Prusia Si Unificarea Germaniei

CUPRINS
INTRODUCERE …………….………………………………………….4
CAPITOLUL I – SITUATIA INTERNATIONALA (1851-1871)……7
1.1 Napoleon al III-lea si Principiul Nationalitatilor …...11 1.2Marile

puteri europene in a doua jumatate a secolului
XIX…………………………………………………..…15
CAPITOLUL AL II-LEA – ETAPELE UNIFICARII GERMANIEI SI
PRUSIEI
2.1. Consideratii privind nasterea Imperiului

German .....…..…………………………………...........19
2.2. Razboiul pruso-austriac impotriva Danemarcei
(1864)................................................................................31
2.3. Razboiul dintre Prusia si Austria (1866)......................33
2.4. Razboiul dintre Prusia si Franta (1870-1871)….....…37
CAPITOLUL AL III-LEA – INSEMNATATEA UNIFICARII

STATULUI GERMAN
3.1. Das Zweite Reich..……………….…………….…...…43
3.2. Ascensiunea Germaniei..................................................57
CONCLUZII …………………………………………………………….71
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………73
Introducere
Prusia a fost considerată ca fiind cea mai recentă formaţiune statală situată pe
teritoriul de astăzi al Poloniei de Nord - Vest și Germaniei de Est. Aceasta a avut capitala
pentru ultima dată la Berlin. În anii de prosperitate a fost una din cele mai mari puteri ale
Europei. De asemenea a cunoscut una dintre cele mai mari dezvoltări tehnologice din
Europa acelei vremi.
1
Prusia devine independentă din secolul XVII până in 1871 când se creează
Imperiul German. Otto von Bismarck este cel care înfiinţează cel de al II-lea Reich prin
unificarea principatelor și regatelor germane, devenind primul cancelar al Germaniei.
Acest lucru, se poate spune, ca s-a datorat unui curs al istoriei favorabil pentru
neamul prusac. Crearea Imperiului German îşi are izvorul într-o serie de evenimente
istorice prezentate in cadrul lucrării de faţă, care poartă denumirea „Prusia şi unificarea
Germaniei”.
Sfântul Imperiu Roman al Naț iunii Germane a fost dizolvat neoficial în 1806
după abdicarea împăratului Francisc al II-lea în timpul războaielor napoleoniene. Chiar
daca au existat problemele de ordin legal, administrativ și politic, datorate destrămării
Imperiului, în cadrul popoarelor din regiunile germanofone ale vechiului imperiu exista o
tradiție legală, lingvistică și culturală comună și au trăit experiențe similare în timpul
Războaielor Revoluționare și Napoleoniene Franceze. Se poate spune ca liberalismul
european a oferit o bază intelectuală pentru unificare prin contestarea modelelor dinastice
și absolutiste de organizare socială și politică; datorită acestuia manifestarea în regiunile
germane a pus accent pe importanța tradițiilor, educației și a unității lingvistice a
popoarelor dintr-o zonă geografică. De asemenea din punct de vedere economic,
înființarea Zollverein-ului (uniune vamală) prusac în 1818, și expansiunea sa spre
includerea altor state din Confederaț ia Germană , a redus competiția dintre state și din
cadrul statelor.
Modelul sferelor de influenț ă creat de Congresul de la Viena din

1814–1815 după Războaiele Napoleoniene a stabilit dominația austriacă în Europa
Centrală. Totuși, negociatorii de la Viena nu au ținut cont de forța crescândă a Prusiei în
rândul statelor germane, neprevăzând că Prusia avea să conteste supremația Austriei
printre acestea. Acest dualism german a prezentat două soluții la problema unificării:
așanumita Kleindeutsche Lösung, soluția Germania Mică (Germania fără Austria), sau
Großdeutsche Lösung, soluția Germania Mare (Germania împreună cu Austria).
Istoricii nu au căzut încă de acord dacă Otto von Bismarck, primministrul Prusiei,
avea un plan de expansiune a Confederației Germane de Nord din 1866 spre a include și
restul de state germane într-un imperiu, sau dacă el doar căuta să extindă puterea
Regatului Prusiei. Pe lângă forța Realpolitik (a politicii reale) practicată de Bismarck, și
alți factori au determinat mai multe protostate moderne să-și reorganizeze relațiile
politice, economice, militare și diplomatice în secolul al XIX-lea. Reacțiile împotriva
iredentismului danez și a naț ionalismulu i francez au furnizat puncte focale ale unității
germanilor. Succesele militare în trei războaie regionale au generat entuziasm și mândrie,
pe care politicienii le-au exploatat pentru a promova unificarea. Această experiență a fost
ecoul realizărilor comune din timpul Războaielor Napoleoniene, în deosebi al Războiului
de Eliberare din 1813–1814.
Unificarea Germaniei într-un stat naț iona l integrat politic și administrativ a avut
loc oficial la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franța.
Principii statelor germane de până atunci s-au adunat acolo pentru a-l proclama pe regele
Wilhelm al Prusiei ca Împăratul Wilhelm al Imperiului German, în urma capitulării
Franței după Războiul Franco-Prusac. Neoficial, tranziția statelor germanofone înspre o
organizare federală s-a desfășurat de-a lungul unui secol de experimente. Unificarea a
scos la iveală unele diferențe religioase, lingvistice și culturale între locuitorii noii țări, iar
1871 reprezintă doar un moment din procesul continuu de unificare.
2
3
CAPITOLUL I – SITUAŢIA INTERNAŢIONALĂ (1851-1871)
Sentimentul de “teama socială” de după revoluţiile din 1848-1849 determina

restructurări în cadrul elitei politice europene. Presiunea socială de jos aduce o
regrupare politică la nivelul superior al politicului.
Perioada 1848-1870 a fost aceea în care, prin compromis cu monarhia,
burghezia moderată îşi impune voinţa şi programul, iar în politica internaţională
factorul motor nu mai este revoluţia, ci războiul, nu solidaritatea internaţională, ci
naţionalismul1.
Franţa, Germania şi Italia sunt ţările în care operează mai activ factorii de
înnoire din această perioadă2. Nu sunt mai puţin semnificative nici schimbările din
Europa centrală şi meridionala, provocările ideii naţionale în statele slave şi ţările
balcanice, decăderea iremediabilă a Imperiului otoman, încercările de schimbări din
societatea rusă din timpul lui Alexandru II, extinderea influentei occidentale în
Japonia, China, India3.
Austria
Un imperiu care stă să se destrame. Regimul neoabsolutist inaugurat după
înfrângerea mişcărilor revoluţionare şi care se baza pe armata, biserica oficială, cea
catolică şi pe poliţia secretă şi care nu acorda drepturi naţiunilor componente, cade,
lăsând locul unei soluţii liberale de guvernare în 1860 şi ea eşuata în 1867 în formula
dualismului cu ungurii, care i-a lăsat pe români, sârbi, croaţi, germani răsăriteni, sub
autoritatea, de multe ori agresivă, a guvernului de la Budapesta. Pe plan extern,
Imperiul habsburgic era limitat spre vest de puterea Franţei, iar în est de aceea a
Rusiei.
Austria trăieşte sub semnul presiunilor celorlalte state europene şi a manifestării
naţionalităţilor din componenţa sa, trezite de ideea naţională. Trăieşte, în acelaşi timp,
sub semnul războaielor. Războiul cu Italia a fost prost pregătit şi diplomatic şi militar. Şi
prin armistiţiul de la Villafranca, din 12 iulie 1859 şi pacea de la Zürich, din 10
noiembrie4. Austria nu mai rămâne în Italia decât cu Veneto, Venezia Giulia şi Trentino.
Restul posesiunilor se vor uni cu Regatul Sardiniei.
Anul 1866 este crucial pentru destinul Austriei. Diplomatic şi militar, ea pierde
un alt război. Cu Prusia, pentru dominarea spaţiului german. Diplomatic, Bismarck
1 S. Bernstein, P. Milza, Istoria Europei, vol. 4, Editura Institutul European, Iasi, 1998, p. 65
2 Iibidem, p. 66
3 Iibidem, p. 67
4 Zollner, E., Istoria Austriei, vol. II, Bucuresti, 1987, p. 310
4
încheie o alianţă defensivă cu Italia, la 18 aprilie şi la 12 iunie îşi asigură neutralitatea
Franţei, izolând astfel Austria. Şi la 3 iulie înfrânge armata austriacă la Königgratz
(Sadova). 221 000 de prusaci înfrâng 215 000 austrieci. Nu neapărat prin
comandament (austriecii erau conduşi de Ludwig de Benedek, un bun general), cât
prin dotarea cu puşca prusaca de cinci ori mai rapidă decât cea austriacă. Circa 43 000
de oameni rămân pe câmpul de la Sadova.
Visul unei Austrii mari se prăbuşeşte. Mai mult, se spulberă şi posesiunile
italiene. Veneto se uneşte cu Italia, chiar dacă trupele italiene ies înfrânte din război.
Tratatul de la Praga, din 23 august 1866, coboară Austria din rândul influentelor puteri
europene5. De acum înainte va fi o mare putere de rangul doi, iar austriecii trebuie să
înfrunte problema identităţii lor: erau germani, dar erau excluşi din lumea germană.
Germania lui Bismarck
Cancelar al Prusiei din 1862 (al Germaniei după aceea, până în 1890),
Bismarck se impune în toate deciziile privind treburile interne şi externe ale statului
prusac, ale Germaniei după 1871 şi ale Europei vremii sale6.
În 1864, în criza Schleswig-Holstein, care duce la războiul cu Danemarca, el
este cel care desluşeşte în favoarea Prusiei toate iţele afacerii fostului principe de
Glücksburg, care ajunsese rege al Danemarcei, în aşa fel încât Prusia să nu apară
agresor7.
Tot el, trecând peste ezitările lui Wilhelm I, duce relaţiile cu Austria la războiul
din 1866 (încheind o alianţă cu Italia şi neutralizând Franta), iar după victoria de la
Koniggratz (Sadova), în ciuda opoziţiei lui Wilhelm (furtunoasa discuţie de la
fortăreaţa medievală Nikolsburg), opreşte înaintarea armatelor prusace spre Viena,
pentru a nu umili Austria8.
După înfrângerea Austriei, pe lângă supremaţia în lumea statelor germane,
Prusia anexează Hanovra, Hessa, Nassau, Frankfurt, SchleswigHolstein şi de la
279.000 de km2 ajunge la 352.000, cu o populaţie care trece de la 19,6 milioane la
24,4. În plus, pune stăpânire pe minele de la Harz, pe zăcămintele de cărbune de la
Osnabruck, pe fertilele ţărmuri de la Marea Nordului şi Marea Baltica 8. Ce nu reuşise
Friedrich cel Mare, reuşeşte Wilhelm, cu ajutorul lui Bismarck.
Italia
5 Ibidem, p. 312
6 L. Giura, M.G. Giura, Otto von Bismark – Artizanul Germaniei moderne, Editura Tipotrib, Sibiu, 2003,
p. 33
7 Iibidem, p. 43
8
Iibidem, p. 44
8 Iibidem, p. 46
5
Regatul Piemontului al lui Vittorio Emanuele se impune decisiv între celelalte
state italiene şi devine factorul de raliere a unităţii naţionale 9. Participă la războiul
Crimeii, cu 15 000 de soldaţi, mişcare inteligentă inspirată de Cavour, ceea ce permite
regatului Sardiniei şi Piemontului să ia parte şi la Congresul de pace de la Paris, unde
pune problema unităţii italiene.
Piemontul încheie tratatul cu Franta la Plombières la 26 ianuarie 1859, în
schimbul sprijinului contra Austriei cedând Nişă şi Savoia, doua provincii
patrimoniale, pentru alte provincii naţionale 10. Pacea de la Zürich aduce Piemontului
Lombardia (10 XI 1859), căruia i se adauga Toscana, Parma, Modena, Piacenza,
Bologna (1860). Acestea înlăturaseră guvernele lor şi îşi declară intenţia de a se uni cu
Piemontul. Piemontul susţine, în secret, campania celor 1000 ai lui Garibaldi şi are
norocul să iasă bine. Cu îngăduinţa lui Napoleon, armatele Piemontului înaintează în
Umbria şi Marche.
Prin plebiscitele din 21–22 octombrie Neapole şi Sicilia se unesc cu Piemontul
(la 26 octombrie la Teano, Garibaldi îi aduce omagiul lui Vittorio) şi la 14 martie 1861
Vittorio e proclamat rege al Italiei 11. Între martie 1859–iunie 1861 apare practic un nou
stat pe harta Europei care se întindea pe 259 320 km2 şi care avea 21 777 000
locuitori.
O altă conjunctura externă - înfrângerea Austriei de către Prusia în 1866, îi
aduce noului stat şi Veneto şi, în sfârşit, în 1871, din nou printr-o împrejurare externă
(înfrângerea francezilor şi retragerea lor din Roma), Roma devine capitala noului stat.
Anglia
În tot acest răstimp, Anglia, cea mai importantă putere maritimă, interesată de
controlul principalelor artere maritime, la mijlocul veacului, cocheta încă cu
„splendidă izolare”12 care presupunea neamestecul în nici un sistem continental de
tratate, principiu al politicii externe britanice respectat până la începutul secolului al
XX-lea13. Izolarea nu exclude însa un atent control al echilibrului dintre puterile
europene şi nici intervenţia diplomatică (în cazul unificării Italiei sau al crizelor
balcanice) sau militară (cazul războiului Crimeii).
9 S. Bernstein, P. Milza, op. cit., p. 99

10 Iibidem, p. 101
11 Iibidem., p. 104
12 G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, Istoria universală, Evoluţia lumii contemporane, vol III,
Editura Univers Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p. 246
13 Iibidem, p. 251
6
1.1. Napoleon al III-lea şi Principiul Naţionalităţilor
Franţa vede renaşterea imperiului, sub Ludovic Bonaparte, care manevrează cu abilitate
în favoarea sa trecerea de la votul cenzitar la cel universal (prin plebiscitul din noiembrie
1852 Franţa e proclamata imperiu, iar L. Napoleon împărat, sub numele de Napoleon III-
2 decembrie 1852).
Sub Napoleon al III-lea Franţa trece la o politică imperială. În toate
continentele, cu excepţia Australiei, încep să pătrundă întreprinzătorii francezi (între
1852–1881, 5.385 milioane investiţii în ţările mediteraneene, 3.450 în Orientul
Apropiat, 2.800 în Europa Centrală, 1300 în Europa Orientală s.a., în total 15 000 de
milioane).
Mobilurile economice sunt prezente pretutindeni. În Siria, unde interesele
legate de Canalul de Suez sunt mai puternice decât motivele religioase, sau în Mexic,
unde se intenţiona crearea unui imperiu latin, opus S.U.A., şi o piaţă rezervată
produselor franceze14. În Africa, Imperiul practică o politică de colonizare de tip nord-
american şi nu de protectorat, cum va face a treia Republică. Istoricul francez, Marcel
Blanchard, regreta că împăratul nu s-a lăsat sedus de o politică dincolo de mari, mai
curând decât de un război ca acela al Crimeii, care a urmărit să perturbe echilibrul
european15. Pentru că, în acest fel, Franta s-a găsit singura în 1870. Asupra politicii
externe franceze şi-a pus amprenta împăratul, care a voit să construiască o nouă ordine
europeană, bazată pe principiul naţionalităţilor, politica în care Franta să dobândească
glorie, profit şi prestigiu moral 16. Din această orientare a politicii franceze au ieşit,
direct şi indirect, unitatea italienilor, a germanilor şi a românilor.
Napoleon al III-lea poate fi numit un precursor al Europei naţionalităţilor şi al
unei diplomaţii paşnice preferând congresele războaielor. Este mult mai modern decât
Bismarck, adeptul forţei şi al unor concepţii învechite în construcţia statului. Este un
om de o mare intuiţie pe scena internaţională, care ridicând la un aşa mare rang
politica naţionalităţilor, a dat de fapt lovitura de graţie Europei din 1815 17.
Sub el se poate spune că Franţa trăieşte ultima să ora de supremaţie europeană,
de protagonista a liniei de progres mondial, aureola care va dispărea cu dispariţia lui.
Napoleon este un protagonist şi cu ideea unor confederaţii de stat, italiene, germane,
române în Europa. Nu cu monarhii unitare, care puteau deveni periculoase pentru

15 Iibidem, p. 150
16 N. Ciachir, Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Editura Oscar Print, Buc., 1997, p.99
17 Ibidem., p. 108
7
Franta. Ci, cu un fel de confederaţii europene, în care să fie definitiv conciliate
drepturile legitime ale suveranilor cu voinţă popoarelor. Numai că în politica din afara
Napoleon este mult prea plin de contradicţii, de confuzii18.
Principalele acţiuni de politică externă ale monarhului francez sunt bine
cunoscute prin contribuţiile istoriografiei franceze, dar şi europene în genere şi
americane: războiul Crimeii, lung, dificil şi destul de impopular în Franţa (a costat tara
1 500 de milioane de franci şi 75 000 de victime), dar care a consolidat poziţia
dominantă a Franţei pe continent; războiul cu Austria pentru unitatea Italiei, care a
adus Franţei Nişă şi Savoia, dar nu şi prestigiu, din cauza contradicţiilor care au
caracterizat jocul ei diplomatic (sub influenţa partidului ultracatolic al ministrului sau
Drouyn de Lhuys şi a împărătesei Eugenia, Napoleon îşi va retrage suportul pe care-l
acordase mişcării unioniste, sprijinind Biserica Catolică) 19; aventura mexicană în
sprijinul lui Maximilian de Habsburg, total eşuată (expediţia din Mexic se termina în
primăvara lui 1867 cu înfrângerea definitivă a trupelor franceze de către Juarez şi
împuşcarea protejatului Maximilian, la 19 iunie); în sfârşit, atitudinea franceză fata de
unitatea germană, încheiata cu înfrângerea Franţei în 1870–1871 şi căderea Imperiului.
Subestimând forţa militară a Prusiei, Napoleon a mijlocit tratatul prusaco-
italian în 1866, făcând inevitabil un război între Prusia şi Austria. A lăsat să-i scape
momentul oportun (la Biarritz), când putea să-şi pună condiţiile sprijinului sau şi, după
victoria de la Sadova, s-a trezit la frontiera Franţei cu noul stat al Germaniei de Nord 20.
După aceasta nu i-au mai rămas decât două soluţii: războiul sau o atitudine
cavalerească, de recunoaştere a dreptului noului stat german de a se unifica în
frontierele din 1815. Cea de a doua soluţie n-a putut s-o ia (nici n-a încercat-o) din
cauza opiniei publice franceze, iar pentru război nu era pregătit. Şi soarta lui Napoleon
s-a hotărât la Sedan. Înfrângerea zdrobitoare, dintr-o revanşă în alta, sta la baza celor
două conflicte mondiale ale secolului XX.
Napoleon al III-lea este promotorul involuntar al unui alt echilibru european,
defavorabil Franţei şi totuşi bazat pe principiul naţionalităţii21, atât de scump tradiţiei
revoluţionare franceze.
Pericolul politicii naţionalităţilor era că permitea să se repună în discuţie harta
Europei în fiece clipă şi că trezea simpatii de ordin sentimental, care se exprimau cu
mai multă vehemenţă decât eficacitate. Polonezii, asupriţi de ruşi, se răsculaseră în
18 Ibidem, p. 109
19 Ibidem, p. 110
20 Bezias J. R., Relaţiile internaţionale de la mijlocul secolului al XIX-lea până în 1939, Editura
Institutului European, Iaşi, 2003, p. 19
21 Ibidem, p. 22
8
1863. Opinia publică engleză îi susţinea cu căldură. Napoleonal III-lea, favorabil
principiului naţionalităţilor, veni în sprijinul Angliei, care trimise ţarului o notă
peremptorie. Ţarul răspunse pe un ton sarcastic şi trufaş 22. Toată lumea se aştepta la
război. Când guvernul englez mărturisi că o eroare momentană l-a făcut să ia hotărâri
nechibzuite în timpul ultimelor trei-patru luni şi că niciodată nu a avut intenţia să
meargă mai departe de un schimb denote, Napoleon s-a văzut pus în una din cele mai
false poziţii.
Rezultatele cele mai categorice ale acestei agitaţii au fost că ministrul rus
Gorceakov, răspunzător pentru reprimarea brutală a răsculaţilor şi care, înainte de
intervenţia lui John Russell, fusese criticat de şeful său şi urma să fie schimbat,
adevenit deodată cel mai puternic şi cel mai popular om de stat din ţara sa, iar pieţele
din Varşovia au fost acoperite cu mormane de morţi şi răniţi. Acestea au fost efectele
unei politici care nu era nici carne, nici peşte23.
Câteva luni mai târziu, prusacii şi austriecii ameninţară să invadeze Danemarca
şi să-i răpească, tot în virtutea principiului naţionalităţilor, ducatele Schleswig şi
Holstein. Lordul Palmerston declară în parlament că dacă independenţa Danemarcii ar
fi ameninţată, agresorii ar vedea că nu aveau să se măsoare numai cu Danemarca.
Danezii, citind discursul acesta, s-au simţit foarte încurajaţi şi au luat cea mai fermă
atitudine. Palmerston a cerut sprijinul armatei franceze, dar împăratul, care fusese
abandonat de Anglia în problema poloneză, îşi pierduse încrederea.
În timp ce Franţa şi Anglia cântau în contratimp, armata prusacă a intrat în
Danemarca. Danezii se îndreptară plini desiguranţă spre lordul Palmerston; Dar opinia
publică descoperea în ceasul al unsprezecelea ce pericole prezenta intervenţia.
Cabinetul s-a întrunit şi s-a pronunţat împotriva războiului 25. Li s-a făcut cunoscut că
lordul Palmerston a vorbit înainte de a consulta cabinetul şi, prin urmare, nu angajase
opinia acestuia. În 1864 Schleswig şi Holstein au fost anexate la Prusia. O nouă putere,
exigentă şi viguroasă, creştea în Europa şi aspiră în mod secret la hegemonie. Ea avea
să fie ajutată de ezitările politicii britanice, care, moştenind în acelaşi timp
imperialismul dominator al lui Pitt, liberalismul agresiv al lui Canning sau Palmerston
şi pacifismul şcolii de la Manchester, a oscilat în mod primejdios timp de o jumătate
de secol între atitudini contradictorii.
1.2. Marile puteri europene în a doua jumătate a secolului XIX
22 N. Ciachir, op. cit., p. 114

23 I. Geiss, Istoria lumii din preistorie pana in anul 2000, Editura ALL, 2008, p
339 25 Bezias J. R., op. cit., p. 20
9
Relaţiile internaţionale de la sfârşitul sec. 19 şi începutul sec. 20 sunt
caracterizate de două mari trăsături. Pe de o parte asistam la expansiunea europeană
maximă în lume, manifestată prin cuceriri coloniale (“împărţirea lumii”), export
economic şi financiar, emigraţie
10
masivă, confruntări de concepţii intelectuale şi religioase care influenţează peste tot,
concurenţa Japoniei şi a SUA, care deocamdată nu periclitează supremaţia europeană
dar o pun în gardă.
Pe de altă parte asistăm la un conflict de interese şi de sentimente naţionale tot
mai acut între statele europene, la ieşirea în prim planul istoriei a “minorităţilor
naţionale”. Aceste două trăsături se manifestau în raport direct cu transformări
profunde în tehnică, viaţa economică, structuri sociale 24. În perioada aceasta, Europa
nu cunoaşte decât războaie locale şi marile puteri nu se confrunta între ele.
Este o perioadă intens cercetată şi cunoscută prin publicarea documentelor de
arhivă ale actorilor politici, diplomatici, sociali, analizele diverselor crize diplomatice,
sinteze realizate de comerciale, mişcările internaţionale de capital, mişcările de idei şi
psihologia naţională, imaginea popoarelor europene unul faţă de altul, manifestarea
grupurilor sociale, arhivele băncilor şi întreprinderilor, putem spune că avem deja la
dispoziţie surse suficiente pentru a construi o istorie nuanţată asupra acestei epoci.
Relaţiile inter-europene după 1871 sunt dominate de schimbarea produsă în
urma războiului franco-prusac din 1870-1871. Primii 20 de ani, până în 1890,
personalitatea care influenţează decisiv politica externă europeană e Bismarck.
Succesele sale dintre 1862-1871 îi asigură o autoritate incontestabilă25.
Bismarck rămâne convins de faptul că Franţa nu se va resemna cu pierderea
celor două provincii Alsacia şi Lorena şi mai devreme sau mai târziu va căuta să-şi ia
revanşa contra Germaniei. Numeroasele sale declaraţii şi actele sale demonstrează
această preocupare. Mai ştia însa că Franţa singură nu va putea acţiona şi nici nu va
încerca. De aceea ea trebuia izolată.
Pentru a împiedica Franţa să-şi găsească aliaţi, diplomaţia germană
curtează Viena şi Petersburgul, de a căror atitudine binevoitoare fata de
Germania caută să se asigure (nu intră în această fază în calculele lui Bismarck şi
Anglia, pentru că aceasta nu avea armata terestră şi deci nu putea constitui un factor
activ cel puţin pentru moment).
Germania domina continentul. Populaţia ei creşte de la 41 de milioane locuitori
în 1871 la 49 în 1890. Creşte rapid producţia de oţel, de cărbune, de fontă... Producţia
industrială globală creşte cu 50%. Germania are cea mai bună armată din lume
(1.800.000 de oameni în 1885). Franţa pierde rolul preponderent în Europa pe care îl
avusese înainte de războiul cu Prusia din 1870-1871. Dar refacerea ei e rapidă.
Producţia ei industrială e de 9% din producţia mondială (cea germană e de 16%).
Legile militare din 1872, 1873 şi 1875 reconstituie forţele militare26.
24 Ibidem, p. 20
25 , p. 22
26 Ibidem, p. 23
Ibidem 11
Rusia avea 71 de milioane de locuitori la 1871, dar nu juca pe plan
internaţional un rol direct proporţional cu această masă umană. 90% din populaţie e
ţărănească. O treime din populaţie nu e de origine rusă. Şi după legea militară din
1874, Rusia nu poate încorpora în armata activă decât 1/3 din contingent. După 1880
începe să se dezvolte mai rapid o industrie. Austro-Ungaria, după dualismul din 1867,
în politica externă suferă influenţa maghiară, iar în plan intern, suferă de o instabilitate
permanentă din cauza naţionalităţilor diferite care o compun. Avea o populaţie de 35
de milioane în 1871, aproape cât Franţa, dar o armată care era doar la 2/3 din cea
franceză27.
Italia era în urma celorlalte puteri mari europene, fără resurse naturale, cu un
buget în continuu deficit, cu divergenţe de structură socială între Nord şi Sud, în
conflict permanent cu Vaticanul şi cu o armată slab condusă şi înzestrată. Dar cu mari
ambiţii, de pe urma cărora profită în primul rând Germania lui Bismarck30.
30
Anglia, cu poziţia sa insulară, iese de sub preocupările statelor continentale. Ea
are o preponderenţă economică asupra celorlalte state încă din sec. 18, pe care şi-o
păstrează până spre sfârşitul sec. 19 când începe să-i fie ameninţată de Germania şi de
SUA. Cu o flotă care îi dă siguranţa insulelor britanice dar şi a drumurilor comerciale
maritime ea se dezinteresează deocamdată în sens activ, de sistemele de alianţă
continentale şi de problemele statelor continentale. Până când Germania nu-i ameninţă
supremaţia maritimă. Anglia nu avea însă armată terestră. Acest fapt nu era de neglijat
şi mai ales nu va fi în perspectiva schimbărilor de pe continent pe care nu le va mai
putea controla.
La iniţiativa lui Bismarck în 1873 se semnează doua acorduri, unul germano-
rus, la 6 mai 1873 şi altul austro-rus, la 6 iunie acelaşi an, cu accederea Germaniei la
22 octombrie 1873. Aceste acorduri constituie prima formă a ceea ce s-a numit Alianţa
celor trei împăraţi.
Valoarea concretă a acestei alianţe, rămasă doar la nivelul semnăturilor
suveranilor, nu şi la acela al guvernelor, era cvasiinexistentă. Ea se reducea la
înţelegerea suveranilor de “a se consulta”, fie în caz de divergenţă între statele lor, fie
în ipoteza în care statele lor ar fi fost ameninţate de “agresiunea unei terţe părţi” 28.
În concepţia bismarckiană, această alianţă putea fi o garanţie diplomatică
necesară pentru de a ţine departe Rusia şi Austro-Ungaria de Franţa şi de încercările
acesteia de a ieşi din izolarea în care se găsea după 1871. Rusia a semnat acest acord
imperial pentru a evita o înţelegere mai strânsă între Germania şi Austro-Ungaria.
La rândul ei Austro-Ungaria, semnând acordul, făcea o concesie lui Bismarck
pe care deocamdată nu ştia cum o va folosi în viitor. Singurul care avea o concepţie
27 Ibidem, p. 24
28 , p. 26
Ibidem 12
clară încheind această alianţă era Bismarck, preocupat de reacţiile de viitor ale Franţei.
Ca să se poată menţine această alianţă Germania trebuia să împiedice confruntarea
deschisă a celor doi
Ibidem 13
aliaţi imperiali în zona balcanică, preocupantă pentru amândoi29.
Pentru Rusia ceea ce rămâne constantă intereselor sale în afară sunt
Imperiul Otoman şi Balcanii. Ea voia revizuirea statutului internaţional al
Strâmtorilor, deschiderea acestora numai pentru statele riverane Mării Negre. Cu alte
cuvinte eliminarea Angliei, care n-ar mai fi avut dreptul de a trece prin Strâmtori. Ca
să ajungă la acest obiectiv Rusia trebuia să slăbească Imperiul otoman, favorizând
mişcările de independenţă din Peninsula Balcanică.
Dar spre Balcani e orientată şi politica externă a Austro-Ungariei. Pe văile
Moravei şi Vardarului Austro-Ungaria căuta să ajungă la Salonic, înfrângând
rezistenţa Şerbiei. Acestea erau mai exact intenţiile Ungariei, care, prin Andrassy,
conduce în fapt politica externă a Dublei Monarhii aproape două decenii. Cele două
politici expansioniste se excludeau una pe cealaltă. Şi Germania este statul chemat să
găsească punte de înţelegere între cele două puteri.
CAPITOLUL AL II-LEA – ETAPELE UNIFICĂRII GERMANIEI

ŞI PRUSIEI
2.1. Consideraţii privind naşterea Imperiului German
Pentru spaţiul german, secolele XVII şi XVIII sunt martorele ascensiunii

Prusiei şi Austriei, tari care îşi dispută întâietatea în vastul teritoriu fărâmiţat la 1648
prin Pacea westfalica. Evoluţia spre unitate a fost un proces lung, anevoios, de
împotmoliri, dar şi de succese30.
În primul deceniu al secolului al XIX-lea, Europa se confruntă, adesea nu fără
tragice urmări, cu tendinţele expansioniste ale Franţei imperiale. Data de 8 octombrie
1806 marchează începutul războiului Prusiei cu Franta, încheiat cu înfrângerea şi
zdrobirea totală a celei dintâi, în urma sângeroaselor bătălii de la Jena şi Auerstedt. La
27 octombrie 1806, Napoleon Bonaparte intra în Berlin, Prusia era practic desfiinţată.
În 1807-1808, la Academia din Berlin, oraş aflat sub ocupaţie franceză, celebrul
Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) făcea cunoscute discursurile către naţiunea
germană31.
29 I. Geiss. op. cit., p. 241

30 L. Giura, M. G. Giura, Otto ..., Editura Tipotrib, Sibiu, 2003, p. 52
14
Era semnalul de naştere al naţionalismului german al cărui purtător va fi Prusia.
S-a spus şi se spune în continuare ca Imperiul german a fost întemeiat în 1871. Această
concepţie este într-o oarecare măsură eronată 32. Fără îndoială, imperiul nu a apărut din
senin, dimpotrivă întemeierea să cunoaşte o istorie destul de lungă: în planul
mentalului începând cu primul deceniu al secolului al XlX-lea, iar în plan economic
începând cu deceniul al doilea33.
Imperiul german a rezultat dintr-o coaliţie intre politica prusacă şi mişcarea
naţională germana. Coaliţia a fost de la început o greşeală nu numai pentru că
Bismarck consolidase în mod partinic şi preponderent latura prusacă a coaliţiei, dar şi
pentru că aceasta, creată între puteri opuse, părea din capul locului irealizabilă 34.
Prusia şi mişcarea naţională germana erau fenomene tinere. Prusia exista ca stat
din 1701, iar ca mare putere s-a constituit de abia prin Actul final al Congresului de la
Viena din 1815. Între 1795 şi 1806, Prusia a fost un stat binational, în parte german, în
parte polonez, Varşovia aparţinând Prusiei. Anul 1815 i-a adus tânărului stat german
un masiv adaos teritorial, fapt ce-i va permite să devină a doua mare putere germană
după Austria.
Mişcarea naţională germana a apărut în epoca napoleoniană. Trebuie precizat
că nu a existat niciodată un stat naţional german înainte de secolul al XIX-lea.
Germanii nu au resimţit acest lucru ca pe ceva neobişnuit35.
Mişcarea naţională germană şi Prusia se situau la început pe poziţii adverse,
determinate de două motive, la urma urmelor întemeiate. Un prim motiv era faptul că
Prusia se situa pe poziţii de dreapta, ca un stat cu o neştirbita putere a nobililor la ţară
şi o modernă birocraţie absolutistă. Mişcarea naţională germana se ghida după modelul
revoluţionar francez, de aici şi legătura să originara cu mişcările liberaliste şi
liberaldemocratice. Mişcarea a fost întărită datorită lui Napoleon care a provocat
germanilor reacţii atât în rândul politicienilor şi intelectualilor, cât şi în rândurile
populaţiei. Franta napoleoniana era modelul mişcării naţionale germane, iar Napoleon
tatăl ei legitim36.
În acelaşi timp, mişcarea naţională germana era şi o mişcare franceză, deoarece
francezii reprezentau nu numai un model al modernităţii, ci deopotrivă pericolul
cuceritorilor - sângele germanilor scurs în timpul războaielor napoleoniene fusese de
ajuns. Senti- mentele fata de francezi erau contradictorii: pe de o parte de ură, iar pe de
31 Iibidem, p. 53
32 Iibidem, p. 55
33 Iibidem, p. 58
34 Iibidem, p. 60
35 Iibidem, p. 61
36 Iibidem, p. 63
15
alta exista dorinţa de a-i imita. Chiar înainte de Napoleon exista în cercurile germane o
pasiune pentru noua libertate franceză, pentru noul echilibru francez şi pentru
democraţia naţională. Militarii prusaci gândeau în aceiaşi termeni în timpul războiului
de eliberare. Ei considerau că „trebuie să învăţăm de la francezi, trebuie să-i imităm în
ceea ce ei deja au obţinut; fireşte, în cele din urmă, pentru a le putea plăti cu aceeaşi
monedă37". Iată cum ura era împletită cu admiraţia.
Mişcarea a fost astfel idealizata. Naţionaliştii germani timpurii, mai ales
Heinrich Friedrich Stein, eel mai important dintre ei, sunt consideraţi drept oameni de
stat model. Aici se recomanda însă precauţie. Goethe a refuzat acestei mişcări
superioritatea determinată de „aură" în acelaşi mod în care Thomas Mann în lucrarea
să Lotte la Weimar priveşte cu oarecare circumspecţie oamenii de stat „model".
Această mişcare naţională timpurie „nu duce lipsa de preludiile natio- nalismului;
exista în sânul mişcării o teribilă înfumurare, un narcisism evident38".
Un alt motiv al adversităţii dintre Prusia şi mişcare a apărut ca urmare a
contradicţiilor dintre Austria şi Prusia. Mişcarea naţională germana făcea parte din
„Marea Germanie", pe când politica germană prusacă se putea înscrie în eel mai bun
caz pe linia „Micii Germanii", lucru ce va ieşi în evidenţă abia după 1848. Rivalitatea
austro-prusaca este şi ea o realitate indubitabilă a primelor şase-şapte decenii ale
secolului al XIX-lea. Aceste puteri intră într-o competiţie dură, lungă şi anevoioasă
pentru împărţirea zonelor de influenţă în Europa Centrală 39. Totodată, se vor confrunta
acum şi cele două concepţii privind statul şi naţiunea, două idei privitoare la unitatea
germană. Prusia va fi purtătoarea viziunii naţionale bazate pe credinţa unei identificări
cât mai complete posibil a statului (într-un viitor apropiat al celui de-al Doilea Reich)
şi a unui popor (Volk) unit în primul rând prin limba germană, dar şi printr-o unitate
economică teritorială (Zollverein), în timp ce monarhia habsburgică depune eforturi
vrednice în sensul unei viziuni dinastice, bazată pe ideea unui ansamblu istoric -
legitimitatea casei domnitoare40.
În cadrul Congresului de la Viena fusese exprimată ideea revoluţionară a unui
stat naţional german prin reconstituirea Sfântului Imperiu Roman dizolvat în 1806. La
8 iunie 1815, cu o zi înainte de semnarea Actului final va lua naştere Confederaţia
germană, alcătuită din 34 de state şi patru oraşe libere. Cele 38 de state ale Alianţei
germane nuşi propuneau concentrarea puterii în mâinile unui singur stat german. în
cadrul alianţei puterea era împărţită în mod inegal, existau două mari puteri, Austria şi
Prusia, patru regate de mărime medie - Bavaria, Wurttemberg, Saxonia şi Hanovra - şi
o mulţime de stătuleţe şi oraşe libere. În ansamblu, la Viena, în 1815, suveranii
37 Kissinger H., Diplomaţia, Bucureşti, Editura ALL, 1998, p. 387

38 Ibidem, p. 391
39 L. Giura, M. G. Giura, op. cit., p.71
16
învingători ai Franţei convin să reinstaureze o ordine europeană, întemeiată pe
legitimitate, echilibru al puterilor şi autoritatea monarhiilor conservatoare 41.
Conştient că nu reprezenta doar o comunitate de limbă, de civilizaţie materială
şi spirituală, că trebuie să depăşească toate particularismele, poporul german ştia că
sarcina primordială care trebuia surmontată era constituirea sa într-o comunitate
politică şi de destin unitară. Acum, ideile călăuzitoare ale mişcării politice germane se
sintetizau în deviza unitate şi libertate, integrându-se astfel suflului european de veac
XIX.
După Congresul de la Viena, statele conservatoare se confruntă cu apariţia şi
dezvoltarea unui curent de opinie, liberalismul care îşi propunea promovarea unor
instituţii reprezentative care urmau să asigure libertatea individuală, libertatea de
expresie, libertatea de conştiinţă, toate garantate printr-o constituţie42.
Mişcarea patriotică avea să-şi sintetizeze ţelurile, în 1848, prin Asociaţia
studenţească „Burschenschaft", se lansau culorile noului drapel al Germaniei - negru,
roşu, auriu - după tunica neagră şi roşie şi brandenburgii aurii ai vânătorilor din
detaşamentul Lutzow, devenit celebru în războiul de eliberare naţională din 1813-
181443.
Cea mai mare demonstraţie politică germană de până atunci a fost cea
organizată de radical-liberalii Philipp Jakob Siebenpfeiffer şi Georg August Wirth din
27 mai 1832 de la Hambacher Schlos a. d. Hardt la care
41 Iibidem, p. 155
42 Iibidem, p. 143
43 Iibidem, p. 155
17
au participat aproximativ 30.000 de studenţi şi orăşeni.
În secolul al XIX-lea, popoarele care aveau o existenţă dispersată şi-au
revendicat, tot mai puternic, cu mai multă vigoare, unitatea naţională, militând pentru
înfăptuirea propriilor state. Interesul faţă de propriul popor, faţă de istoria, limba şi
tradiţiile sale s-a revitalizat. Dezvoltarea industrială a constituit un suport constant al
acestei mentalităţi naţionale. Aspectul este valabil şi în cazul teritoriilor locuite de
populaţia germanică.
Cu scopul facilitării unui comerţ activ apar acum şi se transpun în practică
încercări de eliminare a vămilor interne dintre statele componente ale spaţiului
german. Legea vamală prusacă din 1818 reprezintă opera lui Karl Georg Maasen.
Realizarea unei pieţe unitare cuprinde tot mai mult teren. Se implementa, cu tendinţă
generalizatoare, sistemul prusac44.
Sunt anulate tarifele vamale la mărfurile exportate de către Prusia. În anul
1828, ministrul de Finanţe prusac, Friedrich von Motz, încheie un contract cu statele
centrale Hessen-Darmstadt. În acelaşi an, Hanovra, Kurhessen, Saxonia şi statele
thuringiene constituie „Mitteldeutscher Handelsverein" (Uniunea Comercială
Germană Centrală). Tot în 1828, Bavaria şi Wurttemberg încheagă o uniune vamală a
statelor germane de sud. Sistemul vamal prusac se extinde prin includerea, în anul
1831, a zonelor Hessen-Kassel. La 1 ianuarie 1834 intra în vigoare Tratatul de
constituire a Uniunii vamale germane (Zollverein), la care vor adera, în timp, atât
statele nordice, sudice, cât şi cele centrale din teritoriul german.
Austria nu făcea parte din această Uniune vamală, ea îşi orienta comerţul mai
ales spre sud şi sud-est. Încercarea habsburgică de a ieşi din starea de izolare şi de a
întemeia o Uniune vamală şi comercială pe întreg spaţiul german, la jumătatea
secolului, nu va avea succes. Acţiunea lui Fr. List constituia o altă etapă în procesul
unificării germane, ideea unităţii comerciale devine treptat asociată cu ideea unităţii
naţionale.
Revoluţia de la 1848 şi-a propus să creeze un mare imperiu german, care a şi
existat din vara anului 1848 până în primăvara anului următor, având în frunte un şef
al statului, un prim-ministru şi un parlament 45. Nu mult după aceea, i se oferă regelui
prusac coroana imperiului. Era pentru prima oară când naţionalismul german se baza
44 p. 156
Iibidem, 18
pe soluţia prusacă, adică a Micii Germanii, chiar dacă numai o rezolvare a unei situaţii
de criză, determinată de faptul că împăratul austriac nu a permis germanilor intrarea în
noul imperiu. Cu toate acestea, gândul unităţii germane nu a fost abandonat.
Parlamentul de la Frankfurt a votat în primăvara anului 1849 o constituţie prin care se
preconiza realizarea unui stat german federal, unificarea consolidându-se prin
legislaţia vamală şi o politică externă unică în toate statele germane. Planul acesta a
căzut o dată cu sfârşitul revoluţiei. Friedrich Wilhelm al IV-lea a realizat o uniune
restrânsă în jurul Prusiei cu ajutorul Parlamentului Unional de la Erfurt46.
În decembrie 1849, conflictul diplomatic, în plină desfăşurare, între Prusia şi
Austria se complică şi îmbracă valenţe generate de veleităţile Bavariei.
Realizarea unei uniuni restrânse în jurul Prusiei, cu ajutorul Parlamentului
Unional de la Erfurt, nu a fost agreată de Austria, care se vedea dată la o parte de către
Prusia. Întâlnirea de la Olmtitz între Schwarzenberg şi Manteuffel a avut drept rezultat
desfiinţarea „uniunii restrânse"47.
Acum, când eforturile revoluţiei de la 1848 au dat greş, lumea germană a întors
spatele politicii idealiste şi s-a îndreptat spre o politică „reală" (Realpolitik). După o
perioadă de relativă lâncezire, între 18501859, segment de timp în care consemnăm
activitatea lui Karl Ludwig Freiherr von Bruck şi a lui Rudolf Oelbruck, care lansau
ideea unirii, fără discriminare, a tuturor statelor germane, ţelul unificării a reapărut cu
şi mai multă forţă. Tratatele comerciale încheiate la 1853 între Prusia şi Austria au
avut un efect benefic pentru cele două ţări, datorită scăderii vămilor şi anulării taxelor
de export, şi implicit a creşterii volumului comercial.
Având modelul italian al Societa nazionale liberali, nord-germanii, sub

conducerea şefului opoziţiei hanovriene, Rudolf von Benningsen, împreună cu un grup
al democraţilor, dintr-o serie de ţări germane, au constituit, la 15-16 septembrie 1859,
la Frankfurt, în Biserica Sf. Paul, Deutscher Nationalverein, cu scopul unirii şi
libertăţii de dezvoltare a patriei comune, Germania. Uniunea Naţională Germană,
constituită la 1859, reprezenta rezultatul eforturilor germane de unificare statală, cu
implicarea de excepţie a burgheziei, în primul rând, secţiuni ce cunosc la jumătatea
secolului forme ample de manifestare48.
Uniunea îşi propune de a preciza sarcina, scopul şi mijloacele mişcării de
unificare, activând susţinut pentru a definitiva cât mai clar şi precis aceste aspecte
pentru conştiinţa maselor de germani. Din comitetul restrâns al societăţii făceau parte,
alături de mai sus amintitul Rudolf Benningsen (1824-1902) şi Johann von Miquel
(1828-1901), organizaţia numărând peste 25.000 de membri.
46 Iibidem, p. 74
47 p. 75
48 N. Ciachir, Gh. Bercan, Diplomatia europeana in epoca moderna, Editura Stiintifica si Enciclopedica,
1984, p. 210
Iibidem, 19
La începutul anilor '60 Wilhelm I şi apoi Bismarck au ajuns în fruntea ţării,
constituind un binecunoscut şi puternic tandem. Nici unul, nici celălalt nu îşi ascundea
intenţiile. Regele exprima părerea potrivit căreia cine vrea să guverneze Germania
trebuie s-o cucerească. Bismarck, mai tranşant, avea convingerea că nimic nu se putea
rezolva prin discursuri, ci prin foc şi sabie 49 (ferro et igni). Este expresia pe care peste
câţiva ani Bismarck avea să o transforme în sânge şi fier50 (Blut und Eisen).

50 p. 38
Iibidem, 20
Concurenţa dintre cele două rivale, Prusia şi Austria, în procesul de edificare a
unei structuri statale şi instituţionale, se manifestă şi în cazul mişcării poloneze de la
1863. Austria se orientă spre Anglia şi Franţa, pentru că împreună să întreprindă paşi
la Petersburg în sensul lămuririi independenţei poloneze, o nouă acţiune de a rezolva
problema unităţii germane în favoarea sa.
Problema realizării unităţii naţionale devine tot mai acută în anii '60 ai
secolului al XlX-lea pentru întreg teritoriul german. Mişcarea pentru unitate naţională
a fost susţinută în special de burghezie şi intelectuali. Iniţiativa luptei pentru unificare
a trecut în Germania, fără rezerve, în mâinile oamenilor politici din Prusia, în folosul
Hohenzollernilor. Friedrich Christoph Dahlmann (1785-1860), istoric şi om politic, a
avut o contribuţie esenţială la teoretizarea rolului Prusiei drept centru al lumii
germane.
Unificarea Germaniei sub conducerea Prusiei solicita automat eliminarea
Austriei, principala concurentă pe care Bismarck o considera, în mod emfatic, puterea
germană care avea norocul de a stăpâni o mulţime de popoare. Simţământul naţional
era, după părerea lui Bismarck, cea mai teribilă armă pe care o va aplica în politica să.
În acest sens, toate intervenţiile şi exprimările sale, ocazionate de diverse luări de
poziţie, vor fi marcate de această idee, de acest ton.
Un moment remarcabil în procesul de unificare a teritoriilor germane, ca
rezultat direct al războiului fratricid din 1866, l-a reprezentat constituirea Confederaţiei
germane de nord (Norddeutscher Bund). La nord de fluviul Main se vor unifica un
grup de state germane mici şi mijlocii cărora li se alătură şi oraşele libere Hamburg,
Bremen şi Lubeck. Apoi, sunt anexate fostele partenere ale Austriei - Hanovra,
Kurhessen, Nassau şi Frankfurt pe Main 51. Teritoriul federal însuma o suprafaţă de
peste 415.000 km2, cu o populaţie de 30 de milioane de locuitori.
Hegemonia Prusiei era fără echivoc. Preşedinţia Confederaţiei, cu titlul de moştenire,
revenea regelui Prusiei. Consiliul federal (Bundesrat) care activa în directă legătură cu
preşedintele Confederaţiei, era alcătuit din reprezentanţii statelor şi oraşelor
componente ale acesteia, având în frunte un cancelar, funcţie care este întrupată acum
de către Bismarck, primulministru prusac. Consiliul federal activă ca un adevărat
organ guvernamental, în cadrul Confederaţiei: numărul total era de 43 delegaţi, din
care Prusia deţinea întâietatea cu 17, neavând însă majoritatea52.
Reichstag-ul ales pe baza principiilor democratice, prin vot direct şi egal, dă
câştig de cauză lui Bismarck care îşi atrage în acest mod membrii marcanţi ai mişcării
liberale. După lungi discuţii şi nu arareori în contradictoriu, se votează la 16 aprilie

52 L. Giura, M. G. Giura, op. cit., p. 45
21
1867, cu o majoritate zdrobitoare, Constituţia Confederaţiei germane de nord, creaţie
personală a lui Bismarck, care intră în vigoare la 1 iulie 1867 53. Printr-o serie de
elemente federaliste (Bundesrat) şi liberale (Reichstag), alegeri libere şi generale,
Bismarck încerca şi atragerea statelor germane de nord în uniune, pentru a-şi pune în
aplicare principiile sale de unificare a Germaniei. Totodată, sunt reafirmate principiile
care stăteau la baza Uniunii vamale germane (Deutscher Zollverein). Constituţia
asigura Prusiei rolul de hegemon, stând, în parte, la baza Constituţiei din anul 1871.
Prima sesiune a noului Parlament se deschide la 27 aprilie 1867 printr-un mesaj
al tronului, rostit de către Wilhelm I54.
Referitor la Luxemburg se făcea precizarea că ducatul devine independent şi
neutru din punct de vedere politic, el continuând să facă parte din uniunea vamală până
la sfârşitul Primului Război Mondial (1919).
Relaţiile dintre statele germane de nord şi cele de sud au fost nestatornice.
Ameninţarea invaziei franceze determină o creştere a sentimentului naţional german în
zona sudică. În statele sudice sunt imitate acţiuni şi măsuri iniţiate de cele din nord.
Astfel, Albert von Sisckow (1828-1893), adjunct al ministrului de Război şi apoi, din
1870, ministru al Apărării în Wurttemberg, reorganizează armata după modelul prusac.
Cheia rezolvării problemelor pentru atragerea statelor sudice înspre Prusia o reprezenta
Bavaria. Ideea construirii unei uniuni germane de sud, în conformitate cu cele
discutate la încheierea păcii de la Praga, în pofida dorinţelor sale, nu era realizabilă de
către Bavaria55.
În anul 1866, regele Bavariei, Ludovic al II-lea, îl desemnează prim-ministru
pe Chlodwig zu Hohenlohe-Schillingsfurst (1819-1901). În ajunul războiului, acesta,
un catolic convins, magnat liberal, înclina spre o alianţă cu Prusia, milita pentru
unificarea germană, inclusiv atragerea în acest sistem a Austriei. Cursul politic bavarez
ia cu totul altă turnură sub urmaşul acestuia, contele Otto Bray-Steinburg (1807-1899),
un partizan înfocat al independenţei Bavariei şi, mai mult, un sprijinitor consecvent al
apropierii dintre Austria şi Bavaria.
Germania unită şi proclamată imperiu, a determinat luări de poziţie pro şi
contra. Astfel, critici interne faţă de întemeierea Reichului nu vor lipsi: în primul rând
în Bavaria, al cărui rege, după momentul Versailles 1871, va purta doliu 56. Acest
53 Iibidem, p. 46
54 Calvocoressi P., Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Bucuresti, 2003, p. 21
22
imperiu prusaco-german nu va avea viaţă îndelungată. Un puternic rechizitoriu vine
din partea socialiştilor lui Wilhelm Liebknecht. Pe aceeaşi poziţie se situau şi
polonezii; ura lor era orientată împotriva Reichului, nu contra monarhiei prusace. O
apreciere pozitivă exprimată atunci: Germania unită reprezenta un factor mai sigur în
cadrul unui sistem european eficient, este contracarată de alta: Germania unită
constituia un generator permanent de teamă, de pericol 57. Francezul Adolphe Thiers
declara că menţinerea fărâmiţării Germaniei trebuie să fie un principiu al dreptului
internaţional în Europa celui de al şaptelea deceniu al secolului al XlX-lea.
Desigur, rezolvarea problemei germane a depins într-o mare măsură şi de
evoluţia politică a celorlalte puteri europene. Momentul oportun al naşterii Imperiului
German a fost folosit sau mai bine spus creat de Bismarck, făuritorul acestuia, în acel
memorabil an 187158.
Cum era de aşteptat şi în sensul pe care-1 indicau premoniţiile regelui şi ale
puţinilor săi susţinători de la Curte, numirea lui Bismarck în fruntea Executivului
prusian a fost primită cu foarte mult scepticism şi mefienţă în toate mediile politice.
Inamicii săi, foarte numeroşi în toate aceste medii, nu puteau uita că noul prim-
ministru reprezenta instrumentul, ultimul recurs pe care-1 putuse face regele Wilhelm I
pentru a-şi salva tronul ameninţat de furtuna nemulţumirilor ce se iscaseră din toate
părţile. În plus, Bismarck reuşise să-şi consolideze în ochii conaţionalilor
contemporani o reputaţie statornică de aventurier cu nete şi de neclintit trăsături ce
conturează extrema dreaptă ultrareacţionară, un ins cu insaţiabile porniri belicoase,
inspiratoare de acţiuni şi atitudini iresponsabile59.
În realitate, contemporanii săi, mult prea aproape de subiectul sentimentelor şi
al judecăţii lor pripite, nu puteau cuprinde cu gândul orizontul imens al acţiunilor sale,
vizibil la adevărata să valoare doar întro mai lungă perspectivă, aşa încât atitudinea lor
este de înţeles. O voinţă de putere care nu se temea decât de posibilitatea ca Germania
să înghită Prusia, în loc ca Prusia să înghită Germania, care era visul autentic al
oricărui Stockpreusse60 care se socotea pe sine ca atare. Acest om care a dominat
politica prusiană, germană şi europeană timp de mai bine de un sfert de secol - 28 de
ani, din care 26 sub labilul Wilhelm I, căruia Bismarck i-a fost salvator, sfetnic, pilon
de susţinere, reper al tuturor gândurilor; poate că în intimitatea sa, acest rege pe care
Bismarck 1-a făcut împărat aproape fără voia să, şi care credea cu obstinaţie că puterea
i-a fost hărăzită prin voinţă divină, poate că, în intimitatea sa cea mai ascunsă îl credea
pe ministrul său sinonimul acelei voinţe61.
Revenind la numirea lui Bismarck şi reluând ideea mefienţei generale care a
acompaniat-o, mulţi erau convinşi că omul de fier nu va rezista mai mult de un an... în
57 Iibidem, p. 83
59 Ibidem, p. 141
60 Ibidem, p. 143
61 Ibidem, p. 141
23
tentativa să de a-şi forma cabinetul, Bismarck s-a lovit doar de neîncredere, de
refuzuri, de autorecuzări mai mult ori mai puţin abil marcate. În afara vechiului său
prieten, Roon, titularul Ministerului de Război, Bismarck a întâmpinat multe refuzuri,
dar tenacitatea şi voinţa să nu se puteau împiedica de asemenea slăbiciuni omeneşti.
Prima sa măsură a fost readucerea în dezbaterea Landtagului a proiectului de
buget, dimpreună cu angajamentul de a prezenta un altul însoţit de o lege a
reorganizării armatei, la proxima sesiune parlamentară. Era o manevră a unui jucător şi
competitor abil, care nu vroia decât să câştige timp. A doua zi, asistă la şedinţa
Comisiei bugetare a Landtagului, compusă din vreo 20 de deputaţi.
„Prin fier şi sânge"62, - cuvintele acestea, îngemănând în câmpul lor de
semnificaţie forţa şi moartea, violenţa şi suferinţa, au făcut înconjurul Prusiei, al
Germaniei, al Europei, cu atât mai mult cu cât fuseseră utilizate de Bismarck în două
rânduri, în 1859, când se referea la infirmitatea pe care o reprezenta uniunea Prusiei cu
Confederaţia şi acum, când, în fruntea guvernului lui Wilhelm I, visa la Marea
Germanie în jurul Prusiei.
2.2. Războiul pruso-austriac împotriva Danemarcei (1864)
Către anul 1864 situaţia politică în Confederaţia germană, sau

mai bine zis confruntarea pentru întâietate între Austria şi Prusia era întratât de
complicată, încât chiar Bismarck nu vedea posibilitatea unificării altfel decât datorită
unui “miracol”. El se vedea dezaprobat din mai multe direcţii. De aceea, pentru a
îndrepta sentimentul naţional german în favoarea sa, Bismarck îşi făureşte o imagine
de apărător al minorităţilor germane din sudul Iutlandiei pe care Danemarca vrea s-o
anexeze63.
Dar o face în stilul său propriu - mascându-şi intenţiile adevărate. Problema
ducatelor Schleswig şi Holstein era una foarte veche. Ele s-au aflat sub oblăduirea
regelui Danemarcii încă din secolul XV. Însă locuitorii acestor regiuni totdeauna se
socoteau germani. Astfel după venirea la tronul Danemarcii a noului rege Cristian al
IX-lea, acesta vine în contradicţie cu principiul naţionalităţilor, răspândit atunci în
Europa, şi face o încercare de a anexa aceste teritorii la ţara sa64.
62 Ibidem, p. 141-142
63 Bezias J. R., op. cit., p. 78
64 Ibidem, p. 79
24
De aceea în 1863 locuitorii Schleswig-ului şi Holstein-ului au refuzat să-l
recunoască că rege pe Crisitian. Confederaţia germană s-a văzut nevoită să reacţioneze
momentan, deoarece Holstein-ul făcea parte din această. Cu ajutorul dietei de la
Frankfurt, la Kiel a fost instalat şi proclamat duce Frederic von Augustenburg.
Bismarck a încercat să facă chestiunea acestor ducate cât se poate de complicată. Sub
lozinca de apărare a “fraţilor germani”, el a făcut tot posibilul ca Austria alături de
Prusia să se împotrivească anexării acestor ducate la coroana daneză.
Bismarck a folosit diferite mijloace pentru a-şi justifica manevrele şi a-şi
ascunde adevăratele intenţii, pe întreg parcursul carierei sale. În ceea ce priveşte planul
intern, una din armele sale principale era presa. A folosit-o şi în situaţia dată. A lăsat să
se discute intens despre iminenţa unui război dintre Prusia şi Danemarca pentru cele
două ducate, căutând să lase impresia că urmărea doar scopul potolirii conflictului.
Astfel câştiga suportul maselor din interior. Înţelegând că Prusia nu putea lupta pe mai
multe fronturi, Bismarck a căutat să se asigure că nici una dintre marile puteri nu se va
angaja în conlict de partea Danemarcii65.
I-a ieşit bine, însă merită să spunem că a avut parte de un surâs al soartei, adică
de nişte circumstanţe pe cât se poate de favorabile. Napoleon al III-lea al Franţei era
complicat şi preocupat de conflictul cu Mexicul, şi nu avea nici intenţii şi nici
posibilitate de a interveni cu forţe militare în Europa. Prim-ministrul englez
Palmerston era preocupat de războiul civil dintre Nord şi Sud în America de Nord. Iar
prietenia Rusiei deja o avea. Unicul potenţial rival era Austria, de aceea Bismarck a
încercat să şi-o facă aliat. Austria i-a răspuns cu reciprocitate, înţelegând că dacă
Prusia va rezolva problema ducatelor de sine însăşi, ea “îşi va stabili practic
hegemonia în procesul de unificare a Germaniei”66.
Iar chiar dacă înţelegerile prealabile a lui Birmarck nu erau atât de durabile, era
puţin pobabil că vreo putere să se opună unei alianţe de genul Prusia-Austria. Asfel în
aprilie 1864, la Duppel, cu o armată de două ori mai mare decât cea daneză, Austria şi
Prusia au înfrânt trupele lui Crisitan al IX-lea. În acest fel ducatele au fost cedate
câştigătorilor. În urma convenţiei de la Gastein din 1865 Berlinul primeşte oraşele
Schleswig şi Lauenburg, iar Viena - micul Holstein. Acesta a fost primul mare succes
a diplomaţiei lui Bismarck, iar pentru Austria aceasta miopie politică va fi fatală.
2.3. Războiul dintre Prusia şi Austria (1866)
65 Calvocoressi P, op. cit., p. 24

66 Ibidem, p. 25
25
Problema ducatelor era soluţionată şi nu stârnea la prima vedere nici un fel
de dubii. Însă totul era invers. Bismarck înţelegea că pentru “supravieţuirea Prusiei” 67
şi unirea Germaniei în jurul ei un război cu
Austria era inevitabil. De aceea el a încercat să complice situaţia cu noile ducate
anexate pentru a fabrica un prilej de război împotriva Austriei. Administrarea Holstein-
ului era foarte dificilă pentru Austria din motive geografice: trebuia să treacă peste
teritorii prusace. Iar aici apăreau o mulţime de piedici şi contradicţii. Problema
ducatelor devenea “un rebus fără dezlegare”68, servind astfel drept premiză pentru
dezlegarea unui război de eliminare a Austriei din Confederaţia germană.
Situaţia Prusiei era mai dezavantajoasă decât cea a Austriei, din toate
punctele de vedere, inclusiv cel militar. De aceea, în timp ce generalii Roon şi Moltke
pregăteau armata, Bismarck s-a apucat de diplomaţie. El a căutat să se asigure că nici
una din ţările terţe nu va intra într-un potenţial război de partea Austriei. Bismarck a
ţesut o plasă complicată de alianţe şi înţelegeri. În primul rând râvnea spre o alianţă cu
Rusia şi o neutralitate a Franţei. Cea dintâi părea a veni de la sine: ţarul
Alexandru al II-lea îi era recunoscător lui Bismarck pentru susţinere în 1863 în timpul
răscoalei poloneze, şi mânios pe Austria din cauza trădării acesteia în 1853, în timpul
războiului Crimeii, uitând că fără ajutorul rus s-ar fi prăbuşit în revoluţia din 1848-
1849.
Cu toate că Gorceakov era îngrijorat de întărirea Prusiei, Bismarck a reuşit să-l
înduplece pe ţar să-l susţină.
Întărirea Prusiei îl îngrijora şi pe Napoleon al III-lea. De aceea Bismarck a
încercat să facă tot posibilul pentru a-i câştiga susţinerea. Cu acest scop Bismarck
însuşi pleacă în septembrie 1865 să se întâlnească cu Napoleon al III-lea la Biarritz -
staţiunea balneară preferată a soţiei acestuia Eugenie.
El îi promitea lui Napoleon Luxemburgul în schimbul neutralităţii.
Ştiind că Napoleon III-lea era un susţinător aprig al naţionaliştilor, Bismarck i-a
promis retrocedarea Veneţiei în favoarea Italiei, susţinerea lui Kossuth şi a
revendicărilor ungurilor72.
Cu toate că atunci când regele Franţei şi-a expus dorinţa pentru
67 Kissinger H., Diplomaţia, Bucureşti, Editura ALL, 1998, p. 310

68 G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op. cit., p.
389 72 Kissinger H., op. cit., p. 314
26
Belgia Bismarck nu i-a răspuns nimic, Napoleon nu a insistat. Lui oricum îi convenea
de minune un război istovitor intergerman, care va slăbi ambele părţi, şi-i va da Franţei
posibilitatea de a anexa Luxemburgul şi Belgia, poate chiar fără acţiuni militare. Şi
într-acelaşi timp Napoleon al III-lea nu creadea de facto într-o victorie a armatelor
prusace.
Conducătorii militari prusaci înţelegeau totuşi că armata Austriei era mai
numeroasă şi mai puternică. Bismarck a decis că soluţia cea mai bună ar fi ca Austria
să lupte pe două fronturi. Motivele pentru deschiderea celui de-al doilea front nu le-a
putut găsi decât în Italia. Acolo Victor Emmanuel de mult dorea să elibereze Veneţia
de sub asuprirea austriacă şi să reintegreze regatul italian. Cu toate că propunerea lui
Bismarck i-a părut destul de tentantă, Victor Emmanuel a ezitat, deoarece înţelegea
pericolul unui conflict împotriva Austriei69.
După negocieri îndelungate, Bismarck a reuşit să-l înduplece pe italian prin mai
multe căi: în primul rând i-a promis retrocedarea Veneţiei oricare ar fi rezultatul
războiului. I-a acordat un ajutor bănesc impunător de 120 000 000 franci. A recurs şi la
şantaj, spunând că în caz de refuz va apela “direct la poporul italian”, chemându-i în
autor pe revoluţionarii italieni ca Garibaldi şi Mazzini. Toate acestea l-au determinat
pe Victor Emmanuel să încheie în primăvara lui 1866 o alianţă militară ofensiva cu
Prusia pe un termen de trei luni.
Odată ce a aflat de alianţa pruso-italiană, Napoleon al III-lea i s-a opus cu
vehemenţă. El chiar i-a sfătuit pe austrieci să cedeze Veneţia de bunăvoie pentru a
evita războiul pe două fronturi. De aceea Bismarck mai întreprinde o călătorie la
aceeaşi staţiune balneară din Biarritz, unde reuşeşte să-l înduplece pe Napoleon să-şi
ridice interdicţia acordului militar pruso-italian70.
Ştiind că Austria are susţinerea multor state germnane ca Nassau,
Hessa, Bavaria, Saxonia, Hanovra, Wurtenberg şi Baden, Bismarck a încercat să
perturbeze situaţia Imperiului Austro-Ungar din interior. El a îndreptat îndemnuri din
partea regelui Wilhelm I către cehi, de a cere drepturi şi libertăţi naţionale. L-a susţinut
pe Kossuth în crearea legiunilor secrete de eliberare a Ungariei. I-a spus prinţului
Mihai că acesta era momentul potrivit de a ataca Austria.
Astfel în curînd, Bismarck îi acuză pe Austrieci de manevre în Holstein şi îl
invadează pe 7 iunie 1866. În timp de o săptămână austriecii reuşesc să-i înfrângă pe
italieni la Custozza, şi sperau ca în curînd să-şi îndrepte toate trupele la Nord,
69 Ibidem, p. 315
70 Ibidem, p. 315
27
împotriva Prusiei. Însă Bismarck şi atunci a avut parte de mare noroc. Armatele
prusace sub conducerea generalului Helmuth von Moltke reuşesc să capete o victorie
strălucită asupra armatelor austriece la 3 iulie la Sadova, în Boemia. Această victorie a
fost o lovitură de trăsnet în toată Europa. Nimeni nu credea că Austria va ceda atât de
repede şi uşor71.
În acest moment au început să apară mari disensiuni în tabăra prusacă, cu
Bismarck de o parte şi Wilhelm I şi Moltke pe de altă parte. Cei din urmă insistau
asupra continuării războiului şi asupra unei intrări victorioase în Viena. Pe când
cancelarul prusac se purta mai moderat şi se pronunţa pentru stoparea cât mai curânda
a războiului şi încheierea păcii.
El nu dorea o umilire totală a Austriei. El a învăţat lecţia lui Metternich:
învinsul nu trebuie umilit deoarece umilinţa întreţine dorinţa de revanşă. El spunea:
“Un război cu Franta avea să urmeze războiul cu Austria, ca o consecinţă istorică, el
avea să izbucnească chiar dacă noi am fi putut să-i acordăm lui Napoleon micile
despăgubiri pe care el le aştepta în schimbul neutralităţii sale” 72. De aceea el înţelegea
că în viitor va avea nevoie de o alianţă cu Austria. Şi într-acelaşi timp el încerca să
cruţe forţele militare prusace. În euforia victoriilor în care se afla, generalul Moltke se
arăta gata să lupte chiar pe două fronturi: concomitent împotriva Austriei şi Franţei.
Dar nu vedea faptul că o continuare a operaţiunilor militare impunea
schimbarea terenului de luptă în Ungaria. Din cauza neînţelegerii şi criticii în adresa
politicii sale, Bismarck îşi prezintă demisia. Însă după lungi dezbateri, regele decide
să-l recheme la guvernare, deoarece se vedea părăsit de cancelar “într-o situaţie atât de
critică”73. În armistiţiul de la Nikolsburg, a fost ratificată victoria Berlinului. Cererile
lui Bismarck către Austria erau foarte moderate 74. El nu cerea nici o modificare
teritorială a Austriei, ci doar să renunţe la Holstein şi să iasă din Confederaţie.
În urma Păcii de la Praga (24 august 1866), Prusia primea despăgubiri
enorme de război şi forma Confederaţia Germaniei de Nord (Norddeutscher Bund),
anexând Holstein-ul, Hanovra, Hessen-Kassel, Nassau, Frankfurt, Saxonia şi încă
douăzeci şi unu de mici state, alegându-l pe Wilhelm I ca “preşedinte”. Iar statele
Germaniei de Sud rămâneau independente sub garanţie franceză, dar având acorduri
71 Ibidem, p. 316-317
72 N. Ciachir, Gh. Bercan, op. cit., p.309
73 Iibidem, p. 310
74 Iibidem, p. 311
28
militare cu Prusia şi o prezenţă în “Parlamentul Vamal” a Zollverein-ului. Acest
eveniment reprezenta pentru Bismarck prima etapă în procesul de unificare a
Germaniei.
2.4. Războiul dintre Prusia şi Franţa (1870-1871)
Acum apare întrebarea: de ce vedea oare Bismarck războiul cu Franţa

inevitabil? Motivul era simplu: Bismarck urmărea să introducă în uniune, tot prin
forţă, şi statele de la Sud de Main: Bavaria, HessaDarmstadt, Wurtemberg şi Baden,
care la rândul lor se împotriveau politicii de unificare, sprijinindu-se pe Franţa.
Pentru a pregăti Prusia de război, Bismarck a căutat să consolideze Prusia în noile
ei graniţe şi să întărească armata75. La fel a susţinut ideea dualismului dintre Austria şi
Ungaria. L-a ajutat pe Franz Joseph să se înţeleagă cu Francisc Deak, liderul “partidului
adresei”80, principalul promotor al creării Ausgleich-ului (compromisului, dualismului)
austro-ungar. În Prusia a fost aprobată o nouă Constituţie, şi au fost create două adunări:
un consiliu federal (Bundesrath) şi o adunare a imperiului (Reichstag), alcătuită din
deputaţi aleşi prin vot universal. La fel au fost încheiate convenţii cu cele patru state de la
Sud de Main, prin care au fost obligate ca în caz de război să se alăture la Confederaţia
Germaniei de Nord. Acum chiar şi cei mai înrăiţi liberali ca Gagern, Treitschke şi
Radowitz îl proslăveau pe Bismarck şi politica de forţă a acestuia76.
Bismarck sigur că nu-şi putea închipui un război fără aliaţi. De aceea el a
încercat să caute susţinere în primul rând în Austria şi Rusia. La fel el a dezlănţuit o
adevărată furtună de critică şi propagandă împotriva Franţei. Scopul principal a lui
Bismarck era de a izola Franţa pe arena internaţională. Bismarck l-a descoperit în
public pe Napoleon al III-lea în faţa Angliei şi Rusiei cu politica bacşişului, cu
pretenţiile asupra Luxemburgului, şi mai ales a Belgiei. Napoleon era înfăţişat ca un
conspirator împotriva unităţii germane.
75 I. Geiss, Istoria lumii din preistorie pana in anul 2000, Editura ALL, 2008, p.
365 80 N. Ciachir, op. cit, p. 213
76 Ibidem, p. 216
29
Se afirmă că prezenţa pe tronul Franţei a acestui cavaler al industriei, reprezintă
o insultă pentru Germania. Dar Napoleon nu a înţeles gravitatea situaţiei. Guvernul
englez era îngrijorat de pretenţia Franţei asupra Belgiei.
Rusia probabil i-ar fi acordat ajutor lui Napoleon, dacă acesta cel puţin ar fi
încercat să încheie o alianţă. În plus, ţarul rus Alexandru nutrea sentimente
antifranceze, ceea ce reprezenta o garanţie că nu va acţiona împotriva Prusiei.
Bismarck a anihilat influenţa lui Gorceakov, prieten al Franţei, făgăduindu-i Rusiei
libertate în Marea Neagră în schimbul neutralităţii77.
În Italia situaţia la fel îl favoriza pe Bismarck. Forţele democrate în frunte cu
Garibaldi înţelegeau că Roma nu putea fi eliberată atâta timp cât Papa era apărat de
trupele franceze. Ţinând cont de simpatia şi obligaţiile lui Victor Emmanuel în faţa lui
Napoleon al III-lea, Bismarck se temea serios de intrarea Italiei în război de partea
Franţei, de aceea a început tratative secrete cu Mazzini şi alţi reprezentanţi republicani
italieni. În caz de intrare a Italiei în război, Bismarck urma să susţină mişcarea
republicană din Italia cu bani şi armament.
Către anul 1870, datorită diplomaţiei lui Bismarck, în jurul Franţei s-a creat
un gol78. Dezinformat însă, Napoleon credea că era destul să declare război Prusiei
pentru că Austria, Italia şi chiar Rusia să-l ajute în numele “echilibrului european”.
Împăratul francez spera că războiul va destrăma Germania ca în timpul lui Napoleon I.
Astfel războiul se înscria inevitabil în ordinea de zi atât în Franţa, cât şi în Germania.
De ambele părţi se căuta un pretext, găsirea căruia a devenit misiunea
diplomaţilor. Prilejul l-a oferit Prusia. Când se pune problema succesiunii la tronul
Spaniei, Bismarck a ajutat la înaintarea candidaturii lui Leopold von Hohenzollern ca
pretendent. Această candidatură a fost mai mult o momeală şi o încercare de tulburare
a spiritelor. Franţa nu poate tolera o asemenea încercuire, nemaicunoscută “de la Carol
Quintul încoace” 79. Guvernul Franţei a intrat într-o inexplicabilă furie şi panică: dacă
una şi aceeaşi dinastie ar domni la Madrid şi la Berlin, securitatea Franţei ar fi
ameninţată la Pirinei şi la Rin. De aceea în termeni de ameninţări cu război din partea
77 G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op. cit., p. 391

78 Kissinger H., op. cit., p. 319
79 J.M. Gaillard, A. Rowley, Istoria continentului european de la 1850 pînă la sfîrşitul secolului al XX-
lea, Editura Cartier, Chişinău, 2001, p.73
30
Franţei se cerea retragerea candidaturii. Bismarck la rândul său replică că aceasta era o
afacere particulară a familiei Hohenzollern, de aceea nu-l privea.
Astfel a apărut acel casus belli atât de necesar şi nu trebuia pierdut. Ministrul
de externe a Franţei Grammont s-a adresat direct regelui Wilhelm I, cerându-i să-i
interzică lui Leopold von Hohenzollern acceptarea tronului Spaniei. Într-adevăr, printr-
o declaraţie publică în 12 iulie 1870, Leopold von Hohenzollern renunţa la tronul
Spaniei. Astfel casus belli dispărea80.
Bismarck l-a acuzat pe rege că cedează prea mult pentru pacea cu Franţa. El a
calificat această cedare ca fiind mai jignitoare chiar decât cea de la Olmutz. Acum se
vedea încurcat, trebuia să inventeze un alt pretext. Însă de data aceasta i-au venit în
ajutor francezii. Grammont l-a însărcinat pe Benedetii, ambasadorul Franţei la Berlin,
să obţină promisiunea lui Wilhelm I că nici în viitor nu va permite urcarea unui prinţ
Hohenzollern la tronul Spaniei81.
Wilhelm nu şi-a luat acest angajament deoarece nu avea limită de timp. Iar la o
audienţă repetată i-a spus francezului prin aghiotant că nu mai are nimic de discutat.
Ulterior Bismarck a primit o depeşă de la curtea regală în care se relată amănunţit
întrevederea dintre Wilhelm I şi Benedetti. Lui Bismarck îi revenea responsabilitatea
de a decide dacă urma să o relateze presei sau nu. Din această depeşă reieşea că
războiul se amână sine die. Însă în capul lui Bismarck a apărut o idee deosebită. El a
decis să scoată din depeşă anumite fraze pentru a-i schimba sensul cum îl dorea el.
Bismarck a “trucat-o” în aşa fel încât când a fost dată publicităţii, ea îl
transforma pe Napoleon al III-lea în agresor, şi accentua nedorinţa regelui Wilhelm I
de a comunica cu reprezentanţii acestuia 82. Depeşa indigna pe germani şi îi ofensa pe
francezi. În Adunarea legislativă, Grammont a declarat că Prusia a insultat Franţa.
Astfel armatele ambelor ţări au fost mobilizate. Napoleon al III-lea declara război
Germaniei la 9 iulie 1870, iar la 19 iulie începe războiul ofensiv.
Odată cu războiul dezlănţuit, Bismarck s-a străduit, zi şi noapte, să aţâţe
sentimentul naţional, să reînnoiască alianţele, să împiedice orice intervenţie a vreunei
alte ţări alături de Franţa. A urmat însă dezastrul Franţei. Mai repede decât se
calculase. Capitularea de la Sedan l-a surprins chiar şi pe Bismarck. Dar încă şi mai
îmbucurător era faptul că împăratul francez la fel a fost prins în capcană la Sedan.
După Sedan a urmat capitularea de la Metz şi asediul Parisului. Iar la 28 ianuarie 1871
a fost semnat un armistiţiu pe trei săptămâni.
80 Iibidem., p. 79
82 Ibidem, p. 323
31
De fapt conflictul franco-german depăşise “scopul” iniţial - unificarea
Germaniei83. El devenise un mare conflict pentru supremaţie în Europa. În timpul
războiului Bismarck a risipit mulţi nervi negociind cu principii statelor germane încă
independente. Dar cea mai dificilă problemă era refuzul lui Wilhelm I de a accepta
titlul de Kaiser (împărat) al întregii Germanii. Îi părea un “sacrificiu”. Însă până la
urmă a căzut de acord84.
În timpul trativelor de pace cu francezul Thiers, Bismarck a dat dovadă de

diplomat ferm şi insistent. Nu a arătat nici un semn de mărinimie şi nu a cedat nimic.
Bismarck înţelegea că Franţa a fost practic strivită, de aceea a negociat de pe poziţia
unui câştigător total85. A impus Franţei nişte condiţii foarte dure, acuzând-o de
declanşarea războiului fără motiv. Pacea a fost semnată la 10 mai 1871 la Frankfurt pe
Main. Franţa recunoştea Imperiul german, căruia îi ceda Alsacia şi o parte din Lorena,
şi se obliga să plătească o despăgubire de război de cinci miliarde franci aur.
Punctul culminant a acestui conflict a fost însă proclamarea la

18 ianuarie 1871 în Galeria Oglinzilor de la Versailles a marelui Imperiu German
(Deutsches Reich), care de acum înainte îngloba şi statele de la Sud de Main.
Tot aici a fost încoronat Wilhelm I ca Kaiser (împărat) a Imperiului German.

Iar Bismarck a fost numit cancelar al noului imperiu. Astfel, unificarea Germaniei era
făcută.
83 I. Geiss, op. cit., p. 371

85 N. Ciachir, Gh. Bercan, op. cit., p. 314
32
CAPITOLUL AL III-LEA – ÎNSEMNĂTATEA UNIFICĂRII
STATULUI GERMAN
3.1. Das Zweite Reich
Cu înţelepciune şi folosind, nu arareori forţa, Bismarck pune bazele celui de al

II-lea Reich german. Practic, la 1871, Germania a devenit dintr-o expresie geografică,
o expresie politică86.
Pe data de 18 ianuarie 1871, Sala Oglinzilor din palatal de la Versailles era
plină până la refuz (aproximativ 2.000 de oameni) cu prinţi, generali şi ofiţeri din toate
armele şi din toate statele germane. Îmbrăcat în uniforma de general de divizie,
cancelarul Bismarck da citire proclamaţiei imperiale (propria-i creaţie) către poporul
german. În acordurile finale ale marşului Hohenfriedberg, compoziţie proprie a
„regelui savant" Friedrich cel Mare, la 935 de ani interval de la fondarea primului
imperiu german ale cărui baze le pusese Otto cel Mare, ia naştere cel de al II-lea Reich
German87.
S-au introdus noi termeni: Reich, Kaiser, alături de Kanzler, folosit de la 1866,
iar stema era reprezentată de vulturul roman. Ca urmare a unificării statale şi după
victoria în conflictul cu Franta, Germania devine forţa numărul unu pe continent. Noua
creaţie geografică era constituită din 4 regate, 5 mari ducate, 6 ducate, 7 principate, 3
oraşe libere şi ţinutul imperial, Alsacia şi Lorena luate de la Franta în 1871. Statele
constitutive, federate, nu mai erau suverane dar îşi păstrau structurile avute anterior:
principii, parlamentele, constituţiile, fapt ce pune cu maximă urgenta sarcina
omogenizării acestora în graniţele imperiale88.
Bază legală a noului edificiu este asigurată prin Constituţia imperială
(Reichsverfassung), în mare măsură opera lui Bismarck şi corespundea în principal
celei a Uniunii Nord Germane, dincolo de unele modificări care prevedeau drepturile
speciale ale statelor sud-germane. Supremaţia Prusiei a rămas nediminuată; împăratul,
în acelaşi timp şi rege al Prusiei, conducea Camera superioară, Bundesrat (Consiliul
Federal).

87 Iibidem, p. 135
88 Iibidem, p. 136
33
Aceasta era constituţia din reprezentanţi separaţi pentru state germane ca Prusia şi
Saxonia, care se uniseră în 1871. În cadrul Bundesrat-ulm reprezentanţii unităţilor
teritoriale erau în număr de 58. Bismarck este numit cancelar al imperiului,
preşedintele guvernului şi ministru de Externe89. Constituţia stipula dreptul împăratului
de a numi şi a demite cancelarul imperial, de a convoca şi dizolva Reichstag-ul. În
timp de război era comandantul suprem al trupelor imperiale.
În Consiliul federal s-a perpetuat tradiţia parlamentului federal al Uniunii
Germane de Nord de la 1867. Membrii acestui for erau delegaţii unităţilor teritoriale şi
ai celor trei oraşe libere. Conform Consiliului Federal, noul imperiu era o federaţie de
principate, la fel ca şi Uniunea germană de la 1815.
Potrivit articolului 20 al Constituţiei din 1871, Reichstag-ul (Camera
inferioară) era alcătuită din 382 parlamentari, aleşi prin vot universal având în
competente: aprobarea sau respingerea bugetului national, elaborarea, discutarea şi
adoptarea legilor90. Monarhia se cerea adoptata la noile condiţii moderne de viaţa
printr-o cooperare cu reprezentanţii marii proprietăţi funciare şi cei ai burgheziei.
Bismarck considera şi susţinea ideea primordialităţii executivului asupra legislativului
(Bundesrat şi Reichstag). Cancelarul raporta doar în faţa împăratului; el putea rămâne
în funcţie chiar şi împotriva voturilor exprimate în Reichstag. Prin combinarea
forurilor conducătoare şi a atribuţiilor lor rezulta o „formă germana" interesantă de
monarhie constituţională.
Bismarck, cancelarul celui de al II-lea Reich este cel care ordonează întreaga
politică internă şi externă. Conform Constituţiei, el se afla sub autoritatea directă a
împăratului, dar acesta, avansat în vârstă, îi lasa întreaga iniţiativa. Germania a devenit
spaţiul de manifestare al atotputernicului cancelar. Practic, Germania reprezenta pentru
cancelar un obiect personal. Acesta a „confecţionat" un Kanzlerreich, un imperiu al
cancelarului, care respecta cu sfinţenie autoritatea imperială 91.
Primii ani după întemeierea imperiului şi încheierea războiului franco-prusac
au fost caracterizaţi de o dezvoltare şi o înflorire a economiei fără precedent. Aceasta
dezvoltare a fost permisă mai ales prin infuzia celor 5 miliarde de franci, despăgubire
de război din partea francezilor, care au inundat piaţa financiară germana. Lichi-
ditatile vor fi din plin exploatate: aproximativ 2,2 miliarde sunt destinaţi pentru
89 Iibidem, p. 138
90 Iibidem, p. 139
91 Iibidem, p. 141
34
dotarea infanteriei şi a marinei germane şi pentru alte lucrări de apărare. Ceilalţi bani
sunt investiţi în numeroasele întreprinderi germane: cele de armament, Krupp din
Essen, Gruson din Magdeburg şi Hartmann din Chemnitz, în uzinele Borsig din Berlin,
specializate în material rulant şi sine de cale ferată; în cele ale firmelor Siemens şi
Halske. Întreaga economie germană înregistra o dinamica direcţionată spre
modernizarea acesteia care era pusă sub conducerea lui Rudolf von Delbriick, un
apropiat colaborator al cancelarului92.
Se pune acum problema unităţii monetare şi, indirect, cea a unei
Bănci centrale germane cu dreptul de a emite bancnote. Liberalul Ludwig Bamberg
aduce legea reformei monetare la faza ei finală.
Bismarck urmează o politică de unificare a imperiului stabilind unitatea
monetară prin marca (Reichsmark), sprijină dezvoltarea finanţelor, a sistemului de
credite. Un capital financiar masiv se întâlneşte pe piaţa germană: intre 1818-1849
existau 18 societăţi bancare pe acţiuni, numărul lor ajungând la 251 în anul 186093.
Se poate afirma, fără teama de a greşi, ca bazele politicii financiare ale statului
german au fost statuate în epoca lui Bismarck. La acestea se adăugau marele spaţiu
economic dobândit prin întemeierea imperiului, fapt care a permis o dezafectare în
continuare a vămilor, măsurile luate de timpuriu pentru o legislaţie comercială unitară,
unificarea sistemului de măsuri şi greutăţi etc.
În acest timp, Bismarck procedează la o extindere şi unificare a reţelei
feroviare pentru facilitarea deplasărilor, fără a ţine cont de frontierele artificiale dintre
diferitele state. Locomotivele acţionate prin forţa aburului şi dezvoltarea reţelei de căi
ferate impulsionează, că nici o altă inovaţie tehnică a secolului al XlX-lea, procesul
dezvol- ţării economice. Cele două componente reprezentau, în egală măsură,
instrumentul şi, în acelaşi timp, simbolul industrializării. Până la jumătatea secolului s-
au înregistrat paşi importanţi în construcţia de căi ferate din Germania 94.
Până în anii 1850-1851 au fost investiţi în căi ferate peste 800 milioane de
mărci, mare parte a capitalului venind din exterior (Anglia, Belgia, S.U.A.). Fără
îndoială, influenta căilor ferate asupra dezvoltării economice germane a fost enormă.
Astfel, se ofereau locuri de munca din belşug, şi se impulsiona dezvoltarea producţiei
de cărbune, fier şi maşini.
Dacă în anul 1840 reţeaua de căi ferate în Germania era de 549 kilometri, într-
un deceniu aceasta sporeşte de 10 ori (1850-6044 km.), în anul 1870 avea 19.694
92 Iibidem, p. 142
35
kilometri, pentru a ajunge în pragul Primului Război Mondial la un total de 61.749
km95.
În secolul al XlX-lea, industrializarea îşi croieşte, în sfârşit, drumul sau
marcând viaţa oamenilor, în special în Europa de Vest 96. Pornită din Anglia secolului
anterior, industria modernă, în forme variate, trece Canalul Mânecii şi Marea Nordului
spre Belgia, Franta, Germania şi asupra altor state europene, cuprinde, peste Atlantic,
S.U.A., şi mai târziu alte zone geografice ale mapamondului.
Germania intra în categoria ţărilor de timpuriu industrializate, alături de Anglia,
S.U.A., Belgia şi Franta dar, cu un pas în urma acestora.
Întârzierea se datorează faptului că în prima jumătate a secolului al XlXlea ea era
dezmembrata încă într-o sumedenie de state în care predominant era sistemul agrar. O
serie de centre industriale se vor dezvolta în Renania, în Saxonia, în Silezia şi la
Berlin. Capitalul şi introducerea pe scară largă a maşinismului vor constitui factori de
impuls în dezvoltarea întreprinderilor germane.
Deşi în Germania „revoluţia industrială" survine mai târziu, aproximativ în
jurul anilor 1870-1880, dar odată declanşat fenomenul se extinde cu rapiditate în
decursul unei generaţii, transformând Germania într-unul din cele mai puternic
dezvoltate state industriale din lume (locul III după S.U.A. şi Anglia) 97. O
caracteristică economică a Europei moderne poate fi sintetizata printr-o singură
formula - naşterea şi expansiunea industrializării.
Şi Germania nu face abstracţie de la aceasta. În doar doi ani după constituirea
imperiului, producţia industrială a crescut de trei ori, producţia de oţel se dublează,
producţia de cărbune se industrializează98. Industria textilă cunoaşte, de asemenea,
creşteri însemnate. Industria chimică, industria electrică (în anul 1879 Werner von
Siemens pune în circulaţie tramvaiul electric), industria carboniferă sunt domenii de
mare progres. Tot acum industria germană cunoaşte sistemul de cartelare, pe ramuri,
pe domenii. Participarea Imperiului german la producţia mondială a fost de 13% în
anul 1880; eacrestela 14% în 1890 pentru a ajunge ţil 1890 la 18%.
95 Iibidem, p. 402
98 Iibidem, p. 404
36
După marea criză economică din anul 1873, se constată o creştere a
protecţionismului printr-o puternică politica vamală şi prin politica “Patentschutz"
(legea protecţiei invenţiilor votata în aprilie 1876). În politica internă, Bismarck se
ghida după lozinca “Schutz der nationalen Produktion" (protejarea producţiei
naţionale)99.
O reţea de şosele, canale, poduri sunt construite într-o perioadă scurtă de timp.
Apar mari aglomerări urbane: Hamburg, Koln, Munchen, Leipzig, Frankfurt/Main.
Capitala, Berlinul, cunoaşte o creştere impresionantă a populaţiei: de la 400.000 la
jumătatea secolului, ajunge în 1914 la 4.000.000 locuitori, devenind un „Weltstadt". În
intervalul 18161890, populaţia s-a dublat de la 24,8 milioane locuitori, la 49,4
milioane locuitori100.
În paralel cu dezvoltarea economică şi politică a Germaniei are loc, după anul
1871, un avânt al ştiinţei, al învăţământului. Universităţile rămân laboratorul de bază al
pregătirii intelectuale superioare a tinerei generaţii. Din 19 universităţi câte se aflau
atunci pe teritoriul german, 9 activau pe teritoriul Prusiei. Bismarck acorda, firesc, o
atenţie specială instituţiilor de învăţământ superior. Acţiunea sa este răsplătita prin
conferirea titlului de doctor honoris causa al Universităţii din Halle101.
Partide şi grupări de interese au existat în diferite state ale Confe- deratiei, ele
fiind nevoite acum să se reorganizeze şi regrupeze pentru a-şi putea exercita influenţa
asupra conducerii statului.
Un mare succes al politicii bismarckiene l-a constituit victoria asupra Austriei
şi constituirea Confederaţiei Germaniei de Nord; victoria asupra Franţei şi întemeierea
celui de-al doilea Reich a încununat această operă102.
Războiul din 1870-1871, deşi limitat la înfruntarea dintre cele două puteri, a
modifica radical echilibrul de forţe din Europa.
Primul act de politică externă al lui Bismarck este acţiunea de a asigura Europa
ca el doreşte pacea, ca Germania este o tara paşnică, inspirând încredere, aspirând la
prosperitate. Pentru menţinerea păcii, în problemele externe, Bismarck îşi
concentrează acţiunile în două direcţii: izolarea diplomatică a Franţei pentru a o
împiedica pe aceasta să contrabalanseze alianţa în Europa şi pentru evitarea unei
apropieri francoruse; îndepărtarea pericolului vreunei coaliţii europene îndreptate
99 Iibidem, p. 405
101 Iibidem, p. 148
37
împotriva Germaniei, cu alte cuvinte, eliminarea oricărei posibilităţi de izolare a
Germaniei în inima Europei, convins că sarcina sa era aceea de a apăra interesul
german. Bismarck devine un apărător înfocat al păcii, garanţie pentru edificiul german
realizat la 1871, pacea fiind necesară pentru a putea consolida Germania.
Pentru împlinirea acestui ţel era necesară o reţea de alianţe. El încearcă să se
apropie de două mari imperii europene centrale şi orientale, Austro-Ungaria şi
Rusia103.
Neutralitatea rusă la 1866 şi cea de la 1870-71, a favorizat împlinirea planului
lui Bismarck. Puterea Rusiei ţariste găseşte un loc din ce în ce mai mare în calculele
lui Bismarck.
Datorită lui Bismarck, după vizita lui Wilhelm I la Bad Ischl (11 august 1871)
şi Salzburg (6 septembrie 1871), relaţiile cu Austria devin mai destinse conferind
posibilitatea unei întâlniri la Berlin a celor doi împăraţi. Cei trei împăraţi Wilhelm I,
Alexandru al II-lea şi Franz Josef se întrunesc la Berlin în septembrie 1872. Sunt
eforturi concrete pe care cancelarul german le depune în scopul cuprinderii
principalilor aliaţi potenţiali ai Franţei (Rusia şi Austro-Ungaria), într-un sistem de
acorduri menit să asigure Berlinului o alianţă sau, cel puţin, o atitudine binevoitoare a
puterilor amintite, în cazul unui război contra Franţei104.
În acest context, pe firul închegării acestor alianţe, amintim Convenţia militară
ruso-germană (6 mai 1873) semnată de către feldmareşalul von Moltke la Petersburg,
precum şi acordul ruso-austroungar (6 iunie 1873), prin care se urmărea statuarea păcii
pe continentul european. Cei trei împăraţi, la care se alătura şi regele Italiei, s-au
întâlnit la Viena în cursul lunii octombrie 1873 cu prilejul deschiderii expoziţiei
mondiale.
Ministrul de Externe Andrassy, temându-se de influenţa rusa tot mai puternică
în Balcani, se orientează spre Germania lui Bismarck, cancelarul răcind relaţiile sale
cu prinţul Gorceakov datorită unor divergente politice şi personale. Andrassy a
contracarat cu mult succes şi încercările diplomaţiei franceze şi engleze de a deranja
colaborarea celor două state germane: Austria şi Germania.
Fără îndoială, constituirea Alianţei celor trei împăraţi din anul 1873, are la baza
alături de multe alte cauze, şi teama de care erau cuprinse monarhiile europene după

104 Ibidem., p. 81
38
proclamarea Republicii franceze105. Este o alianţă defensivă care permite să se facă
distincţie între Europa Centrală şi Orientală şi are ca scop prevalarea ordinii asupra
republicii sociale.
Principiile politice exprimate în îndelungate întâlniri ale reprezentanţilor celor
trei imperii, constituiau literă de lege pentru Bismarck doar atunci când acestea
corespundeau perfect intereselor germane. Spre exemplu, atunci când în Spania a
izbucnit o nouă revoluţie, Bismarck face total abstracţie de principiile monarhiste ale
Declaraţiei celor trei împăraţi şi recunoaşte tânăra Republica spaniola la 1874, fără a
mai depune vreun efort de a discuta în acest sens cu partenerii săi politici111.
În acelaşi mod se manifestă şi fata de francezi unde el sprijină o Frântă
republicana împotriva oricărei încercări de restaurare a monarhiei. El sprijinea, spre
exemplu, pe A. Thiers, pe care şi-1 dorea în fruntea statului. Motivaţia este simplă:
atâta timp cât Franta era republicana, nici o monarhie europeană nu se grăbea să
încheie vreo alianţă cu aceasta (aici se gândea, mai ales, la o posibilă alianţa ruso-
franceza). Politica adoptată de Bismarck nu i-a servit Franţei.
Până la 1890, tactică adoptată în acest sens de cancelar a dat roade. Este o
dovadă a unei politici realiste care avea în calcul o serie de factori de ordin intern dar
mai ales externi, de care Bismarck a ţinut cont în raporturile dintre state, ilustrând cu
brio principiul ,,Realpolitik"-ului. În acest context, patemitatea termenului îi aparţine
lui August Ludwig Rochau (1810-1873) fost student la Frankfurt şi, timp de un
deceniu, exilat în Franţa. În anul 1853 acesta publica lucrarea:„Grundsdtze der
Realpolitik, angewendet auf die staatlichen Zustande Deutschlands".
Principiul poate fi sintetizat prin următoarea aserţiune:, A domina înseamnă a
exersa puterea şi exersarea puterii o poate face doar cel care poseda putere". În
accepţia lui Rochau, expresia marchează recunoaşterea realităţii economice ca cea mai
importantă şi obiectiva cauza a vieţii politice. Ideile sunt - în accepţia acestuia - simple
convingeri subiective. În esenţă, teoria Realpolitik' a lui Rochau sintetizează un
amestec de sociologie franceză şi o percepere defectuoasă a filosofiei hegeliene 106.
Teoria lui Rochau va exercita o influenţă puternică asupra lui Heinrich
Treitschke (1834-1896), adoptata fiind de noul liberalism german moderat. Nori negri
se adunau asupra Europei. În urma revoltei din Bosnia şi Herţegovina, în 1875
izbucneşte criza orientală. În aceste împrejurări, Bismarck îşi trimite emisarul, cu
105 Bulei, I., Badea-Paun, G., Monarhi europeni, Editura Silex, Bucuresti, 1997, p.
22 111 Iibidem, p. 23
39
misiune secretă, în persoana lui Lothar Bucher, la Londra, propunând o alianţă
defensiva-ofensiva contra Franţei. Anglia propune guvemului german un tratat real
(real Business), o alianţă contra Rusiei107. Ca dovadă, Anglia garanta Alsacia şi
Lorena, în cazul unei revendicări franceze. Demersul se împotmoleşte şi datorită
disputelor anglo-ruse în problema Turciei.
Anii 1875-1879 reprezintă perioada de orientare a politicii bismarckiene înspre
Austro-Ungaria; o înfrângere a acesteia ar fi dus la o izolare a Germaniei. Dar, ca
urmare a înţelegerii comune între Rusia şi Austro-Ungaria privitor la împărţirea
zonelor de influenţa din Peninsula Balcanică, monarhia habsburgică opta pentru
Bosnia şi Herţegovina, în contrapartidă îşi anunţa neutralitatea în cazul unui conflict
militar rusoturc108.
Fata de cursul acestor evenimente, politica lui Bismarck se reaşează, afirmând

în noiembrie 1876, următoarele: „Să lăsăm Anglia şi chiar Austria să-şi scoată
castanele din foc cu propria mână. Nu ne este benefică luarea în cârca a problemelor
unor puteri europene, noi avem de ajuns cu ale noastre"109.
Cu tot efortul depus, Bismarck nu a reuşit să atragă Anglia în sistemul său
politic. După războiul ruso-turc, relaţiile anglo-germane se vor îmbunătăţi, Lord
Salisbury apreciind acest lucru.
Ba, mai mult, la 1880, după criza egipteană, Bismarck trimite la Londra pe
propriul fiu, Herbert von Bismarck, pentru negocieri cu Anglia.
Pe fondul acutizării crizei orientale se va desfăşura şi războiul rusoturc din
1877-1878. Intrarea Rusiei în război era dictată şi de ideea panslavistă, de unire a
ruşilor cu slavii sud-dunareni, cuplata pe fondul de revigorare a vechiului Imperiu
Bizantin, de izgonirea turcilor din Europa şi de fixarea crucii ortodoxe pe cupola
Bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol.
Nu era deloc străină dorinţa de a controla strâmtorile Bosfor şi Dardanele, fapt
ce le-ar fi permis ruşilor ieşirea la Marea Mediterană. După înfrângerea Turciei, la San
Stefano, Rusia încerca impunerea unei Bulgarii mari care urma să cuprindă întreg
teritoriul de la Dunăre şi până în inima peninsulei. Planurile ruse sunt însă dejucate de
Congresul de la Berlin din vara anului 1878110.
107 Calvocoressi P., op. cit., p. 38

108 Bezias J. R, op. cit., p. 84
40
România, ca urmare a tratamentului incorect al ruşilor (ocuparea Basarabiei), în
pofida contribuţiei esenţiale la victoria din Balcani, se orientează spre Germania şi
Austria. Serbia manifestă dorinţa menţinerii unei uniuni vamale cu Imperiul
habsburgic; Grecia se orientă spre Franta şi Anglia 111. Unul după altul, statele din zona
sud-est europeană întorc spatele Petersburgului, fapt ce va consfinţi eşecul politic
rusesc în zonă, la sfârşitul anilor optzeci.
În cadrul Congresului de la Berlin, Bismarck activează în sensul de a impune
Europei o Germanie paşnică, preocupată de soarta liniştii pe continent. Tensiunile
ruso-germane, vizibile la Congres, îl determină pe Bismarck la o apropiere de Austro-
Ungaria. Cercurile diplomatice de la Petersburg au acuzat Germania de a fi uneltit
împotriva Rusiei în timpul crizei şi a complotului balcanic, prin acordarea unui sprijin
monarhiei habsburgice.
Ulterior, tensiunea s-a agravat prin ridicarea tarifului vamal german. „Sfinxul",
numele sub care Bismarck era cunoscut în rândurile diplomaţilor europeni, cu ocazia
interviului acordat ziarului londonez „The Times” din 7 septemhrie 1878, deschidea
ofensiva contra imperiului ţarist, statuând „Războiul Rece" (Kalterkriegf)112.
În timp ce conflictele franco-italiene şi franco-engleze se deplasau în
Mediterana, Bismarck realiza pe continent elementele esenţiale ale sistemului său,
care, în principiu, se ghidau după ideea de a nu acorda Franţei nici o şansă în a
înjgheba vreo alianţă.
În acest sens, după tratativele purtate intre Bismarck şi contele Andrassy, se
semnează un tratat defensiv austro-german; după câteva zile acesta este contrasemnat
de către cei doi împăraţi. Tratativele au fost dificile şi datorită faptului că Bismarck
solicita ca situaţia de „casus foederis" din partea Austro-Ungariei să intre în vigoare şi
în cazul unui război franco-german, nu numai în cazul în care una dintre semnatare ar
fi atacată de Rusia113.
Documentul stipula „obligaţia ajutorului reciproc în cazul unui atac rusesc
asupra unuia dintre cei doi parteneri ai tratatului: în cazul unei agresiuni din partea
unei terţe forte, partenerii se obligau la o neutralitate binevoitoare, care urma să se
transforme în ajutorarea activa, îndată ce agresorul dobândea sprijinul Rusiei" 114.
Alianţa aceasta, definită de către Bismarck drept „Liga păcii", a avut un ecou deosebit
asupra ţărilor din zona de Sud-Est a Europei, determinând chiar şi o reconsiderare a
111 Ibidem, p. 350
114 Ibidem, p. 354
41
politicii externe practicate de către Italia. Dorinţa lui Bismarck de a izola complet
Franţa nu este garantată. În viziunea lui Bismarck, încheierea tratatului cu austriecii,
reprezenta un mijloc de presiune psihologică115.
În acelaşi timp, printr-o politică de intimidare a Rusiei, cunoscând teama
Petersburg-ului de a nu rămâne izolat într-un moment când relaţiile anglo-ruse
ajunseseră să se înăsprească în mare măsură datorită diferendelor din Asia Centrală,
cancelarul german a reuşit să determine guvernul rus să se apropie din nou de Puterile
Centrale.
În aceste condiţii, diplomaţia de pe Wilhelmstrasse reface, la 18 iunie 1881,
vechea “Alianţă a celor trei împăraţi” iar printr-o reconfirmare şi recunoaştere reci-
proca a unor zone de influenţa, rusa şi austro-ungara, în Balcani, să restabilească mult
doritul echilibru dintre monarhia habsburgică şi imperiul ţarist. La 1 aprilie 1884,
Alianţa celor trei împăraţi este reînnoită.
Semnat pentru valabilitate de trei ani, Tratatul asigura neutralitatea Rusiei în
cazul unui conflict germano-francez şi viceversa, o neutralitate germană în cazul unui
atac împotriva Rusiei din partea unei terţe tari. Intrigile cu care tarul a fost alimentat
stârnesc îndoială acestuia, spulberată de vizita pe care acesta o întreprinde la Curtea de
la Berlin. Pe parcursul întregului an 1887 pacea stătea „pe muchie de cuţit" 122. Tratatul
care ar fi trebuit semnat în acest an eşuează.
Orientarea şi opţiunea guvernanţilor italieni spre Puterile Centrale avea să se
materializeze sub forma unui tratat, document semnat la 22 mai 1882, cunoscut mai
apoi, sub numele de Triplă Alianţă, ce consfinţea, potrivit istoricului francez Jacques
Droz, primul sistem bismarckian.
Tratatul Triplei Alianţe însuma opt articole, cele mai importante fiind articolele 2-4.
Germania şi Austro-Ungaria se angajau să acorde sprijin Italiei în cazul unui
atac din partea Franţei. Obligaţia era valabilă şi în cazul în care unul sau doi membri
semnatari ai tratatului ar fi fost atacat (atacaţi) de două sau mai multe puteri mari (fără
a se preciza, fără a se nominaliza acestea). „Declaraţia Mancini" 116, este adăugata
tratatului la dorinţa Italiei; din textul acesteia se desprindea clar că tratatul nu era
115 Zollner, E., op. cit., p.

522. 122 Ibidem, p. 523
116 Calvocoressi P, op. cit., p. 43
42
îndreptat împotriva Angliei. Tratatul Triplei Alianţe a cunoscut, în evoluţia sa, doua
modificări.
Urcarea lui Carol I pe tronul regal a consolidat poziţia Casei de Hohenzollern
în România şi a întărit orientarea progermana a politicii externe a României. În
octombrie 1883, România adera la Tripla Alianţa. Aceasta aderare are la bază mai mult
raţiuni politice decât sentimentale, pasul fiind dictat de încordatele raporturi pe care
România le avea cu Imperiul ţarist, dar şi din necesitatea situării într-o poziţie
favorabilă în angrenajul politico-diplomatic international.
Conştientă de rolul pe care România avea să-l joace în zonă, Germania acorda
acum un interes aparte noului aliat; cuprinderea acestuia în sistemul alianţelor
întemeiat de Bismarck însuma, în final, pe toţi vecinii Rusiei, întărind astfel poziţia
Germaniei în această parte a continentului european. Rezumând, României la Tripla
Alianţa avea la bază: inclinarea germanofilă a lui Carol I şi a dinastiei de
Hohenzollern, formaţia culturală a unor lideri junimişti; consensul elitei politice
romaneşti; adeziunea României şi a romanilor la Europa Centrală ca
„entitate"117 politică şi culturală.
În anul 1885 se ascut contradicţiile dintre Rusia şi Austria pentru influenţa în
Bulgaria118. Curentul panslavist cuprinde sfere înalte ale cercurilor militare şi ale
aparatului birocratic rusesc. Se cultivă un climat antiaustriac şi antigerman. Ministrul
de externe rus, favorabil unei relaţii amicale cu Germania, se afla tot mai mult sub
apăsarea acestui curent de opinie cultivat în mediile ruseşti.
Paralel, în Franţa cade guvernul Feriy odată cu declanşarea unei mişcări
agresive de revanşa antigermana. În această situaţie, Bismarck a reuşit să încheie, cu
Rusia la 18 iunie 1887, un tratat rămas ultrasecret până în 1896 când acesta îl
deconspira. Cei care au contribuit la apropierea ruso-germană au fost fraţii conti Petru
şi Pavel Suvalov, militanţi pentru o neutralitate reciprocă în cazul unui război al
Germaniei contra Franţei sau al Rusiei pentru ocuparea strâmtorilor Bosfor şi
Dardanele119.

118 Zollner, E., op. cit., p. 543
119 Buşe D., Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între Congresul de la Berlin şi primul
război mondial (1878-1914), Editura Paideia, Bucureşti, 2003, p. 49
43
Cu acest tratat, cancelarul dorea să elimine pericolul unei apropieri de temut
între Franţa şi Rusia. Tratatul de reasigurare
(Ruckversicherungsvertrag), consta din două părţi: una secretă, defensivă şi una strict
secretă, la care se adaugă un protocol suplimentar ofensiv. Acest acord suplimentar
recunoştea interesele ruseşti în Bulgaria şi contra- zicea prin aceasta pactul bilateral
germano-austro-ungar, pactul trilateral şi convenţia Mediteranei. Pentru Bismarck,
tratatul avea scopul de a scoate Rusia din izolarea să, cu privire la chestiunea orientală,
şi de a constrânge astfel Anglia să sprijine politica orientală a Austro-Ungariei şi
Italiei120.
În importanţa sa, tratatul de reasigurare a fost adesea supralicitat; el a servit, în

final, statu-quo-ului şi era menit a împiedica o apropiere franco-rusă 121. După
retragerea lui Bismarck în 1890, tratatul nu a mai fost prelungit şi, astfel, convenţia
militară din 1892 între Rusia şi Frântă a devenit o realitate.
În anii 1887-1888 se încearcă din nou, o oarecare apropiere de
Anglia dar fără esenţă. Intenţia unui parteneriat anglo-german venea prea târziu. La
politica de apropiere ruso-franceza, Bismarck încerca varianta engleză: fără succes
însă, cele trei state vor constitui curând Antanta, cel de-al doilea bloc politico-militar.
3.2. Ascensiunea Germaniei
În cadrul crizei orientale din 1875-1878, Bismarck a jucat rolul de sfătuitor

al Austro-Ungariei, ajutând-o să-şi compenseze pierderile suferite în Italia şi
Germania. Îi convenea să îndrepte interesele guvernului de la Viena în Orient. A căutat
de asemenea să angajeze Rusia în conflicte în această parte a lumii, ca să nu se poată
ocupa de alianţa cu Franţa.
A facilitat consfătuirea lui Gorceakov şi Andrassy în 1876. Întracelaşi timp
Bismarck promitea păstrarea neutralităţii în caz de conflict între Rusia cu Austro-
Ungaria sau Turcia. Celelalte probleme din Balcani: soarta României, Şerbiei,
Muntenegrului, Albaniei îl interesau numai în măsura în care devin cliente pentru

121 Iibidem, p. 79
44
capitalul german. Iar pentru a nu fi silit să se implice în acest conflict, a stârnit o nouă
alarmă de război franco-german, pornind de la zvonul că cavaleria franceză se
concentra în apropiere de Vosgi.
Ulterior, Congresul de la Berlin din 1878 a reprezentat momentul culminant
al unei activităţi diplomatice care nu se mai repetase de la Metternich şi de la
Congresul de la Viena. O lună de zile, Bismarck a condus, a prezidat şi a dominat tot
ce avea politica vremii mai select: Gorceakov (Rusia), Disraeli (Anglia), Andrassy
(Austro-Ungaria), Waddington (Franţa), Corti (Italia), Mehmet-Ali (Turcia), plus
invitaţii din partea României (I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu) şi ai statelor
balcanice122. Iar după congres acuză Rusia (aliatul virtual al Franţei) de nerecunoştinţă
şi încheie cea mai durabilă alianţă din toată cariera să
45
diploamtică: alianţa austro-ungaro-germană, semnată la 7 octombrie 1879.
La începutul anilor ’80 Bismarck face cele mai disperate încercări de a reface
alianţa celor trei împăraţi. Şi a reuşit să-i convingă pe cei trei împăraţi să semneze la
21 martie 1884 o convenţie secretă pe trei ani. Făcea tot posibilul ca să izoleze
Franţa123. Totdeauna a grăbit să-şi liniştească aliaţii că Germania nu avea nici un fel de
intenţii de expansiune teritorială. În ceea ce priveşte Balcanii, spunea că aceştia nu
valorau pentru el nici cât oasele unui grenadier pomerian. Prietenii se păzeau între ei,
precum câinii grădinarului.
Totuşi, în anii care au urmat, diplomaţia bismarckiană a înglobat în sfera
preocupărilor ei problema expansiunii coloniale, în rezolvarea căreia se lansau atunci
toate marile puteri din Europa. Bismarck încuraja colonialismul francez, convins că
absorbea forţele acestei ţări în expediţii îndepărtate precum în Tonkin sau Tunisia.
Pană în 1880 Bismarck neglija şi trata cu dispreţ problemele coloniale124.
Însă acum industria Germaniei a început să aibă nevoie de piaţă mai largă. Se
vorbea tot mai insistent despre spaţiul german “prea îngust”. Astfel, la sfârşitul anului
1884 Bismarck a convocat Conferinţa colonială de la Berlin 125. Aici s-au pus bazele
Imperiului colonial german: Camerun, Togo, Africa germană de Est, o parte din Noua
Guinee, Africa germană de Vest126. Însă prin această politică, spunea Bismarck,
Germania nu dorea decât asigurarea accesului comerţului german în Africa.
În 1885-1886 a izbucnit criza Bulgară. În această situaţie Bismarck a
întreprins una din cele mai complicate manevre din câte cunoaşte istoria diplomaţiei.
A făcut avansuri Rusiei, încurajând-o chiar să intervină armat în Bulgaria 127. Nu
ostenea să stârnească rivalitatea anglorusă. În acelaşi timp potolea însă diplomaţia
austro-ungară, agresivă faţă de Rusia. Simultan, prin presă, prin intrigi diplomatice,
prin emisari plătiţi, prin discursuri parlamentare, exagera revanşizmul francez şi
agrava la extreme campania antifranceză, provocând o adevărată explozie de şovinism
pangerman. Alianţa cu Austro-Ungaria şi cu Italia, precum şi tratatul de “reasigurare”
cu Rusia din 1887, erau un succes deosebit al diplomaţiei lui Bismarck: de cel puţin
124 Buşe D., op. cit., p. 56
125 Ibidem, p. 59
126 Ibidem, p. 60
127 p. 62
Ibidem, 46
douăzeci de ani Franţa se zbătea să iasă din izolare, iar Germania nu-i permitea. Dar
mai târziu şi relaţiile dintre Germania şi Rusia s-au înrăutăţit brusc. Concomitent
capitalul francez pătrundea tot mai adânc pe piaţa Rusiei. La orizont apărea o coaliţie
franco-rusă. Bismarck şi-a văzut sistemul grav ameninţat, şi înţelegea că situaţia
începea să-i scape din mâini.
Imperiul German născut în 1871 este în mod comun prezentat şi privit în
istoriografie ca fiind cea mai puternică dintre Puterile Europene, forţă dominantă a
continentului – nucleul în jurul căruia se dezvoltă diplomaţia europeană. Cancelarul
german, Otto von Bismarck, în aceeaşi logică, este principalul manipulator al sferei
diplomatice.
Impresia că Imperiul German era cel mai puternic între Marile Puteri este
întărită de cunoaşterea faptului că Bismarck a refuzat 3 propuneri de alianţă avansate
de Austro-Ungaria în decursul unei decade, în sept. 1872, în nov. 1876 şi în aprilie
1878128.
Ceea ce lăsa să se înţeleagă că noul imperiu era puternic, independent şi că nu
avea nevoie de aliaţi pentru a-şi menţine poziţia. Impresia era întărită şi mai mult de
comentariile contemporane cu privire la sistemul german de guvernământ. Lord Derby
(aprilie 1875): „Este neîndoielnic faptul că posesia unei puteri absolute combinată cu o
natură din-totdeauna impulsivă şi violentă, a dezvoltat în omul de stat german
(Bismarck) o tendinţă asemănătoare cu aceea afişată de Napoleon I între 1805 şi 1812,
greu de descris în termeni precişi dar care este boală despotismului. Nu suportă
opoziţia, rezistenta la dorinţele sale este o crimă, chiar şi din partea unui stat străin
independent”129.
La data de 16 aprilie 1875, declaraţia Contelui Munster la Londra: „Franţa are
de apărat o singură frontieră în timp ce Germania e atacabilă din toate părţile” 130. În
viziunea lui Wilson, Germania nu era puterea dominantă în anii 70, ba dimpotrivă,
avea de înfruntat probleme serioase iar Bismarck căuta disperat soluţii pentru aceste
probleme. Ceea ce Derby descria drept boala despotismului ar putea fi mai corect
privită drept frustrarea impotenţei. Ceea ce pare să fi fost mai ales cazul panicii privind
iminenţa unui război, la Berlin, în primăvara lui 1875, provocată de lipsa controlului
asupra situaţiei generale.

129 Iibidem, p. 97
130 Iibidem, p. 99
47
Recenta reconciliere între Austro-Ungaria şi Italia a fost cea care a creat
această senzaţie cancelarului german131. În Mai 1876, col. Mansfield, CG AD în
România, spunea Lordului Derby: „principalul beneficiar al războiului din 1870 a fost
nu Germania, ci Rusia. Rusia are acum un aliat gata oricând [să lupte contra
Germaniei]; şi Bismarck trăieşte într-o continuă frică fată de o coaliţie franco-rusă” 132.
Nimeni nu contestă faptul că armata prusacă ce învinsese în 1870, continua să
fie o maşinărie militară formidabilă. Crearea unei armate imperiale la fel de eficiente a
presupus un proces extrem de complicat (integrarea armatelor celorlalte state, sistem
unificat de recrutare, instruire, manevre, tactici, echipament etc.) şi a necesitat timp,
probabil întreaga decadă de după 1870133.
Afacerile Europei de vest însemnau pentru Ruşi relaţia dintre Franta şi
Germania. În septembrie 1872 cancelarul Gorceakov i-a declarat lui Bismarck că în
viziunea Rusiei limita expansiunii germane fusese atinsă în 1870.
Potrivit lui Russell (Berlin, 28 noiembrie 1874), asta a însemnat o
mare ofensă în cercurile oficiale, militare şi ale Curţii la Berlin, unde de când cu
crearea Imperiului German, vechea presupoziţie a superiorităţii Rusiei asupra Prusiei
nu mai era admisă134.
În mai 1875, în criza franco-germană Rusia a intervenit din nou. Criza era, pe
de o parte rezultatul presiunii exercitate de partidul războiului (Moltke, ministrul de
război, Kameke şi Radowitz), pe de alta al eforturilor lui Bismarck de a reafirma
influenta germană în Europa după eşecul din 1874. Tarul rus a mers la Berlin
determinat să menţină pacea şi pregătit să ameninţe cu ruptura de Germania 135.
Gorceakov a mers şi mai departe cerându-i lui Bismarck ceva asemănător cu
ceea ce Franta ceruse Prusiei în iulie 1870, respectiv o promisiune categorică cum că
Germania nu avea să meargă niciodată la război contra Franţei.
Episodul a fost receptat la Berlin şi în Europa ca o grea lovitură pentru
Bismarck. În ceea ce privea afacerile Europei răsăritene, ruşii îşi precizaseră poziţia în
august şi în septembrie 1872. La Berlin, Gorceakov îi declarase contelui Andrassy şi
ambasadorului britanic că în cazul unei ridicări a supuşilor creştini ai Imperiului
Otoman, Rusia nu avea să tolereze nici o intervenţie în forţa a Austro- Ungariei: „O

133 p. 105
Ibidem, 48
interferentă activă a Austriei în provinciile danubieneva deveni punctul de plecare al
unui conflict între Rusia şi Asutro-Ungaria”.
Faptul că declaraţiile ruse privind afacerile vestului şi estului fuseseră la Berlin,
relevă o altă dimensiune a rolului şi poziţiei Rusiei în sistem.
Cu ocazia vizitei efectuate de Franz Josef la Berlin, în august 1872, ruşii s-au
auto-invitat făcându-l pe Bismarck să declare că Gorceakov se introdusese cu forţa
pentru că tarul să-şi poată afirma prezenta şi tradiţionalul protectorat al Rusiei asupra
Prusiei. Unul dintre rezultatele acţiunii ruse a fost blocarea planurilor lui Andrassy
privind o alianţă austro-germană136.
În mai 1873 Wilhelm I a efectuat o vizită la Petersburg şi cu această ocazie o
convenţie militară a fost parafată. Ea prevedea că în cazul în care Rusia sau Germania
ar fi fost atacate de o altă putere, cealaltă avea să-i vină în ajutor cu 200.000 de soldaţi.
Bismarck ar fi dorit ca această convenţie să fie ascunsă Austriei137.
În iunie 1873, Alexandru al II-lea s-a întâlnit cu Franz Josef în apropiere de
Ostrava în Boemia şi a perfectat un acord privind o mutuală înţelegere şi concertare a
maiestăţilor lor în cazul în care o a treia putere ar fi tulburat pacea Europei printr-o
agresiune; dacă, ca urmare a concertării, o acţiune militară ar fi fost de implementat, ea
urma să fie reglementată de o convenţie militară. Germania a aderat la acest acord lax
în octombrie 1873 atunci când Wilhelm I l-a vizitat pe Franz Josef la Viena.
Acordul a devenit cunoscut drept Liga celor 3 Împăraţi. Convenţia militară
ruso-germană s-a dus cu această ocazie pe apa sâmbetei. Ruşii, indiferent că distrugeau
sau creau, au rămas ferm aşezaţi în poziţia de lider. Şi în acest interval au câştigat în
mod evident partida în înfruntarea cu Germania pentru dominaţia diplomatică138.
În decembrie 1879, când Rusia a încetat de facto să mai fie vioara I a Ligii,
asociaţia s-a prăbuşit. În august 1879, tarul revenise la tonul folosit în mai 1875
avertizându-l pe Wilhelm I cu privire la gravele consecinţe ale unei rupturi între Rusia
şi Germania, reamintindu-i serviciile făcute Prusiei în 1870. Asta a fost ultima
încercare, fatală, de afirmare a protectoratului Rusiei asupra Prusiei 139.
Bismarck îşi manifesta temerile privind o coaliţie contra Germaniei declarând
că deşi dorea să vadă Austro-Ungaria şi Rusia în termeni buni, nu dorea să le vadă atât
de intime încât să se poată uni contra Germaniei.

137 Ibidem, p. 562
139 p. 109
49
În feb. 1875 şi-a reînnoit plângerile cu privire la „excesivele politeţuri” arătate de Rusia
Franţei iar la 20 mai 1875, după umilinţa provocată de Gorceakov, Bismarck era, potrivit
contelui Andrassy, obsedat de ideea unor conspiraţii menite să-l ucidă şi de comploturile
la adresa Germaniei. Temerile lui Bismarck vor fi exacerbate de deschiderea crizei
orientale în iulie 1875140.
La finele lui ian. 1877 Derby îi spunea ambasadorului rus Shuvalov că
obiectivul lui Bismarck era evident: era acela de a împinge Rusia întrun război, pentru
a o slăbi pentru câţiva ani şi pentru a preveni o posibilă alianţa franco-rusă. În cel puţin
3 ocazii în a doua parte a anilor 70 Bismarck a făcut avansuri Marii Britanii în vederea
parafării unei alianţe.
Primele două, dacă nu chiar şi a III-a sunt dovada insecurităţii Germaniei141:
- [1] dec. 1875 – feb. 1876, Russell, ce o primise, o explică prin credinţă lui Bisamrck
cum că Liga celor trei împăraţi era un eşec. Aliată doar cu Austria şi Rusia, Germania
putea fi târâtă de acestea, contra voinţei sale într-un război. Aliată cu Anglia pentru a
preveni un război în Est, Germania îşi recăpăta independenta şi controlul asupra Rusiei
şi Austriei.
- [2] sfârşitul lui ianuarie 1877: Bismarck vroia o alianţă defensivă şi ofensivă ce ar fi
asigurat Germania contra Franţei pentru totdeauna şi l-ar fi eliberat de necesitatea de a
curta Rusia. Dat fiind răspunsul negativ al lordului Derby, în martie Bismarck regreta
că trebuia să stea la dispoziţia capriciilor Rusiei.
- [3] Avansurile din sept. 1879 au fost de o cu totul altă factură:
alianţa cu Austria era ca şi realizată; Bismarck a răspuns probabil unor cereri austriece.
A cochetat şi cu ideea unei alianţe cu Austria, în ianuarie 1877, dar ideea a nu a
fost urmărită. Lordul Derby a avut impresia în 1877 că intenţia cancelarului german
era aceea de a împinge Anglia contra Rusiei:
140 Ibidem, p. 109-110

141 Ibidem, p. 110
Ibidem, 50
în iunie 1877 Bismarck merge până acolo încât să sugereze preluarea controlului
asupra Strâmtorilor de către britanici.
În ianuarie 1877 acelaşi Derby nota încântarea lui Bismarck provocată de
dificultăţile întâmpinate de Rusia în campania să contra turcilor 142. Deja, la finele lui
august 1877 Bismarck exulta ca urmare a situaţiei triste a Rusiei, şi după ce se relevase
faptul că armatele ruse erau slabe şi mai puţin eficiente decât se crezuse.
În Decembrie 1875, Bismarck către Russell: Germania nu poate permite ca
Austria şi Rusia să devină prea intime în spatele său, la fel cum nu poate permite ca ele
să se certe punând în pericol siguranţa să143. În cazul unui conflict austro-rus, opinia
publică şi simpatia vor fi probabil de partea Austriei, ceea ce ar face din Rusia un
duşman ranchiunos şi periculos144.
Rusia ar găsi mai apoi în Franţa un aliat dispus să rănească Germania. Dacă, pe
de altă parte, Germania ar lua partea Rusiei, consecinţele ar putea fi fatale pentru însăşi
existenţa Austriei care s-ar sparge în bucăţi ca un vas pe un banc de nisip.
Rămâne neutralitatea, dar neutralitatea ar fi imposibilă pentru Germania dacă
cei doi aliaţi ai săi se ceartă. Problema pentru imperiul german era aceea că nu putea fi
de acord şi cu Rusia şi cu Austro-Ungaria şi nici nu putea rămâne neutru. Înţelegând
aceste circumstanţe, Bismarck prefera să împingă înainte Marea Britanie contra Rusiei,
pentru a-l scuti de necesitatea de a alege.
Bismarck a eşuat în 1876 şi 1877 în încercarea de a avea alianţa britanică. În
august 1879 s-a decis pentru cea mai bună soluţie din cele disponibile, o alianţă cu
Austro-Ungaria. Ceea ce a catalizat-o a fost ştirea posibilei retrageri a lui Andrassy –
căderea sau retragerea respectivei administraţii care se opunea politicii anexioniste a
partidului slav ar fi dus la o politică activă în Balcani şi la riposta Rusiei. Alegerea lui
Bismarck a avut totuşi un merit, se alinia cu dispoziţiile opiniei publice. În anii 60,
Bismarck încercase să rupă legătura existentă între „galionul mâncat de viermi” 145
(Austria) şi fregata prusacă; la finele anilor 70 sfârşea prin a se lega de monarhia
dualistă (7 oct. 1879).

143 Iibidem, p. 403
144 Iibidem, p. 404
51
Bismarck e cel ce-l abordează pe Andrassy în toamna lui 1879 ca urmare a
comportamentului ameninţător al Rusiei din vară 146. Ar fi dorit o alianţă defensivă, şi
publică, ratificată de parlamentele celor două monarhii. Publică pentru eficientizarea
(acceptarea de către opinia publică) şi pentru a educa Rusia.
În vara lui 1880 ruşii l-au abordat pe Bismarck în ideea de a perfectă un acord
similar Ligii celor Trei Împăraţi147. Motivul l-a constituit convingerea că intimitatea
stabilită între Germania şi Austria în octombrie 1879 (preambulul tratatului fusese
comunicat tarului, la cererea lui Wilhelm I) purta amprenta unei pronunţate ostilităţi
contra Rusiei.
În opinia lui Giers, Rusia avea de ales între o apropiere solidă de
Marea Britanie şi reîntoarcerea la o relaţie amicală cu Germania şi Austria. O
apropierea de Marea Britanie ar fi putut fi întâmpinată de o cerere a britanicilor de a
avea acces în Marea Neagră, ceea ce ar fi răsturnat politica susţinută cu succes la
Berlin.
Şi mai important, Giers era de părere că o asemenea apropiere ar fi înrăutăţit
relaţiile Rusiei cu Germania şi Austria. Cea dintâi avea o lungă frontieră cu Rusia şi
aprox. 2 milioane de soldaţi capabili să treacă această frontieră. Într-o astfel de
ipostază alianţa cu Marea Britanie n-ar fi servit în nici un fel148.
Intenţia ruşilor a fost aşadar aceea de a altera caracterul perceput al alianţei
austro-germane în aşa fel încât să o facă mult mai negativă şi defensivă 149. În această
ocazie frica a constituit cheia deciziei, frica de puterile Germane şi de capabilităţile lor
militare, mai ales în cazul în care ar fi acţionat împreună. După parafarea alianţei, sau
chiar mai înainte, Bismarck a luat în calcul refacerea alianţei celor 3 împăraţi. La
finele lui 1879, relaxat, a sprijinit Rusia în unele comisii ce implementau termenii
Tratatului de la Berlin şi s-a arătat cooperant.
În negocierile începute în primăvara lui 1880, Haymerle a pus condiţii dificile:
tratatul din 7 oct. 1879 continua să determine linia de acţiune a celor două puteri şi el
nu putea fi alterat în nici un punct ca urmare a acordului cu Rusia. Haymerle a respins
propunerea lui Bismarck ca în cazul unei dispute între 2 dintre cele 3 părti semnatare,
să se interpună medierea celui de al III-lea.
146 Ibidem, p. 61
147 S. Bernstein, P. Milza, op. cit., p. 409.
149 Iibidem, p. 432
52
Haymerle a respins de asemenea neutralitatea Austro-Ungariei în cazul unei
invazii a Românei de către Rusia150. Tratatul Dreikaiserbundului a fost semnat la 18
iunie 1881 pentru 3 ani (reînnoit pt. alţi 3 în 1884). În aceeaşi zi Austria a semnat un
tratat de alianţă cu Serbia, antirus şi necomunicat Germaniei până în 1883.
La 30 oct. 1883, a semnat un al III-lea tratat cu funcţie anti-rusă, cu România,
la care Germania a subscris necondiţionat în aceeaşi zi.
Bismarck a cedat astfel oferindu-i lui Kalnoky ceea ce-i refuzase lui Haymerle în
1881. Cel puţin între 1879-1884, Austria pare să fi fost partenerul dominant în alianţă.
În August 1885 Britanicii i-au cerut lui Bismarck să medieze între ei şi Rusia
într-o dispută privind frontiera de nord a Afganistanului – incidentul Pendjeh. Pe
parcursul discuţiilor Salisbury a arătat că este favorabil unei alianţe între Germania şi
Marea Britanie în adevăratul sens al termenului. În replică, Bismarck a arătat că
„era în interesul Germaniei să se menţină să menţină în bune relaţii şi cu Anglia şi cu
Rusia, şi că arbitrajul ar fi fost o cale sigură de a aliena pe una dintre ele ori chiar pe
amândouă”151.
Bismarck a pus dilema Gemaniei în termeni şi mai expliciţi: „ceea ce pe noi ne
preocupă (la ceea ce trebuie să ne gândim) este pericolul unei coaliţii a Rusiei şi a
Franţei contra noastră … apa e prea fierbinte pentru noi pentru a ne pune degetul
înăuntru”152. Frica de o coaliţie franco-rusă în funcţie anti-germană era ceea ce-l
determină pe Bismarck să nu facă nimic din ceea ce ar fi putut face să izbucnească în
flăcări ura naţiei ruse fată de Germania. La sfârşitul lui septembrie 1885 Currie l-a
întâlnit pe Bismarck în persoană la Friedrichsruh.
Cancelarul i-a promis că Germania avea să sprijine Anglia contra Franţei, dar
în privinţa unui război anglo-rus tot ceea ce putea oferi era neutralitatea 153.
Preocuparea principală a Germaniei trebuia să fie aceea de a preveni un conflict între
Austria şi Rusia pentru că de pe urma unui astfel de conflict Rusia s-ar fi ales cu ura de
neşters a învinsului.
150 Iibidem, p. 433

152 Ibidem, p. 116
53
De ar fi învins Rusia Austria fie dispărea complet, fie cădea sub control rus.
Alternativa anexării teritoriilor germane ale Austriei nu era de dorit pentru că asta ar fi
pus în pericol unitatea Germaniei (datorită numeroaselor şi discordantelor naţionalităţi,
datorită prea numeroşilor catolici). Episodul ilustrează atât motivele pentru care
Bismarck rămâne dedicat Austriei, respectiv dispus să acomodeze Rusia, cât şi
imposibilitatea Britanicilor de se opune Rusiei fără asistenţa Imperiului Otoman şi a
unui aliat continental cu capabilităţi militare similare cu cele ale Germaniei.
Oferta britanică de alianţă, făcută unui puteri continentale, în deplinul sens al
termenului, este de obicei omisă în istoria politicii externe britanice, din nefericire.
Pentru că refuzul Germaniei deajuta în extremis
Anglia contra Rusiei a lăsat o impresie neştearsă asupra Lordului Salisbury. Salisbury
nu se va mai adresă niciodată
Germaniei pentru asistentă contra Rusiei, fiind d părere că motivele ce-l
ghidaseră pe Bismarck în refuzul său aveau să-i ghideze pe toţi cancelarii germani.
În viitor, pentru Salisbury, pentru salvgardarea intereselor britanice era de
căutat fie o partiţie a Imperiului Otoman, fie un acord Anglo-Rus, fie amândouă.
În martie 1888 moare Wilhelm I. Iar după o domnire fantomatică a lui Frederic
al III-lea, vine la tron Wilhelm al II-lea 154. Cu acesta Bismarck nu a reuşit să se
înţeleagă. Era mult mai vioi, încrezut, orgolios, nechibzuit, şi credea că puterea îi vine
direct de la Dumnezeu. El socotea guvernarea lui Bismarck învechită, anchilozată şi
nerentabilă pentru Germania.
De altfel, în ultimii ani Bismarck a devenit mult mai nervos, nemulţumit,
neîncrezător, mândru, duşmănos, necruţător, ironic. Nu mai ştia să asculte de nimeni,
ştia doar să conducă. Din cauza neînţelegerilor continue cu regele şi-a dat demisia în
martie 1890. După ce a refuzat orice post administrativ, s-a retras la conacul de la
Frederichsruhe, unde şi-a sfârşit viaţa scriindu-şi Memoriile.
Bismarck şi-a bazat politica pe Realpolitik – conform căreia relaţiile dintre
state sunt determinate de forţa brută, iar cel mai puternic va triumfa. Cuvântul german
Realpolitik a înlocuit expresia franceză raison d’etat fără a-i modifica totuşi înţelesul.
Spunea: “O politică sentimentală nu se bucura de reciprocitate. Este o particularitate
exclusiv prusacă...”155.
Ca diplomat Bismarck deci a fost un mare realist, credincios unei singure
idei mari: unificarea Germaniei în jurul Prusiei. Restul era doar un accesoriu. Credea
că acestă politică scuza orice mijloace, orice perfidie, orice minciună, orice mârşăvie.
154 Bulei, I., Badea-Paun, G., op. cit., p. 75

155 J.M. Gaillard, A. Rowley, op. cit., p.109
54
A fost un fel de zeu al interesului, convins că în politică “nimic şi niciodată nu se face
gratuit”156.
Era înzestrat cu cea mai de seamă calitate de diplomat: previziunea 157.
A avut un creier în permanentă căutare de combinaţii şi soluţii. A înţeles şi a
analizat uimitor de complex, de lucid şi clar orice situaţie internaţionala. A dispus de
un arsenal inepuizabil de abilităţi şi viclenii diplomatice.
Moare la 31 iulie 1898, după ce şi-a consacrat în întregime viaţa unei
politici şi diplomaţii ce servea în primul rând intereselor ţării sale. După ieşirea lui
Bismarck din politică, Franţa a reuşit să se apropie de Rusia şi să făurească o alianţă
împotriva Germaniei. Coşmarul coaliţiilor şi al războiului pe două fronturi a devenit o
realitate pentru Germania. De aici, acel sfert de veac de diplomaţie agresivă germană,
care va culmina cu Primul Război Mondial.
CONCLUZII
Epocă pe care am denumit-o cu numele primului cancelar al Germaniei

unificate, inclusiv persoana aceluia pot şi trebuie supuse reflecţiei şi judecăţii de

157 Ibidem, p. 202
55
valoare critice din mai multe perspective, evident prin prisma cunoştinţelor, a
experienţelor istorice şi a tezaurului ideatic de care cunoaşterea umană beneficiază
acum.
De altfel, în bogata bibliografie consacrată „Cancelarului de fier" asemenea
tentative nu lipsesc şi este firesc să fie aşa dacă avem în vedere, pe de o parte,
complexitatea perioadei - a doua jumătate a secolului al XlX-lea îndeosebi - iar pe de
alta, multitudinea de evenimente istorice de care personalitatea lui Bismarck nu poate
fi despărţită dar nu în ultimul rând, sau cum zice „marele Will" last but not least, omul
politic, personajul istoric, personalitatea acestuia pot fi incluse fără teama de a greşi, în
galeria naturilor umane problematice, încât tratarea lui şi a lor lineara risca să degajeze
concluzii parţiale, dacă nu cumva complet eronate.
Personalitatea de anvergura se cere privită din toate unghiurile posibile, dacă
vrem să-i depistăm toate luminile şi umbrele, căci unde-i multă lumină, vorba altui
german de geniu - Goethe: „Wo viel Licht ist, ist auch viel Schatten" - unde este multă
lumină este şi multă umbra. Personalitatea şi acţiunea lui Bismarck au fost analizate
din perspectiva datelor filosofiei istoriei (Henry Kissinger), din perspectiva istoriei
germane şi europene, din perspectiva psihologică şi politologica precum şi din aceea a
legăturii operei sale cu istoria secolului nostru. N-au lipsit, desigur, nici tratările de tip
romanesc în care Bismarck deţine rolul personajului principal. Cum este şi firesc
aceasta gama de evaluări, tratări şi judecaţi a acoperit întreaga scara axiologică: de la
atribuirea unor merite refuzate muritorilor de rând şi majorităţii celor ce au guvernat,
merite şi calităţi ce-1 apropie de semizeii Greciei antice, până la negarea oricăror
semnificaţii pozitive, ce-1 învecinează cu marii monştrii ai istoriei, cum au fost Hitler,
Stalin.
Între aceste extreme nu lipsesc, desigur, nici nuanţările, cum n-au lipsit nici
semnele de întrebare nemantuite de răspunsuri.
Dacă nu a fost singurul întemeietor, atunci cel puţin a avut rolul decisiv în întemeierea
noului Reich, modificând harta Europei. Creaţia sa, asupra căreia a guvernat 28 de ani,
părea clădită în stânca la moartea sa în anul 1898.
In 1950, Fritz Jaffe ridica problema daca solutia lui Bismarck nu a fost o
„eroare nu numai de lunga durata, ci si in sens mai adanc". Insa tot Jaffe raspunde ca
aceasta eroare „apartine cu siguranta acelor faimoase greseli ale istoriei in jurul carora
nu pot exista dispute".
Acest razboi reprezinta revolutia germana, un eveniment politic mai important
decat revolutia franceza a secolului trecut; echilibrul dintre puteri este complet
56
distrus, iar Anglia este tara care sufera cel mai mult din aceasta cauza resimtind cel
mai acut repercursiunile acestei mari schimbari.
Iata o apreciere si o comparatie elocvente pentru creatia lui Bismarck, venite
din partea unui contemporan si el cu o mare statura politica, referitoare la razboiul
care a consacrat nasterea imperiului german.
Inteligenta sa practica nu era interesata decat de faptele reale, debarasate de
consideratii teoretice sau de scrupule morale, totul la el era dirijat spre actiune. In
modul lui de a actiona pot fi decelate urmatoarele trasaturi: manevrele erau pregatite
cu multa vreme inainte, schimbarile de directie a brutalitatii nu-1 deranjau daca cir-
cumstantele erau favorabile. Aceasta nu avea loc fara un amestec de perfidie capabila
de lovituri insidioase, cu dubla semnificatie, totul acompaniat de un instinct distructiv
fara scrupule, pe scurt, toate umbrele unei naturi combative.
Iuncher din nastere, nu ezita sa-si tradeze originea si sa se alieze cu burghezia
liberala industrials si comerciala, in ascensiune dupa 1870. O trasatura marcanta si
permanenta a inteligentei sale politice o reprezinta faptul ca avea tot timpul prezenta
in minte si o a doua linie de conduita, o solutie de rezerva, pentru cazul ca cea
adoptata s-ar lovi de obstacole insurmontabile. Aceasta facultate de a prevedea in
orice actiune o portita de iesire, un mijloc de salvare, o solutie de retragere la timp
este inca o proba suplimentara in favoarea marii valori a lui Bismarck, omul politic.
Maurice Ezran povesteste ca, in cursul unei intrevederi, De Gaulle 1-a intrebat
pe Kissinger care diplomat din secolul al XlX-lea il impresioneaza eel mai mult.
„Bismarck", raspunde Kissinger. „De ce?", a continuat De Gaulle. „Pentru moderatia
sa dupa victorie. In 1871, impotriva opiniei sale, el a acceptat dorinta Statului Major
de a anexa Alsacia si Lorena. El a declarat mereu ca nu este convins ca acesta a fost
un lucru bun pentru Germania." „Eu sunt bucuros ca nu si-a urmat gandul intim -
raspunde De Gaulle - caci acest fapt ne-a dat noua posibilitatea de a recupera tot in
1918."
Inchei aceste aprecieri consemnand ca: Bismarck a fost omul de stat
providential pentru Germania secolului nationalitatilor. Cum gandirea si opera
capitala a genialului florentin sunt amplu reconsiderate azi, ne putem gandi la ceva de
57
sens apropiat si pentru Bismarck si opera sa, mai ales daca avem, si trebuie sa avem
in vedere evenimentele din aria europeana ce se deruleaza sub ochii nostri.
Facand parte din generatia care nu putea accepta noul mod de gandire in
ofensiva in Europa vremii, prin originea sa si marele sau atasament fata de monarhie,
este firesc sa ne gandim ca a fost tot timpul legat de gandirea si metodele guvernarii
absolutiste. In fond, Bismarck este intrutotul omul vremii sale, exponentul cel mai de
marca al clasei sale sociale si, la urma urmei, exponentul unui popor despre care
nimeni nu a putut afirma vreodata ca este lipsit de orgoliu, de mandrie si de vointa de
putere.
BIBLIOGRAFIE
1. Bernstein S.,Milza P., Istoria Europei, vol. 4, Editura Institutul European, Iasi,
1998
2. Bezias J. R., Relaţiile internaţionale de la mijlocul secolului al XIX-lea până în
1939, Editura Institutului European, Iaşi, 2003
3. Bulei I., Badea-Paun G., Monarhi europeni, Editura Silex, Bucuresti, 1997
4. Buşe D., Modificări politico-teritoriale în sud-estul Europei între
Congresul de la Berlin şi primul război mondial (1878-1914), Editura
Paideia, Bucureşti, 2003
5. Calvocoressi P., Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura
Polirom, Buc., 2003
6. Ciachir N., Bercan Gh., Diplomatia europeana in epoca moderna, Editura
Stiintifica si enciclopedica, 1984
7. Ciachir N., Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Editura Oscar Print,
Buc., 1997.
8. Dreyfus G., Jourcin A., Thibault P., Milza P., Istoria universală,
Evoluţia lumii contemporane, vol III, Editura Univers Enciclopedică,
Bucureşti, 2006
9. Gaillard J.M., Rowley A., Istoria continentului european de la 1850 pînă la
sfîrşitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, Chişinău, 2001
10. Giura L., Giura M. G., Otto von Bismark – Artizanul Germaniei moderne,
Editura Tipotrib, Sibiu, 2003
11.Kissinger H., Diplomaţia, Bucureşti, Editura ALL, 1998
58
12. Zollner, E., Istoria Austriei, vol. II, Bucuresti, 1987
59

Prusia Si Unificarea Germaniei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prusia Si Unificarea Germaniei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

CAPITOLUL I – SITUATIA INTERNATIONALA (1851-1871)……7

1.1 Napoleon al III-lea si Principiul Nationalitatilor …...11 1.2Marile

2.1. Consideratii privind nasterea Imperiului

2.4. Razboiul dintre Prusia si Franta (1870-1871)….....…37

CAPITOLUL AL III-LEA – INSEMNATATEA UNIFICARII

3.1. Das Zweite Reich..……………….…………….…...…43

3.2. Ascensiunea Germaniei..................................................57

Modelul sferelor de influenț ă creat de Congresul de la Viena din

Sentimentul de “teama socială” de după revoluţiile din 1848-1849 determina

9 S. Bernstein, P. Milza, op. cit., p. 99

14 S. Bernstein, P. Milza, op. cit., p. 148

22 N. Ciachir, op. cit., p. 114

CAPITOLUL AL II-LEA – ETAPELE UNIFICĂRII GERMANIEI

2.1. Consideraţii privind naşterea Imperiului German

Pentru spaţiul german, secolele XVII şi XVIII sunt martorele ascensiunii

29 I. Geiss. op. cit., p. 241

37 Kissinger H., Diplomaţia, Bucureşti, Editura ALL, 1998, p. 387

Având modelul italian al Societa nazionale liberali, nord-germanii, sub

49 L. Giura, M. G. Giura, op. cit., p.38

51 N. Ciachir, op. cit., p. 158

2.2. Războiul pruso-austriac împotriva Danemarcei (1864)

Către anul 1864 situaţia politică în Confederaţia germană, sau

2.3. Războiul dintre Prusia şi Austria (1866)

65 Calvocoressi P, op. cit., p. 24

67 Kissinger H., Diplomaţia, Bucureşti, Editura ALL, 1998, p. 310

2.4. Războiul dintre Prusia şi Franţa (1870-1871)

Acum apare întrebarea: de ce vedea oare Bismarck războiul cu Franţa

77 G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, op. cit., p. 391

În timpul trativelor de pace cu francezul Thiers, Bismarck a dat dovadă de

Punctul culminant a acestui conflict a fost însă proclamarea la

Tot aici a fost încoronat Wilhelm I ca Kaiser (împărat) a Imperiului German.

83 I. Geiss, op. cit., p. 371

3.1. Das Zweite Reich

Cu înţelepciune şi folosind, nu arareori forţa, Bismarck pune bazele celui de al

86 L. Giura, M. G. Giura, op. cit., p. 134

103 Bezias J. R., op. cit., p. 79

Fata de cursul acestor evenimente, politica lui Bismarck se reaşează, afirmând

107 Calvocoressi P., op. cit., p. 38

115 Zollner, E., op. cit., p.

117 Kissinger H., op. cit., p. 558

În importanţa sa, tratatul de reasigurare a fost adesea supralicitat; el a servit, în

3.2. Ascensiunea Germaniei

În cadrul crizei orientale din 1875-1878, Bismarck a jucat rolul de sfătuitor

120 N. Ciachir, Gh. Bercan, op. cit., p. 78

122 Kissinger H., op. cit., p. 568

128 N. Ciachir, Gh. Bercan, op. cit., p. 95

131 Zollner, E., op. cit., p. 549

136 Zollner, E., op. cit., p. 561

140 Ibidem, p. 109-110

142 S. Bernstein, P. Milza, op. cit., p. 401

150 Iibidem, p. 433

154 Bulei, I., Badea-Paun, G., op. cit., p. 75

Epocă pe care am denumit-o cu numele primului cancelar al Germaniei

156 L. Giura, M. G. Giura, op. cit., p. 201

S-ar putea să vă placă și