SARMAŢII ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

Sarmaţii, popor de origine iraniană1, numiţi iniţial de autorii greci Sauromatai şi mai
târziu Sarmatai, iar de cei latini Sarmatae, făceau parte din ramura vestică a populaţiilor
iraniene şi erau contemporani şi strâns înrudiţi cu sciţii. Încă de la început ocupau o regiune
foarte întinsă, incluzând piemonturile Urailor de sud, bazinele râului Uralilor de sud,
bazinele râului Ural şi al fluviului Volga (cursul inferior) şi interfluviul Volga-Don2.
Sarmaţii au reprezentat una din principalele forţe politice şi militare din stepele nord-
pontice şi cele de la est de Don de-a lungul mai multor secole. Ei au jucat un rol important şi
în istoria spaţiului de la est de Carpaţi din primele secole d.Chr. În ultimele secole a. Chr.,
primele secole p. Chr., aceştia au supus imensul spaţiu cuprins între Munţii Urali şi Dunăre,
devenind principala putere a periferiei sud-estice a lumii antice europene. Ei au pătruns în
Caucazul de Nord şi au ocupat regiunea Kuban, nordul şi nordvestul Mării Negre şi Câmpia
Pannonică. Sarmaţii au participat la numeroase evenimente politico-militare care au avut loc
pe parcursul ultimelor secole a. Chr. – primele secole p. Chr. în acest imens spaţiu, fiind şi
unii dintre cei mai redutabili duşmani ai Imperiului Roman. Începând din secolele III-II a.
Chr., odată cu intensificarea expansiunii sarmatice spre vest şi până la apariţia goţilor în
nordul Mării Negre la mijlocul secolului III p. Chr., sarmaţii au constituit forţa dominantă în
stepele euroasiatice3. Începând cu secolul I d.Chr. sarmaţii au constituit, alături de geto-daci,
cu care au coabitat peteritoriile est-carpatice şi s-au influenţat reciproc, principala forţă
politico-militară din regiune şi o barieră în faţa expansiunii romane 4.
Interesul autorilor antici, mai ales al romanilor, pentru sarmaţi a fost determinat de
faptul că ei reprezentau un pericol pentru liniştea imperiului. Ei ne-au prezentat portretul
fizic, trăsăturile de caracter, organizarea militară, dar foarte puţine aspecte din viaţa
spirituală. De aceea, principala sursă în studiul de faţă o reprezintă materialul arheologic. În
plan arheologic, primii arheologi şi istorici care i-au identificat pe sarmaţi prin descoperirile
arheologice din 1900 la răsărit de Don au fost Gorodkov şi Rostovzeff. Cercetările au fost
continuare de Grakov, Paul Rau, K.F. Smimov care au stabilit cronologic şi zonele de
răspândire ale cultelor sarmatice. La noi în ţară, Vasile Pârvan a fost primul care a menţionat
pericolul sarmatic asupra geţilor în secolul I î.e.n., comparându-1 cu cel al celţilor, bastarnilor
din perioadele anterioare. Cel care a studiat în profunzime materialul arheologic sarmatic,
datând prezenţa sarmaţilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic, stabilind raporturile dintre
aceştia şi populaţia autohtonă este Gh. Bichir. În Republica Moldova sinteza tuturor
descoperirilor de acolo şi raportarea lor cu cele din teritoriul Rusiei şi uneori cu cele din
teritoriul României a fost făcută de Vasile Grosu5.
Primele menţiuni istorice despre sarmaţi ni-i arată, în secolul al V-lea inainte de
Christos, la răsărit de Don. Într-a doua jumătate a secolului al III-lea, tot înainte de Christos,
ei ocupă ţinutul dintre acest fluviu şi Nipru. Înaintarea spre apus, spre Dacia, are loc abia

1
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I: Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun
(1432), ediţia a V-a revăzută şi adăogită, Bucureşti, 1946, 208.
2
Istoria românilor, vol. II: Daco-romani, romanici, alogeni, Bucureşti, 2001, p. 663.
3
Vitalie Bârcă, Istorie şi civilizaţie. Sarmaţii în spaţiul est-carpatic (sec. I a.Hr.-începutul sec. II p.Hr.), Cluj-Napoca,
2006, p. 17.
4
Idem, Sarmaţii - aliaţii dacilor în războaiele contra Romei, în Eugen S. Teodor, Ovidiu Ţentea (ed.), „Dacia Avgvsti
Provincia. Creearea provinciei”, Bucureşti, 2006, p. 3.
5
Livia Liliana Sibişteanu, Izvoarele literare şi arheologice despre cultele şi credinţele sarmaţilor (Complexe arheologice),
în „Carpica”, nr. XXVIII, 1999, p. 50.
spre sfârşitul primului secol înainte de Christos6. Pătrunderea sarmaţilor pe teritoriul de la
vest de Don a început încă din secolul III a. Chr. şi consta în incursiuni de jaf, iar ocuparea şi
stabilirea efectivă în acest spaţiu a avut loc doar din secolul II a. Chr. Către sfârşitul secolului
I a. Chr., sarmaţii ocupau tot teritoriul cuprins între Don şi Nipru. În secolul I a. Chr. ei
pătrund şi în spaţiul de la vest de Bug, iar între sfârşitul aceluiaşi secol şi prima jumătate a
celui următor îl ocupă definitiv. Destrămarea regatului lui Burebista, după moartea acestuia
şi înfrângerea suferită de către geto-daci şi bastarni în faţa romanilor în anul 28 a. Chr. au
facilitat atât ocuparea acestei regiuni, dar şi a celei de la vest de Nistru, de către sarmaţii. Tot
începând de acum sarmaţii, în alianţă cu geto-dacii, efectuau incursiuni la sud de Dunăre,
deranjând tot mai mult puterea crescândă a Romei în regiune, iar spre mijlocul secolului I p.
Chr., sarmaţii iazigi ocupă spaţiul dintre Tisa şi Dunăre. Ocuparea întregului spaţiu nord şi
nord-vest pontic de către sarmaţi a pus bazele formării Sarmaţiei Europene, care a avut loc în
câteva etape şi nu reprezintă, în sine, o acţiune rapidă, ci un proces îndelungat şi complex7.
Una din primele relatări care fixează ciocnirirea dintre sarmaţi şi romani la Dunăre
apare în Istoria romană  a lui Dio Cassius. Din paginile acesteia aflăm că în anul 16 î.Chr.
consulul L. Tarius Rufus a respins şi alungat în stânga Dunării pe sarmaţii care trecuseră
acest fluviu şi atacaseră posesiunile romane. Acelaşi autor ne relatează că, în perioada
revoltei din Pannonia şi Dalmaţia, A. Caecina Severus, comandantul armatei romane din
Moesia, care lupta în anul 6 d.Chr. împotriva ilirilor şi pannonilor, „s-
a reîntors în  Moesia,  unde năvăliseră dacii şi sarmaţii”. La rândul său, Florus, referindu-se la
evenimentele din primii ani ai secolului I d.Chr., ne relatează că a avut loc o campanie
militară romană, condusă de Cn. Cornelius Lentulus, împotriva sarmaţilor la Dunăre.
Pericolul permanent din partea sarmaţilor, la începutul secolului I d.Chr., este relatat de
Ovidiu,care, fiind exilat la Tomis (anii 8-18 d.Chr), îi menţionează pe sarmaţi ca pe o
prezenţă stabilă la Dunărea de Jos încă din primul deceniu al secolului I d.Chr8.
După zece ani de la evenimentele din anul 92 d.Chr., în care au fost implicaţi
iazigii,sarmaţii roxolani, locuitori ai stepelor nord şi nord-vest pontice, au luat parte în
primul război daco-roman ca aliaţi ai celor dintâi. O dovadă în acest sens sunt mai multe
scene de pe Columna lui Traian pe care sunt reprezentaţi călăreţii sarmaţi roxolani şi
inscripţia de la Adamclisi (Tropaeum Traiani) unde sunt menţionaţi sarmaţii [devicto exerc]itu
D[acorum et Sarmata]rum… Atacul dacilor şi roxolanilor a avut loc în iarna anului 101-102
d.Chr. şi a constat într-un atac algarnizoanelor romane din castrele Moesiei Inferior. Invazia
coaliţiei antiromane sfârşeşted ezastruos, aceştia fiind învinşi de forţele romane conduse de
Traian însuşi. În urma invaziei şi luptelor din Moesia a fost luat prizonier Callidromus.
Dintr-o scrisoare a lui Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian, aflăm că acesta a fost sclavul
lui Laberius Maximus, guvernatorului Moesiei Inferior din anii 101-102 d.Chr. Callidromus a
fost luat prizonier de către Susagus şi dus la Decebal, care l-a trimis mai apoi în dar lui
Pacorus, regele parţilor. Solii ce l-au dus în dar pe Callidromus regelui part au străbătut
lungul drum, cel mai probabil, pe la nordul Mării Negre, prin teritoriile locuite de sarmaţii
roxolani, aorşi, siraci şi alani, care mai mult ca sigur erau favorabili lui Decebal. În ceea ce-l
priveşte pe Susagus acesta a fost, cel mai probabil, o căpetenie sarmată, a cărui nume era
prea bine cunoscut împăratului pentru ca Pliniu să-i mai menţioneze rangul9.

6
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 207.
7
Vitalie Bârcă, Istorie şi civilizaţie. Sarmaţii ..., p. 17.
8
Idem, Sarmaţii - aliaţii dacilor ..., p. 3.
9
Ibidem, p. 18.
 Rolul jucat de sarmaţi în dezvoltarea spaţiului est-carpatic face ca studierea istoriei şi
culturii acestora să fie actuală. Nu mai puţin importante sunt aspectele legate de caracterul şi
perioada pătrunderii sarmaţilor în regiunea est-carpatică, problema cronologiei şi
periodizării culturii sarmatice din spaţiul dintre Carpaţi şi teritoriul imediat din stânga
Nistrului, cercetarea minuţioasă a perioadelor de dezvoltare ale culturii sarmatice, relaţiile
cu geto-dacii şi cercetarea asemănărilor şi deosebirilor dintre cultura sarmaţilor din spaţiul în
discuţie şi cea a celor din nordul Mării Negre şi din regiunea de la est de Don. Rezolvarea cu
succes a tuturor acestor probleme legate de istoria şi cultura sarmaţilor depinde de nivelul de
cercetare al culturilor sarmatice din întregul spaţiu locuit de aceştia de-a lungul secolelor.
Revenind la spaţiul cuprins între Carpaţi şi bazinul Nistrului trebuie precizat că, deşi
numărul descoperirilor sarmatice datate în intervalul cuprins între secolul I a. Chr. –
începutul secolului II p. Chr. şi a lucrărilor dedicate acestora este destul de mare, la ora
actuală nu există nici o lucrare care să adune la un loc toate aceste descoperiri. Mai mult
decât atât, nu există nici o analiză amplă a tuturor categoriilor de materiale, dar nici o
abordare care să corespundă noilor cunoştinţe din domeniu10.
Descoperirile arheologice ne arată că atât în regiunile extracarpatice, cât şi în cele
vestice, sarmaţi au convieţuit cu daco-carpii şi s-au influenţat reciproc. Această înrâurire a
fost profundă, fapt care face ca la un moment dat obiecte specifice numai daco-carpilor sau
numai sarmaţilor să devină bunuri culturale comune. Treptat, sarmaţii au fost asimilaţ de
populaţia băştinaşă, ei contribuind în mare măsură la formarea culturii Sîntana de
MureşCemeakov11.
Materialul descoperit în complexele arheologice reprezintă principala sursă de
cercetare a credinţelor şi cultelor sarmaţilor. Necropole şi morminte izolate au fost cercetate
în spaţiul carpato-danubianopontic în 195 puncte. Acestea sunt răspândite în zonele de
stepă, rar în terenuri accidentate de la marginea câmpiilor, ca de exemplu la Iveşti, Poieneşti,
Unteşti. În Transilvania, Oltenia, V. Munteniei nu s-au descoperit morminte sarmatice.
Mormintele sarmatice sunt de două tipuri: tumulare şi plane. În ambele tipuri de morminte
s-a constat practicarea ritualului înhumării. Inventarul mormintelor sarmatice din spaţiul
carpato-danubiano-pontic este mult mai sărac decât cel din mormintele din Rusia şi este
reprezentat de ceramică, arme, unelte, obiecte de îmbrăcăminte, oglinzi, clopoţei, podoabe,
obiecte cu valoare de talisman, ofrande de. animale şi foarte rar monede. Prezenţa acestor
materiale în morminte este legată de credinţa acestor neamuri în nemurirea sufletului, de
diferite culte, de magie şi vrăjitorie. Necropolele şi mormintele constituiau pentru sarmaţi
locuri unde se săvârşeau ritualurile funerare legate de cultul strămoşilor şi, în paralel cu
acestea, cele legate de cultul solar, al focului, al fertilităţii şi fecundităţii 12.
În ceea ce priveşte amenajarea mormintelor aceasta nu se deosebeşte de cea a
mormintelor din restul teritoriului locuit de sarmaţi. Printre materialele utilizate, cel mai
frecvent se numără lemnul, coaja de copac, stuful, iarba şi vreascurile. În unele morminte,
sub craniul defuncţilor au fost surprinse urmele unor perne vegetale. În câteva cazuri la
amenajarea mormintelor a fost utilizată şi piatra. La fel ca şi în restul teritoriului locuit de
sarmaţi şi în cel est-carpatic s-a putut constata că mormintele cu o amenajare mai complexă

10
Idem, Istorie şi civilizaţie. Sarmaţii ..., p. 18.
11
Livia Liliana Sibişteanu, op. cit., p. 52.
12
Ibidem, pp. 53-57.
(sicrie, sicrie-coveţi, sarcofage etc.) sunt specifice păturii bogate a societăţii sarmatice, lucru
confirmat, în multe cazuri, de bogatul mobilier funerar13.
Trăsăturile caracteristice ale mormintelor sarmatice din Muntenia, laolaltă cu
deosebirea faţă de relatările izvoarelor narative sau descoperirile sarmatice din alte zone, au
condus-o pe Liana Oţa la ipoteza că sarmaţii din Muntenia se aflau sub control roman. În
absenţa relatărilor antice, este greu de precizat ce înseamnă mai exact acest control. Pare
puţin probabil că aceştia sunt sarmaţii care se plângeau de micşorarea stipendiilor, la
începutul domniei lui Hadrian. Este posibil să fie vorba de comunităţi, păstori nomazi
consideră C. C. Petolescu, care nu aveau veleităţi războinice şi deci nu puteau pune în pericol
provinciile romane. L. Petculescu consideră chiar că inventarul neobişnuit de sărac al
mormintelor sarmatice descoperite în Muntenia exprimă un statut social inferior, datorat
controlului roman. Totuşi, problema nu poate fi pusă atât de tranşant, având în vedere două
aspecte. Primul dintre aceste aspecte se referă la faptul că morminte având ca inventar piese
sarmatice (clopoţei, mărgele de lapislazuli, oglindă cu tamga) şi care nu se raliază regulii de
modestie amintite au fost descoperite în necropole de pe teritoriul Imperiului roman -
Callatis. Cel de-al doilea aspect este unul deocamdată ipotetic: într-o zonă de încadrat în
tipul 3 propus de Groenman-van Waateringe, care nu a putut fi permanent anexată
Imperiului roman (aşa cum este şi Muntenia), contactele au fost menţinute probabil cu elitele
locale, după modelul altor zone din Imperiu sau al altor societăţi, din perioada modernă şi
contemporană. Aceste comunităţi sarmatice erau probabil supravegheate de trupele romane,
în cadrul măsurilor mai largi, luate pentru supravegherea generală a Munteniei14.
Una dintre cauzele ce a stat la baza relaţiilor economice dintre geto-daci şi sarmaţi a
fost şi sarea a cărei zăcăminte sunt extrem de numeroase în Dacia. Ţinând cont de faptul că
sarmaţii erau un popor nomad ce aveau ca principală îndeletnicire creşterea animalelor,
pentru care sarea este extrem de necesară, dar şi importanţa pe care o avea aceasta la
conservarea cărnii şi prelucrarea pieilor de animale, credem că acest aliment a constituit un
produs care a contribuit, poate, cel mai mult la stabilirea unor relaţii economice între geto-
daci şi sarmaţi. Aşezarea sarmaţilor în spaţiul locuit de geto-daci s-a făcut cu asentimentul
populaţiei locale, cu care noii veniţi au coabitat pe aceste teritorii şi s-au influenţat reciproc.
Relaţiile între geto-daci şi sarmaţi, care au fost atât de natură economică, cât şi politico-
militară, au dus la constituirea unor alianţe între aceştia, consemnate atât de izvoarele scrise,
cât şi de Columna lui Traian şi Trofeul de la Adamclisi15.
Raporturile dintre daci şi sarmaţi au fost uneori exagerate, considerându-se că între ele
s-ar fi ajuns la un amestec cultural mai mare decât a fost în realitate. Numai în zona iazigă
din vest s-a ajuns într-adevăr la o convieţuire a celor două populaţii în aceleaşi aşezări. Dar
fenomenul a fost posibil numai datorită procesului de sedentarizare la care au fost supuşi
iazigii. Situaţia este cu totul diferită în teritoriile extracarpatice, unde dacii liberi şi sarmaţii
rămân separaţi până în secolul al IV-lea, când procesul de aculturaţie din perioada migraţiei
gotice topeşte într-o singură cultură (cultura Sântana de Mureş) toate populaţiile din zonă 16.

BIBLIOGRAFIE:

13
Vitalie Bârcă, Istorie şi civilizaţie. Sarmaţii..., p. 264.
14
Liana Oţa, Sarmaţii din Muntenia şi Imperiul Roman, în „Analele Banatului”, s.n., Arheologie-Istorie, nr. XV, 2007,
p. 53.
15
Vitalie Bârcă, Istorie şi civilizaţie. Sarmaţii..., p. 270.
16
Istoria românilor, vol. II, p. 678.
 *** Istoria românilor, vol. II: Daco-romani, romanici, alogeni, Bucureşti, 2001.

BÂRCĂ, Vitalie, Istorie şi civilizaţie. Sarmaţii în spaţiul est-carpatic (sec. I a.Hr.-începutul

sec. II p.Hr.), Cluj-Napoca, 2006.

Idem, Sarmaţii - aliaţii dacilor în războaiele contra Romei, în Eugen S. Teodor, Ovidiu
Ţentea (ed.), „Dacia Avgvsti Provincia. Creearea provinciei”, Bucureşti, 2006.

GIURESCU, Constantin C., Istoria românilor, vol. I: Din cele mai vechi timpuri până la
moartea lui Alexandru cel Bun (1432), ediţia a V-a revăzută şi adăogită, Bucureşti, 1946.

OŢA, Liana, Sarmaţii din Muntenia şi Imperiul Roman, în „Analele Banatului”, s.n.,
Arheologie-Istorie, nr. XV, 2007, p. 53.

SIBIŞTEANU, Livia Liliana, Izvoarele literare şi arheologice despre cultele şi credinţele

sarmaţilor (Complexe arheologice), în „Carpica”, nr. XXVIII, 1999.

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
MASTER ISTORIE
ANUL I
 SARMAŢII ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

-REFERAT-
-ETNOGENEZĂ ŞI CONTINUITATE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC-

STUDENT: DIACONU GEORGE-CĂTĂLIN

PROF.: COSMIN BĂRBULESCU