Ministrul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Modova

Colegiul Politehnic din mun. Bălți

Referat:
La disciplina Filosofia
Ontologia umanului.
Accepțiuni și excepții contemporane

Elaborat : Onisim Ariadna

Gr.A-315
Verificat: Ciobanu Violeta

Bălți 2018

1
Ontologia  termen creat în secolul al XVII-lea de către Rudolf Goclenius, este o
disciplină filozofică, ramură fundamentală a metafizicii, al cărei obiect de studiu
este Ființa și Existența, și categoriile în care acestea se împart: lucruri, proprietăți, procese, fapte.
În literatura filosofică de limbă engleză, ontologia este opusă teoriei cunoașterii, făcându-se
deosebirea între lucruri (sau atributele lor), așa cum sunt în sine, și felul cum ele ne apar.
Deja în filosofia antichității grecești s-a dezbătut problema "ființei a ceea ce există" (Sein des
Seienden), de exemplu în "Metafizica" lui Aristotel. În Evul Mediu,
reprezentanții scolasticei abordează temele ontologiei în relație cu discutarea
problemelor teologice.
Scolasticii dezbat așa numitele "transcendentalii" (transcendentalia), prin care se înțeleg
atributele cu care ne apar cele existente, cercetând categorii
ca res (lucru), ens (existent), unum (unul), aliquid (ceva), bonum (binele), verum (adevărul) și, în
parte, pulchrum (frumosul). Începând cu Christian Wolff(Philosophia Prima Sive
Ontologia, 1730), ontologia se definitivează ca metafizică a ființei și existenței lucrurilor.
"Metafizica generală" (metaphysica generalis),sau ontologia, se deosește de "Metafizicile
speciale" (metaphysica specialis), care au ca obiect existența lui Dumnezeu (Teologia naturală),
a sufletului (Psihologia naturală) și a lumii (Cosmologia naturală). În "Metafizicile speciale",
problemele din anumite domenii ale ființării sunt dezbătute pe baze raționale,
nu empirice. Immanuel Kant a criticat vehement această reprezentare a unei teorii a adevărului
fundamental deductivă și în "Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen Vernunft, 1781) încearcă să
rezolve problemele ontologice pe baza filosofiei sale transcendentale.
În ontologia analitică modernă, în cadrul filosofiei analitice, sunt cercetate categoriile
fundamentale: lucru, calitate și eveniment, precum și unele noțiuni
ca parte și întreg, dependent și independent, care sunt atribute ale unor anumite entități. Pe
primul plan se situează problema felului cum se comportă o categorie față de alta și dacă o
anumită categorie poate fi caracterizată drept fundamentală. De aici se desprind și unele trăsături
comune cu chestiunile de bază ale informaticii.
În ultimul timp problemele ontologice nu mai stau în centrul de preocupărilor filosofice.
Filosoful contemporan Willard Van Orman Quine (Word and Object - Cuvânt și obiect, 1961)
este încă confruntat cu întrebarea a ceea ce există, răspunsul său însă, cum că lucrurile ar
reprezenta variabile ale unei teorii generale a lumii, nu mai are rezonanța filosofică a dezbaterilor
ontologice din trecut.

Ontologia este acea parte constitutiva a filosofiei ce studiaza fundamentele existenţei ,

nivelurile , modurile si formele esenţiale de manifestare ale acesteia .Ea reprezintă un domeniu
de mare importanţa deoarece , oferă premisele, teoretico+metodologice , tuturor celorlalte
domenii de reflexie filosofica (gnosiologia , axiologia , proxiologia ) precum si tuturor ramurilor
stiintei.În decursul istoriei filosofiei , obiectul ontologiei a evoluat , de la un sens larg , şi mai
puţin conturat,la un sens mai restrâns dar mai riguros , când ontologia are ca obiect  de reflexie
natura .
Evoluţia istorică a problematicii ontologiei , pune în evidenţa câteva aspecte importante
şi anume :

2
      În primele incercări de sisteme filosofice , ponderea hotărâtoare o aveau problemele de
ontologie strâns legate de filosofia naturii . În filosofia greacă antică pâna la Socrate ,
toate ideile filosofice gravitau in jurul naturii , a universului exterior omului .
     Ontologia moderna mai ales cea contemporană se referă in cea mai mare măsura ,
uneori chiar cu precadere la societate . Obiectivul îl constituie definirea statutului
existenţial al omului , nu atât universul natural cât mai ales universul social , al creaţiei
tehnice , economice , culturale .
     Dacă la origine si pe primele trepte ale evoluţiei sale , ontologia a avut un caracter
speculativ , fiind identificate cu metafizica treptat însă odata cu constituirea si
dezvoltarea ştiinţelor , incepând cu secolul XVIII ea s-a sprijinit din ce în ce mai mult pe
cunoaşterea ştiinţifica folosind rezultatele acesteia  în fundamentarea tezelor ei . 

Clasificarea ontologiei
Ontologia se clasifică după mai multe criterii :
1.      După numărul si natura elementelor , puse la baza lumii :
Ø      Pluraliste
Ø      Dualiste
Ø       Cele moniste pun la baza lumii un singur principiu(factor).Acest factor poate fi de natură
materiala , in acest caz , avem de-a face cu ontologii materialiste (ontologiile antice care pun la
baza lumii : apa , aerul , focul , pamântul ) sau poate fi considerat de natură spirituală , în acest
caz avem de a face cu ontologii idealiste care se împart în onotologii idealiste obiective ( la baza
lumii stă un principiu impersonal , există dincolo de om si de omenire ) si ontologii idealiste
subiective conform cărora lumea este o creaţie a spiritului uman individual (concepţia lui
Barkley , dupa care lucrurile există numai în măsura în care sunt percepute de simţurile
omului) . 
Ontologiile dualiste pun la baza lumii , doua principii considerate , ca fiind distincte prin natura
lor : unul material si celălalt spiritual . Aceste principii există şi evolueaza in parte fără ca unul să
fie determinant .Ontologiile pluraliste pun la baza lumii mai mulţi factori care pot fi însa , fie
materiali fie spirituali . 
2.      După gradul de generalitate avem :
      Ontologii globale (care se referă la existentă in ansamblul său (ontologia marxistă).
      Ontologiile regionale
      Ontologii cosmice si fizico-chimice
      Ontologii biologice
      Ontologii socio-umane 
Concepţii ontologice
1.                 Concepţia teista susţine ca , Dumnezeu este primordial si transcendent în raport cu lumea
. Dumnezeu este înainte de toate creatorul universului, sursa infinita a posibilitaţilor . 
2.                 Concepţia panteista susţine ca Dumnezeu este substanţa comună a lucrurilor, nu este nici
creatorul lumii si el se confundă cu lumea , sau lumea este Dumnezeu . Panteismul afirmă ca
Dumnezu este in toate , Dumezeu se afla in lucruri şi nu înainte de toate el este esenţa lor . 
3.        Concepţia ateista care neaga complet existenta lui Dumnezeu , afirmând ca lumea nu a
fost creaă de o persoană transcendentă . Lumea materială nu a fost creată ci este eternă , că nu
are nici inceput şi nici sfârşit , totul se exprimă plecând de la legile materiei in mişcare .    
3
Existenţa sau fiinţa constituie obiectul ontologiei. Orişice discurs filosofic trebuie să presupună
ceva existent, de altfel gândirea nu are obiect de reflecţie. Însă acest concept este tratat diferit în
sistemele filosofice.

Cercetarea existenţei începe de la întrebarea firească ”ce este existenţa?” Marea majoritate a
filosofilor au recunoscut generalitatea acestei întrebări, absoluta sa nedeterminare, ce a produs un
şir de semnificaţii pentru conceptul de existenţă. Din multitudinea de sensuri ontologia se referă
la ceea ce desemnează „existenţa întrucât există”, „fiinţa ca fiinţă”.

Sensul general al termenului „a fi”, propriu orişicărei teorii filosofice, rămâne cel acordat de
Aristotel în ”Metafizică”: fiinţa (existenţa) este „reflecţia ce are în vedere primele principii şi
cauze, deci raportându-se la o singură natură de pe urma unui caracter analog. Fiinţa este numele
pentru tot ce există. Fiinţa şi Unul sunt acelaşi lucru şi de aceeaşi natură, pentru că apar împreună
ca principii şi cauze.” (Aristotel. Metafizica. Bucureşti, 1965. VI, 1 şi 2, 1003 b.)

Termenul „existenţă” a fost redat în filozofie prin intraductibilul termen grecesc „to on” iar în
latină prin „ens” entitate şi nu „esse” a fi. Cicero utilizează un derivat a lui „to on”, şi anume
„sistere ex” a ieşi în afară, cu sensul de a fi în afară de neant şi de pura posibilitate. În latină va fi
abandonat termenul originar grecesc, dar se va menţine semnificaţia lui, de ceea ce este originar
în totalitate, existenţa ca întreg, diferită de părţile ei.

Reflecţia filosofică asupra sensului existenţei a fost concomitent şi o reflecţie asupra esenţei
existenţei, căci a explica ce este existenta inseamna a-i preciza esenta, natura «cea ce prin care o
fiinta este» ceea ce este si nu altceva. Altfel spus, esenta este ceea ce constituie si determina un
lucru, o existenta in el însuşi si distinge de celelalte lucruri de altfel. Din punct de vedere logic,
«esenta este ceea prin care ceva» (o existenta) este inclus in specia sa (de exemplu, iodul este
element chimic si nu planta.)

Modul de a gandi raportul existenta – esenta s-a modificat in timp. Filosofia antica a conceput
existenta si esenta ca fiind identice, ca “Unul”, nesubordonat nici unei alte realitati. Aristotel va
afirma ca “Fiinta”, “Unul”,”Esenta” sunt echivalenti logici, “substanta de sine stataore”, conditie
a oricarei exitente si a oricaror altor notiuni generale. Cei trei termini sunt sinonimi “pentru ceea
ce exista prin sine”, fara nici o determinare exterioara sau “existenta ca existenta”, care poate
include orice.

Conceperea “existentei ca existenta” n-ar avea nici un sens, daca n-ar presupune ceva pe care sa-l
intemeieze, ca exstenta determinata, multipla, diversa si individualizata. Distincţia “existenţa ca
existenţă” si existenţa determinată este efectuată cel dintâi de Platon, pentru care existenţa în sine
o constituie Ideile, Formele sau Esenţele identice cu ele însele prin unicitatea lor, ele fiind către
întemeiază existenţele concrete, determinate prin participare.

Cu totul alta este arhitectonica lumii lui Aristotel, la el Existenţa se difersifică şi stratifică într-o
serie de etaje de la Fiinţa însăşi la lucruri individuale. Între cele două lumi (existenţă ca existenţă
şi individuaţiuni) se situiază universalele. Aristotel îşi propune să identifice ceea ce este comun
existenţei, în trecerea de la sensibil la inteligibil, sau principiile ce întemeiază existenţa, materia
şi forma.
4
Referindu-se la existenţa determinată Aristotel va distinge patru modalităţi de ’’a fi’’:

1) existenţa ca accident ce semnifică o determinare a unui lucru ce i se atribuie unui lucru după
adevărul ei, dar care nu este necesară nici constantă (ex.: om lăudăros, haină neagră). Accidentul
nefiind necesar este înrudit cu nefiinţa.

2) existenţă ca potenţă ce se referă la existenţa părţilor ce alcătuiesc întregul existenţei, părţile nu

există separat ci coexistă. Potenţa are şi sensul de capacitate de a se transforma, de a deveni
altceva, precum statuia ce există ca potenţă în marmură.

3) existenţa ca act ce se referă la mişcare, ceea care săvărşeşte potenţa în realitate, actualitate.

4) existenţa după cele zece categorii: substanţa, cantitate, calitate, poziţie, acţiune, loc, relaţie,
timp. Categoriile exprimă în plan ontic felurile fundamentale de a fi ale oricărei existenţe, sunt
esenţiale şi sesizabile prin intelect. Ele nu exprimă o pluralitate de noţiuni, ci multiplicitatea
modurilor existenţei determinate, şi sunt esenţe, determinări proprii lucrurilor, şe deci purtătoare
de existenţă. Astefel, pentru Aristotel, lumea esenţelor nu este transcendentă lumii lucrurilor, ci
lucrurile ca existenţe determinate au esenţă ce poate fi cunoscută.