Ministrul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Modova

Colegiul Politehnic din mun. Bălți

Referat:
La disciplina Filosofia
Metodele cunoașterii științifice
.

Elaborat : Onisim Ariadna

Gr.A-315
Verificat: Ciobanu Violeta

Bălți 2018

1
Metoda științifică sau procesul științific este fundamental pentru investigația științifică și pentru
dobândirea de către comunitatea științifică de noi cunoștințe bazate pe dovezi fizice. Savanții
folosesc observația și raționamentul pentru a propune explicații provizorii pentru fenomene,
numite ipoteze. Sub presupunerea naturalismului metodologic, evenimentele observabile
din natură (inclusiv operele artificiale ale omenirii) se explică doar prin cauze naturale, fără a
presupune existența sau nonexistența supranaturalului. Prognozele derivate din aceste ipoteze
sunt testate prin diferite experimente, care ar trebui să fie reproductibile. Un aspect important al
unei ipoteze este că trebuie să fie falsificabilă, cu alte cuvinte, trebuie să se poată verifica dacă
este falsă. Dacă o propoziție nu este falsificabilă, atunci nu este o ipoteză, ci o opinie sau
afirmație care se află în afara domeniului de cercetare științifică. Este de asemenea important de
știut că o ipoteză nu poate fi dovedită, mai degrabă, datele dintr-un experiment anume conceput
pentru a testa o ipoteză pot ori să sprijine ori să respingă acea ipoteză.

Odată ce o ipoteză este verificată experimental în mod repetat, este considerată a fi o teorie și
prognozele noi se bazează pe ea. Orice prognoză eronată, inconsistențe interne sau lacune, sau
fenomene neexplicate, inițiază considerarea și generarea de corecții sau de ipoteze alternative,
care ele însele sunt testate, ș.a.m.d. Orice ipoteză care este destul de validă pentru a face
prognoze poate fi testată astfel.

O ipoteză neverificată poate să se bucure de interes considerabil în rândul specialiștilor din cauza
eleganței sale sau a unei validități intuitive, sau a unei anticipări a verficării sale, deși nu este
acceptată în mod formal până când există dovezi experimentale convingătoare; vezi
exemplul relativității generale.

Dezvoltarea de noi tehnologii este legată de dezvoltarea cunoașterii potrivit metodei științifice, și

poate servi atât ca un alt test al validității ideilor care stau la baza sa, cât și ca o sursă
de instrumente noi cu care să aibă loc progresul în cunoaștere, lărgind domeniul observabilului
sau îmbunătțind calitatea observațiilor. Mai mult, nevoia de a înțelege sau exploata un fenomen
natural în cadrul procesului de dezvoltare a unei tehnologii poate constitui un impuls în a cerceta
natura acelui fenomen. Vezi exemplul țițeiului.

Un punct de vedere larg răspândit este de a considera metodele științifice ca fiind logica care stă
la baza activității științifice, de exemplu Karl Popper. Totuși, accentul pus pe această logică este
criticat de cei care se concentrează asupra aspectelor sociologice (vezi sociologia
științei și sociologia cunoașterii științifice).

O metodă științifică este un set de reguli de bază, pe care un om de știință le folosește pentru a
efectua o experiență controlată din care poate trage concluzii teoretice.

2
În metoda științifică, ipoteza este drumul care trebuie să conducă la formularea teoriei. Teoriile
științifice, destinate să explice într-un fel sau altul fenomenele pe care le observăm, trebuie să fie
sprijinite de experimente care să le certifice validitatea. Pilonul central al metodei științifice este
reproductibilitatea, și anume capacitatea de repetare a unui anumit experiment.

Metoda științifică costă în următoarele faze:

 Observarea unui fapt

 Formularea unei probleme
 Propunerea unei ipoteze
 Realizarea unui experiment controlat, pentru a testa validitatea ipotezei

Pentru o siguranță sporită în tragerea concluziei, întregul experiment trebuie să fie controlat.
Experimentul controlat este acel experiment realizat prin tehnici care permit
înlăturarea variabilelor care pot masca rezultatul.

În acest tip de experimente, se folosește metoda dublu-orb, o metodă în care nici măcar

experimentatorul nu știe decât în faza analizei rezultatelor (sau în orice caz după culegerea
datelor), care subiect/participant a făcut parte dintr-un:

 grup de test (un grup care va fi efectiv testat)

 grup de control (un grup care nu va fi testat și care este folosit doar pentru a reduce
influența altor factori (variabile) în afară de cei care se dorește a fi testați)

Termenii de "model", "ipoteză", "teorie" și "lege fizică" au în știință alte înțelesuri decât în
limbajul uzual. Oamenii de știință folosesc termenul de "model" pentru a exprima descrierea a
ceva, în mod specific ceva care poate fi folosit pentru a face predicții care pot fi testate
prin experiment sau observație. O ipoteză este o afirmație care ori (încă) nu a fost nici confirmată
nici infirmată prin experiment. O lege fizică sau o "lege a naturii" este o generalizare științifică
bazată pe observații empirice.

Cuvântul teorie este înțeles greșit mai ales de către laici. În limbaj comun înseamnă idei care nu
se bazează pe nici o dovadă solidă; în contrast cu aceasta, oamenii de știință de obicei folosesc
acest cuvânt pentru a se referi la mănunchiuri de idei care fac prognoze specifice. A spune
"mărul a căzut" este a afirma un fapt, în timp ce teoria newtoniană a gravitației universale este un
corp de idei care permit unui om de știință să explice cum a căzut mărul și să facă prognoze
privind alte obiecte căzătoare.

3
Orice teorie foarte fructuoasă care a supraviețut timpului și care are o cantitate copleșitoare de
dovezi pe care se sprijină este considerată a fi "dovedită" în sens științific. Unele modele
acceptate universal, precum teoria heliocentrică și teoria atomică au supraviețuit testării empirice
riguroase fără a fi contrazise, totuși nu este exclus ca într-o zi să fie infirmate. Teorii mai noi,
precum teoria stringurilor pot oferi idei promițătoare, dar încă trebuie să treacă prin același
proces pentru a fi acceptate.

Oamenii de știință niciodată nu pretind a fi în posesia adevărului absolut. Spre deosebire de

o dovadă matematică, o teorie științifică dovedită este întotdeauna susceptibilă de a
fi falsificată dacă apar noi dovezi. Chiar și cele mai de bază și fundamentale teorii se pot dovedi
a fi imperfecte dacă observațiile noi sunt inconsistente cu cu ele.

Mecanica newtoniană este un exemplu faimos de lege care nu a supraviețuit experimentelor care

implică viteze apropiate de cea a luminii sau apropiere față de câmpuri gravitaționale puternice.
În afara acestor condiții, Legea lui Newton rămâne un model excelent de mișcare și gravitație.
Pentru că relativitatea generală oferă explicații pentru toate fenomenele descrise de mecanica
newtoniană, este privită ca o teorie superioară.

Știința este o metodă folosită cu scopul de a acumula cunoștințe. Obiectivul metodei științifice
este de a porni de la una sau mai multe ipoteze și a dezvolta o teorie validă.

Criterii pentru cercetarea științifică

1. Știința nu este dogmatică. Se deosebește de religie prin faptul că nu are pretenția de a fi

în posesia adevărului absolut. Rezultatele cercetării științifice sunt falsificabile, adică se
pot testa și verifica validitatea lor. Dar afirmațiile religioase nu pot fi falsificate din start,
pentru că nu pot fi cercetate.
2. Rezultatele cercetării științifice sunt documentate minuțios. Pentru asta există standarde,
care asigură posibilitatea de a explica pașii care duc la o anume concluzie. Aici este
importantă și publicarea tuturor surselor folosite și luarea în considerare a nivelului
actual la care se află cercetarea în domeniul respectiv. Astfel, rezultatele cercetării devin
comparabile, la fel precum progresul însuși în disciplina respectivă. Lucrările de
cercetare fac trimitere una la celalaltă. Ele vin în spirjinul, critică sau perfecționează
teoriile existente.
3. Un principiu important este interogația sceptică în sensul unei atitudini critice față de
rezultate și teze proprii și ale altora. Cunoștințele științifice se deosebesc de
cele doctrinare prin faptul că la cele din urmă sunt folosite mijloace de coerciție subtile
sau fățișe și interogația critică este cel puțin nedorită, în timp ce cele dintâi pot fi în
4
 principiu confirmate sau infirmate de căte oricine cu ajutorul rațiunii și experienței
proprii. La fel se diferențiază cunoștințele științifice de cele cu caracter de revelație.
Revelația, care are loc doar la nivel subiectiv, în sinele individului, nu este accesibilă
celorlalți și astfel nu poate fi intersubiectiv verificată.

Termenii experienţă, experiment şi experimental sunt utilizaţi într-o multitudine de sensuri dificil
de conciliat. Cel mai adesea, sunt aşezaţi sub spectrul empiricului, înţeles ca activitate cognitivă
ne- sau pre-teoretică ce se desfăşoară în afara sau anterior oricărei elaborări intelectuale
închegate. În p interbelică, o intensă dezbatere contemporană a vizat raportul dintre faptul brut
(ceea ce există în mod efectiv şi concret în realitate, constituind un dat nemijlocit al observaţiei)
şi faptul ştiinţific (receptarea celui dintâi prin diverse filtre conceptuale, metodologice şi
interpretative), majoritatea epistemologilor actuali considerând că distincţia este doar relativă.
Dacă ştiinţa porneşte de la fapte ea nu se reduce la colectarea de fapte disparate. Faptele o dată
identificate servesc drept pretexte pentru o cunoaştere explicativă. Ce reprezintă oare un “fapt
ştiinţific”? Cl. Bernard sublinia: un fapt nu este nimic în el însuşi, el nu valorează decât prin
ideea care i se ataşează sau prin proba pe care o furnizează.

Un fapt intră în câmpul atenţiei graţie problemei pe care o suscită.

Încercând să contureze conţinutul faptului ştiinţific J. Piaget evidenţiază trei caracteristici:

● un fapt ştiinţific este un răspuns la o întrebare, ceea ce presupune o întreagă elaborare,

solidară cu sistemul de informaţii care au dus la acea întrebare;

● un fapt este apoi o constatare sau o ”lectură” a experienţei, care nu se reduce la simpla “citire”
a datelor, ci comportă o întreagă structurare;

●“un fapt nu există niciodată în stare pură …; el este întotdeauna solidar cu o interpretare”.
Această caracteristică subliniază importanţa orizontului de informaţie, a cadrului interpretativ,
atât în punerea întrebării, cât şi în “lectura experienţei.” Există o deosebire între faptul brut,
rezultat al unei simple percepţii şi faptul ştiinţific, plasat în contextul unei idei şi a unei
observaţii analitice. Criteriile experimentului științific[modificare | modificare sursă]

 Obiectivitate (verificabilitate intersubiectivă): Un experiment este obiectiv, dacă

cercetători diferiți, în condiții identice, ajung la aceleași rezultate finale.
 Fidelitate (reliabilitate): Un experiment are un grad de fidelitate înalt, dacă în condiții
echivalente, în repetate rânduri, duce la rezultate identice sau asemănătoare.

5
 Validitate (valabilitate): Un experiment este vaild, dacă regula de măsură într-adevăr
măsoară ceea ce ar trebui să măsoare. Aici trebuie să se evite ca alte caracteristici, care nu
sunt măsurate, să nu influențeze rezultatul. Totuși, asta înseamnă o standardizare foarte
riguroasă a condițiilor în care are loc experimentul. Aceasta însă poate să influențeze negativ
valabilitatea. Dacă de exemplu, în cadrul unui experiment cu animale controlat riguros,
anumite tipare de comportament trebuie să fie măsurate prin tratamentul A, se poate că acel
tipar de comportament a fost cauzat nu de tratamentul respectiv, ci de circumstanțe (cușcă
mică, plictisitoare etc.).
 Standardizare și comparabilitate: rezultatele unui experiment numai atunci sunt
comparabile, dacă respectă anumite criterii stabilite anterior. Pentru a asigura repetabilitatea
și verificarea unui experiment, regulile de evaluare a experimentului trebuie să rămână cât
mai simple posibil.

Criteriile teoriei științifice

Lipsa afirmațiilor care se conțin pe ele însele ca premise

 Consistență internă: lipsă de contradicții în cadrul teoriei

 Consistență externă: lipsă de contradicții cu alte teorii recunoscute
 Valoarea cercetării: explicarea unor noi probleme care până acum nu au putut fi explicate
 Testabilitate empirică
 Explicație eficientă
 Falsificabilitate: o teorie trebuie să fie astfel formulată, încât afirmațiile să poată fi
infirmate prin experiment. Teorii nefalsificabile, deci care nu pot fi infirmate prin experiment
nu pot fi considerate științifice