Academia de Administrare Publică

Departamentul stdii superioare de master

Catedra Științe Politice și Relații Internaționale

Referat
Tema: ,,Diplomația lu Otto von Bismark în
procesul de unificare a Germaniei’’

Evaluator: Silvia Dulschi, dr., conf. Univ

Elaborant : Daniela Petcu, g115

Chișinău 2020
Introducere

Unificarea Germaniei într-un stat național integrat politic  și  administrativ  a  avut  loc
oficial la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franța. Principii statelor
germane de până atunci s-au adunat acolo pentru a-1 proclamă pe regele Wilhelm al Prusiei că
Wilhelm , împărat al Imperiului German, în urmă capitulării Franței după Războiul Franco
Prusac. Neoficial , tranziția  statelor germanofone înspre o organizare federală s-a desfășurat de-a
lungul unui secol de experimente. Unificarea a scos la iveală unele diferențe religioase,
lingvistice și culturale între locuitorii noii țări, iar 1871 reprezintă doar un moment din procesul
continuu de unificare .

Sfântul Imperiu Român de Națiune Germană fusese dizolvat neoficial în 1806 după
abdicarea împăratului Francisc al ÎI-lea în timpul războaielor napoleoniene. În  pofida
problemelor legale, administrative și politice cauzate prin destrămarea Imperiului  româno
german, popoarele regiunilor germanofone ale vechiului imperiu aveau o tradiție  legală,
lingvistică și culturală comună și au trăit experiențe similar în timpul  Războaielor Revoluționare
și  Napoleoniene Franceze . Liberalismul european a oferit  o  baza  intelectuală pentru unificare
prin contestarea modelelor dinastice și absolutiste de organizare socială și politică; manifestarea
să în regiunile germane a pus accent pe importantă tradițiilor , educației și a unității lingvistice a
popoarelor dintr-o zona geografică. Din punct de vedere economic, înființarea Zollverein-ului
(uniune vamală) prusac în 1818 și expansiunea să spre includerea altar state din Confederația
Germană a redus competiția dintre state și din cadrul statelor. Apariția noilor mijloace de
transport a facilitat afacerile și turismul , ducând la noi contacte și uneori și la conflicte între
germanofonii din toată Europa Centrală.

Modelul sferelor de influență creat de Congresul de la Vierra din 1814-1815 după

Războaiele Napoleoniene a stabilit dominația  austriacă  în Europa  Centrală.  Totui, negociatorii
de la Vierra nu au ținut cont de foqa crescândă a Prusiei în rândul statelor germane, neprevazand
că Prusia avea să conteste supremația Austriei printre acestea. Acest dualism german a prezentat
două soluții la problema unificării: aa-numită Kleindeutsche Losung, soluția Germania Mică
(Germania fiira Austria), sau Grobdeutsche Losung, soluția Germania Mare (Germania împreună
cu Austria). Istoricii nu au căzut Încă de acord dacă Otto von Bismarck, prim-ministrul Prusiei,
avea un plan de expansiune a Confederației Germane de Nord din 1866 spre a include și restul de
state germane într-un imperiu, sau dacă el doar caută să extindă puterea Regatului Prusiei. Pe
lângă forță Realpolitik (politicii realiste, "pragmatice") practicată de Bismarck , și alți factori au
determinat mai multe protestate  modeme  să-i reorganizeze  relațiile politice, economice,
militare și diplomatice în secolul al XIX-lea. Reacțiile împotriva  iredentismului  danez  și  a
naționalismului francez au fumizat puncte focale ale unității germanilor.  Succesele militare  în
trei războaie regionale au generat entuziasm și  mândrie, pe  care  politicienii  le-au  exploatat
pentru a promova unificarea. Această experiență a fost ecoul realizărilor comune din timpul
Războaielor Napoleoniene , în deosebi al Războiului de Eliberare din 1813-1814. Creând o
Germanie fiira Austria, unificarea politică și administrativă din 1871 a rezolvat  eel  puțîn
temporar problema dualismului.

Europa Centralii germanofonă

La începutul  anilor 1800, țările germanofone numărau peste 300 de entități politice din
cadrul Sfântului Imperiu Român. Dimensiunea lor varia de la cea a teritoriilor mici  și complexe
ale ramurilor familiei princiare Hohenlohe până la teritoriile mari i bine definite ale Regatului
Bavariei   și ale Regatului Prusiei. Modul lor de guvemare varia   și el: erau orae imperiale libere,
și  ele  de  dimensiuni  variate,  de  la puternicul  Augsburg  până  la  minusculul  Weil  der 
Stadt; teritorii ecleziastice, și ele cu influență și dimensiuni variate, cum ar fi bogată Abație
Reichenau și putemica Arhiepiscopie a Kolnului; și state dinastice cum ar fi Wtirttemberg.
Aceste state formau Sfântul Imperiu Român, și la unele momente numărau peste 1000 de entități.
Din secolul al XV-lea, cu câteva excepțîi, principii electori ai Imperiului au ales împărați din
Casă de Habsburg. Printre statele germanofone , mecanismele administrative și legale  ale 
Sfântului Imperiu Român au constituit teren de rezolvare a disputelor între țărani  și  nobili , și 
între jurisdicțîi separate. Prin organizarea cercurilor imperiale (Reichskreise ), unele state s-au
grupat pentru a promova propriile  interese regionale și organizaționale, inclusiv cooperarea
economică  și protecția militară.

Războiul celei de-a Două Coalițîi (1799-1802) a avut că rezultat înfrângerea forțelor
imperiale și aliate în făță lui Napoleon Bonaparte; tratatele de la Luneville (1801) i Amiens
(1802) precum și Mediatizatia din 1803 a transferat porțiuni mari din Sfântul Imperiu Român
statelor dinastice, a secularizat numeroase teritorii bisericeti și majoritatea oraelor imperiale au
dispărut din peisajul politic și legal iar populațiile acestor teritorii au devenit supui ai ducilor și
regilor. Acest transfer a dus la mărirea teritoriilor Wtirttembergului i Badenului . în 1806, după o
invazie reuita a Prusiei  și după înfrângerea Prusiei   i Rusiei la Jenă-Auerstedt, Napoleon a dictat
un tratat prin care împăratul era obligat să dizolve Sfântul Imperiu Român.

Sub Imperiul Francez (1804-1814), naționalismul popular german a înflorit în statele

germane reorganizate . Datorat în parte experienței comune (dei sub dominație franceză), au
apărut diferite justificări pentru identificarea ,,Germaniei" că un singur stat. Primele granițe,
originare și cu adevărat naturale ale statelor sunt :fă'ra îndoială granițele lor interioare. Cei ce
vorbesc aceeai limba sunt uniți unii cu alțîi printr-o multitudine de legături invizibile de natură
insai, cu mult înainte să înceapă artă umană; ei se înțeleg unii cu alțîi și au puterea de a continuă
să se facă intelei din ce în ce mai clar; ei îi aparțîn unii altora și sunt, prin natură, un tot întreg i
inseparabil . O limba comună poate servi  că baza unei națiuni, dar, după cum observă istoricii
contemporani ce studiază Germania secolului al XIX-lea, a fost nevoie de mai mult decât simplă
similitudine lingvistică pentru unificarea mai multor sute de state mărunte. Experiență Europei
Centrale germanofone din timpul dominației franceze a contribuit la contientizarea unei cauze
comune, aceea de a alungă invadatorii francezi și de a recatiga controlul asupra teritoriilor
proprii . Exigențele campaniilor Jui Napoleon din  Polonia (1806-1807), cele din Peninsula
Iberică, din Germania apuseană, și ale dezastruoasei invazii a Rusiei din 1812 a deziluzionat
numero și germani, atât nobili cât și oameni de rând. Sistemul Continental al Jui Napoleon a dus
economia central-europeană în pragul ruinei. Invazia Rusiei a inclus aproape 125.000 de soldați
din regiunile germane, iar pierderea acelei armate i-a încurajat pe mulți germani, din toate clasele
sociale, să-i închipuie o Europa Centrală liberă de influență lui Napoleon. Dezastrul din Rusia a
slăbit controlul francez asupra principilor germani. în 1813, Napoleon a inițiat o campanie în
statele germane pentru aducerea lor înapoi pe orbită franceză; Războiul de Eliberare ce a urmat a
culminat cu marea bătălie de la Leipzig, denumită și Bătălia Națiunilor. Peste 500.000 de
combatanți au dus lupte grele de-a lungul a trei zile, această fiind cea mai mare bătălie terestră
europeană din secolul al XIX-lea. Lupta a  avut  că  rezultat  o decisivă victorie a Coaliției dintre
Austria, Rusia, Prusia, Suedia și Saxonia, și a dus la sfaritul dominației franceze la est de Rin.
Succesul acesta a încurajat forțele Coaliției să-1 urmărească pe Napoleon și dincolo de Rin;
armata să și guvemul s-au prabuit, iar Coaliția  victorioasă  1-a încarcerat pe Napoleon în insula
Elba. în timpul scurtei restaurațîi napoleoniene denumită Cele 100 de zile din 1815, forțele celei
de-a $aptea Coalițîi, inclusiv o armata  anglo-aliată  sub comandă Ducelui  de Wellington   și o
armata prusacă  sub comandă lui Gebhard  von Blucher  învins în Bătălia de la Waterloo (18
iunie 1815). Rolul critic jucat de trupele lui Blucher, mai ales după retragerea  forțată de pe
câmpul de lupta de la Ligny cu o zi înainte, au ajutat la întoarcerea  situației împotriva Franței. 
Cavaleria prusacă  a urmărit  pe francezii invini în seam de 18 iunie, pecetluind victoria aliaților.
Această interpretare a devenit o cărămidă importantă în construirea mitului Borussian de către
istoricii nationaliti pro-prusaci ulterior, în secolul al XIX lea. 
Reorganizarea Europei Centrale   și aparifia dualismului german

După înfrângerea lui Napoleon, Congresul de la Viena a stabilit un nou sistem politico
diplomatic european bazat pe echilibrul puterilor. Acest sistem a reorganizat Europa în sfere de
influență care, în unele cazuri, au suprimat aspirațiile unor popoare, inclusiv ale germanilor i ale
italienilor.  În general, o Prusie mare i cele 38 de alte state consolidate  din  teritoriile mediatizate
la 1803 s-au confederat în cadrul sferei de influență a Imperiului Austriac. Congresul a stabilit o
Confederație Germană (1815-1866), condusă de Austria, cu o ,,Dietă Federală" (denumită
Bundestag sau Bundesversammlung, o adunare de conducători numiți)  care  se întrunea în oraul
Frankfurt pe Main. Că recunoatere a titlului imperial deținut prin tradiție  de casă de Habsburg,
regii Austriei au devenit preedinti titulari ai acestui parlament.

Probleme de reorganizare

În ciuda denumirii de Dietă (Parlament), această instituție nu era formată dintr-un grup de
reprezentanți alei de popor (sau măcar de un grup restrâns de cetățeni). Numeroase state nu
aveau constituții, iar în cele care aveau, cum ar fi Ducatul Badenului, dreptul de vot era restrâns
pe criterii stricte de proprietate care limitau acest drept la o mică poqiune din populația
bărbătească. [I I J Mai mult, această soluție nepractică nu a reflectat noul statut al Prusiei în
contextul general. Dei armata prusacă fusese învinsă dramatic în 1806 la bătălia de la Jenă
Auerstedt, ea a revenit la Waterloo. În consecință, liderii prusaci se ateptau să joace un rol
important în politică germană. Creterea naționalismului german, stimulat de experiență
germanilor din perioada napoleoniană și inițial aliat cu liberalismul, a schimbat relațiile politice,
sociale și culturale din statele germane. Organizațiile studenteti Burschenschaft   și
demonstrațiile populare, cum ar fi cele de la Castelul Wartburg din octombrie 1817 au contribuit
la creterea simțului unității între germanofonii din Europa Centrală. Mai mult, promisiunile
implicite și uneori explicite făcute în timpul Războiului de Eliberare a făcut poporul să se aștepte
la suveranitate popular  și la o largă participare la procesul politic, promisiuni care nu au fost
onorate după obținerea păcii. Activismul organizațiilor studenteti a determinat liderii
conservatori, cum ar fi Klemens Wenzel, Prinț von Metternich, să se teamă de sentimentul
naționalist; asasinarea dramaturgului german August von Kotzebue în martie 1819 de un student
radical ce dorea unificarea a fost urmată la 20 septembrie 1819 de proclamarea Decretelor de la
Carlsbad, care au frânat conducerea intelectuală a micarii naționaliste. [4, p.444] Metternich a
reuit să canalizeze resentimentele conservatorilor față de asasinat spre consolidarea legislației
care avea să limiteze mai mult libertatea presei și să restrângă micarile liberale și naționaliste în
cretere. În consecință, aceste decrete au împins Burschenschaften în ilegalitate, au restrâns
publicarea de material naționalist, au extins cenzură presei și a corespondenței personale, și au
limitat dreptul academic la libertatea exprimării interzicând profesorilor universitari să
încurajeze dezbateri naționaliste. Decretele au fost subiectul pamfletului lui Johann Joseph von
Gorres Teutschland [arhaic: Deutschland} und die Revolution ( Germania i Revolufia ) (1820),
în care el a concluzionat că este și imposibil și de nedorit reprimarea libertății de expresie prin
măsuri reacționare. [4, p. 442-445.]

 Creterea puterii Prusiei: Realpolitik

Până în 1859, Wilhelm devenise regent în locul bolnavului sau frate Frederic Wilhelm al
IV-lea; Helmuth von Moltke eel Bătrân deținea poziția de ef al Statului Major General al Prusiei
și Albrecht von Roon pe eel de Ministru de Război al Prusiei. [10, p.27] Von Roon i Wilhelm
(care a participat activ la aceste evenimente) au reorganizat armata prusacă, iar Moltke a regândit
apărarea strategică a Prusiei, simplificând comandă operațională. Reformele militare (i finanțarea
lor) au cauzat o criză constituțională în Prusia. Problema era că atât parlamentul cât i regele, prin
ministrul de război, doreau să controleze bugetul armatei. Wilhelm, devenit în 1862 Regele
W,ilhelm I, 1-a numit pe Otto von Bismarck în funcția de Ministru-Pre edinte al Prusiei;
Bismarck a rezolvat criză în favoarea ministrului de război. 

Bismarck, Otto( Eduard Leopold), prinț von conte von Bismarck-Schonhausen , duce

von Lauenburg (1.04.1815, Schonhausen, Altmark, Prusia, azi Germania - 30.07.1898 ,
Friedrichsruh, Iânga Hamburg). Prim-ministru al Prusiei (1862-1873 , 1873-1890) și fondator și
prim cancelar (1871-1890) al Imperiului German. După constituirea imperiului , a aplicat cu
abilitate și activ politici pacifiste în relațiile exteme, reuind să asigure pacea în Europa timp de
aproximativ două decenii. Dar în probleme inteme motenirea să a fost mai puțîn apreciată,
deoarece nu a reuit să se ridice deasupra tendințelor autoritare ale moierimii din care i el se
trăgea. Convergență dintre conducerea politică și diplomatică a lui Bismarck, stânga,
reorganizarea armatei și a tehnicilor de antrenament de către Albrecht von Roon (centru), și
regândirea principiilor strategice i operaționale de către Helmuth von Moltke (dreapta) au plasat
Prusia printre cele mai putemice state din geopolitică europeană după anii 1860.

Războiul Crimeei din 1854-1855 și Războiul Italian din 1859 au dezechilibrat relațiile
între Regatul Unit, Franța, Austria i Rusia. Că urmare a acestui dezechilibru, convergență dintre
reorganizarea operațională a lui von Moltke, restructurarea armatei de către von Roon i Wilhelm,
și diplomația lui Bismarck au influențat restructurarea echilibrului de forțe la nivel european.
Agendele lor combinate au făcut din Prusia principala putere germană printr-o combinație de
victorii diplomatice în politică extema, susținute de posibilă utilizare a foqei militare prusace  și
moderarea pragmatică în politică intema: Realpolitik. Bismarck a exprimat esență Realpolitik în
discursul sau devenit celebru ,,Sânge și fier" ținut în față Comisiei pentru Buget a Carnerei
Deputaților Prusiei la 30 septembrie 1862, la scurt timp după ce a devenit Ministru-
Preedinte: ,,Marile chestiuni ale timpului nu se vor rezolva cu discursuri și cu decizii ale
majoritățîi-această a fost marea greeala din 1848  și 1849-ci prin fier și sânge". Discursul - bine
presărat cu toate clieele reacționare ale vremii: "constituția e bună, dar nu la noi (ci la francezi)";
"presă nu reflectă opinia publică, care i aa e schimbătoare"; "oamenii sunt prea critici la adresa
cârmuirii și unii dintre ei, care n-au nimic de pierdut ar vrea să vadă rastumari" - critică deputații
care voiau, la cererea publicului , să reducă perioada serviciului militar (recent mărită de la 2 la 3
ani de către von Roon în 1860), acuzându-i de pacifism; afirmă că germanii nu pot fi condui pe
baza unei constituții, pentru că sunt prea 'cultivafi, și de aceea prea  independenfi și prompți 
critici ai măsurilor guvernului, sugerând că în plus în Prusia există o grămadă de disperați care ar
vrea să asiste la rastumari de regim. Cu ocazia aceluiai discurs Bismarck afirmă că presă nu
reflectă opinia publică, pentru că această este schimbătoare. Bismarck ii încheie discursul
afirmând că granițele Prusiei la acel moment nu sunt favorabile unei viefi publice sănătoase , de
aceea Prusia trebuie să mențînă o armata bine pregătită și gata să între în acțiune când se ivete
ocazia, i să nu mai rateze aceste anse cum s-a întâmplat în trecut. În acest context, afirmă
Bismarck că marile chestiuni ale vremii nu se vor rezolva cu discursuri $i cu decizii luate de
majoritafii , asta fiind doar o mare eroare a lui 1848, ci prin fier $i sânge.  În primul rând,
discursul  și frază ,,marile chestiuni ale timpului nu vor fi rezolvate prin discursuri  și decizii ale
majorității" este interpretată că o repudiere a procesului politic, repudiere pe care Bismarck nu o
susținea. În al doilea rând, accentul .pus pe sânge i fier nu însemna doar forță militară :fără rival
a armatei prusace, ci două alte aspecte importante: primul, abilitatea statelor germane de  a
produce  fier  (i alte  materii prime pentru război)   i al doilea, disponibilitatea de a le folosi
când   i dacă ar fi fost nevoie.

Fondarea unui stat unitar

Nevoia de fier și sânge a devenit în curând evidență. Până în 1862, când Bismarck i-a
ținut discursul, deea de stat național german în spiritul panic al Pangermanismului evoluase de la
caracterul liberal și democratic pe care îl avea în 1848 pentru a face loc Realpolitikului lui
Bismarck. Venic pragmatic, Bismarck înțelegea posibilitățile, obstacolele i avantajele unui stat
unit, și importantă legăturii acelui stat cu dinastia de Hohenzollern, această din urmă rămânând,
pentru unii istorici, una dintre principalele contribuțîi ale lui Bismarck la crearea imperiului în
1871.Condițiile tratatelor ce legau între ele diverse state germane ii interziceau acțiunea
unilaterală; politicianul și diplomatul din el realizau cât de nepractică ar fi o astfel de acțiune.
Pentru că statele germane să între în război, sau, aa cum bănuia că se va întâmplă, să fie forțate
să declare război fmpreuna împotriva unui singur duman, adversarii săi diplomatici ar trebui întâi
să declare război unuia dintre statele germane. Istoricii au dezbătut vreme îndelungată rolul lui
Bismarck în evenimentele ce au dus la războiul franco-prusac. Dei o opinie tradițională,
promovată în mare parte de istoricii pro-prusaci din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a
secolului al XX-lea, susține că Bismarck a fost singurul arhitect al unificării, unii istorici de după
1945 critică cinismul lui Bismarck manifestat în manipularea circumstanțelor pentru a declana
un război. Oricum, Bismarck nu a fost nici sfânt, nici diavol; manipulând evenimentele din 1866
și 1870, el a demonstrat abilitățile politice și diplomatice care îl determinasera pe Wilhelm să
apeleze la el în 1862. 

Trei episoade s-au dovedit fundamentale pentru unificarea administrativă și politică a

Germaniei: aspirațiile iredentiste ale lui Christian al IX-lea al Danemarcei au dus la Al Doilea
Război al Schleswigului (1864); ocazia creată de activitățile naționaliste italiene la granița
Austriei au forțat Austria să îi irosească resursele militare pe două fronturi în Războiul Austro
Prusac (1866) și temerile francezilor de a fi înconjurați de Hohenzollerni i-a determinat să
declare război Prusiei, ceea ce a avut că rezultat Războiul Franco-Prusac (1870-71). Printr-o
combinație între diplomația și conducerea politică a lui Bismarck, reorganizarea militară a lui
von Roon și strategia militară a lui Moltke, Prusia a ieit din perioada de dualism german că statul
ce putea să reprezinte și să protejeze cu cea mai mare credibilitate interesele germane. Prusia a
demonstrat restului statelor germane că niciuna dintre sernnatarele europene ale tratatului de
pace din 1815 nu putea susține puterea Austriei în această sfera de influență europeană.

Realpolitik   și Confederația Germană de Nord

În ciuda implicării Franței de partea Austriei, Wilhelm a acceptat ajutorul lui Napoleon al
III-lea că mediator o pace rapidă era esențială pentru a împiedică Rusia să extindă conflictul
intervenind de partea Austriei.Prusia a  anexat  Hanovra,  Hesse-Kassel,  Nassau,  și  oraul
Frankfurt. Hesse Darmstadt a pierdut o parte din teritoriu, dar nu i suveranitatea. Statele de la sud
de răul Main (Baden, Wurttemberg i Bavaria) au  semnat  tratate  separate  prin  care  se obligau
să plătească despăgubiri și să formeze alianțe ce le aduceau  în  sfera  de  influență  a Prusiei.
Austria  și majoritatea aliaților săi au  fost exclui din Confederația Germană de Nord. Sfaritul
dominației Austriei în statele germane au dus la mutarea atenției Austriei către Balcani. În  1867,
împăratul  austriac Franz Joseph  a acceptat  un compromise prin  care a lăsat teritoriilor ungare
statut egal cu eel al domeniilor austriece, înființând monarhia dualistă a Austro Ungariei. Pacea
de la Praga (1866) a oferit Austriei termeni favorabili, prin care relația acesteia cu noul stat
național Italia au trecut prin restructurări majore deși austriecii au avut mult mai mult succes pe
plan militar contra trupelor italiene, imperiul a pierdut importantă provincie a Veneției.
Habsburgii au cedat Veneția Franței, care apoi a cedat-o Italiei. Publicul francez nu a primit cu
bucurie victoria prusacă și a cerut Revanche pour Sadova, ceea ce a contribuit la sentimentul
antiprusac în Franța, problema ce a accelerat în lunile dinaintea declanarii Războiului Franco-
Prusac. Austria a încetat să domine țările germanofone din Europa Centrală, i prima sfera de
influență stabilită la tratatul din 1815 s-a destrămat irevocabil. Realitatea înfrângerii Austriei a
avut că rezultat regândirea diviziunilor interne, autonomiei locale și liberalismului.

Nouă Confederație Germană de Nord avea propria constituție, drapel, i structuri guvernamentale 
și administrative. Prusia, sub influență lui Bismarck , învinsese rezistență activă a Austriei la
ideea unei Germanii unite prin victorii militare, dar oricât a scăzut această politică influență
Austriei asupra statelor germane, ea a i tirbit spiritul unității pangermane : majoritatea statelor
germane respingeau politicile de forță ale Prusiei. 

Prabuirea sferelor de influență în Peninsula Iberică

Următoarea brea în platoa creată în 1815 la Viena- i protejată de Metternich i de aliațîi săi
conservatori  în următorii patruzeci de ani-a apărut în Spania. Acolo, în 1868, o revoluție dusese
la înlăturarea reginei Isabella a ÎI-a, iar tronul a rămas vacant cât timp Isabella a trăit într-un
luxos exil la Paris. Spaniolii, în căutarea unui succesor catolic, oferiseră tronul altar trei principi
europeni, fiecare fiind respins de Napoleon al III-lea (că reprezentant al puterii regionale). în cele
din urmă, în 1870 Regență a oferit coroana lui Leopold de Hohenzollern Sigmaringen, prinț din
linia catolică a familiei Hohenzollern. Evenimentele ce au urmat au fost denumite de istorici
candidatura Hohenzollern. în următoarele saptiimani, propunerea spaniolă a fost subiectul
principal pe agenda Europei. Bismarck 1-a încurajat pe Leopold să accepte oferta. Instaurarea cu
succes a unui membru al familiei Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul Spaniei ar fi însemnat că
două țări vecine Franței în două colțuri diferite să aibă regi germani din dinastia Hohenzollern,
perspectiva care lui Bismarck îi pliicea, dar era totalmente inacceptabilă pentru Napoleon al III-
lea i pentru Agenor, duce de Gramont, ministrul sau de externe. Gramont a scris un ultimatum lui
Wilhelm, că lider al familiei Hohenzollern, în care ii spunea că dacă vreun prinț Hohenzollern
acceptă coroana Spaniei, guvernul francez va răspunde . Natură răspunsului a riimas ambiguă.
Prințul i-a retras candidatura, dezamorsand criză, dar ambasadorul francez la Berlin nu a lăsat
problema să se stîngă. El 1-a abordat direct pe regele Prusiei, Wilhelm, când acesta era în
vacanță în stațiunea Ems, cerându-i să publice o declarație prin care se angaja să nu susțînă
instaurarea vreunui Hohenzollern pe tronul Spaniei. Wilhelm a refuzat să dea o astfel de
declarație, și i-a trimis lui Bismarck o telegramă în care a descris cerințele Franței. Bismarck s-a
folosit de telegramă regelui , denumită Depea de la Ems, că model pentru o scurtă declarație de
presă. Cu o formulare prescurtată i ascuțită de Bismarck, și cu alte modificări suferite în timpul
traducerii efectuate de agenția franceză Havas, aa-numită depea de la Ems a stârnit furia opiniei
publice franceze. Publicul francez, încă rănit în orgoliu de înfrângerea de la Sadova, a cerut
război . 

Proclamarea Imperiului German

            Umilitoarea capturare a împăratului francez i pierderea armatei  franceze,  care  a  rămas
prizonieră într-o tabăra de prizonieri improvizată în Saarland (,,Tabăra Miseriei", cum au
denumit-o francezii), a aruncat guvemul francez în haos; energicii adversari ai lui Napoleon au
răsturnat  guvemul  și au proclamat republica.  Comandamentul  german se atepta la o propunere
de pace din partea francezilor, dar nouă republica a refuzat să negocieze . Armata prusacă a
asediat capitală Paris până la jumătatea lui ianuarie. La 18 ianuarie 1871, prinții germani și
comandanții militari principali  1-au proclamat  pe Wilhelm  Jmparat  German" în sala oglinzilor
de la Palatul Versailles, în urmă tratatului de pace, Franța renunta la regiunile sale locuite de
germani (Alsacia i partea germanofona din Lorena); plătea despăgubiri de război, calculate pe
baza populației , că fiind echivalentul precis al despăgubirilor impuse de Napoleon Bonaparte
Prusiei în 1807;  și a acceptat administrația germană a Parisului  și a unei părți din nordul Franței
cu ,,trupele germane urmând să fie retrase pas cu pas" pe măsură ce se plătesc despăgubirile . 
 Imagine: 18 ianuarie 1871: Proclamarea Imperiului German in Sala Oglinzilor de la
Palatul Versailles. Bismarck in alb. Arhiducele de Baden sta Ianga Wilhelm. Printul motenitor
Friedrich, devenit apoi Frederic al III-lea, in dreapta tatalui sau. Pictura de Anton von Werner.

Importantă războiului în procesul de unificare

Victoria din războiul franco-prusac s-a dovedit a fi piatră de hotar a  problemei

naționaliste. în prima jumătate a anilor 1860, Austria și Prussia pretindeau ambele că vorbesc în
numele statelor germane; ambele susțineau că pot reprezenta interesele germane în străînătate  și
în interior. Că răspuns la iredentismul danez, ambele s-au dovedit hotărâte să facă această. în
1866, însă, Austria   i-a demonstrat inabilitatea de a se concentra pe problemele statelor germane
în timp ce îi dispută granițele de sud cu Italia. După victoria în față Austriei, Prusia i-a putut
exercită autoritatea de a reprezenta statele germane i de a apară interesele germane, eel puțîn pe
plan intern; Austria, pe de altă parte, i-a îndreptat din ce în ce mai mult atenția spre posesiunile
din Balcani. Victoria împotriva Franței în 1871 a confirmat Prusia că jucător dominant într-un
stat german unificat. Odată cu proclamarea lui Wilhelm drept Kaiser , Prusia a  preluat
conducerea noului imperiu. Statele sudice au fast oficial încorporate Germaniei unite în urmă
Tratatului de la Versailles (26 februarie 1871; ratificat apoi la Tratatul de la Frankfurt din 10 mai
1871), care a pus oficial capăt războiului. De și Bismarck condusese transformarea  Germaniei
dintr-o  confederație  slabă într-un  stat național  federal, el nu a realizat  această de unul  singur.
Unificarea a avut loc prin construcția unei tradiții de colaborare legală în  cadrul  Sfântului
Imperiu Român și de colaborare economică prin Zollverein. Dificultățile Vormarz, impactul
liberalilor de la 1848, importantă reorganizării de către Roon a armatei și geniul strategic al lui
Moltke, toate au jucat un rol in unificarea politică. 

Statele componente   și structura politică a Imperiului

Noul Imperiu German conținea 25 de state, din care trei erau orae hanseatice.'• El era
Kleindeutsche Losung, (,,Soluția Germania Mică", fiira Austria), spre deosebire de
GrojJdeutsche Losung sau ,,Sof utia Germania Mare", care ar fi inclus Austria. Unificarea
diferitelor state într-o singură națiune a necesitat mai mult decât victorii militare, oricât de mult
ar fi ridicat acestea moralul. A fost nevoie și de o regândire a comportamentelor politice, sociale
și culturale, și de construcția unor noi metafore despre ,,noi" și ,,ei". Dei adesea caracterizat că o
federație de monarhi, Imperiul German, în sensul strict, era o federație de state. [21] Constituția
nord germană din 1866 a devenit (cu unele modificări de exprimare) în 1871 Constituția
Imperiului German. Cu această constituție, nouă Germanie a căpătat unele trăsături democratice,
și anume Dietă Imperială, care-spre deosebire de parlamentul Prusiei-oferea reprezentare pe baza
de alegeri cu vot direct și egal al tuturor bărbaților cu vârstă de eel puțîn 25 de ani. Mai mult,
alegerile au fost în general lipsite de probleme, și poporul a devenit mândru de parlamentul
național. Legislația trebuia, însă, adoptată doar cu consimțământul Bundesratului, consiliul
federal al deputaților statelor, în care  și asupra căruia Prusia avea o influență foarte mare. Prusia
W exercită  astfel  influență  în  ambele  ramuri  ale  guvemarii,  regele  Prusiei  fiind  Kaiser    I
aprobând cancelarul federal. Cancelarul era răspunzător doar în față Împăratului.  Oficial,
cancelarul era un fel de guvem într-o singură persoană i era responsabil cu bună desfiiurare a
tuturor problemelor de stat; în practică, secretarii de stat (oficiali birocrați ce conduceau domenii
că finanțele, războiul, afacerile exteme etc.) acționau că minitri neoficiali. Cu excepția anilor
1872-1873 i 1892-1894, cancelarul imperial era simultan prim ministru al regatului-fief  al
dinastiei imperiale, Prusia. Dietă Imperială avea puterea să adopte, să amendeze sau să respingă
legi, dar nu avea dreptul la inițiativa. (inițiativa legislativă era in exclusivitate  dreptul
cancelarului.) Celelalte state i-au păstrat i ele propriile guveme, dar foqele militare ale statelor
mai mici au trecut sub comandă prusacă. 

Concluzii

Dacă mitingurilor de la Wartburg și Bambach le lipsea o constituție și un aparat

administrativ, problema a fost tratată între 1867 i 1871. Totui,  după  cum  au  descoperit
germanii, discursurile cu patos, steagurile și mulțimile entuziaste fmpreuna cu o constituție, o
reorganizare  politică  și o superstructura imperială,  și cu Uniunea Vamală revizuită în 1867-68,
nu formau încă o națiune. Un element-cheie al statului național îl reprezintă crearea unei culturi
naționale,  adesea-dar  nu  obligatoriu-printr-o  politică  națională  deliberată.  În   nouă națiune
germană, Kulturkampf (1872-78) ce a urmărit unificarea politică, economică și administrativă  
a  încercat  să  rezolve,  fiira  succes,  unele  dintre  contradicțiile  din  societatea germană. În
particular, ea a implicat lupte pe problemele limbii, educației i religiei. Politică de germanizare a
popoarelor non-germane de pe teritoriile imperiului, inclusiv a minorităților poloneză și daneză,
a început cu limba, în particular limba germană, obligativitatea colilor în limba germană și
tentativă de creare a unei programe colare standardizate pentru aceste coli cu scopul de a
promova și laudă ideea unui trecut comun. În cele din urmă, s-a extins la religia populației noului
Imperiu .  Pentru unii  germani, definiția naf iunii nu includea pluralismul, iar catolicii în
particular au intrat  în vizorul acestora unii germani, și mai ales Bismarck, se temeau că legătură
catolicilor cu papalitatea le-ar putea reduce loialitatea față de națiune. În calitate de cancelar,
Bismarck a încercat, fiira prea mult succes, să limiteze influență Bisericii Româno-Catolice și a
ramurii sale politice, Partidul Catolic de Centru, în educație și  în problemele legate de limba.
Partidul Catolic de Centru a păstrat sprijinul popular în regiunile catolice din Bavaria și din
Badenul  de sud, precum  și în zonele urbane ce conțineau muncitori din zona rurală în căutare de
lucru în industria grea, și a încercat să protejeze nu doar drepturile catolicilor, ci și pe cele ale
altor minorități, inclusiv ale polonezilor și ale francezilor din Alsacia. Legile din mai 1873 au
adus numirea preoților și pregătirea lor sub controlul statului, ceea ce a dus la închiderea a
numeroase seminarii teologice, și la o penurie de preoți. Legea Congregatiilor din 1875 a abolit
ordinele religioase, a pus capăt subvenționării de stat a Bisericii Catolice i a eliminat protecțiile
religioase din constituția Prusiei.
Surse bibliografice:

1. James Allen Vann, The Swabian Kreis: Institutional Growth in the Holy Roman Empire 1648-
1715. Vol. LII, Studies Presented to International Commission for the History of Representative
and Parliamentary Institutions. Bruxelles, 1975. Mack Walker. German home towns:
community, state, and general estate, 1648-1871. Ithaca, 1998.

2. Robert A. Kann. History of the Habsburg Empire: 1526-1918,Los Angeles, 1974, p. 221. In
actul de abdicare, Francisc a eliberat fostele posesiuni de datoriile i obligatiile fata de el, i i-a
pastrat doar titlul de Rege al Austriei, infiintat din 1804. Golo Mann, Deutsche Geschichte des
19. und 20. Jahrhunderts, Frankfurt am Main, 2002, p. 70.

3. Johann Gottlieb Fichte, Address to the German Nation, 1808, Accesat la 3 mai 2017 ,ora
20.10

4. James Sheehan, German History, 1780-1866, Oxford, 1989, p. 434.

5. Jakob Walter si Marc Raeff. The diary of a Napoleonic foot soldier. Princeton , N.J.,
1996.

6. David Blackboum , and Geoff Eley. The peculiarities of German history: bourgeois society
and politics in nineteenth-century Germany. Oxford & New York, 1984, part 1; Thomas
Nipperdey , German History From Napoleon to Bismarck, 1800-1871, New York, Oxford,
1983. Chapter 1.1.

7. Hamish Scott, The Birth of a Great Power System, 1740-1815, US, 2006, p. 329-361.

8. Adam Zamoyski , Rites of Peace: The Fall of Napoleon and the Congress of Vienna, New
York, 2007, p. 98-115, 239-40.

9. L.B. Namier , (1952) Avenues of History. London, ONT, 1952, p. 34.

10. Holt, Alexander W. The History of Europe from 1862-1914: From the Accession of
Bismarck to the Outbreak of the Great War. New York: MacMillan , 1917. OCLC
300969997

11. https ://www.historia .ro/sectiune/portret/articol/viata-lui-bismarck , accesatpe

02.05.2017,ora 19.00

12. Blackboum , David. Marpingen: apparitions of the Virgin Mary in Bismarckian Germany.
New York: Knopf, 1994. ISBN 0-679-41843-1

13. http://www.istoriacontemporana.info /2012/04/unificarea-germaniei.html , accesatpe

03.05.2017, ora 19.06

14. Hollyday, F. B. M. Bismarck. New Jersey, Prentice Hall, 1970. ISBN 978-0-13-077362-3

15.http://germanhistorydocs.ghi dc.org/sub_document.cfm?
document_id=250&language=german , accesat pe 3.05.2017 , Ora 20.27