Contribuția filosofului grec Aristotel la apariția logicii

Disciplina: Logică juridică

Autor:

Coordonator:

Galați, 2022

Contribuția filosofului grec Aristotel la apariția logicii

11
 A cunoaște logic

Pare imposibil ca substanța să existe separat de ceea ce este o substanță; în consecință,

cum pot ideile, dacă sunt substanțe ale lucrurilor, să existe separat de lucruri?

Metafizica 991 b 1-3

Prin natura lor, toți oamenii tind spre cunoaștere.

Mărturie este dragostea pentru simțuri: ei iubesc simțurile
în sine, chiar independent de utilitatea lor. Cel mai mult
îndrăgesc simul vederii: nu numai în scopul acțiunii,
ci și neavând vreo intenție de a actiona, noi preferăm
într-un anumit sens vederea tuturor celorlalte simțuri.
Asta pentru că vederea ne ajută să cunoaștem mai
mult decât toate celelalte simțuri și ne face manifeste
numeroase diferențe între lucruri.

Metafizica I

Rezumat
Părintele incontestabil al logicii este considerat Aristotel (384 – 322 î.Hr.), chiar dacă
denumirea de logică îi era străină gânditorului grec, fiind consemnată mult mai târziu, în

11
 perioada în care a trăit Cicero (106-43 î.Hr.). Aristotel numea „analitică” ceea ce noi astăzi
numim „logică”, pentru filosoful grec termenul „logic” având semnificaţia de „abstract”,
„probabil”. Cu toate acestea Aristotel este autorul primului tratat de logică, înţelegând prin
aceasta în special studiul raţionamentului (analitică). Aristotel a denumit Analitică
(Apodictică) partea care se ocupă cu raţionamentul demonstrativ, cel care conchide din
premise adevărate, Dialectică, partea care se ocupă cu raţionamentul probabil, şi Eristică,
partea care se ocupă de raţionamentul care foloseşte premise aparent probabile.

Cunoaștere

Unul dintre giganţii gândirii din vechea Eladă a fost Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης,
Aristoteles) (n.384 î.Hr.- d. 7 martie 322 î.Hr.) (fig. 1), clasic al filozofiei universale, spirit
enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. A devenit celebru pentru două considerente: în
primul rând, pentru că l-a avut învăţător pe Platon (427 – 347 î.Hr.); în al doilea rând, pentru
că a fost profesorul şi mai târziu protejatul lui Alexandru cel Mare al Macedoniei.

S-a născut în anul 384 î.Hr. în colonia greacă Stagira, un oraș din peninsula Chalcidica, în
nordul Mării Egee. Tatăl său, Nicomah, a fost medicul regelui Macedoniei, Midas al II-lea,
tatăl lui Filip al II-lea și bunicul lui Alexandru Macedon. Mama sa, pe nume Phaestis,
provenea din familie aristocratică.

Rămas orfan de copil, Aristotel își petrece primii ani la Stagira și Pella, iar la 17 ani intră în
Academia lui Platon (şcoala filozofică), unde rămâne 20 ani, mai întâi ca elev, remarcându-se
ca un discipol sârguincios, apoi ca profesor. După moartea lui Platon, în 347 î.Hr., a plecat la
Assos, în Misia devenind consilierul tiranului Hermias. De fapt, este începutul unei serii de

11
 călătorii pentru cunoașterea și studiul formelor de stat și de conducere existente la acea
perioadă. În 343 î.Hr., a fost chemat la Pella, la curtea lui Filip, pentru a desăvârși educația
tânărului Alexandru (cel care avea să rămână în istorie ca Alexandru cel Mare).

În ceea ce privește înfățișarea sa, se știe că avea ochii mici, picioare subțiri, vorba cepeleagă,
însă avea îmbrăcăminte plăcută, tunsoare minunat de îngrijită și inele cu pietre scumpe de o
rară frumusețe. Referitor la viața sa personală se afirmă că s-a îndrăgostit de amanta
(concubina) prietenului său, s-a căsătorit cu ea, și-i aducea daruri care se aduceau doar
divinităților.

În anul 340 î.Hr. s-a întors la Stagira, dar nu pentru multă vreme. Pacea impusă de Macedonia
cetăților grecești i-a dat prilejul să revină la Atena, unde a înființat propria lui școală – Liceul
(Lykeion sau școala peripatetică), școală ce va rivaliza cu Academia lui Platon. Va preda aici
timp de treisprezece ani și își va continua neobosit cercetările. În anul 323 î.Hr., odată cu
moartea lui Alexandru, la Atena a răbufnit vechea dușmănie față de macedoneni. Aristotel s-a
refugiat la Chalkis, în insula Eubeea, unde a murit un an mai târziu. La conducerea școlii îl
succede Theofrast, cel mai important discipol al său.

Introducere

„Prin natura lor, toți oamenii tind spre cunoaștere." Asa incepe Metafizica, una dintre operele
fundamentale ale lui Aristotel, cu o afirmație care, dincolo de faptul că are în ea unele dintre
punctele cheie ale teoriei cunoașterii stagiritului, ne servește pentru prezentarea autorului său:
omul care voia să știe, colectionarul de date, cercetătorul metodic, filosoful care a abordat și a
studiat tot ceea ce îi ofereau văzul lui, simt privilegiat printre grecii culți, și mintea lui. De
fapt, gândirea aristotelică este un sistem solid care îmbrățișează conceptual mare parte a
realității și care
a determinat în bună măsură parcursul filosofiei și al știnței occidentale mai mult de două mii
de ani. Nici o altă filosofie nu a avut o influență atât de profundă și atât de prelungită.

Din această perspectivă, observarea lumii și capacitatea de a ne minuna în fața lucrurilor care
ne înconjoară nu numai că ne fac umani, ci constituie sămânța unei dorințe de cunoaștere pe
care o posedă prin natura lor toți indivizii. Ființa umană caută răspunsuri ca să și satisfacă
această dorință prin cunoaștere științifică sau prin superstiție și mit.

11
 Totuși, mitul - atât de prezent în Grecia antică, dar și în societatea actuală reprezintă un
răspuns fals, deoarece, chiar dacă poate potoli setea de cunoaștere, ne atrofiază capacitatea de
a ne surprinde. Pentru Aristotel, mitul are o funcție clar socială, deci
e foarte util ca să „îi convinge pe oameni și să fie în beneficiul legilor și în interesul comun",
dar este total inutil pentru interesele ștințifice ale unui filosof. Pe de o parte, îi dă valoare
fiindcă seamănă cu o formă primitivă de filosofie, cu care are în comun originea (minunea),
și pentru deja citata sa funcție de coeziune a societății; pe de altă parte însã, știe că mitul
reprezintă o frânã pentru cunoașterea autentică.
Odată respins mitul, rămâne doar știința ca mijloc de accedere la adevăr. Știm că știința
se ocupă de lucruri reale, de lumea care ne înconjoară, dar (și asta este întrebarea
fundamentală) ce este de fapt realul? Care sunt aceste lucruri reale de care trebuie să se ocupe
știința? Și iar: ce este fința? Răspunsul la aceste întrebări ocupă centrul a două opere
fundamentale pentru a înțelege filosofia lui Aristotel: Categorile și Metafizica.
Înainte de Aristotel, presocraticii și Platon își puseseră întrebarea ce este fința. Răspunsul
lui Platon, al cărui urmaș direct este Aristotel, spune că reprezintă o sinteză a două răspunsuri
posibile reprezente și susținute de presocraticii Heaclit din Efes și Parmenide din Elea.
Pentru Heraclit, totul curge și exact această curgere definește realitatea. Singurul lucru
care rămâne imuabil este imuabilul și de aceea, singurul lucru pe care îl putem califica drept
real este devenirea, dinamismul prezent în natura, schimbarea constantă și eternă. Heraclit o
exemplifică prin celebra metaforă a râulul: chiar dacă nu pare, de fapt nu ne scăldăm
niciodată de doua ori în același râu. Această schimbare constantă răspunde unei rațiuni
universale pe care Heraclit o numește Logos, legea naturală, expresia divinului care ni se
dezvăluie prin simțuri. Deci, pentru Heraclit, cunoașterea înseamnă să înțelegi această lege.
La polul opus, Ființa lui Parmenide este statică, imuabilă, eternă, invizibilă. Ceea ce
există realmente, realitatea, este o Ființă unică, omogenă, care nu se schimbă niciodată și la
care oamenii pot accede doar prin rațiune. Astfel, ceea ce obținem cu ajutorul simțurilor e
simplă opinie (doxa), o iluzie, nu realitatea. La cunoasterea Ființei, la adevăr (episteme) se
ajunge numai cu ajutorul gândului.
În fața acestor două viziuni contrapuse (cea dinamică a lui Heraclit și cea statică a lui
Parmenide), Platon propune întrebării despre Ființă o soluție conciliantă: teoria Ideilor.
Platon dublează realitatea și concepe o lume sensibilă (ca fizică, lumea în care trăim) unde
totul (oameni, animale, obiecte etc.) este un reflex al adevăratelor sale modele (Idei sau
Forme), care se află într-o lume abstractă, inteligibilă. Cu alte cuvinte, realitatea pe care o

11
putem percepe cu ajutorul simțurilor este una inferioară, iar asta pentru că tot ce percepem nu
 este altceva decât o copie imperfectă, o umbră a realității autentice, adică ideile arhetipale
(care se găsesc în lumea transcendentă). Astfel, copacul din fața ferestrei mele este un copac
pentru că, într-un fel, e reflectarea imperfectă a ideii de copac și cutițele sunt cutie pentru cã
sunt copii imperfecte ale unui cuțit ideal. Prin urmare, Fiinta lui Platon este duală, e împărțită
în două lumi, una mai reală (lumea transcendentă pe care o numește „a Ideilor sau a
Formelor") și o alta mai puțin reală (lumea sensibilă). Pentru Platon, schimbările despre care
vorbea Heraclit apar doar în lumea sensibilă, findcă este o lume imperfectă și numai ce e
imperfect simte nevoia să se schimbe. Ceea ce este pe deplin real, Ființa adevărată, va trebui
căutat în lumea ideilor, care este perfectă, eternă și imuabilă, așa cum credea Parmenide.
Aristotel nu e de acord în această privință cu maestrul său. El considera că a muta
realitatea într-o lume transcendentă, cum face Platon, nu e calea cea mai bună pentru a ajunge
la adevăr.

11
 Spiritul lui „științific" îl îndeamnă să se gândească la faptul că realitatea trebuie să fie
imanentă, adică trebuie să fie aici, prezentă în lucrurile pe care le avem în față. Cum vom
vedea în detaliu mai departe, pentru Aristotel realul îl reprezintă obiectele concrete care ne
înconjoară și pe care le putem identifica și numi. Unul dintre principile generale de la care
pleacă pentru a combate teoria platonică a lumii ideilor este că o cauză trebuie să fie neapărat
în contact cu efectul său și, dacă ideile platonice se află într-o altă lume (ca transcendentă),

11
1
Aristotel – Litera – P. Ruiz Trujillo – De la potență la act
 separate de sfera sensibilului, atunci cum pot ideile acestea să fie cauza lucrurilor din lumea
sensibilă? Și apoi, ce sens ar avea să cauți explicația Ființei într-o lume la care oamenii nu au
acces? Dimpotrivă, întelectul omului, mulțumită limbajului și logicii, este capabil să deducă
existența cauzelor dincolo de obiectele pe care le vedem, dar, în orice caz, aceste cauze
trebuie sä fie in contact direct cu lucrurile din lume.
Totuși, raționamentul cel mai profund folosit de Aristotel ca să contracareze lumea
ideilor lui Platon este așa-zisul „argument al celui de al treilea om", care in esență spune asta:
în cazul în care cauza existenței unui om concret este un om ideal, care există și el, după cum
susține Platon, atunci ar trebui să existe un al treilea om care să fie cauza celui de al doilea. Și
acest regres continuă la infinit, mereu în cäutarea unei cauze ultime la care nu se ajunge
niciodată; este ceva ce se vădește inacceptabil, printre altele fiindcă nu duce la nici o
explicație. Așadar, Aristotel nu elimină exact ideile platonice, ci mai curând le „face să
coboare pe pämânt", în lumea sensibilă, și le pune în contact cu lucrurile concrete.

Metoda de studiu

Pentru Aristotel, logica și limbajul sunt strâns legate. Dacă limbajul este format din semne cu
ajutorul cărora exprimăm (în formă vorbită sau scrisă) gândul nostru, logica ne permite să
analizăm anumite utilizări ale limbajului, mai precis pe cele legate de creație si de
transmiterea cunoașterii. Această relație între limbaj, logică și gând este una dintre marile
descoperiri ale lui Aristotel, care susține că logica nu este o parte a filosofiei, nefiind o știință
în sine, însă este instrumentul fundamental (organon în greacă) prin intermediul căruia
științele sunt posibile. Ceva asemănător se întâmplă cu limbajul, fiindcă tot ce e relativ în el
rămâne în afara științei, dar, fără limbaj, într-un sens larg al cuvântului, nu există știință.
Aristotel pleacă de la două premise fundamentale pentru cercetare și le clarificäm de la
inceput. Prima are de-a face cu cauzalitatea axiomelor de studiat, fiindcă totul are o cauză.
Lucrurile nu se nasc și nici nu se petrec din întâmplare,
fiecare element din lume e ce e și se comportă cum se comport dintr-un oarecare motiv,
anume fiindcă există ceva diferit care este cauza. În același fel, tot ce se mișcă e mișcat de
ceva. De aici se deduce că a cunoaște ceva implică stabilirea cauzelor, a motoarelor, și deci
că pentru a cunoaște lumea este necesar să se determine relațiile de cauză și efect care
subzistă în toate lucrurile. Aristotel vrea să știe, iar dacă a ști ceva constă în a determina
cauzele, exact asta va face. De aici interesul lui pentru crearea unei metode care să-i permită
să înțeleagă succesiunea de cauze a tuturor lucrurilor.

11
 Logica drept instrument

Deși nu a fost primul care a folosit logica sau care a vorbit despre ea, Aristotel este considerat
fondatorul acestei discipline. Cu siguranță a fost primul care a folosit-o ca metoda formală de
analiză a raționamentelor, utilizând litere ca să reprezinte
diferiți termeni ai unui subiect, dincolo de confinutul semantic al acestora. Nimeni înaintea
lui nu mai folosise clasificările A, B, C ale silogismelor. Secole la rând, logica aristotelica a
fost logica gândirii occidentale, mai exact pană în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, când au apărut propuneri noi care au transformat logica silogistică într-o
știință mai mult matematică. Deși actualmente scrierile aristotelice despre această disciplină
sunt considerate depășite și păstrează doar un interes istoric, e bine să amintim că puțini
oameni au fondat o știință așa cum a facut-o el.
Câtă vreme cunoașterea poate fi considerată ca atare doar dacă atinge adevărul, care este
scopul ultim al unei ființe raționale, Aristotel știe că trebuie să fie foarte metodic; de aceea
logica ocupă un loc de primă importanță în planul lui de cercetare. Aristotel știe foarte clar
că, pentru a studia sigur și acurat și pentru a ajunge la adevăruri cu privire la orice obiect, mai
întâi este necesar să planifici: în primul rând trebuie să știi ce este obiectul și care este scopul
lui, la ce folosește acest obiect.
Aristotel organizează tot sistemul său de cercetare plecând de la simțuri, adică
recuperează experiența ca izvor de date certe. Plecând de aici și în interiorul metodei de lucru
pe care o folosește, limbajul și logica dobândesc un rol fundamental. Logica
te ajută să gândești corect, adică să conectezi corect premisele și concluziile ca să elaborezi
raționamente (logic) valide.
Așadar, logica studiază forma pe care trebuie să o aibã un anumit tip de raționamente, mai
precis cele care tind să demonstreze sau să probeze ceva: în definitiv, arată ce drum urmează
gândul când acționează, ce elemente utilizează, cum le structurează și cum le leagă. Aristotel
observă că elementul de bază al limbajului îI reprezintă cuvintele, care fac aluzie directă la
realități (câine, cuțit, copac, Socrate). Cu ajutorul cuvintelor formăm fraze sau propoziții care
sunt enunțuri semnificativ compuse. Și dacă prin intermediul cuvintelor ne referim la realități,
prin intermediul frazelor putem exprima sau gândi combinații între aceste realități ca să
oglindim ceea ce azi am numi fapte ale lumii („Socrate e om", „Copacul e înalt"). Anumite
relații între fraze vor genera silogisme, care sunt discursuri raționale, raționamente, prin care,

11
 ținând cont de anumite premise evidente, obținem propoziții noi. Dacă silogismul e corect,
noua propoziție formulează un nou adevăr care ne lărgește cunoașterea. Ca atare, silogismul
stă la baza raționamentului ștințific și este punctul de referință fundamental în jurul căruia se
învârte logica aristotelicã.
Operele „logice" ale lui Aristotel sunt adunate în Corpus Aristotelicum sub numele de
Organon („instrument"). Însă trebuie clarificat că filosoful nu folosea cuvântul „logică", ci
„analitică". Cele două opere centrale din Organon se numesc Analitica primă și, respectiv,
Analitica secundă (sunt însă cunoscute și ca anterioară și posterioară).
După ordinea stabilită (nu de Aristotel, după cum știm) în Organon, studiul logicii începe
de la elemente mai simple, adică de la cele cärora le putem spune concepte într-un sens larg
al termenului. Cum am văzut anterior, un silogism e format din propoziții, adică din enunțuri,
și aceste enunțuri sunt formate din cuvinte care fac trimitere la concepte sau la realități. Dacă
în enunțul „omul fuge" anulăm relația care există între diferiții termeni ce îl alcătuiesc, vom
avea cuvinte ca „om" sau „fuge" și nu mai avem de-a face cu un enunț, ci cu simpli termeni
nelegați
între ei. În tratatul intitulat Categorii, Aristotel studiază semnificația acestor termeni:
Despre lucrurile care se spun fără nici o legătură, fiecare înseamnă ori substanța, ori
cantitatea, ori calitatea, ori relația, ori locul, timpul, ori poziția, ori averea, ori acțiunea, ori
pasiunea.*2
Cu alte cuvinte, termenii simpli (cuvinte) care rămân când eliminăm relațiile ce se
stabilesc într-o propoziție trimit la una dintre aceste zece categorii. În interiorul acestor zece
categorii Aristotel stabilește o mare diferență între prima, substanța, și celelalte, pe care le
numește „accidente".
În acest sens deci, categoriile reprezintă diferitele forme de predicație, în care prima
categorie, substanța, acționează de regulă ca subiect și restul ca predicat (filosoful Boețiu, de
exemplu, a tradus în latină „categoria" cu „predicament", chiar dacă nu e o traducere care
exprimă ce tocmai am spus despre prima categorie, cea de substanță, și astfel parte din
semnificație se pierde). Dacă luam în considerare originea etimologică a termenului
„categorie", vedem că face trimitere la noțiunea de acuzație", mai apropiată domeniului
juridic decât filosofiei. Aristotel este cel care dă termenului o utilizare în domeniul filosofic.
S-ar putea într-un fel interpreta în sensul că, atunci când vorbim despre lume și predicăm
ceva despre altceva prin intermediul unui enunț („Ion e räu", „pajiștea e verde", „Socrate e

2
* Categorir 4, 1b, 25-27

11
 om'"), nu facem altceva decat să „acuzăm" subiectul (pe lon că e rău, pajiștea ca e verde, pe
Socrate că e om).
Revenind la enunțul „omul fuge", semnificația termenilor, odată separați, ne trimite la
categoriile substanță (”om”) și acțiune (”fuge”). Se pot da nenumărate exemple: ”Trenul
ajunge acum în gară” se descompune în „trenul" (substanță), ”ajunge" (actiune), ”gară” (loc);
„Socrate e așezat": „Socrate" (substanțä), ”e asezat” (poziție). În felul acesta Aristotel ne
oferă categorile ca semnificații ultime la care ne trimit, din punct de vedere logic, termenii
unei propoziții. Mai departe vom vedea cum categoriile pot reprezenta și semificații ultime
ale existenței, dacă le observăm din punt de vedere ontologic. Această perspectivă dublă -
categoriile sunt pur și simplu ceva lingvistic sau se referă și la realitate - e motiv de dezbatere
și a dat naștere mai multor interpretări. Pentru scolastică de exemplu, categoriile intră în
domeniul metafizic al studiului realității ca atare. În acest caz categoriile sunt interpretate ca
modalități reale de a exista și categoriile lingvistice sunt o reflectare în limbaj a acestor
categorii ontologice. În schimb, Kant, în fața realismului aristotelic și scolastic, adoptă o
poziție idealistă și deduce categoriile transcendentale. Deci categoriile ar reprezenta modurile
în care noi clasificam realitatea a priori în intelectul nostru. De fapt, în aceasta constă
diferența fundamentală între o poziție metafizică realistă și una idealistă, în acest caz
reprezentate de doi dintre cei mai mari filosofi, Aristotel și Kant.

11