02.

EUROPA ÎNAINTE DE PRIMUL RĂZBOI MONDIAL: ALIANŢE ŞI INAMICI

La 28 iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand a fost asasinat. Aceasta a fost mica
scânteie care a aprins focul Primului Război Mondial. A durat o lună de zile după asasinat
până ca războiul să fie declarat, iar la 28 iulie 1914 au început ostilităţile Primului Război
Mondial sau Marele Război, cum a mai fost numit... sau chiar „războiul ce urma să pună
capăt tuturor războaielor”.
Consecinţele Marelui Război au fost extrem de însemnate şi au afectat practic fiecare
om din fiecare ţară de pe Glob: patru mari imperii au încetat să mai existe, o mulţime de
naţiuni noi au văzut lumina zilei, iar ascensiunea explozivă a unui număr impresionant de
mişcări sociale, cum ar fi internaţionalismul sau fascismul, au schimbat peisajul politic al
lumii pentru totdeauna. În domeniul tehnologiei, războiul a împins lumea în salturi
uimitoare. Maşini şi avioane existau deja înainte de război, dar până în 1918 au apărut
tancuri şi automobile diesel, bombardiere şi avioane de luptă, precum şi avioane de transport
de dimensiuni mari, gata să fie convertite în primele avioane de pasageri. Şi tragediile au fost
enorme. Deşi statisticile nu sunt complete şi întotdeauna precise, războiul a produs
aproximativ 40 de milioane de victime, morţi sau răniţi, inclusiv aproape zece milioane de
soldaţi morţi, şi asta într-o lume care avea doar un sfert din populaţia actuală.
Dar de Marele Război? De unde a început? De ce a continuat? La începutul secolului al
XX-lea, se vorbea destul de mult despre un război european, uneori în mod romantic,
comandanţii militari care nu participaseră, de fapt, la nicio luptă, visându-se revenind acasă
acoperiţi de glorie. Dar, de cele mai multe ori, războiul era considerat o necesitate izvorâtă
din agitaţiile revoluţionare, greve şi tulburări sindicale, dar mai important decât orice, dintr-
o fervoare naţionalistă. Împreună, acestea au ajuns să marcheze soarta Europei la începutul
secolului al XX-lea.
Să ne imaginăm o Europă dominată de Germania. Nu în prezent, ci acum un secol. Era
o temă dezbătută cu siguranţă la acea vreme, mai ales în jurul noţiunii de Mitteleuropa. Şi nu
ne referim la ideea nazistă de Europă germană, ci la o Europă influenţată şi dominată politic
şi cultural de către Germania. Prusia, iar mai apoi o Germanie unificată, s-a impus ca forţă
dominantă în Europa, după ce a învins Franţa, în timpul cancelarului Otto von Bismarck, în
anul 1871, iar lucrurile au continuat să meargă mai departe din acel moment. Până în 1914,
Berlinul devenise capitala culturală a Europei, locul unde trebuia să mergi dacă voiai să
studiezi ceva în mod „serios”. Nume precum Heinrich Hertz, Wilhelm Röntgen, Ernst Mach,
Rudolf Diesel, toate provin din această perioadă. Iar miniştrii din guvernul britanic şi
bolşevicii ruşi, toţi au studiat în Germania, care înlocuise chiar Anglia ca gigant industrial al
Europei. Multă lume, nu doar germanii, visau la o Europă germană sau cel puţin la o
federaţie multinaţională centrată pe Germania. Această comunitate se putea proteja
împotriva Angliei sau a Statelor Unite ale Americii, putea aduce materii prime din Franţa şi
Scandinavia, îşi va fi produs singură cărbunele şi oţelul de care avea nevoie şi ar fi sperat
chiar să dobândească colonii în Africa de Nord sau în Orientul Mijlociu, unde se găsea ţiţei.
Era un vis frumos şi nu era tocmai fantezist, în special dacă ne gândim la ceea ce se petrecea
în afara Europei, în vremea aceea: Africa şi India erau practic conduse din Europa, China era
aproape de colaps, Imperiul Otoman părea şi el aproape de prăbuşire şi ceea ce Germania
trebuia, de fapt, să facă pentru a împlini acest vis era să conlucreze cu vecinul său
germanofon de la sud.
Germania era aliată cu Austria din anul 1879. Exista însă o problemă, în ceea ce
priveşte Imperiul Austro-Ungar, deoarece acesta era prea fragil. Erau mai multe cauze
pentru acest lucru, dar o vom menţiona aici pe cea mai importantă: Austria avea o problemă
enormă în privinţa organizării şi conducerii statului. De fapt, dacă privim la ce se întâmpla în
în jurul său, observăm că Austria era un stat anacronic. În restul Europei înflorea o mare
epocă a naţionalismului, dar în Austria existau 15 versiuni diferite ale imnului de stat.
Împăratul Franz Joseph I era pe tron din 1848, avea 84 de ani şi chiar el însuşi nu-şi mai avea
locul în Europa modernă. Şi tocmai de aceea a luat o serie de decizii discutabile. De pildă, în
anul 1908, a hotărât să anexeze Bosnia şi Herţegovina, care erau, din punct de vedere juridic,
părţi ale Imperiului Otoman, fapt care a deranjat pe toată lumea, în special pe otomani. S-au
exprimat proteste din partea tuturor marilor imperii, dar mai ales din partea vecinei Bosniei,
zgomotoasa Serbie. Şi nu cred că este cu putinţă să exprimăm în cuvinte cât de puternic era
sentimentul anti-austriac în rândul naţiunilor slave şi al popoarelor din Balcani.
Privind în urmă, ar fi putut părea interesantă ideea unei naţiuni slave unite sub
sceptrul curţii de la Wien, fapt care ar fi calmat un pic spiritele, dar imperiul nu a făcut asta.
De fapt, n-a făcut nimic. De ani de zile, Wien încerca să-şi controleze naţiunile minoritare
prin plăţi efectuate, în esenţă, de la bugetul de stat, fapt ce a dus la o lipsă de fonduri pentru
altceva, inclusiv pentru armată. Austria cheltuia cu armata mai puţin decât Anglia, deşi
armata austriacă era de zece ori mai numeroasă. Prin urmare, statul nu şi-a mai permis să
plătească fonduri către naţiunile constituente, sistem care oricum nu funcţiona. Aşadar, în
esenţă, Wien nu a făcut nimic, sperând doar să nu apară evenimente catastrofice. Ceea ce nu
prea s-a întâmplat. Sună, într-adevăr, complicat? Aşa şi este!
Un război european semnificativ nu mai avusese loc de 40 de ani, acesta fiiind
împiedicat de un sistem complicat şi în continuă schimbare de alianţe. Schematic, lucrurile
arătau cam aşa: Germania şi Austro-Ungaria alcătuiau două treimi din Tripla Alianţe, Italia
fiind a treia parte la acea vreme, dar nimeni nu se baza cu adevărat pe aceasta, în cazul unui
război. Germania şi Franţa erau duşmani tradiţionali, şi cu atât mai mult după ce Prusia a
zdrobit Franţa în Războiul franco-prusac (1870-1871). Franţa şi Anglia erau aliaţi, dar ambele
ţări aveau, la începutul secolului al XX-lea, planuri de rezervă pentru o invazie reciprocă, aşa
că ne putem da seama de sinceritatea alianţei. Cât timp Otto von Bismarck s-a aflat la
conducerea Germaniei, acesta a cultivat prietenia Rusiei, dar asta fusese cu mult timp în
urmă. Mare parte din elitele Germaniei priveau acum de sus spre Rusia, care se aliase cu
Franţa, atunci când puterea industrială şi militară a Germaniei a devenit evidentă şi Tripla
Antantă dintre Anglia, Franţa şi Rusia a devenit oficială în anul 1907. Imperiul German s-a
apropiat de Imperiul Otoman, iar preluarea controlului asupra strâmtorii Çanakkale de către
Germania ar fi fost un adevărat coşmar pentru Rusia, care îşi trimitea deja până la 90% din
exporturile de grâne prin respectiva strâmtoare. Rusia sprijinea Serbia şi toate populaţiile
slave, ceea ce însemna se ciocnea cap în cap atât cu Imperiul Austro-Ungar, cât şi cu Imperiul
Otoman, dar de fapt toată lumea, chiar toată lumea era îngrijorată de posibilitatea unor alte
tulburări în Balcani. Cam aceasta era situaţia...

Alianţele militare în anul 1914

De menţionat este şi cazul unic al Germaniei şi Marii Britanii. Cultural, industrial şi
militar, germanii şi englezii se admirau reciproc. Germania admira în special vastul Imperiu
Britanic şi flota acestuia, cea mai mare din câte existaseră până atunci, iar mulţi germani erau
convinşi de faptul că flota britanică era principalul factor al succesului, puterii şi al politicii
imperiale britanice. Istoricul Norman Stone afirma: „Ultimul lucru de care Germania avea
nevoie era un conflict cu Marea Britanie şi cea mai mare greşeală a secolului al XX-lea a fost
făcută atunci când Germania şi-a construit o flotă menită să o atace.” Cuvinte destul de dure,
însă ar trebui să gândim puţin: Kaiser-ul, care ocazional conducea Germania direct prin
decrete, ignorând complet faptul că poporul german nu dorea război cu nimeni şi-i admira
şi-i respecta pe britanici, a construit o flotă. O flotă construită cu un singur scop: să conteste
supremaţia Marii Britanii. Winston Churchill, la vremea aceea prim lord al amiralităţii
britanice, a sugerat o pauză comună în domeniul construcţiilor navale, argumentând că,
pentru Imperiul Britanic, o flotă masivă era o necesitate, însă pentru Germania era un lux.
Dar Kaiser-ul Wilhelm al II-lea nu a acceptat şi a continuat producţia navală. Această flotă a
consumat o treime din bugetul german destinat apărării, ceea ce însemna că Germania nu-şi
putea permite un război pe două fronturi, împotriva Franţei şi Rusiei, dacă aşa ceva ar fi fost
necesar. Mai însemna, de asemenea, că o mulţime de nave de luptă aşteptau în porturi cu
prova îndreptată spre Anglia.
În timpul războiului s-au desfăşurat bătălii navale substanţiale între Marea Britanie şi
Germania, mai ales bătălii submarine, dar aceste nave de luptă n-au făcut nimic altceva decât
să stea în porturi pe întreaga durată a războiului, până ce echipajele lor s-au răzvrătit, într-un
final. Aveau un blindaj mai puternic decât navele britanice, erau cu adevărat impresionante,
dar nu au făcut altceva decât să stea în porturi, ameninţând Marea Britanie, care a răspuns
prin construcţia de noi nave, până le-au depăşit numeric pe cele germane într-o proporţie de
doi la unu. În plus, Marea Britanie şi-a întărit alianţele şi tratatele defensive cu Franţa şi
Rusia.