PANO RAMA IDEILOR FI LOSOFICE.

De la Platon la contemporan i

transcendenţei, fie că o face prin marile m ituri escatologice care ne descriu

soarta viitoare a sufletu lui sau prin dinamismul d ialogului fi losofic, această
adevărată dramă.

5. A ristotel şi inventa rea u n o r n oi concepte

5. 1 Un gînditor enciclopedic

Născut În 3 84 la Stagira, în Macedonia, a sosit în Atena la 1 7 ani, şi, timp

de aproape 20 de ani, discipol al lui Platon, Ari stotel se înscrie chiar el printre
platonicieni : "N oi, platonicienii", scrie el în "Metafizica". Totuşi, el se arată
critic faţă de maestrul său şi pune la îndoială teoria platoniciană despre Idei,
concepute ca depăşind realităţile (empirice). EI recon sideră platonismul şi
refuză ideea unei alte lumi, distinctă de lumea sensibilă.
Preceptor al viitoru l u i A lexandru cel Mare, apoi fondatoru l Liceului
sau Peripatos, şcoală fi 10sofică creată Ia Atena ş i unde se fi l osofa în
timpu l pl imbări lor, Aristotel îş i va preda 1 3 ani învăţătura în acest oraş, pe
care-l va părăs i la moartea lui Alexandru cel Mare, în 323 Î. H., moment în
care devine suspect. Moare în an ul urm ător, în vîrstă de 62 de ani .
Aristotel sau puterea raţiunii : � totaJ izat ştiinţa vremi i sale şi a unificat
Într-un s istem cunoştinţele epocii. In domeniul biologiei, eticii, pol iticii, a
sistematizat cunoştinţele. Dar cum l-am putea uita pe "inventatorul" logicii
şi metafizicii? Pe scurt, Ari stotel a fost un gînd itor encic loped ic, care a
sistematizat gîndirea greacă şi a lăsat o operă imensă, d in care doar o parte
ne-a parvenit. Gîndirea sa reprezintă o culme.

5.2. Ideea de logică

Aristotel este înainte de toate Întemeietorul logicii, al şti inţei discur­

sul u i bine făcut, al instrumentului ce perm ite ed ificarea cunoaşteri i univer­
sale şi necesare ; d ar trebu ie să preci zăm c ă, abi a la 200 de ani d upă
Hristos, Organ on ul (instrument, în limba greacă) începe să desemneze
-

doctrina logică a lui Ari stotel , apoi , în secolul al VI-lea, totalitatea operelor
logice ale filosofului.

51
JACQUELINE RU S S

C e face, d e fapt, Aristotel? Studiază legile discursului şi regulile funcţionării

l imbaj u l u i . De unde partea cea mai i mportantă a opere i sale, teoria silo­
gismului, o înşiruire de trei propoziţii care stabilesc necesitatea unei concluzii
ponlind de la două propoziţii cunoscute dej a, premisele. "Si logismul este o
vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decît datul urmează cu necesitate
din ceea ce a fost dat. " (Aristotel, Organon, Analitica primă, 24b, trad. rom.
de Mircea Florian, Bucureşti, Editura IRI, 1 997) EI demonstrează adevărul şi
reprezintă instrumentul specific al ştiinţei. Pentru a înţelege mai bine mecanis­
mele silogismului, să luăm acest exemplu celebru şi clasic :

Toţi oamen ii sînt muritori (premisă majoră)

Or, Socrate este un om (premisă minoră)
Deci Socrate est e mur i tor (c on c l u zi e).

Creator al logicii, ştiinţa raţion alis mul u i coerent, şi al si logismului, instru­

ment al demonstraţiei, Aristotel este sal utat după cum unn ează de Hegel în
Prelegeri de istoria filosofiei :

"Este un m e r it ne p ie ri tor al lui A ri st ote l de a fi deven it conş ti ent de activi­

Uiţi l\;! in telectului abstract, de a fi recunoscut şi d eterm i n at formele pe care le
ia gîndirea În noi . Fi indcă, oricît de uscată şi de l i psi tă de conţinut ne-ar părea
înşirarea diferitelor feluri de judecăţi şi s i l og i s me şi a v ari at elor lor limitări [. . . ],
cel puţin nu este în g ăd u i t c a , pr i n opo z iţ i e , să fie ridicată altă şt iinţă mai
presus de ea şi împotriva ei" ( H eg e l , Prelegeri de istorie a filosofiei, 1,
Filosofia elenă, trad. rom . cit., p. 65 1 ).

5.3 . Noi instrumente conceptuale : cele patru cauze

Formal izarea raţionamentului nu este decît prelud iul şti inţei, condiţia
posibilităţii studiului naturi i. Logica precedă aşadar Fizica, al cărei obiect îl
constituie natura, fi i nţele naturale. Dar ce sînt acestea d i n urmă? S pre
deosebire de fiinţele artificiale, ele conţin în ele însele principiul schimbări i lor.
Cum p oate fi stud i at univers ul natural? Pentru a explica rea li tăţi le
naturale în devenire, Aristotel elaborează teoria celor patru cauze : a cu­
noaşte Înseamnă a da seama de constituirea fiinţelor prin m ij l ocirea cauzei,
cond iţie a exi stenţei oricărui lucru. Pe cînd la Platon n u există decît o teorie
a cauza lităţi i În germene, Ari stote l ne oferă o reală doctrină a cauzei .

52
 PANORAMA IDEILOR FILOSOFICE. De la Platon la contemporani

Traval i u l artei, care imită n atura, ne permite să înţe legem mai b ine ce
anume s e află în joc. Iată un bloc de marmură în ate l i eru I unu i sculptor.
Cum se va realiza efectiv statuia?
Cauza materială a real izări i este marmura, suport al transform ării.
Cauza eficientă este agentul transform ări i, în cazul de faţă sculptoru l cu
dalta sa Cauza finală desemnează scopul în vederea cărui a are loc trans­
.

form area. Cea aflată în j oc aici este intu iţia sculptorulu i. Î n sfîrşit, cauza
formală reprezintă principiul organ izări i materiei , ideea ce structurează
obiectu l transform at, modelu l ace stu i a d in u rm ă. Form a actualizează
marmura într-o Afrodită sau într-un Hermes.
C u Ari stote l se c o n stituie deci prima teo rie a cauzei. Ch i a r dacă
şti inţa m odernă a dim inuat imp ortanţa acestui ansamblu expli cativ, res p in­
gînd mai ales cauza finală, meritele lu i Ari stotel sînt ev id ente. Dornic să
expl ice totul, filosoful tinde să elibereze cunoaşterea de d iscursul mitic şi să
creeze i n strum ente conceptuale d e c i s i v e . EI încearcă să răspundă la
întrebarea "de ce?" inventînd noi concepte . Şti inţa cunoaşte prin cauze,
aşa su sţine Stagiritu l, care d ezvăl u i e de asemenea structu ra generală a
universului. În linii mari, sistem ul astronomic al lui Aristote l e următoru l :
Păm întu l se afl ă în repaus, în centru l cosmosului, form at d intr- o lume
supralun ară prevăzută cu o m i şcare pe rfectă şi v eşn ică, şi o lume
sublunară (sub J ună), imperfectă, deoarece e supusă generării ş i coruperi i.
În cadrul lum i i s ublunare, formele vii îi reţin În m od special atenţia lui
Aristotel care, crescut într-o fam ilie de m ed ici, este cel mai mare dintre
biologii antici. Darwin Însuşi notează că Cuvier nu era decît un elev pe lîngă
Aristotel. Atunci cînd tratează despre problema vieţii, Aristotel privilegiază
cauzele fmale şi invocă principiul vital, sufletul, pentru a explica v iul :

"E necesar să definim caracteristicile viu lui, să descriem ce este el, să spunem
care e natura sa, care sînt proprietăţile sale şi să examinăm fiecare din pă11ile
sale luate separat[ . . . ] . Vedem că dacă această caracteristică este sufletul sau
o parte a sufletului [ . . . ], naturaIistuI va fi cel ce va trebui să vorbească despre
suflet şi să-I cunoască, dacă nu în întregime, măcar acea parte a sufletu lui
care face fiinţa vie să fie ceea ce este" (Aristote, Les Parties des an imaux,
Belles Lettres, p. 7).

De la L u creţi u la b iolog i a molecul ară, această explicaţie prin suflet şi

corp a fost criticată şi condamnată ca o boală infantilă a spiritului uman. E

53
JACQUELINE RU S S
parţial adevărat. Totuşi, această boală infantilă constituie poate o parte
integrantă d i n n o i în sine , m ai ales În sfera v i u lu i . De altfe l , doctri na
aristotel ică a sufletu lu i este, aşa cum vom vedea, foatie deschisă. Sufletu l
nu este aici un principiu spiritual .

5.4. Antropologia

Cel d i ntîi d i ntre b iolog i i cunoscuţi, Ari stote l este de asem enea un
eminent antropolog.
Ce este omul pentru el? Nu mai e o pluralitate ca În doctr in a pl aton i c i an ă
,

unde c orpu l reprezintă m 01TI1Întui sufletu lu i, ci o u n itat e psihosomatică, o

totalitate unde sufletul se dovedeşte a fi un principiu de organizare şi o formă
a fi inţei vii. Cu toate acestea, o definiţie unică a sufletului uman nu ar putea
explica varietatea viului. F iinţele vii posedă un s ufl et, sufletul vegetativ sau
sufletul plantel or, sufletul senzitiv sau sufletul animalelor şi, în sfîrşit, un suflet
dotat cu raţiune, la om . Sufletul are deci o triplă funcţie, vegetativă, senzitivă
şi intelectuală, aşa cum ne spune Ari stotel În tratatul său Despre suflet.
Sufletul este prin UI1nare forma corpului şi, invers, nu există corp fără
suflet. Legat ir;trinsec de corp, sufletul nu poate exista fără materia din care
e alcătuit şi dispare o dată cu ea. Este o viziune unitară fecundă, care îl va
stînjeni în secol ul al XII I -l ea pe sfintul Toma, atunci cînd va dori să împace
creştin ism u l cu doctri na lui Aristotel. Dacă sufletul reprezintă principiul de
organizare a corpului şi dispare Împreună cu el în clipa morţi i, integrarea l u i
Aristotel în sînul unei viziuni creştine devine foarte difici lă.
Pe scurt, Ari stote l i nventează n o i gri l e conceptuale . Î n mod special,
noţiunea de suflet e necesară pentru explicarea complexităţii v ieţi i . Teoria
cauzal ităţi i, definirea sufletului ca formă a corpu lui : Aristotel a studiat şi a
explicat multe lucruri !

5.5 . Metafizica

F izica şi studiul viului (care este doar unul din cap itolele fizicii) ne aduc
pe calea metafizici i , şti inţă a rea lităţi i prime, a fiinţe i ca fi inţă. Totuşi,
termenul de m etafizică nu îi aparţine lui Aristote l . Către anu l 60 înainte de
Hristos, Androni cos d in Rh odos a numit m etafizică (termen desemnînd
ceea ce vine după fizică) operele lui Ari stotel care urmează după Fizica.
54
 PANORAMA I DEI LOR F1 LOSOF1CE. De la Platon l a contemporani

Dintr-un anum it ungh i (deoarece term enul nu Îi aparţine) Aristotel este

deci inventatorul metafizicii, ştiinţă care studiază Fiinţa, adevărata
substanţial itate, şi care cercetează cauzele prime ale F i i nţe i ca fi inţă :
"Obiectul cercetări i noastre [obiectul fi losofiei prime] este substanţa,
pentru că n o i porn im în căutarea princip i i lor şi cau zelor substanţelor"
(Aristote l , Metafizica, trad . rom . de Şt. Bezdech i, B ucureşti, Editura I R1,
1 999, p . 45 7 ) . Această metafizică se sfîrşeşte printr- o ştii nţă d iv i n ă,
teologia, al cărei o b iect e D u m nezeu, Pri m u l Motor care declan şează
toate mi şcări le fără a fi el însuşi m işcat. Form ă pură fără materie, imobil şi
etern, gîndire pură gînd indu-se pe sine, Dumnezeu desemnează o formă
perfectă ş i un principiu de inteligib i l itate. El este cea m ai înaltă activitate şi
inteligibilul pur.

5.6. Etica : dreapta măsură, fericirea . . .

Deşi nu a inventat etica, al cărei creator este Socrate, Aristotel i-a dat
totuşi o formă organ izată şi a introdus noi grile conceptuale.
Regu l a de aur a eti c i i ? Dreapta măsură, calea de m ij loc potrivită,
căutarea cel ui mai bun ech i l ibru. Astfel, curaj u l reprezintă echi l i brul Între
laş itate şi temeritate . Un bun echi libru între două excese satisface aşadar
exigenţele moralităţii şi ale eticii. Fericirea este astfel îndepărtată de extreme.
Noţiunea de fericire e omni preze ntă în Etica nicomahică, l ucrare În
care Aristote l ne prezintă morala sa. Ari stotel e eudemonist : nu este oare
fericirea scopu l suprem al vieţi i? Nu este frapat orice observator imparţial
de urmărirea un iv ersală a binelui, ce caracterizează demersu l uman? Toţi
oam enii, fără excepţie, doresc fericirea, a cărei natură trebuie determinată.
Care este deci binele propriu o m u l u i ? N um ai omu l poate d uce o v iaţă
întem eiată pe raţiune, care îi pennite accesul la bine şi la fericire. E vorba
aşadar de a urm a calea raţi un i i , pentru a atinge binele specifi c u m an .
Apare a i c i o m are d i ferenţă faţă de P l aton, pentru care B inele era o
realitate transcendentă. Realismul călăuzeşte de altfel gîndirea etică a lui
Aristotel. O viaţă fericită presupune o activitate care să n u fie frînată de
prea multe obstacole exterioare. Virtutea şi fericirea nu pot fi d isociate de
con d iţii le de viaţă care l e fac posibile.
În aceste cond iţi i, cum putem separa eti ca de politică? Ele formează
două şti inţe inseparabile.
55
JACQU ELINE RU S S

5. 7. Politica

Aristotel abandonează utopia platoniciană : cu Politica sa, el e foarte

departe de Platon, de cetatea i deală şi de constrîngeri le sale din Republica.
O dată m ai mu lt, aşa cum se întîmplă în sferele bio logiei, � ntropologiei sau
etici i , el se doreşte a fi mai puţin teoretician şi m a i m u lt anal ist api ecat
asupra fapte l or. Mode lul i nvari a b i l i m agi nat de P l aton În Republica e
respin s în favoarea studiului datelor reale.
Dintr-o astfel d e perspectivă descriptivă ş i concretă, cum să nu fie
sublin iată m en i rea soc ială a o m u l u i , an imal politic care se rea l i zează
înainte de toate În co m u n itate cu sem en i i săi? De p arte de a fi pu r şi simplu
l egală, societatea este n aturală, c ăc i n i ci un om n u e dotat cu autosu­
ficienţă. Realitatea fundamentală? Cetatea, care creează fericirea com ună
a cetăţenilor şi perm ite omul u i să-şi împlinească natura :

"Din toate acestea se vede că statul este o instituţie naturală şi că omul este
prin natura sa o fiinţă socială, pe cînd antisoc ialul din natură, nu datorită
unor împrejurări ocazi ona l e, este ori un supraom, ori o fiară, ca acela bat­
jocorit de Homer" (Aristotel, Politica, trad. rom . de EI . Bezdechi, Ed itura
Antet, 1 996, pp. 5�).

Ce re gim va perm ite "an im al u lu i politic" să trăi ască cel mai bine
posibi l? Aristote l prefe ră un regim moderat şi tem perat, unde clasa de
m ij l oc j o acă u n rol i m portant ; e l s u b l i n i ază exce lenţa guvernării
" o a m e n i l o r m ij l o c i i " , c are nu se b u c u ră de u n exces d e bogăţ i e .
I arăş i teoria căi i d e m ij loc, c a î n Etica nicomahică! B unul echi l i bru,
i ată reg u la d e a u r aflată departe de h i m ere l e şi de com u n i s m u l l u i
P l aton . I dea} echil ibrat, care e departe d e a- ş i fi pi erd ut actual itate a!
Oam en ii med i i , ne spune Aristote l, nu vor fi mîna ţi de i nvidie iar l ăcomia
nu-şi va găs i loc În inima lor. Cei c e sînt exce siv de bogaţi nu vor să se
supună, i ar cei cu adevărat săraci sînt prea abjecţi. "Cele dintîi elemente pe
care l e cere şti i n ţa pol itică sîn t oam e n i i în n u m ăru l şi cu cal ităţi l e
fireşti pe care trebuie s ă le aibă, ş i pămîntul c u întinderea şi proprietăţile pe
care trebuie să le aibă. [ ] O orînduire nu este cu putinţă în sîn u l u nei
. . .

mulţim i prea mari" (Aristote l, Politica, trad . rom . cit., p. 1 23 , 1 25).

56
 PANORAMA I DEI LOR F I LOSOFICE. De la Platon la contemporani

5. 8 . C oncluzie : inventarea cadrelor teoretice ale

Occidentului

Întemeietor al logicii, cel dintîi biolog cunoscut, antropolog, gînditor al eticii

şi al pol itici i, Aristotel inventează cadrele teoretice ale Occidentului. El va
detennÎna dezvoltarea scolastici i şi a tom ismului şi va marca întregul nostru
orizont de gîndire. EI este nici mai mult nici mai puţin decît "prinţul filosofilor".

6. Şcolile elenistice : un nou concept, indiferenta

spirituală

6. 1 . Peri oada eleni sti că : inventarea artei de a trăi

De ce această nouă perioadă în istorie? De ce introducerea unor noi

concepte? U nei cezuri istorice î i corespunde o ruptură în istoria idei lor, căci
ne aflăm într- un m oment deosebit de tulb ure şi sumbru al istoriei greceşti.
La moartea lui Alexan dru cel M are, nenorocirea pune stăpînire pe greci şi
vech iul echil ibru, zdruncinat dej a de-a lungul veacul u i al lV - l ea, se sfarmă
definitiv. Imperi ul lui Alexandru cel Mare, pe care şi-I dispută generali i săi,
se fărîm iţează. După o luptă de patruzeci de ani, el se Împarte în trei mari
regate : Egiptul Lagizilor, Siria Seleucizi lor şi Grecia Antigon izilor. Lumea
glorioase i Grecii clasice, a Atenei ce a strălucit pretuti ndeni şi a parcurs
m area aventură a spiritulu i, se prăbuşeşte defin itiv.
Să fie vorba doar de o fază de decade nţă? Dimpotrivă, ceea ce se pierde
ca plenitudine se cîştigă ca desch idere. Campania lui Alexandru în Asia s-a
aflat la originea unei descentralizări intelectuale fecllnde. Se naşte un nou
spaţiu de gîndire, mai desch is datorită Cosl110pol itism lllll i : Grecia desco­
peră imens itatea lumii, căci schi mburi inedite duc la Întîlnirea dintre două
culturi : cea a Orientului şi cea a Occidentului. Î ntr-un univers destabilizat, dar
şi lărgit, categori i noi vor organiza demersul şi căutarea Înţelepciunii.
Abordare hotărît practică : Într-o situaţie neferic ită, trebu ie inventată o
nouă artă de a trăi şi de a crea valori. Ch iar dacă împrejurări l e sînt osti le,
oam en i i trebuie să găs ească u n răspuns pentru suferi nţa lor. Deoarece
ech i l ibru l intern al cetăţii s-a clătinat, deoarece vechea l um e ordonată
trozneşte d in toate părţ i l e şi ceva se află în agonie, se i m pune căutarea

57
JACQUELINE RU S S

salvări i. P e c e îşi v a întem eia omu l viaţa d e acum înainte? U nde va găsi u n
co lac d e salvare?

6.2. Î nţelepciunea, detaşare a sufletului

Ceea ce caracterizează această p eri oadă, în acelaşi timp tu l bure şi

desch isă, este căutarea fericirii.
Fericirea? Un con cept întîlnit dej a la P l aton şi Ari stote l . Cu toate
acestea, el va fi de scoperit acum d intr-o nou ă perspectivă : ca detaşare
spirituală, ca i nd iferenţă a sufletul u i . Despre ce e vorba? Despre cucerirea
unei stări de absenţă total ă a ne l i n i şti i . Înţe l eptu l trebui e să aj ungă la
impasibi litate, să dev ină invu lnerab il la re lele vieţi i . Eliberat de temeri , de
dorinţele de şarte şi de pasi u n i , el gustă ataraxi a s au se n i nătatea inte­
lectuală. I ndependent, el scapă de chinuri le rezervate oamenilor de rînd. Se
află aici, incontestabi l , o cotitură În gîndire şi În reflecţie. În timp ce la
P l aton înţelep ci unea se întemeiază pe contemplarea I d e i l or, con d u ita
omu l ui călăuzit de raţi une se caracterizează acum prin retragere. Să nu te
ataşezi de nimic, acesta e cuvîntul de ord i n e . Mi şcării d i nam ice spre
Esenţă i se opune pura mîntuire interioară. Acest ideal va îmbrăca form e
d iferite cu fiecare şcoală, dar se va afirma în toate.
Astfel se naşte, cu începere din secolul al II I- lea, etica în specificitatea
sa, ca reflecţie a sub iectu lui ce caută o regulă de condu ită în el însuşi ş i
încearcă să scape de angoasă. D acă Socrate este, în esenţă, p ăr intele
etici i, aceasta di n urmă nu se constitu ie decît în timpul perioadei elenistice.
Atunci se afirmă un punct de vedere cu adevărat etic :

"Toate maraleJe acestei epoci [ ] au acelaşi scop : să confere acţiunii oricărui

...

ind i v i d o orientare generală în aşa fel încît, lăsat în seama sa, să fie capabil să-şi
găsească «salvarea» în viaţă, adică să se apere, cît mai mult cu putinţă, de relele
care constitu ie soarta obişnuită a unei existente umane, să nu se lase strivit de
cele pe care nu le-a putut evita. Întreaga fi lo � ofie e subordonată acetui dublu
succes, toate pălţi le sale sînt concepute în rap0l1 cu un rezultat de care individul
e imediat interesat" (Leon Rabin , La Morale antique, PUF, p. SO).

Acest ideal, etic şi pragmatic, caracterizează epicurismul şi stoicism ul,

dar şi scepticismul. Gîndirea elenistică şi imperială elaborează conceptul de
independenţă spirituală, etapă decis ivă în istoria ideilor filosofice. Colacu l
58
 PANORAMA IDEI LOR FILOSOFICE. De la Platon la contemporani

său de salvare? S i nele, ca p ură gînd ire autarhică, l ucru pe care n i l-au
arătat deja cinic i i .

6.3 . Cinicii şi ideea de Îlnpasibilitate

Dezvolt'lndu-se d i n secolul al V -lea înainte de Hristos, cu Antistene

(44 5 3 6 5 înainte de Hristos) pîn ă în sec o l u l al I V- lea d upă Hristos,
-

şcoala cin ică este în general integrată în filosofia elenistică, deşi figura sa
cea m ai m arcantă, Diogene din Sinope (4 1 3 3 2 7 înai nte de Hri sto s) e
-

contemporan cu Alexan dru cel Mare.

Cinicii au o rep utaţie proastă. Î n orice d icţionar, după definirea şco l i i
cin ice, s e m enţionează semificaţia peiorativă a term en u lu i . Şi totuşi, după
cum spune N ietzsche, cinism u l este poate "cel mai înalt lucru ce poate fi
atins pe pămînt" (Ni etzsche, Ecce homo).
Doctrina şcolii lui Antistene a fost num ită astfel după gimnazi u l unde
era predată (Cyno sarges ) . B otezu l l ingv i st i c i s e d atorează însă l u i
Diogene. D i ogene din S inope consideră cîinele drept sim bol. E l se numeşte
pe sine cîine pentru a i lustra atitudinea de dispreţ faţă de convenţi i, proprie
cinism u lu i . Dacă cinici i îi prefigurează prin anum ite aspecte pe sto ici ş i
epicurien i , ei şochează m ai m u lt decît aceştia. Ei sînt nişte provocatori, a
căror atitud i ne excentrică reprezintă o critică la adresa riturilor c iv i l izaţiei .
Diogene trăieşte în celebru l său buto i şi îi răspunde lu i Alexandru, care îl
întreabă ce doreşte : "Dă-te la o parte ; n u-mi l ua lum ina soarelui !"
Prin ce anume îi vestesc cin icii pe stoici şi pe epicurieni? Pentru ei nu există
decît un singur lucru, l ibertatea, care înseamnă impasibilitate şi stăpînire de sine.
Cinismul sau libertatea spirituală : apatia stoică nu e departe.

6.4. Şcoala sceptică şi îndoial a

Să aruncăm acum o scurtă priv ire asupra şcolii sceptice .

• Pyrrhon din Elea (3 65 -2 7 5 înainte de Hristos), fi losofu l grec

fondator al scepticismu l u i , a participat poate la campani a lu i A lexandru în
Asia şi s-a in iţiat probab i l în înţelepciunea indian ă a "gim nosofişti l or",
înţelepţi ce n u purtau veşm inte ş i d uceau o exi stenţă de asceţi contem-

59