UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIALE ȘI ALE EDUCAȚIEI

CATEDRA PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

REFERAT
„Învățătura filosofică a lui Aristotel”.
La disciplina:
Istoria și epistemologia psihologiei

Verificat:: Caunenco Irina

_________________________

Elaborat: Ursu Maria, Belibova Elena

Grupa: 221
_________________________

Chișinău - 2022
 Cuprins:

1. Întroducerea
2. Biografia
3. Teoria lui Aristotel:
3.1 Principalele elemente
4. Lucrarea de bază:
4.1 Scopul
4.2 Rezultatul
5. Concluzia
6. Surse bibliografice
 Filosofia este studiul întrebărilor generale și fundamentale, precum cele despre
existență, cunoaștere, valori, rațiune, minte și limbaj. Ea se află în interelaţii cu
celelalte componente dar nu se confundă cu niciuna dintre ele. Încă din sec. V î.h.
Platon spunea că filosofia este cel mai frumos dar pe care l-au dat zeii oamenilor.
Hegel spunea că filosofia este floarea cea mai înaltă a culturii. Alţi filosofi au spus că
ea este Kiutesenţa unei culturi. Filosofia, ca urmare a aparut ca raspuns la întrebarile
oamenilor. În jurul acestor probleme s-a constituit filosofia, iar filosofii încercând sa
de-a raspunsuri încât filosofia vizeaza raportul omului cu lumea și existenta.
Metodele filosofice includ interogarea, discuția critică, argumentul rațional și
prezentarea sistematică. Din punct de vedere istoric, filosofia cuprindea toate
grupurile de cunoștințe și un practicant era cunoscut ca filosof.
 Unul dintre cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice este Aristotel, este unul
dintre cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale,
spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. S-a născut in 384 î. Hr. în Grecia în
Stagira și a decedat în 322 î. Hr. Aristotel a fost fondatorul unei abordări a filosofiei
care începe de la observație și experiență, înainte de gândirea abstractă. Așa cum
Platon fusese un elev al lui Socrate, tot așa Aristotel era un elev al lui Platon. Și
Aristotel însuși a devenit tutorele lui Alexandru cel Mare, astfel făcând parte dintr-o
succesiune intelectuală prin câteva generații de figuri istorice extraordinare. 
Aristotel a luat din studiile sale la Academie câteva preocupări și principii
fundamentale pe care le-a dezvoltat în continuare: în mod crucial, ideea că logica
este instrumentul prin care filosofii ar putea forma un sens coerent al
universului și o preocupare cu problemele existenței și cunoașterii. 
 Aristotel a întemeiat și sistematizat domenii filosofice ca metafizica, logica
formală, retorica, etica, politologia. De asemenea, forma aristotelică a științelor
naturale. De la Aristotel inainte termenul de Metafizica va avea si sensul de
Ontologie, dar va mai avea o acceptie de metoda filozofica opusa celei dialectice.
Opera aristotelica cuprinde toate domeniile, impresioneaza prin amploarea si
adâncimea, prin contributiile originale. In toate domeniile s-a comportat ca un
adevarat om de stiinta, impresionand prin erudiția sa inconceptiile sale filosofice.
Aristotel o mare importanta a acordat stabilirii obiectului filosofiei sisistematizarii
stiintelor.
Dupa Aristotel filosofia se imparte in:
 1. Filozofie teoretica- scopul careia este capatarea cunostintelor de dragul
cunsotintelor.
2. Filosofia practica- scopul careia este capatarea cunostintelor pentru activitatea
practica
3. Filosofia creativa- scopul careia este capatarea cunostintelor pentru creație.
La baza ontologiei lui Aristotel stau 3 teorii:
1. Analiza categoriala a esentei Äexistenra.
2. Analiza cauzala a subsistemului
3. Învatatura despre posibilitatile si realitate sau teoria Äinca non-existenta 
4. Învatatura depsre categorii are caracter dublu logico- ontologic si se bazeaza pe
clasificarea semantica a predicatelor esentialului, care tot o data sunt si termeni
folositi in judecata.
Filosofia teoretica la randul ei se împarte in: filozofie fizica, filozofie matematica,
prima filozofie.
 În istoria filozofiei, teoria cunoașterii lui Aristotel este unul dintre cele mai
relevante ingrediente intelectuale în construcția culturii occidentale.
Principalele elemente care structurează teoria cunoașterii lui Aristotel sunt: 
1. Primatul simțurilor
Conform teoriei cunoașterii lui Aristotel, simțurile sunt punctul de plecare al
oricărei forme de cunoaștere. Asta înseamnă că orice informație care poate declanșa
activitate intelectuală este conținută în datele senzoriale „brute” care pătrund în
corpul nostru prin ochi, urechi, miros etc.
În acest sens, gândirea aristotelică diferă în mod clar de ideile lui Platon, pentru
care ceea ce ne înconjoară nu poate fi cunoscut și nu poate genera activitate
intelectuală semnificativă, deoarece materialul este mutabil și se schimbă constant.
 2. Crearea conceptelor
După cum am văzut, procesul de generare a cunoașterii începe cu stimuli senzoriali.
Cu toate acestea, până în această etapă, procesul este același cu ceea ce, potrivit
acestui filosof, are loc în mintea altor forme de viață animală. Această cunoaștere este
de tip sensibil și nu este exclusivă ființei umane.
Procesul cognitiv propriu-zis uman, în conformitate cu teoria cunoașterii lui
Aristotel, începe cu modul în care procesăm datele senzoriale pentru a ajunge la
concluzii mai abstracte decât ceea ce am văzut, auzit, atins, mirosit sau gustat. Pentru
a face acest lucru, în primul rând bunul simț unifică proprietățile obiectului sau
entității că percepem pentru a crea o „imagine mentală” a acesteia datorită capacității
noastre de imaginație.
3. Cunoașterea înseamnă identificare
Așa cum Aristotel admite că realitatea este compusă din elemente în
schimbare, pentru el a cunoaște înseamnă a ști să identifice ce este fiecare lucru.
Acest proces de identificare constă în recunoașterea cauzei eficiente, formale,
materiale și finale. Toate acestea sunt potențialități care pentru Aristotel rezidă în
materie și care ne permit să înțelegem fiecare lucru și în ce va fi transformat.
Astfel, combinația de imaginație și memorie nu numai că ne face să păstrăm o
imagine a ceea ce am experimentat prin simțuri, ci ne oferă și o primă piesă bazată pe
ceea ce putem începe să înțelegem care sunt potențialele fiecărui lucru, în ce fel este
și cum se schimbă. De exemplu, datorită acestui fapt știm că un copac poate crește
dintr-o sămânță și, de asemenea, că o parte a copacului poate fi folosită pentru a
construi case și bărci.
Astfel încât, din impresiile lăsate de simțuri, creăm abstracții. Aceste abstracții nu
sunt reflectări ale unei realități compuse din idei pure, așa cum credea Platon, ci sunt
reprezentări ale calităților conținute în elemente materiale care alcătuiesc realitatea
fizică.
4. Crearea universalelor
 În paralel cu crearea imaginii, generăm un universal al ideii respective, adică
conceptul pe care îl vom aplica nu numai la ceea ce am văzut, auzit, atins și gustat, ci
și la alte elemente ipotetice cu care nu am intră în contact direct, pe de o parte, și pe
altele pe care nu le mai văzusem, pe de altă parte.
Pentru Aristotel, procesul prin care din impresii se creează universalul este realizat
de ceva pe care el îl numește „înțelegerea agentului”, în timp ce recunoașterea
universalului în noile forme de stimuli senzoriali este realizată de „înțelegerea
pacientului”.
Un loc important in filozofia sa o ocupa teoria asupra categoriilor. Trateaza
categoriile din punct de vedere filozofic ca domenii si grade ale existentei, dar si ca
forma a gandirii logice, structura realului. Prin categorii, notiuni de maxima
generalitate, care exprima cele mai generale elemente, insusiri si relatii de ordinul
esentei lucrurilor sau a cunoasterii lor.
Aristotel si-a propus sa puna in evidenta notiunile necesare cu ajutorul carora se poate
examina conditiile oricaror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanta, calitatea,
cantitatea, spatiul, timpul, relatia, actiunea, pasiunea, posesia, pozitia.
Cifra 10 este o rezonanta a filosofiei pitagorice, I-au scapat o serie de categorii lui
Aristotel : efect, cauza, miscare si cu tot schematismul acestei teorii, teoria
categoriilor este foarte importanta atat pentru filosofie cat si pentru stiinta. Teoria
acestei miscari considera ca natura este de neconceput fara miscare si ca nu exista
miscare in afara lucrurilor. Este importanta incercarea lui de a clasifica forme de
miscare; cresterea sau descresterea – miscare in raport cu cantitatea, schimbarea
calitativa - miscare in raport cu calitatea, deplasarea – miscarea in raport cu locul. S-a
ocupat si de cauzele miscarii. Stim ca Heraclit din Efess lega miscarea de dedublarea
unitarului (contradictie) dar Heraclit nu a avut raportul stiintific si logic pentru a
demonstra aceasta problema logica. Aristotel leaga miscarea de contradictie numai ca
el intelege contradictia ca un fenomen de suprafata, liniar, ca un fenomen care explica
aparitia unuia si disparitia altui fenomen.
Cum se ajunge la aflarea cauzei miscarii ? Aristotel da un exemplu : bila A care se
misca intr-o directie constatam ca a fost pusa in miscare de mana noastra sau de bila
A1 tot in miscare. Daca mergem in aceasta directie impingem cauza miscarii la
infinit. De aceea Aristotel afirma ca exista un miscator initial nemiscat. Se intreaba :
aceasta poate fi materie ?
Raspuns : nu, pentru ca a demonstrat ca materia este pasiva. Acest miscator initial
nemiscat se afla in afara materiei,este imaterial.
Nu poate fi decat Dumnezeu, care apare in sistemul filozofiei a lui Aristotel ca fiind
izvorul permanent al materiei – Primul motor spiritual, unic, absolut care se afla in
nemiscare, dar care genereaza miscarea in lume.
Meritul său principal este scrierea unei lucrări numită «Etica la Nycomed». Etica
nicomahică este o scriere ce aparține lui Aristotel și  apare ca fiind scrisă în jurul
anului 350 Î.Hr Lucrarea este structurată pe 10 cărți, având ca subiect virtutea.
Tema lucrării este o întrebare socratică explorată anterior în lucrările lui Platon
prietenul și profesorul lui Aristotel, despre modul în care ar trebui să trăiască cel mai
bine oamenii. 
În această lucrare el vorbește despre importanța științei moralei pentru societate,
deoarece ea permite educarea cetățenilor virtuoși. Etica» lui Aristotel se bazează pe
teologie. Un gânditor vechi spune că toți oamenii se străduiesc pentru un scop
semnificativ pentru ei, pe care filosoful îl numește cel mai înalt bun. În acest caz,
dorințele unei persoane coincid cu aspirațiile statului ca întreg.
Principala sarcină a celor două părți este de a obține binele pentru întreaga societate
și stat. Acest lucru este posibil datorită vieții active inteligente a tuturor cetățenilor
societății. «Etica» lui Aristotel a definit mai întâi binele ca fericire. Etica Nicomahică
este considerat pe scară largă una dintre cele mai importante opere filozofice istorice
și a avut o influență importantă asupra Evului Mediu devenind una dintre lucrările de
bază ale filosofiei medievale. 
 Concluzionând ideile creionăm ca Aristotel este și a fost unul dintre cei mai
amintiți filosofi greci din istorie, și nu fără motiv. Influențele gândirii sale sunt
prezente și astăzi, la mai bine de două milenii după nașterea sa.
Motivul? Împreună cu cea a lui Platon, lucrarea sa în filozofia epistemologică a pus
bazele culturii occidentale influențate de creștinism, care în Evul Mediu și-a articulat
explicațiile despre natură folosind ideile acestui gânditor. Filozofia lui Aristotel
deschide cai noi, meditatii filozofice, arata legatura dialectica dintre general si
particular, generalitatea nu poate exista prin ea insati,ci se afla intr-un continuu
proces de miscare si transformare. Filozofia aristotelica are ca obiect determinarea
participarilor de baza ale existentei universale.

Bibliografia:

 Constantin Noica, Pentru o interpretare a categoriilor la Aristotel, ed.

Academiei. București, 1968
 Anton Dumitriu, Logica lui Aristotel, în Istoria logicii, ed. Tehnică, București,
1993
 Alberto Jori, Aristotele, ed. Bruno Mondadori, Milano 2003.
 Sorin Vieru, Începuturi de semantică logică la comentatorii antici ai
„Categoriilor”, ed. Academiei, București, 1972