot ce în viața fizică a fost suflet al sufletului. Este natural ca termeni,
cuvinte care sunt construite pentru condițiile fizice să redea cu impreciziuni ceea ce se
întâmplă în lumea spirituală. Însă în măsura în care ținem seama de aceasta trebuie
considerat ca fiind corect când se spune: Sufletele care sunt legate unele de altele în lumea
fizică se regăsesc în lumea spirituală pentru a-și continua conviețuirea într-un mod
corespunzător.( Teosofia, capitolul IV)
În general, este necesară o doză considerabilă de discernământ pentru a distinge în
viața de zi cu zi veșnicul de trecător. Privind în urmă la experiența personală, pot spune că
dimensiunea morală a unei relații rezistă timpului și, ca atare socotesc moralitatea ca fiind
ceea ce trebuie considerat în primul rând în orice împrejurare.
În Epopeea lui Ghilgameș este o scenă în care eroul acesteia reușește să comunice cu
sufletul lui Enkidu, prietenul său decedat. Ghilgameș îl roagă să îi spună cum este în lumea
de dincolo. Nu îți spun, prietene, zice Enkidu, pentru că, dacă ți-aș spune, te-ai porni pe
plâns. La care, Ghilgameș insistă: spune-mi, prietene, sunt gata să mă pornesc pe plâns.
După mai multe insistențe, Enkidu îi spune: tot ce ai iubit, tot ce ai strâns în brațe, aici e praf
și cenușă.
 Creștinismul ca înțelepciune a relațiilor dintre oameni
În ciclul de conferințe privitoare la Bhagavat-Gita și Epistolele lui Pavel, Rudolf Steiner
remarca faptul că, în timp ce Krishna se adresează discipolului individual, apostolul Pavel se
adresează comunităților. Deoarece oamenii diferă prin calitățile pe care le au, fiecare dintre
ei își are un loc unic în ansamblul organismului comunitar. Nu există o importanță mai mică
sau mai mare, într-un organism, fiecare organ este important. Asimetriile dintre oameni în ce
privește anumite calități sunt compensate de prezența altora. În cuvintele lui Christos vedem
că fraternitatea trebuie să ia locul relațiilor de putere: „...ori de câte ori ați făcut aceste
lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut.” De asemenea,
natura relațiilor poate avea o importanță universală: „Când sunt doi adunați în numele meu
sunt și Eu împreună cu ei”. Pe scurt, este vorba de a realiza unitatea între oameni, o unitate
fundamentată nu pe necesitate naturală sau spirituală, ci pe libertate și iubire.
20. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin
cuvântul lor,
21. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia
în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.(Evanghelia după Ioan, 17)