UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE, LITERE, ISTORIE ŞI ARTE

SPECIALIZAREA ISTORIE

EUROPA ÎN GRANIŢELE SALE:

IMPERIUL AUSTRO-UNGAR
-REFERAT-
-INTRODUCERE ÎN ISTORIA MODERNĂ UNIVERSALĂ-

STUDENT: BARBU-DRAGU NICOLAE

ANUL II
 EUROPA ÎN GRANIŢELE SALE: IMPERIUL AUSTRO-UNGAR

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Imperiul Habsburgic a cunoscut două mari

reorganizări. Prima a fost determinată de înfrângerea suferită în războiul contra Franţei şi
Piemontului, din 1859. Prin pacea de la Zürich, Austria i-a remis Franţei Lombardia, iar
aceasta a retrocedat-o Piemontului, în timp ce Veneţia a rămas austriacă 1. S-a considerat că
responsabil de slăbiciunea Imperiului era neoabsolutismul, prin urmare, în 1860, împăratul
Franz Joseph a renunţat la acest sistem autoritat şi centralist, în favoarea federalismului, prin
care vechile provincii istorice – inclusiv Transilvania – primeau o anume autonomie
administrativă şi legislativă.
A doua reorganizare s-a produs însă într-un sens contrar. În 1865, prin Convenţia de la
Gastein, Austria anexaseră Holstein-ul2, un teritoriu aflat departe de frontierele sale, imposibil
de apărat din moment ce era încadrat de două provincii prusace, lipsit de ieşirea la mare care
constituia avantajul strategic. Acest teritoriu a devenit o sursă de conflicte între Austria şi
Prusia lui Otto von Bismarck. La 7 iunie, trupele prusace au invadat Holstein-ul, cu scopul de
a unifica Germania sub tutela sa3. După victoriile fulgerătoare ale prusacilor s-a încheiat
Tratatul de la Praga, prin care Austria a cedat Prusiei ducatul de Holstein, care oricum nu
prezenta pentru ea decât un mic interes şi a dat Veneţia Franţei, care, a retrocedat-o imediat
Italiei4. Înfrângerea din 1866, în războiul cu Prusia şi Piemontul, a produs o nouă criză în
Imperiu. Exclusă din Reich-ul pe cale de constituire, Austria a trebuit să-şi orienteze în mod
deschis politica spre popoarele slave ale imperiului. Înlocuită de Prusia în lumea germanică,
nu îi rămăsese decât, aşa cum a sfătuit-o Bismarck, “să-şi deplaseze centrul spre est”, să se
îndrepte spre sud, să profite de dezmembrarea Imperiului otoman, avînd grijă să împiedice
propria sa dezmembrare5.
Astfel, se părea că nici regimul federalist nu reuşea să asigure puterea acestuia, aşa
încât, în 1867, s-a recurs la soluţia dualismului: Imperiul austriac s-a transformat în Imperiul
Austro-Ungar. Austria devenea Cisleithania şi cuprindea Boemia, Moravia, Galiţia, Bucovina,
Slovenia şi Dalmaţia, iar Ungaria lua numele de Transleithania (hotarul dintre ele fiind fonnat

1
Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. IV: Naţionalismele şi concertul european. Secolul XIX
(1815-1919), trad. Monica Timu, Iaşi, 1998, p. 144.
2
Ibidem, p. 159.
3
Ibidem, p. 161.
4
Ibidem, p. 162.
5
Ibidem, p. 169.
de rîul Leitha, afluent al Dunării) şi cuprindea pe lîngă teritoriul maghiar, Transilvania,
Slovacia şi Croaţia6.
Aceasta însemna că Ungaria renunţa la revendicarea independenţei, în schimb i se
recunoştea individualitatea statală în cadrul imperiului. Şeful statului era împăratul Austriei,
care cumula şi calitatea de rege al Ungariei 7. Conducătorul ţării, împăratul Franz Joseph,
urcase pe tron în 1849. Austria şi Ungaria aveau fiecare câte un guvern şi câte un parlament,
erau comune trei ministere (de externe, de război şi de finanaţe), iar armata era pusă sub
comanda supremă unică a împăratului. Prin aceste măsuri, austriecii au căutat să mărească
stabilitatea internă a statului, transformând nobilimea liberală şi naţionalistă maghiară din
adversar în aliat.
Imperiul Austro-Ungar cuprindea în graniţele sale numai puţin de 11 naţionalităţi
diferite, multe dintre ele având legături etnice cu statele independente care se aflau dincolo de
frontierele sale. Însuşi Austria era în mare parte germană, însă în Tirol locuiau italiei, în Styria
sloveni, în Boemia şi Moravia cehi, iar în Galiţia polonezi şi ruteni8.
Ungaria, care obţinuse recunoaşterea graniţelor sale medievale, încorporase
Transilvania, Slovacia şi Croaţia, aceasta din urmă fiind singura care beneficia de autonomie.
Statul ungar avea un regim politic liberal, care asigura exercitarea drepturilor
individuale tuturor locuitorilor, în calitatea lor de cetăţeni. Din punct de vedere naţional însă,
de îndată ce şi-au cîştigat drepturi ca naţionalitate, maghiarii au refuzat categoric să acorde
aceleaşi privilegii celorlalte minorităţi etnice (croaţi, români, sârbi, slovaci) de pe teritoriul
regatului ungar. De fapt, ei s-au străduit din răsputeri să impună acestor grupuri limba şi
cultura maghiară, practicînd o politică de „maghiarizare”9. Astfel, Legea naţionalităţilor, din
1868, stabilea că în Ungaria nu exista decât o singură naţiune: cea maghiară. Întregul
învăţământ de stat era în limba maghiară, în limbile minorităţilor predându-se numai în şcolile
confesionale (finanţate de comunităţi). Presa celorlalte naţionalităţi era cenzurată, iar cei care
scriau împotriva acestui regim riscau închisoarea. Totodată, votul censitar asigura dominaţia
politică a nobilimii şi marii burghezii maghiare, în condiţiile în care români, slovacii şi
celelalte naţionalităţi aveau o situaţie materială inferioară (ţărani, mici burghezi, liberi
profesionişti). Aşadar, cadrul Monarhiei Dualiste, maghiarii erau predominanţi din punct de
vedere politic, însă minoritari din punct de vedere numeric.

6
Ibidem, p. 171.
7
Richard Overy (ed.), Primul Război Mondial. De la Sarajevo la Versailles. Ghid ilustrat complet, Bucureşti,
2018, p. 16.
8
Hew Strachan, The First World War, London, 2014, p. 5.
9
John R. Barber, Istoria Europei Moderne, trad. Daniela Truţia, Bucureşti, 1993, p. 182.
 În ciuda mai multor neajunsuri, legea maghiară poate fi privită ca o realizare
semnificativă în epocă, o etapă importantă în codificarea drepturilor lingvistice şi a drepturilor
naţionalităţilor în acest spaţiu multietnic. Însă cele două poziţii – drepturi individuale versus
drepturi colective, respectiv autonomie – păreau ireconciliabile în 1868 şi chiar şi mai târziu10.
Compromisul austro-ungar din 1867 însemna şi reintrarea în vigoare al uniunii Ungariei
cu Transilvania. La data de 17 februarie 1867 a avut loc numirea guvernului ungar
responsabil11. Consfinţirea prin lege a uniunii a avut însă loc numai în anul următor, la
sfârşitul anului 1868, când Parlamentul a aprobat legea referitoare la uniune împreună cu
Legea naţionalităţilor12. Un publicist de frunte al vremii, László Kőváry, a dedicat problemei o
serie întreagă de articole apărute în primăvara anului 1867. Titlul lor era o întrebarea retorică:
„Cum să realizăm uniunea Transilvaniei? Prin integrare sau prin simplă unificare?” Kőváry a
trecut în revistă diferitele puncte de vedere: „Românii ardeleni nu doresc niciun fel de uniune,
saşii acceptă o uniune condiţionată, marea majoritate a maghiarilor din Transilvania doresc
uniunea necondiţionată, partidul lui Deák în «P(esti) Napló» doreşte «unio», dar nu şi
«unificatio», iar partidul lui Tisza doreşte contopire absolută, şi nu uniune.” Până şi maghiarii
din Transilvania aveau, aşadar, vederi diferite cu privire la integrarea Transilvaniei; o parte
însemnată a acestora dorea păstrarea unui anumit grad de autonomie13.
Confruntaţi cu această politică, românii au cerut împăratului ca Transilvania să redevină
principat autonom, în cadrul căruia ei erau majoritari şi recunoscuţi ca naţiune: “Dreptul
istoric, întocmai ca dreptul public al Transilvaniei, legile fundamentale (...) asigurează
autonomia Transilvaniei într-o formă inatacabilă, şi poporul român, mai ales după
proclamarea egalei îndreptăţiri, la 1848, şi după dezvoltarea făcută, în anii 1863-1865, în
dreptul public, avea în acest act preţios suprema garanţie pentru viaţa naţională română pe
viitor şi aspiraţiunile lui naţionale culminau în această autonomie.” 14 Prin conţinutul său, aşa
cum s-a scris, Memorandul a fost “un at politic contestatar, îndreptat împotriva dominaţiei
instituite asupra naţionalităţilor trecute sub guvernarea Budapestei, Autorii lui au negat, în
spiritul întregii mişcări naţionale româneşti, dreptul Ungariei de a stăpâni Transilvania,
căutând să atragă atenţia asupra consecinţelor inevitabile în cazul perpetuării dualismului.” 15
În încercarea de a stopa mişcarea de protest stârnită în jurul Memorandului, autorităţile
10
Attila Gidó, István Horváth, Judit Pál (ed.), 140 de ani de legislaţie minoritară în Europa Centrală şi de Est,
Cluj-Napoca, 2010, p. 10.
11
Judit Pál, Uniune sau autonomie? Reglementarea legală a uniunii Transilvaniei în 1868, în loc. cit., p. 83.
12
Ibidem, p. 84.
13
Ibidem, p. 85.
14
Memorandumul adresat de Partidul Naţional Român împăratului în 1892,
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Memorandumul_din_1892 [accesat 06.12.2020].
15
Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918, Bucureşti, 2006, p. 469.
maghiare au procedat la măsuri de represiune, declanşând procedura juridică de condamnare a
autorilor Memorandului. Procesul s-a încheiat în mai 1894, pentru un număr de 25 de
inculpaţi, cu condamnări la închisoare pe diferite termene, totodată, cu scoaterea Partidului
Naţional Român în afara legii16.
În condiţiile în care Curtea de la Viena s-a dezinteresat de problemele lor, ei au încercat
să obţină vechile lor drepturi (folosirea limbii române în administraţie, justiţie şi învăţământ)
pe cale legislativă, în cadrul Ungariei. În acest scop, pentru a obţine o reprezentare
corespunzătoare în Parlamentul de la Budapesta, au revendicat introducerea votului universal.
Majoritatea germană din zona austriacă a imperiului a adoptat o politică mai tolerantă
faţă de minorităţi. Totuşi, Habsburgii au refuzat categoric să acorde şi altor naţionalităţi
statutul special de care se bucurau maghiarii. Cehii (popor de origine slavă) au luptat cu
vitejie, dar zadarnic, pentru aceeaşi poziţie privilegiată. Diversele naţionalităţi din ramura
slavilor de sud care trăiau în Austria au reacţionat în mod similar la condiţiile de viaţă din
interiorul statului dominat de germani. Slavii din sud reprezentau o marc problemă pentru
Austria, întrucât grupul lor etnic formase statul naţional al Serbiei la graniţa sudică a
Imperiului Habsburgic. Astfel, mulţi slavi austrieci voiau să se desprindă de imperiu şi să se
unească cu Serbia. Conducătorii imperiului n-aveau de gînd să meargă mai departe decât în
1867 pentru a satisface aspiraţiile politice inspirate de epoca statului naţiune. Imposibilitatea
de a soluţiona această problemă a fost cauza picirii unui imperiu vechi de 700 de ani17.
La începutul sec. al XX-lea tensiunile au crescut în sud-estul Europei, zonă în care
rivalitatea dintre Austro-Ungaria şi Rusia era tradiţională. Ruşii adoptaseră rolul de protectori
şi lideri ai statelor slave din zonă, inclusiv ai Serbiei şi Bulgariei. Rusia avea de multă vreme
ambirţia de a-şi extinde teritoriile pe seama declinului Imperiului Otoman. Pentru Austro-
Ungaria, slavii reprezentau o problemă internă, o facţiune nesupusă a amalgamului etnic al
Imperiului. Adoptând o atitudine duşmănoasă faţă de slavii din Balcani, în special faţă de
Serbia, care nu era inclusă în imperiu, Austro-Ungaria spera să-şi consolideze autoritatea
asupra propriilor minorităţi slave. În 1908, anexarea Bosniei-Herţegovina, o regiune pe care
imperiul o administra deja, a înfuriat Serbia, care a sprijinit pe faţă o campanie de atacuri
asupra oficialilor austro-ungari lansate de sârbi bosniaci18.
Regimul dualist a nemulţumit naţiunile supuse, la începutul secolului al XX-lea
reafirmându-se ideea federalistă. Ea a fost sintetizată de românul Aurel C. Popovici, care a
propus transformarea imperiului într-o federaţie de state naţionale, pe criteriul omogenităţii
16
Ibidem, p. 471.
17
John R. Barber, op. cit., p. 182
18
Richard Overy (ed.), op. cit., p. 19.
etnice. Proiectul său a căpătat tot mai mult teren, mai ales după pulbicarea în 1906 a lucrării
acestuia, Statele Unite ale Austriei Mari19, în care autorul afirma că “naţionalităţile noastre
(...) trebuie să devină şi ele «state naţionale». Ele trebuie să fie organizate, din punct de vedere
constituţional, pe teritoriile lor comune, sub sceptrul împăratului nostru şi să fie astfel în mod
firesc atât de strând şi indisolubil legate, încât nici să nu le treacă prin minte să graviteze în
afara hotarelor imperiului şi să alerge după două utopii panslaviste sau iredentiste.”20
După izbucnirea Primului Război Mondial, dinastia nu mai prezenta nici o atracţie
pentru populaţiile pe care le păstorea. Acestea descopereau acum adevăratul sens al
„naţionalismului cultural” şi realitatea Austriei ca „stat mai presus de naţionalităţi”; ce altceva
le-ar fi putut oferi? „Misiunea austriacă” se dovedise a fi o modalitate de a-i convinge pe slavi
să lupte pentru hegemonia germană în Europa. Cel puţin până la izbucnirea războiului mai
fusese posibil visul „federalismului”, al supremaţiei maghiare răsturnate şi a unei uniuni de
popoare libere21.
Căzută pradă torentului naţionalist, ea s-a dezintegrat. Regimentele croate au depus
jurământ faţă de statul sud-slav, regimentele cehe faţă de Republica Cehoslovacă. Flota a
arborat culorile sud-slave, căutând autoritatea iugoslavă pentru a nu fi nevoită să se predea
italienilor. Ultima luptă în care a fost angrenată armata austro-ungară a avut loc pe râul Pad,
în nordul Italiei. La 1 noiembrie, Karolyi a ordonat trupelor să se întoarcă acasă. Pe 3
noiembrie, la Villa Giusti, în apropiere de Padova, înaltul comandament austro-ungar
(negociind în numele unui Imperiu care nu mai exista) a încheiat un armistiţiu prin care se
preda italienilor. Cea mai mare parte a armatei imperiale s-a destrămat şi fiecare soldat şi-a
căutat drumul spre casă, în mijlocul confuziei şi al haosului. Din monarhia habsburgică nu
mai rămăsese nimic. Carol rămas singur, cu drepturile lui goale de conţinut, a anunţat pe 11
noiembrie că renunţă la partea sa de guvernare în Austria germană. Pe 13, a făcut acelaşi lucru
referitor la Ungaria. Nu a vrut să abdice; a părăsit Viena şi Austria în 1919, ducând cu el în
exil tot ce mai rămăsese din măreţul imperiu22.

BIBLIOGRAFIE:
19
Ibidem, p. 476.
20
Aurel C. Popovici, Stat şi naţiune. Statele-Unite ale Austriei Mari, trad. Petre Pandrea, Bucureşti, 1959, pp.
187-188.
21
Manuel Stănescu, Dezmembrarea Austro-Ungariei. Cine se mai identifica cu Imperiul?, în “Historia Special”,
nr. 25, decembrie 2018, p. 25.
22
Ibidem, p. 26.
*** Memorandumul adresat de Partidul Naţional Român împăratului în 1892,
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Memorandumul_din_1892 [accesat 06.12.2020].
BARBER, John R., Istoria Europei Moderne, trad. Daniela Truţia, Bucureşti, 1993.
BERNSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria Europei, vol. IV: Naţionalismele şi concertul
european. Secolul XIX (1815-1919), trad. Monica Timu, Iaşi, 1998.
GIDÓ, Attila, HORVÁTH, István, PÁL, Judit (ed.), 140 de ani de legislaţie minoritară în
Europa Centrală şi de Est, Cluj-Napoca, 2010.
ISAR, Nicolae, Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918, Bucureşti, 2006.
OVERY, Richard (ed.), Primul Război Mondial. De la Sarajevo la Versailles. Ghid ilustrat
complet, Bucureşti, 2018.
PÁL, Judit, Uniune sau autonomie? Reglementarea legală a uniunii Transilvaniei în 1868, în
140 de ani de legislaţie minoritară ..., pp. 81-102.
POPOVICI, Aurel C., Stat şi naţiune. Statele-Unite ale Austriei Mari, trad. Petre Pandrea,
Bucureşti, 1959.
STĂNESCU, Manuel, Dezmembrarea Austro-Ungariei. Cine se mai identifica cu Imperiul?,
în “Historia Special”, nr. 25, decembrie 2018.
STRACHAN, Hew, The First World War, London, 2014.