1

UNIVERSITATEA PITEȘTI
ANUL II ISTORIE (2020-2021) - Istoria Artei -Teoria şi Istoria Artei Universale
- 2 ore curs/săptămână (vineri orele 16-18) ;
- 2 ore seminar/săptămână (vineri de la 18-20)

ISTORIA ARTEI

TEORIA ȘI ISTORIA ARTEI UNIVERSALE

ARTA PORTRETULUI ROMAN ‒ caracteristici şi exemple

VOCABULAR
‒ PORTRET = pictură, desen, sculptură, fotografie, etc. care înfățișează figura unei persoane ; prezentare
fizică și morală a unui personaj într-o operă literară, a caracterului cuiva ; chip, figură, imagine a unei
persoane reproduse prin pictură, desen, sculptură, etc.;
– PORTRETISTIC = ramură a picturii, a sculpturii, a fotografiei, etc. care cuprinde genul portretului ;
creaţie literară care cultivă portretul ; care aparţine portretisticii ; privitor la portretistică ; referitor la
portret, la portretistică ; arta literară a portretului ; propiu portretului, portretisticii ;
‒ PORTRETIZA = a realiza un portret ; a face cuiva portretul ; a prezenta aspectul fizic sau moral într-o
operă literară sau epică (fapte, idei, sentimente ; care exprimă în versuri fapte eroice ; epopee) ; a prezenta, a
realiza, în formă de portret, prin mijloace artistice ;
– PORTRETIZARE = acţiune de a reda, de a portretiza şi rezultatul ei, de "zugrăvire"  ; înfăţişare în portret;
reprezentare a unui personaj prin procedee plastice, artistice ;
‒ MIMESIS (lat.: mimesis ; gr.: mimeisthai) = principiu extetic, de origine platoniciană şi aristoteliană,
dezvoltat mai ales în Antichitate, potrivit căreia arta este imitarea realităţii, a realului - mimare, imitaţie ;
formulat de Platon şi Aristotel, MIMESIS a fost adoptat ca un principiu fundamental al esteticii europene
pentru a defini realismul, înţeles ca transfigurare a ceea ce este semnificativ în realitate ;
‒ FIZIONOMIE = totalitatatea trăsăturilor feţei cuiva care determină înfăţişarea, aspectul, expresia ei
particulară ; chip, figură ;
– ICONOGRAFIE = disciplină care se ocupă cu descrierea şi studiul operelor realizate în arta plastică ;
totalitatea imaginilor legate de o anumită temă, perioadă (epocă), problema, subiect, etc.; colecţie de portrete
ale oamenilor celebri ; studiu care descrie şi reproduce opere de artă plastică cu o anumită tematică ;
descrierea icoanelor bisericeşti ; ştiinţa imaginilor produse în pictură, sculptură şi alte arte plastice ; ICONO
(gr.) = imagine, aparenţă, portret, figură, reprezentare ;
‒ ICONOLOG = specialist în iconografie ;
– ICONOLOGIE = ştiinţă care studiază atributele elementelor studiului domeniului iconografiei,
semnificatiile lor, etc, ;

PORTRETUL a cunoscut o mare dezvoltare printre genurile sculpturii, artiștii romani

excelând în abordarea fizionomiei umane. Tratând asemănarea cu fizionomiile modelelor
cu un puternic respect față de realitatea naturală, interpretările personale, ¨creative¨ nu au
depășit decât rareori condiția urmarita a mimesis-ului. Măiestria sculptorilor romani
urmărește tradiția măștilor funerare etrusce, fixarea detaliilor chipurilor, vârsta. Portretele
înscriu la fiecare capitol al genului (cap, bust, bust compozițional sau figura întreagă) un
impresionant de mare număr de opere, dintre care pot fi citate ca reprezentative: portretul
lui Cezar, portretului lui Caracalla, portretul lui Brutus, bustul lui Traian, bustul lui
Commodus, statuia Agripinei („Agrippina capitolina"), etc.

1
 2

Trăsăturile fizionomice, foarte particulare, observarea lor atentă, distincțiile

caracterologice, sublinierea tipologiilor asigură forța celor mai reprezentative dintre
numeroasele portrete romane.

Fizionomia nuanțată face din fiecare portret o sculptură aptă să fixeze asemănarea cu
modelul, nu doar prin recognoscibilitatea trăsăturilor, ci si prin descifrarea caracterului
psihologic, care nu poate fi ascuns spiritului de observație, atât de pătrunzător, al
sculptorului latin. Ceea ce pentru greci, în legătura cu un chip, însemna generalizare și
detașare de biologic și particular, la romani însemna observare, redare a fizionomicului și
particularului cat mai realist..
___________________________________

"IUS IMAGINUM"
imago = portret care se aseamăna mult cu figura persoanei ; "imago" desemna iniţial
(indica, reprezenta) iniţial efigiile turnate în ceara a membrilor decedaţi, din familiile
romane, pentru a păstra urma, imaginea genealogică a stramosilor ;
imagines maiorum = efigiile strămoşilor ; imaginile strămoşilor ; portrete funerare ale
strămoşilor ;
Ius imaginum este un drept recunoscut în societatea romană şi guvernat de nobilimea
romană, de a păstra în incinta casei portrete ale strămoşilor lor.
Aceste portrete, realizate inițial în ceară1 și apoi copiate de-a lungul secolelor în bronz și
marmură, au fost plasate în "ATRIUM" – ATRIUM = curte interioară a caselor,
locuinţelor romane, de obicei înconjurată de un portic acoperit ; spaţiu deschis înconjurat
adesea de coloane ; din lat. atrium ; și cu ocazia sacrificiilor publice și a înmormântărilor,
aceste efigii (măşti din ceară pictate) ale strămoşilor familiei (memoria familiei (fig. 0 a-c =
mască de copil gasită în cimitirul din strada Nicole la Paris ; sec. III-IV d.Hr. ; 0d = mască,
gravură, reprezentare pe un basorelief sepulcral), memoria predecesorilor, înaintaşilor
strămoşilor, erau aduse în momentul procesiunilor, simbolizând, ca și când, aceşti
străbunici ai lor ar fi prezenți la ceremonie. Chiar și femeile puteau purta portrete ale
strămoșilor lor.
În atrium-ul caselor romane, aceste efigii erau ținute în anumite spaţii închise, special
amenajate (nişe-dulapuri din lemn (armaria - în formă de temple) închise cu uşi,
corespunzătoare ‒ ca un arbore genealogic) şi care erau deschise şi prezentate numai în
circumstanțe speciale. Numai etichetele (tituli) care acompaniau aceste dulapuri unde se
aflau efigiile strămoşilor familiei repective erau vizibile în permanenţă pentru vizitatori.

Portretul ca formă de artă a avut o perioadă de mare înflorire în timpul lui Sylla (138-78
î.Hr.; celebru general roman (fig. 1) şi om politic roman), a apărut atunci când
caracteristicile așa-numitului portret republican roman.
___________________________________

1 Plinius cel Bătrân, Istoria naturală, 2 (3-4)..., şi alte surse ;

http://remacle.org/bloodwolf/erudits/plineancien/livre35.htm
2
 3

Portretistica romană

Portretizarea romană este o perioadă importantă în dezvoltarea istorică a artei

reprezentarii portretului. Începând de la originile Romei (753 i.Hr.) si care a durat aproape
cinci secole. portretul roman este caracterizat printr-un realism profund. Unele busturi par
chiar să prezinte semne clinice (de boală, aspecte patologice fizice sau psihice, aspect
bolnăvicios ; care se referă la starea unei boli, suferinţe, anomalii de boală). Multe portrete
romane sunt direct legate de anumite persoane, cum ar fi zei și împărați sau particulari.
Sculptura portretului din perioada Republicană (509 i.Hr.-27 i.Hr.) tinde să fie puțin mai
modestă, realistă și naturală în comparație cu realizările de la începutul epocii imperiale
romane. „Un patrician roman cu busturile strămoșilor săi” (fig. 2 a-c ; Patrician "Togatus
Barberini", marmură, mijlocul I-lui secol î.Hr. ; muzeul Centrale Montemartini, Roma ‒ fost
în colecţia muzeului Capitolini, Roma) poate fi considerat o operă caracteristică acestei
perioade (cca. 30 î.Hr.). "Togatus Barberini" este o sculptură reprezentativă, în marmură,
care descrie un personaj, denumit togatus (personaj înveşmântat cu togă, lat. toga), care
ţine în ambele mâini reprezentarea sculpturală a figurilor strămoşilor lui decedaţi ; este o
reprezentare a practicii funerare, în societatea romană, de a crea măşti ale defuncţilor din
familia personajului respectiv şi de a prezerva astfel imaginea strămoşilor familiei.
Vestimentaţia personajului, toga, este o mantie largă şi lungă, fără mâneci, pe care o purtau
romanii peste tunică, înfăşurată pe corp, pornind de la umărul stâng şi lăsând descoperit
umărul stâng.

În epoca imperială, deși exista adesea reprezentări realiste ale anatomiei umane, sculptura
portretului împăraților romani era în general folosită în scopuri propagandistice și include
mesaje politice, ideologice în ipostază, echipament sau costumul personajului. Deoarece
majoritatea împăraților romani începând de la Augustus au fost divinizaţi, unele imagini
sunt oarecum idealizate.

Ideologie (totalitatea ideilor și concepțiilor filozofice, morale, religioase etc. care reflectă,
într-o formă teoretică, interesele și aspirațiile unor categorii într-o anumită epocă) ;

Originile şi funcţiunile religioase

Potrivit unor specialişti, originea realismului portretelor romane poate fi explicată,
deoarece acestea evoluează din măștile mortuare din ceară. Aceste măști ale defunţilor sunt
păstrate într-un altar domestic, în incinta locuinţelor romane, în atrium, cum am spus puţin
mai devreme. Pe lângă cele în ceară, măștile sunt realizate şi din bronz, marmură și
teracotă. Matrițele pentru măști sunt luate direct după persoana decedată, oferind
istoricilor o reprezentare exactă a trăsăturilor tipice romane.

Politică

3
 4

În timpul Republicii (509-27 î.Hr.), statui în mărime naturală ale politicienilor și

comandanților militari au fost adesea ridicate în locuri publice. O astfel de onoare este
acordată de decizia Senatului, de obicei în comemorarea victoriilor, triumfurilor sau
acțiunilor politice semnificative. Aceste portrete sunt în general însoțite de o inscripție
dedicatorie. Dacă persoana care a fost onorată cu un portret este ulterior găsită vinovată de
săvârșirea unei infracțiuni grave, portretul va fi distrus (damnatio memoriae =
condamnarea memoriei ; ştergerea memoriei).

Aspect social şi psihologic

Dezvoltarea portretului roman este asociată cu un interes deosebit pentru individ, cu
extinderea cadrului social reprezentat (caracterizat). Structura artistică a multor portrete
romane se bazează pe transpunerea clară și riguroasă a caracteristicilor unice ale
modelului, menținând în același timp stilul artistic general specific perioadei respective.
Spre deosebire de portretele grecești antice care rivalizau între ele în idealizare (grecii
credeau că omul bun trebuie să fie frumos), sculptura portretului roman este mult mai
naturală și este considerată în continuare ca fiind una dintre cele mai realiste referinţe ale
acestui domeniu în istoria artei.

Dezvoltare şi evoluţie istorică a portretului roman

Perioada Republicii

Portretistica Romei republicane

Portretul republican roman este caracterizat printr-un verism psihologic expresiv, cu

influențe din portretistica elenistică. Se crede că, iniţial, busturile romane de portret derivă
în parte din măștile mortuare sau comemorări funerare, deoarece romanii de elită afișau
imagini ancestrale (imagini) în atriul casei lor (domus).
VERISMul în arta sculpturală = verismul este preferința artistică a subiectului cotidian
contemporan în locul eroicului sau legendarului din artă și literatură ; este o formă de
realism. Cuvântul provine din latina verus (adevărat).

Câteva exemple de portrete romane caracteristice acestei perioade : fig. 3) = portret de

barbat, expresiv, trăsături accentuate, 60 î.Hr.; fig. 4) = bust verist expresiv de un bărbat în
etate, capul acoperit (capite velato), preot sau pater familias (tatăl familiei, capul familiei,
marmură, mijlocul sec. I î.Hr.; 5) = bust de patrician, Cato cel Bătrân (om politic şi scriitor
roman), sec. I î.Hr., muzeul Torlonia, Roma ; reprezentare hiper-realistă, expresivă,
accentuarea voită a trăsăturilor feţei acestei persoane ; portret psihologic hiper-realist).

Portretizarea în Roma Republicană a fost un mod de a stabili legitimitatea societății și de a

obține statutul prin familia și trecutul cuiva. Datorită faptelor de seamă (deosebite) făcute

4
 5

de strămoșii cuiva, anumite familii romane au avut de câștigat, aprobarea societăţii,

aprobarea publică, etc. Măștile de ceară ale membrilor familiei, sunt reprezentări vizuale
hiper-realiste. Aceste măști au servit ca un fel de palmares familial (succesele, victoriile
obţinute de cineva) și ar putea obține pozițiile descendenților și avantajele lor în societate.

Arta republicană romană este producția artistică care a avut loc pe teritoriul roman în
perioada Republicii, convențional din 509 î.Hr. până în 27 î.Hr.

Dezvoltarea militară, politică și economică a Republicii romane nu a coincis cu dezvoltarea

unei civilizații artistice autonome. În perioada republicană se pot distinge cel puțin trei
momente artistice : primul, ca o continuare a culturii arhaice, unde producția în oraș nu a
manifestat nicio caracteristică stilistică proprie ; un al doilea, legat de cucerirea Greciei și
de sosirea imensei prăzi de opere de artă ; și o a treia fază, care începe în timpul domniei lui
Sylla (138-78 î.Hr.), când au început să apară opere de artă concepute şi realizate în mod
specific romane.

Din 130 î.Hr., prin dictatura lui Sulla și până la primul consulat al lui Cezar din 59 î.Hr.,
Roma și-a dezvoltat propria ideologie politică și culturală.

În acești ani se naște o cultură artistică romană clar identificabilă. Când contactul cu arta a
devenit obișnuit pentru un cetățean roman, a început să se dezvolte noua identitate artistică
„romană” cu caracteristici proprii.

După ce Sylla a ajuns la putere în 92 î.Hr., Roma a văzut cele mai remarcabile inovații în
arhitectură, pictura murală și în formarea portretelor realiste.

Roma Republicană a reprezentat imperfecțiunea în portretizare, aspectul naturalist,

aspectul vizibil, aşa cum artiştii acestei perioade îl vedeau, exprimândul în arta portretistică
aspectul cetăţeanului roman contextual. Deși, bineînţeles existau diferite categorii sociale în
societatea romană a acestei perioade, acest tip de reprezentare fizică realistă şi naturalistă,
a favorizat un sentiment de comunitate, sugerând că, deși existau inegalități sociale
evidente, aceasta nu schimba faptul că erau romani şi care trăiau în aceiaşi societate.

În continuare alte exemple de portrete romane specifice acestei perioade :

Bustul de bronz al lui Lucius Iunius Brutus (fig. 6 a-c), "Capitoline Brutus" de la muzeul
Capitolini (Roma), datat de la sfârșitul sec. IV î.Hr. - începutul sec. III î.Hr. Lucius Iunius
Brutus este fondatorul legendar al Republicii romane şi unul dintre primii doi consuli
romani pentru anul 509 î.Hr.

5
 6

Oratorul, cca. 100 î.Hr. (fig. 7 a-b), o statuie etrusco-romană din bronz care îl înfățișează pe
Aule Metele (în latină: Aulus Metellus), un bărbat etrusc purtând o togă romană în timp ce
se ocupa de retorică; statuia prezintă o inscripție în alfabetul etrusc ; Muzeul Naţional de
Arheologie, Florenţa.

Bustul lui Lucius Caecilius Iucundus (fig. 8), caracterizat prin hiper-realismul său ;
accentuarea realului ; portret psihologic ; turnat în bronz, găsit la Pompei, acum este
păstrat în Muzeul Național Arheologic din Napoli.

Scipio Africanus (fig. 9), bust de bronz, mijlocul secolului I î.Hr.

Scipion Africanul (Publius Cornelius Scipio Africanus) a fost un general și om de stat
roman, născut cca. 236-235 î.Hr., și a murit în 183 î.Hr. Este cunoscut pentru campaniile
sale militare victorioase împotriva cartaginezilor din Hispania, apoi cucerirea Africii de
Nord.

Bust în marmură, numit "a lui Iulis Caesar" – Gaius Iulius Caesar (n. cca. 100 î.Hr. - d. 15
martie 44 î.Hr.) ; această sculptură (fig. 10 a-d) a fost găsită în fluviul Rhône, în localitatea
Arles (Franţa) ; bustul este expus în Muzeul departamental Arles Antic.

Acest bust de marmură, găsit în Rhône în 2007, a fost atribuit lui Iulius Cezar. Acest
„aspect trist”, acest „cap plecat”, această „expresie întunecată” ar putea traduce „influența
portretului grecesc”. Acest bust datează din 46 î.Hr. și reprezintă fondatorul coloniei Arles,
probabil Iulius Cezar.

Bustul lui Cezar descoperit la Arles a făcut să curgă multă cerneală, adică s-s scris mult
despre această sculptură, despre acest bust atribui lui Cezar.

De ce atâta succes pentru acest bust al celui mai faimos personaj al romanilor ? Multe
reprezentări ale lui Iulius Cezar au fost descoperite până în prezent. Dar cea descoperită în
Arles este o reprezentare unică în lume. Istoricii cred că este cea mai veche dintre statuile
lui Cezar și, mai mult, realizată în timpul vieții sale, un portret realist, aspect natural și
expresiv.
În timp ce marile figuri ale Imperiului roman reprezentate în statui sunt atât de des
glorificate și idealizate, acest bust pare să rămână fidel lui Cezar : găsim acolo defectele
sale. Deși acest bust este cel mai vechi cunoscut, se crede că dictatorul avea aproximativ
cincizeci de ani, motiv pentru care observăm ridurile redate de pe frunte, în zona gurii și a
ochilor.
De asemenea, despre Cezar se știa că avea o lipsă de păr, iar statuia reprezintă acest mic
defect, acest detaliu, precum și multe altele, mărul lui Adam, de asemenea, pentru a da doar
câteva exemple.

6
 7

Pentru a verifica dacă acest bust descoperit la Arles l-ar reprezenta într-adevăr pe Cezar,
se poate compara (vizual), de exemplu, cu cel al bustului lui Cezar din Muzeul Antic a de la
Torino (fig. 10 e-h).
În 1825, în timpul săpăturilor pe situl antic al Forumului din Tusculum (veche aşezare în
Latium ; acum nu mai sunt decât ruine, situate la 2 km la sud-est de actualul oraş Frascati,
în provincia Romei), a fost găsit un cap de marmură. Acum se află în Muzeul Arheologic
din Torino. Acesta este bustul cel mai realist al lui Iulius Cezar care a ajuns la noi. Este
datat între 45 și 43 î.Hr.

Arta romană în perioada Imperială

Portretul roman al epocii imperiale include opere create în provinciile romane, combinând
adesea tradițiile grecești, romane și locale, așa cum este cazul portretelor din Fayum.

Portretele de la Fayoum (Madinat al-Fayyum, sau Fayoum), este un oraş din Egiptul actual,
la 100 km, sud-vest de Cairo. Această localitate este contruită pe aşezarea oraşului Shedet,
din Egiptul antic, numit de Grecii antici, Crocodilopolis.

„Portretele de la Fayum” sunt un ansamblu de picturi datând din Egiptul roman executate
în secolul I d.Hr., de la sfârșitul domniei împăratului roman Tiberiu (14-37 d.Hr.), până în
secolul al IV-lea. Acestea sunt portrete funerare pictate, înserate în benzi la nivelul feței
mumiei. Decedatul este reprezentat ca un bust cu fața orientată din față. Descoperirile sunt
numeroase în secolul al XIX-lea (colecții ale lui Henry Salt și Theodor Graf), dar primele
săpături nu au avut loc decât în 1888 la Hawara (fig. 15 a = aşezare arheologică la marginea
oraşului Fayoum ; complex funerar ; desen reconstituire de francezul Jean-Claude Golvin),
sub îndrumarea arheologului britanic William Mattew Flinders Petrie (1853-1942),
descoperind astfel o vastă necropolă, unde au fost găsite mai mult de 146 de portrete pictate
pe sarcofage, datând din perioada romană.
Denumirea de „portrete ale Fayumului” se referă la un tip găsit pentru prima dată în
Fayum, dar au fost găsite exemplare în tot Egiptul (fig. 15 b-c ; b = portretul unui tânăr
numit " Eutichès, sec. II d.Hr, Metropolitan Museum of Art, New York ; c = portret de
tânără femeie, sfârşitul sec. III d.Hr.).
Deși par să iasă în evidență datorită naturalismului lor, aceste „portrete ale Fayumului”
continuă tradiția funerară a Egiptului antic, îmbogățit de influențe străine legate de invazii
și imigrație, grecească, apoi romană în special. Tehnica lor variază, la fel și calitatea
realizării lor.
„Portretele de la Fayoum” sunt singurele exemplare care au supraviețuit din pictura pe
lemn din Antichitate. Acestea sunt cele mai vechi portrete pictate descoperite vreodată.

7
 8

Aceste portrete reprezintă ultima evoluție a sarcofagelor și a măștilor funerare, cu o

influență evidentă a artei romane, și astfel fac posibilă retrasarea evoluției tehnicilor
picturale din epoca ptolemeică și romană și oferă informații despre stilurile și utilizările
vestimentare, tipurile de coafuri, modele de bijuterii, etc., din această perioadă (fig. 15 d =
portret de femeie, foarte frumos coafată şi vestimentată, şi care poartă bijuterii, două
coliere, unul de perle şi ..., şi celalalt este un lănţişor, probabil din aur, şi cercei din perle ;
fig. 15 e = portret de femeie purtătoare de bijuterii, cercei din perle, colier de aur si
vestimentaţie aleasă ; fig. 15 f = portret de bărbat care poartă pe cap o coroană de aur ; fig.
15 g = un alt portret de femeie (distinsă figură), poartă trei rânduri de coliere, cercei din
perle şi aur, extrem de frumos coafată şi care poartă pe cap o coroană din ramuri de aur ;
de asemenea este elegant îmrăcată).
Marea expresivitate a acestor portrete anunță, fără îndoială, arta coptă (a populaţiei
creştine din Egipt în timpul ocupaţiei romane, perioada bizantină şi o parte a perioadei
islamice ; periada de timp între sec. III şi sec. XII) și care este apropiată, am putea spune,
cu ceea ce va fi mai târziu icoana bizantină. Sosirea creștinismului în Egipt, apoi în toată
Africa de Nord, marchează sfârșitul acestei arte, moștenitoare ale tradițiilor vechi de secole
ale Egiptului antic și al cultului morților.
"Portretele de la Fayum" ar fi, prin urmare, un exemplu al sincretismului cultural al
Egiptului în perioada romană, o cultură care combină contribuțiile elenistice și romane și
moștenirea faraonică.
______________________

Dar, apogeul artistic a fost atins, cum se stie, în perioada Imperiului, în timpul domniei lui
Traian (98-117 d.Hr.). Portretele sculpturale, caracteristice acestei perioade, sunt realiste şi
cu tentă de idealizare (înfrumuseţarea realului, a vizualului), iar statuile monumentale
împodobesc cele mai prestigioase clădiri romane, precum şi palatele imperiale şi anumite
case şi vile. Arta statuară romană oferă numeroase portrete de notabili şi politicieni. În
perioada Imperială romană, sculptura este deseori folosită în scopuri propagandistice :
celebrarea victoriilor militare, punerea în scenă a împăratului, etc.

Arta romană în timpul împăraţilor familiei Iulio-Claudiană, formând prima dinastie

imperială romană care a domnit între anul 27 î.Hr. şi 68 d. Hr., între Augustus şi Nero :
1) - Augustus (Caius Octavius) = 27 î.Hr.-14 d.Hr. ;
2) - Tiberius (Tiberius Caesar Divi Augusti Filius Augustus) = 14-37 d.Hr. ;
3) - Caligula (Caius Julius Caesar Augustus Germanicus) = 37-41 d.Hr. ;
4) - Claudius I (Tiberius Claudius Drusus) = 41-54 d.Hr. ;
5) - Nero (Lucius Domitius Ahenobarbus) = 54-68 d.Hr. ;

1) - Epoca lui August (Augustus/Caius Octavius, 27 î.Hr.- 14 d.Hr.) s-a caracterizat prin
faptul, din punct de vedere artistic, tendinţa marcată de un stil de clasicism "academic". În

8
 9

mod deosebit, arta portretului a fost fuziunea tipului oficial privat, într-o manieră de
idealizare a reprezentării sobre.
Această tendinţă artistică clasicizantă (armonie, puritate, sobrietate) domină perioada
domniei lui Augustus (fig. 16 a = « Augustus Bevilacqua », bustul împăratului purtând
coroana civică ; muzeul Glyptothek din Munchen, Germania) care realizează portrete
rafinate, dar cu tentă destul de rece şi academică (solemnă, distinsă, convenţională ;
manieră în artă în care subiectul este tratat în genul studiilor de şcoală de artă academică).
Apar o serie de reprezentări ale împăratuluilui Augustus, cum ar fi în postura de mare
preot voalat (Pontifex Maximus) = sculptura de la Via Labicana (fig. 16 b-f = Muzeul
Palatul Massimo alle Terme, Roma) ; cu platoşă = statuia de la Prima Porta (fig. 16 g-k =,
descoperită în 1863, la Villa Livia (Livia, a 2-a soţie a lui Augustus), în nordul Romei, în
zona numită "Prima Porta" ; conservată la muzeul Vaticanului ; fig. 16 j = replică color,
Ashmolean Museum, Oxford ; fig. 16 k = aşa se prezenta această statuie a lui Augustus în
anul 1870, având în mâna stângă un fel de sceptru ; azi nu mai are această piesă
complementară) = această reprezentare a lui Augustus, atitudinea şi aspectul capului
amintesc sculptura lui Polyclet (Polykleito, sculptor grec din prima parte a clasicismului din
sec. V), "Doryphore", "Putatorul de lance" (fig. 17 ; această statuie a fost găsită la Pompei ;
actual ea este păstrată la Muzeul Arheologic Naţional din Napoli), incarnarea canonului
artistic grec clasic. Acest tip de reprezentare iconografică idealizată (de tip "Prima Porta"),
oficială şi propagandistică, a portretului lui Augustus, difuzată şi imitată de artiştii romani,
contrastează, am putea spune, cu anumite tipuri (feluri, maniere, stiluri artistice) ale figurii
primului împărat roman, care prezintă trăsături personale şi mai expresive şi diversitatea
felului reprezentării părului suveranului roman (pentru aceasta vom vedea câteva exemple,
în continuare).

Există numeroase reprezentări sculpturale ale împăratului Augustus. Portretele sale sunt
inspirate din perioada clasică ; puțin expresive și idealizate, chipul este glorificat, impasibil și
tânăr (tinereţe veşnică), fiind astfel folosit pentru propaganda imperială. Diferențierea
(varietatea) portretelor lui Augustus se face în mod special grație reprezentării părului său şi a
"expresiei psihologice". Există mai multe categorii caracteristice de reprezentări ale lui
Augustus :

- tipul Béziers (Fr.)-Spoleto (It.) (fig. 18 a-b : Augustus = Béziers ; fig. 19 : Augustus = Spoleto) :

- tipul Actium (fig. 20 a-c) ; b-c : Augustus = muzeul Capitolino, Roma) sau Alcudia : aspectul
determinant al expresiei feţei ; linii marcate deasupra nasului şi la gură ; părul buclat, mai mult
sau mai puţin aranjat (pieptănat) ;

- tipul Forbes (fig. 21 a-b ; b : Museum of Fine Arts, Boston, donaţie Edward Waldo Forbes) :
părul este aranjat (pieptănat) numai într-o parte ;

9
 10

tipul Prima Porta (fig. 16 g-k şi 22) şi altele (tipuri portretistice ale lui Octavius Augustus :
http://www.rome101.com/Portraiture/Augustus/) : aspect idealizat ; trăsăturile feţei sunt mai
puţin reprezentate (marcate) ca la tipul Actium ; sprâncene redate "striate"; pieptănătura
părului caracteristică acestui tip (model) ; model (aspect general) posibil inspirat : Doryphore al
lui Polyclet.

Acesta din urmă (tipul "Prima Porta") este cel mai reprezenativ și canonic. Îl reprezintă pe
Augustus ca Imperator în timpul aderării sale la putere, în 27 î.Hr. Înălțimea statuii de 2m 07 și
realizată din marmură albă, a fost descoperită pe 20 aprilie 1863 în vila Livia, Roma. Acum este
expusă la Muzeul Vaticanului din Roma. Există o replică a acestei statui de la "Prima Porta"
comandată de orașul Nîmes (Franţa), un oraș roman antic, și este situată în vecinătatea intrării
numită "Porte d'Auguste" (fig. 23 a-b).

Arta are ca misiune de a ilustra valorile sale, de a exprima dominarea timpului, de a îmblânzi
efervescenţa pasiunilor, arta este armonie, este clasică. Suetonius (cca. 70 d.Hr. - cca. 122 d.Hr.;
istoric, biograf roman : in Viaţa celor doisprezece Cezari) laudă frumuseţea feţei, claritatea
privirii Principelui (Împăratului Augustus), chipul exprimă voinţa de a conduce şi de a domina.
Augustus conciliază în artă tradiţia realistă romană şi frumuseţea idealismului clasic al
Grecilor. Portretul este imaginea idealizată a lui Augustus. Statuile sale, imaginea împăratului
vor impune în Imperiu prezenţa sa simbolică. Figura lui (imaginea, reprezentarea lui) se
supunea normelor canonice imperiale propagandistice. Dar, lucru foarte interesant, trasăturile
figurii lui Augustus pe monede sunt reproduse în mod fidel (fig. 24 a-c ; c = dinar) : pomeţii
proeminenţi, nas bine conturat, părul bine "desenat", reprezentat, în meşe groase ; expresia
feţei, personalitatea ei, este simplificată, de trăsăturile timpului vieţii (vârstă, oboseala morală şi
fizică). Arta oficială participă la definirea imaginii regimului respectiv : frumuseţea, eleganţa şi
marile virtuţi trebuie să se impună în contextul şi inima societăţii Imperiului. Imaginea
Împăratului devine pentru Imperiu, un simbol, o marcă, un brand.

În lucrarea sa, Viața celor doisprezece Cezari, Suetonius oferă o descriere foarte precisă a lui
Augustus :

"Frumusețea sa a trecut prin diferitele etape ale vârstei, păstrându-se în toată splendoarea ei.
Își făcea atât de puțină grijă cu privire la îngrijirea părului, încât ocupa în grabă mai mulți
coafori în același timp, și că uneori când i se tundea barba, sau alteori când era barbierit, fără
ca el să se oprească, în acest timp, să citească sau să scrie. Fie că vorbea, fie că tăcea, fața lui
era calmă și senină. Auguste avea ochi vioi și strălucitori ; a vrut chiar ca oamenii să creadă
că au puterea divină. Când se uita fix, el flata (măgulea, lăuda), decât să-și coboare privirea
ca în fața soarelui. Ochiul său stâng se slăbise din cauza vârstei. Dinții îi erau separați, mici și
neuniformi, părul ușor creț (buclat) și puțin blond, sprâncenele unite, urechile de mărime
medie, nasul acvilin și ascuțit, tenul între maro și alb.".
- Suetonius, Viața celor doisprezece Cezari, LXXIX.

10
 11

_____________________________________________________________

Portretistica lui Tiberius :

2) - Tiberius (Tiberius Caesar Divi Augusti Filius Augustus), a domnit între 14-37 d.Hr.; al
2-lea împărat roman ; fiul lui Tiberius Claudius Nero şi a lui Livia Drusilla :

(fig. 25 a-d ; a = muzeul Luvru ; tip imperium maius : părul aranjat (pieptănat) în meşe
regulate ; acest model (acest tip de reprezentare) a circulat (a fost difuzat) mult în imperiu ;
Imperium maius = Tiberius a primit acest titlu puţin înaintea morţii lui Augustus ; el devine
astfel echivalentul împăratului ; obţine puterea în ceea ce priveşte religia, legile, treburile
militare şi civile ; b = statuie de marmură descoperită în insula Capri, înălţime = 2 m,
păstrată la muzeul Luvru ; c = cap Tiberius, muzeul romano-germanic din Köln, Germania
; d = Tiberius, cap în bronz, muzeul arheologic naţional din Florenţa).

Luăm ca exemplu un portret al lui Tiberius, descoperit la Béziers (fig. 26 a-b) (în sudul
Franţei) în 1844, împreună cu alte sculpturi (portrete) din dinastia Iulio-Claudiene (fig. 27
a-b : Agrippa, Iulia (fata lui Augustus), Octaviu-Augustus, Livia (a 2-a soţie lui Augustus ;
fiica lui Marcus Livius Drusus şi mama lui Tiberius şi a lui Drusus), Tiberius, Antonia (sora
lui Augustus), Drusus cel Tânăr (Iulius Caesar Drusus, fiul lui Tiberius), Germanicus
(Caius Iulius Caesr, general roman, membru al familiei Iulio-Claudiene) ; expoziţie la
Muzeul Biterrois din Béziers = fig. 28 a-b. Astăzi, aceaste sculpturi sunt păstrate
(conservate) la muzeul Saint-Raymond la Toulouse (fig. 29 a-e).

Istoricul grupului de sculpturi de la Béziers :

În aprilie 1844, în inima orașului Béziers, în departamentul Hérault, in casa domnului
Gasc, situată în zona forului antic al orașului, a fost făcută o descoperire arheologică
excepțională : zece capete în marmură au fost extrase din sol, în cursul a câtorva zile.
Fericitul proprietar refuză propunerile de cumpărare ale Societăților Savante din Béziers,
de la Narbonne și Montpellier și decide să le vândă tinerei Societăți Arheologice din Sudul
Franței, cu sediul la Toulouse. Astfel, aceste lucrări completează, din 1845, deja foarte
bogată colecție de portrete din muzeul din Toulouse.
Inițial, acestea nu erau busturi, aceste capete sculpturale au făcut parte din statui întregi.
Acest grup statuar trebuie să fi fost de o mare important la acea vreme, expus în forum,
marea piață publică din vechiul Béziers, în timpul domniilor lui Augustus și Tiberius, în
secolul I d.Hr. Conservarea excelentă a marmurei ne duce cu gândul că aceste statui erau
expuse în interiorul unei clădiri și nu în piață în sine, în aer liber (afară). Partea din spate a
sculpturilor, în spatele capetelor, nu este finisată, ceea ce sugerează că au fost prezentate în
nișe, sau aproape de un zid, de un perete și că nu au putut fi văzute de jur împrejur.

Revenim la portretul lui Tiberius, descoperit la Béziers (fig. 26 a-b) :

11
 12

Acest cap de marmură de Carrara îl reprezintă pe împăratul roman Tiberiu (care a trăit
între 16 noiembrie 42 î.Hr. şi 16 martie 37 d.Hr.).
Această sculptură este datată ca fiind realizată în anul 14 d.Hr., anul când Tiberiu a fost
proclamat împărat. Este unul dintre portretele cele mai bine conservate, exemplu de acest
tip iconografic de la începutul domniei lui Tiberius. Pot fi numărate cu aproximaţie,
paisprezece replici cunoscute al acestui tip, adică, din perioada sosirii pe tron a lui Tiberiu,
prima perioadă de domnie a împăratului Tiberius.
Este de un tip de portret realist care nu scutește defecte fizice spre deosebire de portretele
idealizate care au fost realizate lui Augustus. Aspectul general al "expresiei" feţei lui
Tiberius este destul de rece, atitudine absentă, destul de inexpesivă. Portret caracteristic al
lui Tiberius din prima perioadă de domnia a împăratului.
Detaliile portretelor sunt foarte importante pentru a cunoaşte atât stilul artiştilor romani
anonimi, cât şi anumite caracteritici anatomice şi fizionomice ale lui Tiberius, cum ar fi de
exemplu coafura. Folosirea indicilor capilare, detaliile meşele firelor părului marchează pe
viitor portretele imperiale tuturor perioadelor. În ceea ce priveşte reprezentările
sculpturale ale lui Tiberius au fost clasate în cel puţin şase tipuri diferite în funcţie de
diferenţele stilistice capilare, cum ar fi : tipul Basel ; tipul Copenhaga 623 ; tipul Efez-
München ; tipul Berlin-Napoli-Sorrento ; tipul Chiaramonti ; tipul Copenhaga 624 ; etc.
Începând cu perioada succesiunii lui Tiberius la tronul imperial, stilul portretelor
împăratului sunt în mod evident mai puţin idealizate, în raport cu iconografia lui Augustus,
predecesorului lui. Acest fel de reprezentări par să corespundă cu caracterul lui Tiberius,
pragmatic, puternic, realist, încăpăţânat, uneori rebel.
Portretele lui Tiberius sunt caracterizate printr-o expresie generală din ce în ce mai dură şi
rece, o gură puţin retrasă, buze fine, ochi mari rotunjiţi, o bărbie mică, avansată, fălci
înguste spre bărbie, o frunte înaltă cheală, păr scurt şi drept.
Cu înaintarea în vârstă, trăsăturile îmbătrânirii lui Tiberius sunt reprezentate, cum putem
să vedem, pe portretul de la Nîmes (fig. 30 ; Muzeul Arheologic de la Nîmes, Franţa), datat
din perioada sfârşitului domniei (37 d.Hr.).

Cap reprezentând împăratul Tiberiu în vârstă, cu fizionomie austeră. Fața este slabă și
osoasă, structurată de pomeți și o bărbie bine definită. Expresia severă este întărită de gura
îngustă cu buzele strânse. Coafura, abia detaliată, este organizată în meşe scurte care se
despart într-o mică furcă caracteristică deasupra frunții înalte.

Portretele prinţilor iulio-claudieni succesivi sunt toate foarte bine identificate datorită
caracteristicilor fizice cărora le sunt proprii şi în mod deosebit indiciilor şi detaliilor
coafurilor care permit de a urma etapele evoluţiei lor. Trăsăturile fizice prezente la unul
sau la altul depind de influenţa genetică proprie fiecăruia din familiile, Iulii, Claudii,
Antonii.

12
 13

În timpul dinastiei iulio-claudiene, arta portretului lui Tiberiu păstrează ceva relativ
similar și clasic, în raport cu perioada precedentă a lui Augustus. La fel și pentru
succesorul său, împăratul Caligula.

3) - Caligula (Caius Julius Caesar Augustus Germanicus) = 37-41 d.Hr., este al treilea
împărat roman (fig. 31 a ; bust păstrat la muzeul Luvru), fiul lui Germanicus (Caius Iulius
Caesar) şi al lui Agrippina (fig. 31 b = monedă reprezentând Caligula şi mama sa
Agrippina). A domnit de la 37 la 41, succedând împăratului Tiberiu. Potrivit principalelor
surse referitoare la domnia sa, în special relatările biografului latin Suetonius și ale
istoricului grec Dion Cassius, el a avut mai întâi un început promițător al domniei sale,
timp în care s-a bucurat de o mare popularitate în rândul poporului roman. Cu toate
acestea, el a devenit treptat un împărat autocratic (cu puteri absolute, nelimitate),
abandonând și asasinând pe toți cei care i-au susținut ascensiunea, având în acelaşi timp o
profundă ură față de Senat. Caligula a murit la Roma în 41, asasinat de un grup de
pretorieni (unitate de elită).
Caius Iulius Caesar Germanicus este numele împăratului Caligula. Porecla lui de
"Caligula", înseamnând „sandală mică”, i-a fost dată cu afecțiune în copilărie de soldații
care îl însoțeau pe tatăl său în călătoriile familiei în imperiu.

Portretul literar al lui Caligula

În cartea sa, Viaţa celor doisprezece Cezari, Suetonius ne-a lăsat o descriere cam negativă
despre Caligula :
„Caligula era înalt, un ten livid (palid), un corp neproporționat, gâtul și picioarele destul de
subțiri, ochii adânciţi și tâmplele goale, fruntea largă și sumbră (întunecată, posomorâtă),
părul rar, creştetul capului este chel, restul corpului păros.
În ceea ce privește chipul său, în mod natural îngrozitor și respingător, se străduia să-l facă și
mai oribil, studiind în fața oglinzii toată fizionomia capabilă să inspire teroare și teamă.".

Această descriere fizică dată de Suetonius despre împăratul Caligula este extrem de bogată
și întunecată, negativă : autorul, în lucrarea sa, îl compară cu o capră, monstruos, pentru a
accentua groaza acțiunilor sale comise în timpul domniei sale.

Această descriere nu poate fi luată în mod evident la valoarea reală, este o caricatură
evidentă. Portretul lui Caligula îl cunoaștem datorită busturilor de marmură sau
portretelor monetare (fig. 31 a-b).

Pentru mulți specialişti, la fel ca Nero, dar mult mai mult decât el, Caligula va rămâne în
istorie ca arhetipul (modelul) împăratului nebun, datorită portretul neplăcut (negativ) lăsat
de biografii săi, în special al istoricului Suetonius.

13
 14

Cu toate acestea, dacă o detaliem cu adevărat, această nebunie, prefăcută sau reală,
seamănă mai mult cu o lungă serie de impertinențe și provocări :
Dintre numeroasele exemple referitoare la comportamentul bizar al lui Caligula ne oprim
câteva momente la cel despre Incitatus :
O nebunie numită Incitatus ("Incitatus" era numele calul său vedetă de la cursele de care) :
Calului său preferat Incitatus, pe lângă un grajd de marmură și o iesle de fildeș, i s-a dat o
trupă de sclavi și mobilier. Se spune chiar că a planificat să-l facă consul (pe acest cal), dar,
în realitate, că a vrut cu adevărat sau nu Caligula, să facă un consul din calul său preferat,
este probabil doar o legendă.
Referitor la acest lucru, Suetonius mărturiseşte :
"Cu o zi înainte de jocurile de circ, el le-a ordonat soldaților ca să fie impusă liniştea în jur,
astfel încât nimic să nu-i tulbure odihna calului său Incitatus. Îi făcu un grajd de marmură,
un aşternut din fildeș, huse de purpură și hamuri împodobite cu pietre prețioase. El i-a dat un
palat, sclavi și mobilier, astfel încât cei invitați în numele său să fie primiți în mod grandios.".

Se crede ca s-ar fi întâmplat cu o zi înainte de această presupusă numire, garda sa

pretoriană l-ar fi asasinat pe Caligula.

Portretul lui Caligula în sculptură (31 c-d ; statuie conservata la muzeul Luvru)

Această sculptură a lui Caligula, realizată în jurul anului 40 d.Hr., a fost descoperită la
Roma, pe Muntele Aventino (una dintre cele 7 coline ale Romei). Este păstrata la muzeul
Luvru din Paris. Este sculptata în marmură.

Statuia îl reprezintă pe împăratul Caligula. Realismul sculpturii caracterizează atât

portretul lui Caligula cât şi ansamblul reprezentării statuii. Caligula este așezat, picioarele
sunt încălțate cu sandale, piciorul drept este poziţionat ușor înainte ; brațul său stâng este
pliat spre piept, ţinându-se de pliurile vestimentaţiei. Îmbrăcămintea lui constă dintr-o
tunică cu mâneci scurte și o togă, cu pliuri dense și foarte elaborată, foarte frumos lucrată
sculptural. Capul său se întoarce uşor spre dreapta.
Analizând toate aceste aspecte vizuale reprezentative ale imaginii lui Caligula, constatăm că
această imagine sculpturală a împăratului nu este la fel de urâtă ca în descrierea lui
Suetonius : "avea gâtul și picioarele foarte subțiri, ochii și tâmplele adâncite, fruntea largă,
sumbră și amenințatoare ...", chiar dacă observăm fruntea lui destul de lată, bărbia
pronunţată și gâtul relativ lung.

Carcteristici esenţiale în iconografia portretistică sculpturală a lui Caligula : tinereţea =

fără să fie reluată tradiţia reprezentării lui Augustus de "tinereţe veşnică", numai aspectul
real (adevărat) corespunzător fiecărei etape a vieţii, a vârstei ; un alt tip (aspect) : probabil
o oarecare nebunie aparentă în anumite portrete ale sale de tip "nebun" ; alte caracteristici
proprii ale lui Caligula : ochii reprezentaţi (sculptaţi) spre spatele capului (înfundaţi), gură

14
 15

mică, frunte largă, buze strânse ; dar, uneori, pieptănătura părului, felul de a fi aranjat
părul (şuviţele, meşele) aduc aminte de stilul reprezentărilor portretistice ale lui Augustus.

Dacă comparăm imaginea, portretele lui Caligula atat in arta statuară cât şi reprezentările
pe monede (fig. 31 e) și cu această statuie (fig. 31 f), constatăm că asemănările fizice sunt
apropiate.

4) - Claudius I (Tiberius Claudius Drusus) = a domnit între 41-54 d.Hr. ; este al patrulea
împărat roman al dinastiei Iulio-Claudiene (fig. 32 a ; bust al lui Claudius reprezentat în
Jupiter ; marmura, realizat către anul 50 d.Hr.; Roma, muzeul Vatican).

Născut în Galia, fiul lui Drusus și Antonia cea Tânără (fiica lui Marc Antoniu și Octavia),
este primul împărat născut în afara Italiei. Un copil disprețuit din cauza deficiențelor sale
fizice, neiubit de familia imperială, ținut departe de orice activitate publică. El este singurul
reprezentant adult al dinastiei iulio-claudiene după asasinarea lui Caligula în 41 d.Hr., si
care fost proclamat împărat de către pretorieni.

Neavând experiență politică, dar cultivat, Claudius se prezintă ca un administrator capabil

(fig. 32 b ; bust al lui Claudius purtând "coroana civică"; între 41 şi 54 d.Hr.; muzeul
arheologic din Napoli). Este interesat de afacerile publice, lucrează cu Senatul la legi și
prezidează procesele. Administrarea sa a Imperiului a consolidat centralizarea prin
organizarea de birouri conduse de liberii săi (libert = sclav eliberat care primea cetăţenia
romană, prenumele şi numele stăpânului ; din lat. LIBERTUS). El mărește Imperiul prin
anexarea de noi teritorii, viitoarele provincii Lycia, Mauretania, Noricum și Tracia. În 43, a
început cucerirea Bretaniei, ceea ce i-a adus lui și fiului său porecla de Britannicus.

Viața sa personală nu este foarte fericită : Valeria Messalina (c. 20-48 d.Hr.), a treia soție, îi
dă doi copii, Octavia și Britannicus, dar comportamentul său greșit sau ambiția sa politică,
îl împing pe Claudius să o execute. În a patra căsătorie, se căsătorește cu nepoata sa
Agrippina cea Tânără, care îl face să-l adopte pe Néron. Claudius a murit în 54, otrăvit la
instigarea lui Agrippina, după părerea majorității istoricilor. Nero îl succede.

Slăbiciunile fizice ale lui Claudius și influența atribuită soțiilor și liberilor săi l-au făcut să
fie disprețuit de autorii antici, punct de vedere preluat de istorici până în secolul al XIX-lea.
De atunci, cele mai recente opinii califică aceste judecăți negative și reevaluează importanța
acestui împărat de a-l considera un continuator notabil al Imperiulu predecesorilor săi.

În timpul domniei sale, împăratul a avut o difuzie a imaginii sale proporțional cu statutul
său și, prin urmare, de o magnitudine egală cu predecesorii săi. Pe de altă parte, analiza
acestei colecții de portrete a suferit mult timp din cauza reputației sale foarte negative. Abia

15
 16

la sfârșitul secolului al XX-lea specialiștii au început să reevalueze producția artistică

dedicată acestuia, la egalitate cu alți împărați romani.

Portretele lui Claudius

Monedele sunt sursa principală de informații pentru studiul portretului imperial ; figura
lui Claudius reprezentate pe monede prezintă mai multe caracteristici, o fizionomie foarte
distinctă : calotă craniană voluminoasă, gât puternic, urechi proeminente, pleoape căzute și
buze cărnoase. Aceste detalii fac posibilă identificarea lui Claudius în arta statuară. Mai
mult, capul lui Claudius este de multe ori acoperit cu o coroană civica (fig. 32 a-b), indicând
faptul că venirea lui pe tron a evitat un război civil ; după reprezentarile lui Augustus,
Claudius este cel mai frecvent reprezentat încoronat în sculptura statuară și în arta gliptică
(pe monede, pe medalii, pe pietre pretioase sau semipretioase), dintre toți împărații iulio-
claudieni.

Referitor la portretul lui Claudiu se pot distinge cel puţin trei tipuri oficiale care se succed
cronologic :

- Primul tip este cel din perioada când ajunge împărat, numit și "tip Cassel" (fig. 32 c ;
muzeul arheologic Vaison-la-Romaine, Franţa), de la numele locului de conservare al
exemplarului cel mai reprezentativ. Reprezentarea este foarte juvenilă pentru o persoană
de vârsta sa. Ipoteza deseori avansată este că există o reprezentare oficială care datează
dinaintea preluării puterii, dar nu există nicio dovadă. Aspectul de tip "Cassel" este tipic
portretelor augustene, în special portretelor lui Tiberius din perioada când a ajuns la
conducerea Imperiului.

- Acest prim tip a fost repede înlocuit de un al doilea care a beneficiat de o difuzare foarte
largă, începând cu anul 43. Această reprezentare contrastează puternic atât cu iconografia
lui Caligula, cât și mai mult cu reprezentarea clasică imperială (fig. 32 d-e ; d = muzeul
arheologic Maremma, din Grosseto, Italia ; e = muzeul de la Via Ostiense, Roma), pentru a
trece la o reprezentare realistă a unui om matur cu o înfăţişare atât binevoitoare, cât și
hotărâtoare.

- Un ultim tip este creat la sfârșitul domniei lui Claudius, reprezentarea de la Segusio
(localitate în Italia). Este reprezentat mai în vârstă, cu o meşă frontală mai simetrică (fig. 32
f ; Roma, muzeul Pio-Clementino, Vatican) ; acest portret este apropiat de primele
reprezentări ale lui Nero și, prin urmare, ar putea fi realizat în 50, anul adoptării lui Nero.

Alte caracteristici ale reprezntărilor statuare ale lui Claudius : portretul, faţă realista ; corp
idealizat.

16
 17

În timpul domniei lui Claudius, a existat o adevărată ruptură în raport cu portretul

augustean. El este, de altfel, cunoscut pentru defectele sale fizice și el se va face reprezentat
împreună cu ele. De asemenea, acest lucru trebuie pus în raport cu asasinarea
predecesorului său Caligula, considerat prea tiranic.
Succesorul său (Nero), pe de altă parte, nu va avea această precauție (această prudenţă). El
s-a reprezentat într-un mod total diferit, absolut nicio tradiție aristocratică și foarte
exuberant.

5) - Nero (Lucius Domitius Ahenobarbus) = 54-68 d.Hr. (fig. 33 ; marmură, Roma, muzeul
Palatino) ;

El este al cincilea și ultimul împărat roman din dinastia iulio-claudiană ; a domnit din 54
până în anul 68 d.Hr. În anul 54, i-a succedat unchiului și tatălui său adoptiv Claudius. În
66 a adăugat titlul de Imperator la numele său. El este deposedat de putere în 68 și se
sinucide asistat de scribul său Epafrodit (Tiberius Claudius Epaphroditus).
Deși Seneca a fost tutorele său, el este amintit ca un despot crud, în special pentru că și-a
ucis mama Agrippina în 59 și pentru persecuțiile sale față de creștini. Este renumit pentru
că a construit "Domus Aurea", sau "Casa de Aur" (fig. 34), după incendiul de la Roma din
iulie 64 și pentru că a fost prinț poet, cântăreț și muzician, un mare organizator de
sărbători sportive și artistice (Neronia). De asemenea, este un om cu o ambiție
disproporționată, luptând cu toată puterea împotriva imensei conspirații politice ridicate
împotriva sa. Unii istorici dezbat nebunia, reală sau pusă în scenă, a lui Nero.

Arta revine în timpul lui Nero având aspectul temelor puţin mai personalizate, a viselor,
fugă, de evadăre, pe care clasicismul le-a combătut. Fineţea imaterială este reprezentată în
iconogrfia lui Nero, cu o față umflată, o privire fixă, tulburătoare (fig. 35 a-b; a = portret al
lui Nero tânăr, între anii 54 şi 59 : muzeul Palatino, Roma ; b = portret al lui Nero, între 64-
68 : Worcester Art Museum, în Statele Unite). Realismul intenționează să rupă armonia și
idealizarea clasică, intenționează să se reconecteze cu tradiția romană. Nero vrea să fie el
însuși. Uimitor paradox al acestui om îndrăgostit de teatru care vroia să existe ca individ.
Acceptându-și aspectul, Nero intenționează să deschidă drumul umanismului. Școala de
literatură neroniană (Lucius Annaeus Seneca, filosof, dramarurg roman ; Marcus Annaeus
Lucanus, poet latin) este, de asemenea, marcată de imaginație. Gustul acelei perioade nu
era rodul unei minți bolnave.

Caracteristicile cele mai importante ale reprezentărilor portretelor lui Nero : nu urmează
tradiţia portretisticii augusteene a "tinereţii veşnice", dar portretisica lui Nero urmează
ciclul normal al vieţii, trecerea timpului care-şi lasă amprenta, modelând chipul, urmând
etapele : Nero este reprezentat din ce în ce mai în "vârstă", deşi a murit la doar 32 de ani
(în 68 d.Hr.) ; alte detalii : mai multe modificări importante la nivelul părului (fig. 35 c ; c =
portret al lui Nero, muzeul Glyptothek din München).

17
 18

__________________________________________________________________

Dianstia Flaviilor (69-96 d.Hr.) :

Flavienii sunt o dinastie de împărați romani descendenți din familia Flavii, care au condus
Imperiul roman de la 69 la 96 d.Hr. :

- Vespasian (69 la 79) ;

- Titus (79 la 81) și
- Domițian (81 la 96).

Urmează, după domnia lui Nero, un război civil, în urma căruia predomină dinastia
flaviană. Vespasian recurge apoi la portretul aristocratic ca un angajament politic față de
aristocrație. Este un tip de portret deloc popular, foarte stereotip, dar nu idealizat în mod
special.
Portretul se reînoieşte, în timpul domniei acestui împărat, pe fundalul vechii tradiţii realiste
care se acompaniază cu o multitudine de detalii, pe urmă continuă spre un stil mai sobru în
timpul lui Traian (98-117 d.Hr.) şi Hadrian (117-138 d. Hr.). Caracterul orgolios, distant,
superior, al portretisticii imperiale precedente lasă loc în timpul Antoninilor (96-192 d.Hr.)
a unei expresii mediative, uneori chiar amabilă, sau veselă ; purtarea bărbii devine o modă
în timpul domniei lui Hadrian şi folosirea trepanării irisului ochilor, precum şi meşele
coafurilor sunt foarte lucrate.

Flavii au ajuns la putere în 69, în timpul primului război civil de la începutul domniei lui
Augustus, cunoscut sub numele "Anul celor patru împărați".

Numim cu termenul "Anul celor patru împărați" este perioada cuprinsă între iunie 68 -
decembrie 69 d.Hr., când s-au succedat la conducerea Imperiului roman nu mai puțin de 3
împăraţi înainte ca puterea să fie preluată de Vespasian. Este primul război civil roman de
la domnia lui Caesar Augustus și a urmat după domnia împăratului Nero. Anul celor patru
împărați corespund, în istoria romană, "an 69", numit așa deoarece, în acest an, s-au
succedat patru împărați :

- Galba, succesorul lui Nero, în funcție din iunie 68 - ianuarie 69 ;

- Otho, care a preluat puterea în ianuarie 69 - aprilie 69 ;
- Vitellius, împărat începând din aprilie 69 - decembrie 69 ;
- Vespasian, care a obținut purpura în luna decembrie 69, pentru ca apoi să o țină ferm
timp de zece ani, până în 79.
Galba a fost ales în Hispania, Vitellius de legiuni germanice, Otho de Garda pretoriană din
Roma și Vespasian de legiunile din Est și dunărene.

18
 19

Deși dinastia Flaviilor a durat destul de puţin, mai multe evenimente istorice, economice și
militare semnificative au avut loc în timpul domniei acestei familii.

Revine acestor împărați să restabilească ordinea în finanțele statului, epuizate de Nero și

fasturile lui (mare lux), precum și să șteargă consecințele negative precedente.

- Vespasian (69 la 79) ; "Banii nu au miros" (Vespasian) (fig. 36 a ; bust de marmură,

muzeul Arheologic Naţionbal din Napoli) ;

La 22 decembrie 69, Vespasian a fost încoronat împărat de Senat. El a fondat dinastia

Flaviană, care a fost ulterior succedată de cea a antoninilor. Aceste două dinastii au oferit
Imperiului roman o stabilitate politică de 124 de ani.

Înzestrat cu o inteligență remarcabilă și un puternic sentiment de afaceri, noul împărat a

găsit Roma într-o situație politică și economică catastrofală.

Vespasian se arată a fi la înălțimea sarcinii sale. Sub domnia sa, revolta Iudeii a fost
zdrobită, lăzile Statului (visteria) erau din nou pline și distrugerile legate de războiul civil
au fost reparate. Semn al bunei sănătăți economice a Imperiului roman, sub această
dinastie a fost ridicat Colosseumul (Coloseul) (fig. 36 b), probabil cel mai impresionant
monument antic care a supraviețuit astăzi.

Principiul eredității acestei monarhii care nu își spune numele nu este pus în discuție. Încă
de la început, Vespasian și-a asociat tronul cu cei doi fii ai săi, Titus și Domițian, sub titlul
de Cezar. Acești trei bărbați monopolizează consulatul obișnuit, sub domnia lui Vespasian,
iar fiii săi continuă în timpul domniei lor să-şi atribuie mai mult decât de obicei prestigiosul
consulat.

Sub Vespasian, statutul Prințului este reglementat de o lege numită "lex de imperio
Vespasiani", care specifică puterile împăratului, ieşind din situaţia neclară dorită de
Augustus și contribuind la transformarea Prințului într-un om înzestrat în mod excepțional
cu mai multe puteri, precum şi un magistrat al poporului roman.

O altă evoluţie prinde contur cu Vespasian. Alegând ca dies imperii (adică aniversarea
preluării funcției) ziua aclamării sale de către armată, el legitimează desemnarea
împăratului de către armată. Anterior, Senatul l-a investit pe împărat cu puterile sale și, în
special, cu imperiul său. Prin urmare, dies imperii corespundea acestei cuceriri a puterii.
Vespasian, acționând altfel, deschide ușa către desemnarea împăratului numai de către
armată. Sub următoarea dinastie, Antoninii, Senatul nu mai este decât o cameră de
înregistrare și, ulterior, rolul său a continuat să scadă.

19
 20

Vespasian crește numărul membrilor Senatului, apoi crește și generalizează impozitele și

întărește granițele imperiului. El a restaurat templele sacre la Roma și a construit Forumul
Păcii (fig. 36 c ; 145/85 m), construit între anii 71 la 75, pe care a așezat un templu al Păcii
(aproximativ 34 x 22 m) care conţinea comoara recuperată în timpul capturării celui de-al
Doilea Templu din Ierusalim şi multe alte opere de artă.

De unde vine expresia : "Banii nu au miros":

Vespasian a recurs la inovații veritabile în domeniul fiscal prin crearea unui impozit pe
colectarea urinei, care era la acea vreme singurul agent de fixare pentru coloranții
pânzeturilor : "Fiul său Titus l-a criticat pentru că a impus o taxă pe urină. Vespasian i-a
pus sub nas primii bani pe care i-a primit din taxa pe urină și a întrebat dacă mirosea urât.
Titus i-a răspuns că nu : Cu toate acestea este lichid", a spus Vespasian. Această
conversație a rămas sub forma de proverb „banii nu au miros” și primele toalete publice
din Paris au fost numite vespasiene în memoria acestei celebre inițiative.

Domnia fiului său Titus este scurtă (79-81 d.Hr.), dar populară. Domiţian (81-96 d.Hr.) îl
succede și luptă împotriva senatorilor, stabilește impozite pe clădiri somptuoase, jocuri și
spectacole și crește salariul militarilor. El și-a divinizat predecesorii cu un templu dedicat
lor și a construit Palatul Flavian. Asasinarea sa a pus capăt despotismului său între 89 și 96.
Dinastia Antonină i-a succedat flavienilor.

Reprezentarea iconografică a lui Vespasian (fig. 36 d-h) = caracteristici :

- 2 tipuri portretistice Vespasian mai tânăr și Vespasian mai în vârstă, după aderarea sa la
titlul de împărat ;
- aspect realist, fără idelizări ;
- aspect militar ;
"Vespasian avea o statură pătrată, membre solid construite, o față care părea contractată
de efort; de aceea, un glumeț, căruia i-a cerut să facă un cuvânt pe seama lui, a răspuns
foarte spiritual:" O voi face când veți fi terminat să vă ușurați burta "(Suetonius). Dacă
este întotdeauna bine dispus, dacă îi place să glumească, chiar și pe cheltuiala sa, este totuși
un om de ordine, metodic și tenacitate. .

Vespasian avea o figură pătrată, membre viguroase și trăsături parcă marcate de efort,
stare de oboseală.

- Titus (79 la 81 d.Hr.) (fig. 37 a ; cap colosal provenind de la o statuie înaltă de 3,20 m ;
păstrată la muzeul Glyptotheka din Munchen, Germania) ; al doilea împărat roman al
dinastiei Flaviilor ;

20
 21

Titus (în latină: Imperator Titus Caesar Vespasianus Augustus) (30 decembrie 39 - 13
septembrie 81), aparținând dinastiei Flaviilor, a domnit între 79 și 81. A rămas celebru
pentru cucerirea Ierusalimului, în 70 d.Hr.. Pentru a comemora această victorie, fratele său
Domițian, devenit împărat la moartea sa, va ridica Arcul lui Titus (la Roma ; construit
după 81 d.Hr.) (fig. 37 b), care este încă în stare bună de păstrare.

Carierele politice ale tatălui și ale fiului au cunoscut un impuls simultan și au urmat o
evoluție paralelă.

Suetonius afirmă că Titus era un adevărat "susținător al împăratului".

Titus era un prinţ cu o reputaţie proastă : înainte ca el să ajungă împărat, Titus a

manifestat o nepăsare, o lăcomie și o cruzime de neegalat, ceea ce a augurat (a prezis) prost
comportamentul viitorului împărat.

Poporul roman l-a asimilat cu Nero pentru că iubea lumea divertismentului, fiind foarte
generos cu cântăreții și actorii care-i alcătuiau anturajul. În timpul domniei tatălui său, el a
monetizat hotărârile și a încercat să obțină un profit dubios din afacerile de care se ocupa,
toate acestea pentru a trăi în lux și pentru a oferi petreceri somptuoase și scumpe.

De aceea, reputația lui Titus a fost pătată atunci când tatăl său a murit în iunie 79. Toată
lumea se aștepta la cel mai rău din partea lui Titus. Moartea lui Vespasian la 24 iunie 79 i-a
schimbat radical personalitatea lui și percepția pe care o avea poporul roman despre el. În
timpul scurtei sale domnii de doi ani, Titus s-a dovedit a fi un prinț ideal atât prin metodele
sale de guvernare, cât și printre supușii săi.

Probabil că Titus a fost profund marcat de moartea tatălui său, deoarece peste noapte
greșelile sale se estompează în fața "celor mai rare virtuți" (înclinaţii, calităţi morale).
Poate că a înțeles importanța dinastiei flaviene şi a rolului de împărat.

Reprezentarea iconografică a lui Titus (fig. 37 c-e) = caracteristici :

- Asemănare cu tatăl său Vespasian ;

- Anumite idealizări portretistice, în special la păr.

- Domițian (81 la 96) (fig. 38 a ; bust, muzeul Luvru) ; al treilea împărat al dinastiei
Flaviilor ;

Domițian, născut sub numele de Titus Flavius Domitianus la 24 octombrie 51 și murit la 18

septembrie 96 d.Hr. la Roma, a fost imparat de la 81 până la moartea sa în 96 d.Hr.. El este

21
 22

al treilea și ultimul reprezentant al dinastiei Flaviilor. La moartea sa, el a purtat titlul de

"Imperator Caesar Domitianus Augustus Germanicus".
Tinerețea lui Domițian se desfăşoară în umbra fratelui său Titus, care a câștigat faimă
militară în timpul primului război iudeo-roman și apoi i s-au încredințat funcții importante
sub domnia tatălui lor Vespasian. În 79, odată cu moartea lui Vespasian, Titus este cel care
ajunge la tron. Împotriva tuturor așteptărilor, domnia sa a fost scurtă și la 14 septembrie
1981, Domițian a fost aclamat împărat de Garda Pretoriană. Este începutul unei lungi
domnii de cincisprezece ani, o longevitate pe care doar Augustus și Tiberius au depășit-o
până atunci.

În calitate de împărat, Domițian întărește economia prin reevaluarea monedei romane,

reorganizarea apărării frontierei și lansarea unui ambițios program de construcție la
Roma. Politica sa externă este marcată de campaniile militare în Bretania și de războaiele
împotriva germanilor și dacilor. Se știe, de asemenea, că i-a exclus din Roma pe filosofii,
inclusiv pe Epictet (50-125 sau 130 d.Hr.; a fost un filosof al şcolii stoice, fondată Zenon de
Kition), care erau adversari ai regimului.

Guvernarea lui Domițian, în special politica sa de centralizare, prezintă multe semne de

despotism. Domițian se vede ca pe un nou August, un despot luminat al cărui destin este să
ghideze poporul roman într-o nouă epocă de aur. Această imagine este transmisă prin
propagandă dezvoltată la nivel religios, militar și cultural. De fapt, Domițian este popular
printre oameni și armată, dar este considerat un tiran de către senatori cărora le-a lăsat
doar resturi de putere (puteri limitate).

Domnia lui Domițian s-a încheiat în 96, când a fost asasinat de membrii curții. Nerva i-a
succedat în aceeași zi. După moartea sa, Senatul a fost lovit de "damnatio memoriae" în
timp ce istorici precum Tacitus, Pliniu cel Tânăr și Suetonius au publicat versiuni ale
istoriei romane unde a fost descris ca un tiran crud și paranoic. Istoricii moderni au
reabilitat domnia lui Domiţian, ale cărei agende politice, economice și culturale au favorizat
o epocă înfloritoare pentru Imperiul roman.

Suetonius face următoarea descriere a lui Domițian, prezentându-i fizicul la 18 ani și în

ultimii ani ai vieţii :

„Domițian este înalt, puţin roşu la faţă, ochii mari, dar privirea slabă. În plus, exteriorul său
este frumos și plăcut, mai ales în perioada tinereții ; cu toate acestea, degetele de la picioare
sunt prea scurte. Mai târziu devine chel, burta îi crește, iar picioarele, după o lungă boală,
devin foarte subțiri." (Suétone (traducere de M. Cabaret-Dupaty, 1893, Vie de Domitien,
XVIII, 1).

22
 23

Portretul lasă o impresie de vigoare fizică și amintește de frumusețea pe care Suetonius o

subliniază la Titus și calviţia (chelia) lui Vespasian. Domițian este foarte sensibil de acest
lucru, încearcând să o ascundă sub peruci. Potrivit lui Suetonius, el chiar a scris o carte
despre acest subiect pentru un prieten : Despre întreținerea părului. Este poreclit de poetul
satiric Juvenal "Nero chel".

Reprezentarea iconografică a lui Domiţian (fig. 38 b-f ; f = Domiţian împărat, pictură de

Domenico Fetti (1589-1623 ; pictor italian baroc), muzeul Luvru) = caracteristici :

După moartea sa, Domiţian a primit "damnatio memoriae" (condamnarea memoriei), deci
mai multe dintre portretele sale au fost distruse.
- Unele dintre portretele lui Domiţian au fost făcute după vechi portrete ale lui Nero ;
- Din punct de vedere icinografic Domiţian este diferit de tatăl și de fratele său în
aranjamentul coafurii părului, asemănător tipului lui Nero.

_____________________________________________________

Dinastia Antoninilor (96-192 d.Hr.)

Antoninii sunt o dinastie de împărați romani care au domnit între 96 și 192 d.Hr. Primii
cinci împărați ai epocii de aur a antoninilor intră în istorie sub numele de "Cinci împărați
buni", expresie inventată în 1503 de gânditorul umanist Machiavelli (1469-1527) și preluată
în cartea Istoria decadenței și căderea Imperiului roman de către istoricul Edward Gibbon în
1776 pentru a desemna pe Nerva, Traian, Hadrian, Antoninus Pius și Marcus Aurelius a
căror domnie marchează apogeul Imperiului roman care nu va fi niciodată mai bogat și
pacificat că în această perioadă.

- Nerva (96-98 d.Hr.) ;

- Traian (98-117 d.Hr.) ;
- Hadrian (117-138 d.Hr.) ;
- Antoninus Pius (138-161 d.Hr.) ;
- Marcus Aurelis (161-130 d.Hr.) ;

23
 24

Sub dinastia Antoninilor, apare un portret desăvârşit, realist, personalizat, aspect

psihologic idealizat = apogeul portretisticii romane in timpul domniei lui Traian (98-117
d.Hr.).
_________________

Bibliografie

- Plinius cel Bătrân, Istoria naturală, XXXV, 2-6 ;

- Polybe, Istorii, I, VI, 53 ;
- Ch. Badel, La Noblesse de l’Empire romain. Les masques et la vertu, Seyssel, 2005 ;
- M. Conventi, Il potere delle « imagines » : propaganda pubblica e privata nella piazza
forense, dans Serta antiqua et mediaevalia, 11, Gênes, 2008, p. 257-263 ;
- F. Dupont, « Les morts et la mémoire : le masque funèbre », La mort, les morts et l ’au-
delà dans le monde romain (Actes du colloque de Caen, 20-22 nov. 1985, Caen), éd. F.
Hinard, 1985, p. 167-172 ;
- J. Feifer: The Roman emperor portrait. Some problems in methodology. In : Ostraka. Rivista
di Antichità. 5, (1998) 45-56 ;
- F. Lucrezi, « Ius imaginum », « nova nobilitas », Labeo 32, 1986, p. 131- 179 ;
- L. Nista, Ius Imaginum and Roman Portraiture, în Roman Portraits in Context. Imperial
and Private Likeness from the Museo Nazionale Romano, Roma, 1988, p. 33-35.
- Ranuccio Bianchi Bandinelli, Il ritratto nell'antichità, Roma, 1965 (extras din vol. VI
Enciclopedia dell'Arte Antica Classica e Orientale) ;
- N. Zadoks-Josephus Jitta, Ancestral Portraiture in Rome and the Art of the Last Century of
the Republic, Amsterdam, 1932.
http://www.stadtarchaeologie.de/museum/sonderausstellungen/kaiserportraets/7
http://coinportraitcard.blogspot.com/

- Jean-Charles Balty, Portraits impériaux de Béziers  : le groupe statuaire du forum,

Toulouse, Musée Saint-Raymond, 1995 ;
______________________________________________________________

24