UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE,LITERE, ISTORIE ŞI ARTE

SPECIALIZAREA ISTORIE

SITUAŢIA BISERICII ORTODOXE ÎN TIMPUL

IMPERIULUI LATIN DE RĂSĂRIT (1204-1261)
-REFERAT-

STUDENT: BARBU-DRAGU NICOLAE

ANUL I

1
 CUPRINS

CUPRINS .................................................................................................................................. 2

CRUCIADA A PATRA ŞI CONSECINŢELE SALE ............................................................. 3

BISERICA DE RĂSĂRIT ÎN CADRUL IMPERIULUI LATIN DE CONSTANTINOPOL . 4

BISERICA ORTODOXĂ ÎN EXIL .......................................................................................... 7

ÎNCERCĂRI DE UNIRE A CELOR DOUĂ BISERICI ......................................................... 9

CONCLUZIE ......................................................................................................................... 10

BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................................... 11

2
 SITUAŢIA BISERICII ORTODOXE ÎN TIMPUL IMPERIULUI
LATIN DE RĂSĂRIT (1204-1261)

CRUCIADA A PATRA ŞI CONSECINŢELE SALE

După eşecul cruciadei dintre anii 1189-1192, papa Inocenţiu III iniţiază proiectul unei
noi cruciade, cea intrată în istorie drept cea de-a patra cruciadă. Ideea unei astfel de lupte este
bine primită de conţii Thibaud de Champagne, Balduin de Flandra şi fraţii săi, Henric şi
Eustache, precum şi Bonifaciu de Montferrat, văr al împăratului Filip de Suedia, căruia i se
încredinţează, de altfel, conducerea expediţiei1.
Adunaţi la Veneţia pentru a se îmbarca, cruciaţii hotărăsc să atace Egiptul, centru
economic şi politic al puterii musulmanc, pentru ca abia apoi s-o pornească spre
Constantinopol. În februarie 1201 se încheie acordul dintre dogele Henrico Dandolo şi solia
cruciaţilor, din care au făcut parte Geoffroi de Villehardouin, mareşal de Champagne, şi
trubadurul Conon de Béthune: în schimbul a 85.000 de mărci de argint, comuna lui San
Marco se obliga să transporte în Egipt 4.500 de cavaleri, 9.000 de scutieri, 20.000 de pedeştri,
caii şi proviziile necesare2. Mijloacele financiare, însă, lipsesc cu desăvîrşire şi, de aceea,
pentru a-şi plăti trecerea pe corăbiile veneţiene, ei trebuie, mai întâi, să accepte să cucerească,
în beneficiul republicii maritime, oraşul Zara de pe coasta dalmată, aparţinând regelui
Ungariei3.
Numai că, în ianuarie 1203, la Zara soseşte tânărul Alexios Angelos, fiul lui Isaac II,
răsturnat de fratele său, Alexie III, în 1195, care cere cruciaţilor să facă un ocol prin
Constantinopol pentru a-i rcinstala tatăl pe tron4. Dogele Dandolo îi încuviinţează cererea şi-i
împinge pe toţi baronii occidentali către o aventură pe care o acceptă doar în virtutea sumelor
uriaşe pe care Alexios IV promite să le ofere: pe lângă cele 200.000 de mărci, prinţul bizantin
se obligă şi la unirea bisericii ortodoxe cu Roma şi recunoaşterea supremaţiei papale5.
În iulie 1203, armata cruciaţilor porneşte la asedicrca capitalei bizantine ai cărei
locuitori, proaspăt detronatori ai lui Alexie III, deschid porţile Împăratului exilat şi fiului său,
devenit co-împărat6. Repede, însă, populaţia Constantinopolului se va opune suveranilor

1
Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 2: De la Imperiul Roman la Europa (secolele V-XIV),
ediţia a II-a, Iaşi, 1998, p. 176.
2
Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, Bucureşti, 1981, p. 160.
3
Serge Bernstein, Pierre Milza, op. cit., p. 176.
4
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 161.
5
Ibidem.
6
Serge Bernstein, Pierre Milza, op. cit., p. 177.

3
impuşi de cei pe care-i consideră mercenari latini. Isaac II şi Alexios IV sunt asasinaţi, iar
cruciaţii a lungaţi din oraş şi constrânşi să-l asedieze a doua oară7.
În martie 1204, liderii armatelor cruciate “franceze” şi comandantul veneţian al armatei
şi flotei, dogele Enrico Dandolo, au încheiat un acord prin care se înţelegeau asupra a cinci
mari probleme: alegerea împăratului latin, regimul politic al imperiului, organizarea sa
militară, împărţirea teritoriului Romaniei şi, în sfârşit, alegerea patriarhului latin de
Constantinopol şi alte chestiuni ecleziastice8.
La 13 aprilie 1204, după un asediu de trei zile, Constantinopolul este – pentru prima
oară în decursul îndelungatei sale istorii – cucerit şi jefuit cumplit de creştinii cruciadei a IV-
a9. Metropola-regină al creştinătăţii este supusă unui jaf înspăimântător timp de 3 zile de
”soldaţii lui Hristos”. Oraşul este despuiat de bogăţiile, moaştele sfinte şi monumentele sale
istorice, care iau drumul Occidentului10.
Balduin, contele de Flandra, este ales şi încoronat ca împărat; venţienii impun ca
patriarh latin al Constantinopolului un protejat al lor, Morosini, asigurându-şi astfel controlul
asupra unei instituţii de însemnătate fundamentală în viaţa Imperiului cum era Biserica11.
Crearea, în 1204, a unui complex de state latine pe teritoriul vechii împărăţii – Imperiul
latin de Constantinopol cu cele două state vasale, regatul Thessalonicului şi principatul
Moreei – a coincis cu fărâmiţarea restului teritoriului bizantin în mai multe formaţiuni politice
greceşti, dintre care trei vor avea un rol important pe scena politică a regiunii – Imperiul de
Niceea (1205-1261), Imperiul de Trapezunt (1204-1465) şi principatul Epirului12.

BISERICA DE RĂSĂRIT ÎN CADRUL IMPERIULUI LATIN DE

CONSTANTINOPOL
În 1204 Imperiul bizantin nu a luat sfârşit, dar situaţia era inedită deoarece de la
Constantin cel Mare el se confunda cu capitala sa. Între 1204 şi 1261 numai oraşul, nu şi
Imperiul, a fost într-o aşa-numită stare de somnolenţă, iar icoana Maicii Domnului din
Vlaherne se spune că nu a mai săvârşit nici o minune în acest interval13.

7
Ibidem, p. 177.
8
David Jacoby, The Latin empire of Constantinople and the Frankish states in Greece, în The New Cambridge
Medieval History, vol. V: c.1198-c.1300, Cambridge, 2008, p. 525.
9
Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. IV, ediţie definitivă, Bucureşti, 2001, p. 219.
10
Alexandra Butnaru, Cruciada a IV-a sau jaful “soldaţilor lui Hristos” împotriva creştinilor, preluat de pe
historia.ro/sectiune/general/articol/cruciada-a-iv-a-sau-jaful-soldatilor-lui-hristos-impotriva-crestinilor, accesat
la 04.05.2020.
11
Ovidiu Drimba, op. cit., p. 219.
12
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 164.
13
Emanoil Băbuş, Aspecte ale istoriei şi spiritualităţii Bizanţului, p. 163, http://www.parohiagirona.com/wp-
content/uploads/2008/12/Istoria-Bizantului.pdf.

4
 Cucerirea şi jefuirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204 şi crearea unui Imperiu latin
între 1204-1261 la Constantinopol, au contribuit la slăbirea gravă a Imperiului Bizantin,
constituind una din cauzele principale ale cuceririi lui de către turci la 29 mai 1453. Efectul
cel mai evident al acestei cruciade a fost însă ruptura definitivă a unităţii creştine. Ireparabilul
în ochii bizantinilor fusese comis. Pentru ei, occidentalii până atunci suspecţi, devin acum
culpabili. În faţa “violenţei acestor barbari, spunea Nichita Choniates, nu ne rămâne decât să
constatăm că ei nu aparţin lumii civilizate”. Ortodoxia a devenit acum vectorul esenţial al
unui naţionalism din în ce mai exacerbat, ajungându - se un secol mai târziu să se vorbească
până în îndepărtata Rusie, de ororile comise de latini la Constantinopol14.
Atitudinea şi politica religioasă a împăraţilor latini faţă de poporul grec ortodox şi
Biserica Ortodoxă a fost, de fapt, politica Bisericii Romei, de aceea această problemă va fi
tratată împreună. Astfel, după încoronarea ca împărat a lui Balduin I (1204-1205), acesta i-a
scris papei, aducându-i la cunoştinţă ocuparea Constantinopolului şi alegerea sa,
autointitulându-se „împărat de Constantinopol prin graţia lui Dumnezeu, august etern şi vasal
papei.” Papa Inocenţiu al III-lea, deşi se opusese devierii Cruciadei a IV-a şi chiar
excomunicase pe cruciaţi după cucerirea cetăţii Zara, era acum mulţumit de situaţie 15 şi, de
aceea a binecuvântat noul imperiu, iar pe Balduin I l-a numit „adevăratul soldat al Bisericii în
Orient, care a reuşit să întoarcă Israelul schismatic la Iuda.”
Balduin a încercat să justifice papei Inocenţiu al III-lea atacul asupra
Constantinopolului. Astfel, el motiva jafurile şi uciderile prin faptul că “grecii schismatici se
sustrăgeau de sub autoritatea papei”, iar ceea ce s-a întâmplat până la urmă era pedeapsa
pentru detronarea lui Alexios al IV-lea, care promisese unirea Bisericilor. Balduin prezenta
ceea ce se întâmplase ca fiind lucrarea lui Dumnezeu în favoarea latinilor drept credincioşi şi
împotriva grecilor schismatici. Cu alte cuvinte, latinii deveneau instrumentul răzbunării lui
Dumnezeu. Papa era invitat la Constantinopol, unde urma să aibă loc sinodul care urma să
supună Biserica greacă, celei Romane: “… acum ţi-a pus Dumnezeu duşmanii scaun
picioarelor tale. Suflă în trâmbiţa preoţească în Sion, adună poporul, bătrânii şi pruncii, laudă
ziua stabilită unirii şi păcii.”16
Cu toate acestea, papa Inocenţiu al III-lea şi-a dat seama că noua stare de lucruri creată
prin fondarea Imperiului latin de Constantinopol deschidea noi perspective expansiunii
catolicismului şi papalităţii. Principala problemă din punct de vedere religios era restabilirea

14
Ibidem, pp. 150-160.
15
A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, Bucureşti, 2010, p. 512.
16
Emanoil Băbuş, op. cit., p. 161.

5
relaţiilor dintre cele două Biserici, Orientală şi Occidentală. În statul latin nou creat trebuia
neapărat introdus, cu sprijinul cruciaţilor, catolicismul.
Prima grijă a papei a fost organizarea Bisericii Catolice în regiunile cucerite de cruciaţi
şi apoi precizarea atitudinii sale faţă de puterea temporală şi de populaţia grecească indigenă.
Un alt obiectiv era supunerea religioasă faţă de Roma a teritoriilor bizantine, rămase
independente după anul 1294, în fruntea cărora se găsea Imperiul de la Niceea. Planurile
papei au început să prindă contur doar după recunoaşterea alegerii şi confirmarea primului
patriarh latin de Răsărit, Tommaso Morosini, pe care la început nu l-a recunoscut întrucât nu a
fost consultat. S-a trecut apoi la latinizarea forţată a tot ceea ce era grecesc. După cum am
arătat au fost jefuite şi profanate bisericile, Universitatea, instituţiile de cultură, bibliotecile,
monumentele de artă şi altele. Au luat atunci drumul Apusului relicve dintre cele mai
preţioase: cununa de spini a Mântuitorului, o bucată din Sfânta Cruce, un cui şi multe moaşte,
ca să nu rămână în mâinile schismaticilor17.
La scurt timp după proclamarea lui Balduin I ca împărat, Venezia a obţinut, în
conformitate cu tratatul din martie 1204, alegerea ca patriarh a unui veneţian, Tommaso
Morosini, ai cărui succesori, până în 1261, au fost, de asemenea, veneţieni. Patriarhii au fost
persoane influente în viaţa politică a imperiului şi au deţinut controlul asupra unor proprietăţi
care produceau venituri substanţiale în Constantinopol18.
Papa a fost nemulţumit de alegerea veneţianului Tommaso Morosini în scaunul de
patriarh al Constantinopolului, o persoană deloc supusă scaunului papal. Din acest moment,
între papalitate şi veneţieni s-a declanşat o luptă surdă, pentru controlul a cât mai multor
clădiri din oraş. Printr-o scrisoare din 7 noiembrie 1204, Inocenţiu al III-lea îi sfătuia pe
bizantini să completeze parohiile părăsite de greci cu clerici latini, iar în locurile unde
populaţia era majoritar bizantină clericii puteau fi greci numai în cazul în care primiseră
hirotonia de la episcopi latini. Această politică aparent tolerantă s-a schimbat radical în
următorii ani: clericii greci care refuzau să-l pomenească la Sfânta Liturghie pe papă şi pe
patriarhul latin erau alungaţi din parohiile lor, unele biserici au fost închise, unii călugări au
fost chiar închişi şi maltrataţi 397. Cu toate aceste măsuri care urmăreau supunerea Bisericii
Ortodoxe celei Catolice, clerul a rămas în marea lui majoritate ataşat valorilor Ortodoxiei19.
Patriarhii latini de Constantinopol, Ghervasie (1219), Matei (1219-1226), Ioan Halagriu
(1226), Simion (1226-1233), Nicolae din Castro Aquato (1233-1251) şi Pantaleon Giustiniani

17
Milan Şesan, Cruciadele, Biserica Ortodoxă şi actualitatea, în „Mitropolia Ardealului”, tom VI, 1961, nr. 4-6,
p. 230.
18
David Jacoby, op. cit., p. 532.
19
Emanoil Băbuş, op. cit., p. 161.

6
(1251-1261) au urmat întocmai politica împăraţilor latini şi cea impusă de Roma. În sprijinul
lor ai fost trimişi călugării franciscani şi dominicani20. Ordinul dominican şi-a câştigat un
prestigiu deosebit şi o influenţă decisivă în anul 1232, când papa Grigorie al IX-lea (1227-
1241) i-a dat jurisdicţia „asupra ereticilor”, pe care au exercitat-o cu aşa mare severitate încât
au fost numiţi „câinii Domnului” (Domini canes)21.
Ca rezultat al cuceririi latine, societatea din teritoriile Romaniei au fost împărţite în două
grupuri distincte. Cu toate că afinitatea religioasă nu a fost de importanţă majoră în viaţa
cotidiană, ea a constituit un criteriu al stratificării sociale de bază şi al identităţii individuale.
Latinii, aparţinând Bisericii Romane, s-au bucurat de statutul superior de oameni liberi,
termenul Francus sau franc fiind sinonim atât cu cel de latin, cât şi cu cel de om liber, în timp
ce societatea autohtonă, rămasă credincioasă Bisericii Greceşti, a decăzut în mod colectiv.
Această schimbare a fost generată de doi factori. În primul rând, cruciaţii cuceritori şi-au
proiectat asupra societăţii bizantine propria lor concepţie despre societate, aceea a unui corpus
rigid stratificat, şi au transpus realităţile sociale bizantine în terminologia jurdicică. În al
doilea rând, din moment ce conceptul abstract de statalitate admis în Bizanţ era străin
acestora, toate prerogativele şi funcţiile administraţiei imperiale, care îşi păstrase natura
publică în imperiu, au fost transferate în mâinile feudalilor22.

BISERICA ORTODOXĂ ÎN EXIL

Ierarhii şi o parte a clerului ortodox au părăsit regiunile cucerite de cruciaţi, stabilindu-
se în Statele greceşti nou create sau chiar la vecini, cum a fost cazul Patriarhului ecumenic
Ioan Camateros, care nu s-a mai întors niciodată din refugiul său în Ţaratul bulgar, unde a şi
murit, în anul 120623. Astfel, după renaşterea imperiului în exil, la Niceea, membrii vechii
elite bizantine au gravitat în noua capitală. Istoricul Niketas Choniates a fost unul dintre ei.
Acesta l-a compătimit pe Constantin Mesopotamitul, arhiepiscopul de Thessalonic, care
căzuseră în mâinile piraţilor, dar care acum era în siguranţă în Epir. A sperat să-l convingă pe
fratele său Mihail, arhiepiscopul de Atena, să vină la Niceea. Teodor Lascarias deţinea o navă
care era pregătită să-l îndepărteze de Chios-ul vântos, locul unde acesta găsiseră refugiu.
Arhiepiscopul a refuzat însă invitaţia, preferând să rămână lângă turma sa ateniană24.

20
Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală şi statistica bisericească, vol. II, Bucureşti, 1927, p. 123.
21
Ibidem.
22
David Jacoby, op. cit., p. 537.
23
A.A. Vasiliev, op. cit., p. 514.
24
Michael Angold, Byzantium in exile, în The New Cambridge Medieval History, p. 545.

7
 La Niceea puteau fi uneori întâlniţi şi episcopi care nu aparţineau toţi teritoriului de sub
ascultarea niceenilor: arhiepiscopul de Thessalonic, episcopii de Adrianopol, de Sardes, de
Ankara, de Efes, de Melangiogi, de Smyrna, de Filadelfia. Capii clerului luau parte la sfaturile
împăratului şi erau, desigur, poftiţi la masa lui. Noul tribunal de 12 era format din preoţi şi din
senatori totodată25.
Însă un mare număr de episcopi şi majoritatea clerului de rând, nu şi-au abandonat
bisericile şi credincioşii. Acest fapt l-a determinat pe papă să adopte o politică conciliantă.
Astfel, a permis să fie numiţi episcopi greci în eparhiile în care populaţia era exclusiv greacă
şi să păstreze ritualul grecesc în cult, inclusiv săvârşirea Sfintei Euharistii cu pâine dospită. În
acelaşi timp însă, legaţii papali sosiţi în Peninsula Balcanică şi Asia Mică, au început
persecutarea clerului ortodox pentru a-l determina să accepte unirea.
Situaţia Bisericii Ortodoxe a devenit şi mai complicată în anul 1206 când a murit
patriarhul Constantinopolului, refugiat în Bulgaria, Ioan Camateros. Grecii au cerut atunci
papei Inocenţiu al III-lea permisiunea de a-şi alege un nou patriarh. Acesta a acceptat cu
condiţia ca noul ales să i se supună şi să-i recunoască supremaţia. Discuţiile purtate între
Tommaso Morosini, patriarhul latin şi Nicolae Mesarites, reprezentantul grecilor, în
Constantinopol, au eşuat, deoarece subordonarea faţă de Scaunul papal şi reconcilierea cu
latinii era de neconceput. De aceea, grecii din Imperiul latin şi-au îndreptat privirile şi
speranţele către Niceea26.
Refuzul papei de a accepta alegerea unui patriarh ortodox pe lângă cel latin în
Constantinopol, a accentuat şi mai mult ura dintre greci şi latini. Conştienţi de acest lucru,
papii şi împăraţii latini n-au renunţat totuşi la ideea supunerii Bisericii greceşti. Ba mai mult,
papa Inocenţiu al III-lea a convocat, în anul 1215, Conciliul de la Lateran, în care i s-a
asigurat domnia universală şi tiatira cu trei coroane, de patriarh, domn al statului eclesiastic
Roma şi stăpân peste suverani. Sinodul a aprobat controversatul canon 28 al Sinodului IV
Ecumenic de la Calcedon (451), care stabilea că scaunul din Constantinopol era al doilea după
cel din Roma, întrucât acum, în capitala fostului Imperiu bizantin rezida un patriarh latin
supus papei. Nu a fost trecută cu vederea nici starea grecilor reveniţi şi strategia ce urma să fie
aplicată în realizarea planurilor prestabilite. Pentru unitatea creştinilor, papa a precizat atunci
că semnul Sfintei Cruci se va face conform indicaţiilor Sfântului Ignatie, adică întocmai ca şi
ortodocşii. Această hotărâre era o încercare subtilă de apropiere de grecii ortodocşi, în idealul
de a-i supune27.
25
Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia, Bucureşti, 1974, p. 477.
26
A.A. Vasiliev, op. cit., p. 514.
27
Milan Şesan, op. cit., p. 230.

8
ÎNCERCĂRI DE UNIRE A CELOR DOUĂ BISERICI
Exceptând luptele armate dintre greci şi latini, au existat şi unele încercări de unire,
angajate de cele mai multe ori de împăraţii latini sau de Biserica Romei. Astfel, după alegerea
ca patriarh a lui Mihail Autoreianos, în anul 1208, negocierile s-au deschis la Constantinopol
şi au continuat în Asia Mică, până în jurul anului 1214. Dezbaterile, conduse de cardinalul
Pelagius şi Nicolae Mesarites, pe atunci mitropolit ale Efesului cu titlul de exarh al întregii
Asii, axate mai mult în jurul primatului papal, n-au dat nici un rezultat. Nicolae Mesarites a
fost profund nemulţumit de primirea sfidătoare pe care i-a făcut-o cardinalul Pelagius la
Constantinopol.
Pentru a pregăti Unirea bisericilor, Papa nu pregeta să-şi trimită legaţii săi vlahului
Ioniţă, care a fost încoronat după ritul latin “împărat al romanilor şi al bulgarilor”, în vreme ce
Curia – după schimbul mai vechi de scrisori între Inocenţiul al III-lea şi împăratul Alexios al
III-lea, care în situaţia sa ridicolă îi cerea papei să împartă cu el lumea contra uzurpatorului
din Occident – ţinea să pară că nu recunoaşte decât un “rex Blacorum et Bulgarorum”28.
Banul Bosniei, ajuns rege şi el, îşi primise coroana în aceleaşi condiţii. La rândul său,
regele Ungariei, pe care cruciaţii îl atacaseră în ciuda interzicerii exprese a Sfântului Scaun,
ajunsese stăpânul unor părţi sârbeşti: şi acest reprezentant al catolicismului în Răsărit
înaintase până la Niš29.
În anul 1232, cinci călugări franciscani (minoriţi) eliberaţi din captivitatea turcă, au avut
la Niceea un schimb de păreri referitor la problema unirii Bisericii, cu patriarhul Gherman al
II-lea. Împăratul Ioan al III-lea Vatatzes le-a făcut o primire neaşteptată. Prin ei, patriarhul a
trimis papei Grigorie al IX-lea o scrisoare în care îi propunea să se întâlnească şi să discute
problema unirii30. În primăvara anului 1234 au avut loc tratative de uniune religioasă, purtate
la Nymphaion, între legaţii lui Grigore al IX-lea şi Ioan al III-lea Vatatzes, şi încheiate cu un
eşec total31.
Relaţiile dintre cele două Biserici s-au înrăutăţit şi mai mult, mai ales după alianţa
împăratului Ioan al III-lea Vatatzes cu împăratul Frederic al II-lea al Germaniei. Ele au fost
reluate însă după moartea acestuia din urmă, când se părea că sosise momentul prielnic unirii.
În 1254 are loc etapa finală a negocierilor dintre Niceea şi Roma: în schimbul unirii celor
două biserici şi recunoaşterii supremaţiei papale de către patriarhul grec, Vatatzes cere lui
28
Nicolae Iorga, op. cit., pp. 459-460.
29
Ibidem, p. 460.
30
Milan Şesan, op. cit., p. 232.
31
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 170.

9
Innocentius al IV-lea retrocedarea Constantinopolului şi desfiinţarea Imperiului latin.
Tratativele au fost întrerupte prin moartea concomitentă a basileului, a papei şi a patriarhului
grec32.
Sub Teodor al II-lea, relaţiile dintre Niceea şi Roma s-au desfăşurat strict în funcţie de
scopurile politice ale împăratului, căci el privea unirea cu Roma ca un pas înainte către
Constantinopol. De aceea, în anul 1256, Teodor a trimis la Roma doi demnitari în vederea
reluării negocierilor pentru unire. Papa Alexandru al IV-lea (1254-1261) a acceptat bucuros şi
l-a trimis imediat spre Niceea pe episcopul de Orvieto, Constantin. Legatul papal avea
instrucţiuni oficiale şi secrete şi poseda puteri speciale în acest sens (dreptul de a convoca un
sinod, de a-l prezida în calitate de vicar al papei şi de a redacta după voia sa deciziile
acestuia). Misiunea pontificală s-a încheiat cu un eşec total, deoarece episcopul de Orvieto
nici măcar nu a fost primit de împărat, care între timp şi-a schimbat planurile. Aflat pe drum,
în Macedonia, legatul papal a primit poruncă să părăsească teritoriul Imperiului şi să se
întoarcă la Roma, deoarece Teodor se hotărâse să cucerească Constantinopolul singur, fără a
mai sacrifica independenţa Bisericii greceşti33.

CONCLUZIE
Căderea capitalei Imperiului bizantin în mâna latinilor nu a adus nimic bun cu privire la
situaţia Bisericii Ortodoxe, iar crearea la Constantinopol a unei patriarhii latine menite să
înlocuiască Patriarhia ortodoxă a reprezentat în mod tipic comportamentul unui regim de
ocupaţie. Implantată în mod artificial, ea a fost lipsită de la bun început de legitimitate şi de
sprijin popular. Acest episcopat nu avea nici un fel de viabilitate pentru că autoritatea sa
spirituală n-a fost niciodată acceptată de credincioşii locali. În perioada stăpânirii latine,
Biserica romană, departe de a face concesii, n-a manifestat decât o dorinţă deschisă pentru
puterea în planul jurisdicţiei religioase. Grecii au constatat astfel în mod direct ceea ce au
presupus de secole: că în spatele unor argumente teologice se aflau marile ambiţii de
hegemonie ale papalităţii care voia să impună întregii lumi creştine propria voinţă politică şi
concepţia sa în domeniul administraţiei. Dar politica inflexibilă a Bisericii romane în
teritoriile cucerite a anulat toate încercările acesteia de a prinde rădăcini

32
Stelian Brezeanu, op. cit., p. 172.
33
A.A. Vasiliev, op. cit., p. 518.

10
 BIBLIOGRAFIE:
ANGOLD, Michael, Byzantium in exile, în The New Cambridge Medieval History, vol. V:
c.1198-c.1300, Cambridge, 2008.
BĂBUŞ, Emanoil, Aspecte ale istoriei şi spiritualităţii Bizanţului,
http://www.parohiagirona.com/wp-content/uploads/2008/12/Istoria-Bizantului.pdf.
BERNSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria Europei, vol. 2: De la Imperiul Roman la
Europa (secolele V-XIV), ediţia a II-a, Iaşi, 1998.
BREZEANU, Stelian, O istorie a Imperiului Bizantin, Bucureşti, 1981.
BUTNARU, Alexandra, Cruciada a IV-a sau jaful “soldaţilor lui Hristos” împotriva
creştinilor, preluat de pe historia.ro/sectiune/general/articol/cruciada-a-iv-a-sau-jaful-
soldatilor-lui-hristos-impotriva-crestinilor, accesat la 04.05.2020.
DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. IV, ediţie definitivă, Bucureşti, 2001.
IORGA, Nicolae, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia, Bucureşti, 1974.
JACOBY, David, The Latin empire of Constantinople and the Frankish states in Greece, în
The New Cambridge Medieval History, vol. V: c.1198-c.1300, Cambridge, 2008.
POPOVICI, Eusebiu, Istoria bisericească universală şi statistica bisericească, vol. II,
Bucureşti, 1927.
ŞESAN, Milan, Cruciadele, Biserica Ortodoxă şi actualitatea, în „Mitropolia Ardealului”,
tom VI, 1961, nr. 4-6.
VASILIEV, A.A., Istoria Imperiului Bizantin, Bucureşti, 2010.

11