Platon

Biografie:
Se naste in Atena sau in Egina in anul 427 in hr, tatal se numea Ariston, mama se numea
Pelictione, era sora lui Charmides si nepoata lui Critias, membrii ai Oligarhiei.
O lunga legenda, transpusa de Diogenes Laertios ne spune ca numele filosofului ar fi fost
Aristocles iar Platon ar fi fost un supranume care trimitea la forma sa fizica. Cei doi frati ai sai:
Adeimontos si Glaucon apar in dialogul ,,Statul” sau Republica, cum mai este numit.
De ce Republica, de ce se numeste asa.... titlul nu trimite la ce ne gandim, atunci cand titlul a fost
tradus in latina nu s a gasit un termen pentru acesta:,,politea" (acest cuvant inseamna foarte multe
lucruri) s a folosit ,,res publica" care inseamna (lucru public, obstesc)
Aristotel mentioneaza in ,,Metafizica"987a ca Platon l ar fi întalnit pe Cratyulos in tinerete (un
heraclit). Diogene Laertios afirma. La 20 de ani Platon îl cunoaste pe Socrate, relatia v a fi una
stransa, reiese din dialog ca acesta v a fi prezent la proces dar nu si la executie.
In 388-387 Platon intemeiaza Academia ca o scoala multidisciplinara care vizeaza educatia
viitorilor candidati ai cetatii. In Academie sa studiau mai multe discipline: matematica, geometrie,
armonica, astronomie, botanica. Platon conduce Academia pana in 348-347 cand moare si
conducerea scolii a fost preluata de nepotul sau.
Opera:
Avem astazi acces la un Corpus al dialogurilor, integral, nu mai avem acces insa la prelegerile
tinute de acesta in Academie.
Avem pastrate si niste scrisori, in dialoguri este necesar sa distingem intre autentic si apocrif. O
clasificare antica în Tetralogii cuprinde 36 de dialoguri, insa autenticitatea unora a fost pusa la
îndoiala.
Apocrife:
-Alcipiade2, Hiporcus,Theages, Cliptophon, Minos
De autenticitate îndoielnica:
-Alcipiade, Ion,Menexenos, Epinomis, Scrisorile ( exceptie scrisoarea a saptea)
Cronologia dialogurilor lui Platon:Trebuie sa gasim o cronologie a scrisorilor.
1.Argumente interne:
-existenta ticurilor verbale specifice tineretii
-indicatii facute de Platon in dialoguri (referinte la evenimente istorice sa trimiteri la alte dialoguri)
2. Argumente externe:
-Aristotel ne spune ca legile sunt posterioare dialogului ,,Statul" insa trebuie judecat critic.
-Diogene Laertios ne spune ca primul dialog redactat de Platon ar fi ,,Phaidon", ceea ce nu este
adevarat.
-Analiza în vederea stabilirii cronologiei se face în ultimile doua secole în special din prisma
dezvolatrii doctrinare.
| Perioada socratica
Platon scrie sub influienta lui Socrate, dialogurile se termina fara a se raspunde întrebarii
(aporetice) care au prilejuit în formatie: Apologia, Cryton, Eutifron, Laches, Ion, Protagoras,
Charmides, Lysis, Statul(doar cartea 1 ,,despre dreptate")
||Perioada de tranzitia
Menon, Eutidemos, Gorgias, Hippias1, Hippias 2, Crityulos, Menexenos
|||Perioada de maturitate
Phaidon, Banchetul, Statul, Phaidros
|\/ Lucrari de batranete
Prmenide,Thaetios, Sofistul, Omul politic, Phfilobos, Timaios, Critias, Legile-Epinomis,
Scrisoarea a 7 a (dupa moartea lui Dyonisios 353)

Gnoseologie:

1. Nu avem la Platon o expunere sistematica a gnoseologiei. In dialogul „Statul” avem mai

degraba versantul pozitiv al acesteia, in vreme ce in dialogul „Theaetios” ne ofera doctrina negativa.
Expunerea nu urmeaza cursul cronologic ci cel logic, mai intai discuta ceea ce nu este cunoasterea
si apoi ce este cunoasterea. Cunoasterea nu se bazeaza pe perceptia senzoriala, temeiul acestui refuz
a fost socratic, existenta unei adevarate cunoasterii universal valabile trebuie prezentata atunci cand
te dedici filosofiei.

Protagoras este in eroare atunci cand afirma „omul este masura tuturor lucrurilor”.O cunoastere
implicata de enuntul pitagoreeic nu indeplineste conditiile pentru a fi o cunoastere adevarata,
trebuie sa fie inteligibila, asumata, cu grad mare de certitudine si avand la baza „ceea ce este”.
Pentru filosof senzatia este aparenta, nu are drept obiect „ceea ce este”, obiectul este lumea
sensibila in care obiectele devin, nu sunt.
Daca ar fi adevarat ca perceptia este cunoastere, atunci toti oamenii ar fi la fel de intelepti.
Cunoasterea nu poate fi redusa la perceptie si pentru faptul ca multe dintre adevarurile noastre nu
sunt rezultate ale actului perceptiv, mai mut perceptia senzoriala in chiar sfera ei nu este cunoastere,
adevarul in cazul afirmarii existentei sau non-existentei este rezultatul judecatii.

2. Cunoastere nu este „ judecata adevarata”

De ce o judecata poate fi adevarata fara ca cel care o emite sa i inteleaga adevarul?

3. Cunoasterea nu este „judecata adevarata si intemeiata”

Theaetios adauga temeiul Logos pentru al multumii pe Platon, insa autorul considera ca tentativa
nu este izbutita.
Temeiul ar insemna expliitarea discursiva, ceea ce inseamna ca am avea dea aface atat cu opinie
cat si cu cunoastere autentica. Analiza presupusa de existenta temeiului nu este identica adesea cu
adevarata cunoastere.
Ex: (cunoasterea partilor nu inseamna si cunoasterea intregului)
 Temeiul ar putea fi un semn specific notiunii corecte, in acest caz insa am fi in eroare pentru ca
daca ar exista acest semn atasat notiunii corecte, unui individ nu i s ar adauga nimic in plus.

Cunoastere adevarata:

Asa cum am vazut, senzatia care da seama de o lume heraclitica nu este cunoastere adevarata,
una adevarata trebuie sa fie infailibila, saaiba dreot obiect „ceea ce este”. Asadar pentru Platon,
obiectul cunoasterii trebuie sa fie stabil, nesupus devenirii, trebuie sa fie un universal.
Acest universal este surprins de multe ori in judeacti de tip moral , aceasta fapta arata faptul ca un
individual participa la universale. Relatia dintre aceste universalii si individual este important,
Aristotel sustine ca Platon ar fi distins intre universal si individual, postuland o separare intre cele
doua arii. Totusi universalul are ca referinta individualul, Platon explica doctrina cunoasterii in
registru pozitiv, in dialogul „Statul” prin analogia liniei.

Pasajul platonic este discutat (509-511), pentru acesta esentiala este trecerea de la doxa la opinie.
Autorul se foloseste de o linie verticala divizata in patru parti, pentru a exemplifica fiecare nivel de
cunoastere in stadiul in care se afla. Zona inferioara indica reflexiile in apa, imagini ale imaginilor,
zona imediat superioara indica lucrurile asa cum sunt percepute in devenire construindu ne o
anumita credinta. A treia zona este cea in care cu ajutorul abstragerii obiectelor anterioare sufletul
pleaca de la ipoteze spre concluzii. Aparent pentru ganditor geometria nu detine cunoastere in
privinta obiectelor geometriei deoarece aceste nu depasesc premisa geometriei.
Aristotel mentioneaza in „Metafizica” 987 „Platon considera biectele matematice drept
intermediare intre cele sensibile si idei.
In ultima etapa este exersat noesis, iar gandirea este aplicata principiilor. Mai exista o analogie
platonica cu rol in explicitarea doctrinei cunoasterii, „Statul” Alegoria pesterii 514-519. In ambele
analogii esential este progresul, schimbarea subiectului.

Doctrina ideilor:

Asa cum am vazut, obiect al cunosteri adevarate poate fi la Platon doar ceea ce este stabil ,fix,
sustras devenirii. In dialogul „Statul” 596 se presupune ca individualul care are o anumita calitate
este in legatura cu o idee (universala) care ii da posibilitatea sa fie astfel.
Ιδεα-inseamna aspect exterior , dar la Platon reprezinta „ ceea ce inseamna cu adevarat”
Ιδεοσ-inseaman forma exterioara- ceea ce este vazut
Ideea prezentata, cea propusa de Platon nu este ideea pshihica, ci indica pentru autor
singura identitate reala.
Sugestiile oferite de limbajul platonic duc la concluzia ca ideile sunt separate de sensibile, insa
limbajul nostru cel comun nu este predispus la metafizica pentru ca este utilizat pentru a da seama
de cele sensibile. La Platon nu exista ideea de a creea, de a face ceva din nimic, aceasta eset o idee
ce nu are sens deoarece ei credeau intr-un zeu ordonator, masurabil.
Imaginea consacrata este acea a ideii separate de lucruri sensibile, ideea nu se schimba spre
deosebire de cele sensibile.

Phaidon:
Tema dialogului este nemurirea sufletului, se discuta despre adevar care nu poate fi atins prin
intermediul simturilor. Avem formata o ipoteza ( fiinta, binele, frumosul) ce trebuie cunoscuta,
odata admisa aceasta ipoteza, avem un argument in formarea preexistentei sufletului, suflet care a
cunoscut ideiile inainte de a-si asuma un trup, astfel invatarea inseamna reamintire.

Banchetul:
 In acest dialog Platon prezinta discursul unei preotese pe nume Diotima care descrie suisul unui
suflet catre frumos. Se pleaca de la formele sensului frumos catre sufletele frumoase, frumosul ca
forma; „este vesnic in sine, cu sine, avand vesnic aceeasi forma”. Astfel are existenta obiectiva, ne
am putea intreba daca ideea de frumos este separata de celelalte, dar nu se poate deoarece pot vorbii
in categorii, de aceea este nonspatial (Ηορισμος). Termenul pare a descrie caracterul subzistent de
sine statator al celor doua raelitati si mai putin vre-un soi de separatie locala.
Ideea la Platon este reala, independenta de particular, este transcendenta ( necesara prin simturi)
dar si imanenta (perceputa de intelect in aceasta lume).

Ontologie: Statul
In acest dialog doctrina ideii formelor ne prezinta o ierarhie a acestora, eminenta fiind ideea de
Bine. Aristotel ne spune in „Etica eudemica” 1218 ca Platon identifica Binele cu Unul. Pentru
Platon, Binele si Unul, ajung sa fie identici, iar formele isi datoreaza existenta datorita existentei
Unului „Metafizica” 988a.
Binele nu este fiinta, ci depaseste fiinta, asadar discursul din „Timaios” cel de tip cosmogonic
poate fi rezultat al personificarii Intelectului care coordoneaza totul. Acest Bine care este Unul
depaseste prin urmare orice incercare de carecterizare, conceptualiza. Avem astfe anuntata „via
negatia” calea negatiei.

Phaidros:
Filosoful este convins ca sufletul nostru a contemplat: „Fiinta insasi fara forma, culoare, care nu
poate fi atinsa, ce nu poate fi sesizata doar prin intelect, care este carmaciul sufletului.” 247c
In acelasi dialog Platon intemeiaza adevarurile pe idei.

Parmenide:

In debutul dialogului, Socrate admite ca exista ideea de assemanare,dreptate, dar respinge

posibilitatea existentei ideii de praf.
Platonismul considera ca tot ceea ce exista este datorat Ideii. Avem astfel o prima dificultate ce
trebuie asumata daca este sa credem doctrinei ideii. Alte idei (cea se om) pun problema relatiei
dintre ele si lucrurile pe care le determina. Participa fiecare lucru sensibil determinat de idee, de
intreaga idee sau doar la o parte a acesteia? Daca participa o idee determinata in integralitatea sa,
atunci rezulta ca aceasta idee se afla in mai multe individuale in acelasi timp (ceea ce este absurd).
Daca insa voi postula ca lucrul sensibil participa doar partial la idee atunci vooi fi obligat sa admit
ca ideea este de Unul alcatuit din parti.
Socrate v a sugera folosirea ideii μιμεσις, dar ideea de imitatie pune la randul ei probleme. Astfel
daca acceptam ideea de om si de omul determinat de aceasta idee, atunci am putea gandii τριτος
αντροπος de vreme ce similaritatea leaga ideea de copie iar ambele ar trebuii intemeiate in ceva (al
treilea om).

Teoria ideilor nu este functionala: cunosc relatia dintre stapan si scalv, dar aceasta cunoastere
este insuficienta pentru a stii relatia dintre ideea de stapan si ideea de sclav. Aceste dificultati nu
sunt rezolvate pe parcursul dialogului. In partea a doua a scrierii Parmenide isi exerseaza arta, adica
utilizeaza metoda cercetarii consecintelor, la sfarsitul dialogului nu se ajunge la nici o concluzie
multumitoare. Doctrina Unului nu este respina ( asa cum in prima parte in ciuda dificultatilor nici
doctrina ideilor nu a fost respinsa). Concluzia: „Daca Unul nu este, nimic nu este”.

Sofistul:

Scopul evident al dialogului este definirea sofistului, definitia se obtine prin intermediul
diviziunii, al analizei (διαιρεσις), inainte insa de a practica aceasta analogie, este necesara adunarea
(σιναγwγη) prin care termeni similari sunt grupati in vederea exersarii analizei.
Concluzua importanta pentru Teoria ideilor este ca ideea poate fi unu si multiplu.
Ex: ideea de animal este una dar in aceelasi timp este multipla cata vreme contine idei
diverse:cal,priveghetoare.
Oconcluzie a acestei dileme doctrinare ar fi forma generica difuza in ideea specifica, rezulta o
comuniune (κοινwνια) intre idee si idei, participana (μετεχειν) la alta idee. Astfel vom avea o
structuura ierarhica in comuniunea ideii. Platon mai observa ca ideile intra in comuniune, existand
insa si idei incompatibile (miscare-repaus). In dialogul „Sofistul” ideea suprema, cea a fiintei
cuprinde toata ierarhia ideilor, aceste alte idei pot fi aflate prin practicarea diviziunii pana cand se
va ajunge la (ατομον ειδος) ideea indivizibila.
Un exemplu de exercitiu al diviziunii este predat in dialogul „Philebos”, aceasta ide indivizibila
ne duce pana la situatia in care particularul care nu intra in aceasta idee, nu poate fi limitat, nu poate
fi cunoscut, nu are Logos.