Florea Ştefania

INCHIZIŢIA

Inchiziţia a reprezentat unul dintre episoadele dure ale Evului Mediu şi ale istoriei
Bisericii Catolice, fiind tribunalul ecleziastic care avea în sarcină reprimarea ereziei. Propriu-
zis, toţi cei care se abăteau de la doctrina oficială creştină consfinţită prin Conciliul de la
Nicaea din 325 erau consideraţi eretici. Cu alte cuvinte, orice om care interpreta altfel dogma
decât varianta acceptată oficial era considerat un eretic, un ”rătăcit” care trebuie pedepsit.
Temporal, Inchiziţia a luat fiinţă în secolul al XIII-lea pentru a combate o serie de erezii
răspândite în Franţa şi Italia, o activitate deosebită revenind ordinelor călugăreşti ale
dominicanilor şi franciscanilor, pentru ca mai târziu, odată cu Contrareforma, iezuiţii să se
implice în modul cel mai determinant pentru recâştigarea poziţiilor pierdute de catolicism.
După ce Romano-Catolicismul şi-a consolidat puterea în Evul Mediu, cetăţenii cu vederi
liberale, care nu se aliniau cu dorinţele, nu întotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au
început să fie priviţi ca „eretici”, ca inamici ai societăţii.
Teologul italian Tommaso d'Aquino (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „pentru
acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară”, piatra de
temelie a inchiziției din Evul Mediu. Acesta cerea ca ereticii să fie pedepsiţi la prima abatere
prin excomunicare, adică alungarea din sânul Bisericii, lucru care atrăgea după sine indirect
şi moartea.
Condamnările care s-au făcut se datorează principiilor considerate optime pentru a
apăra ordinea publică lezată prin învăţăturile aşa-zise eretice.
Când era semnalată prezenţa ereziei într-o regiune, se anunţa o anchetă: ori se deplasa
tribunalul la faţa locului, ori erau convocaţi suspecţii la centru. Când era vorba de cazuri
particulare, celui în cauză i se trimitea o citaţie prin parohia teritorială. Neprezentarea la
locul stabilit în termen de 30 de zile atrăgea după sine excomunicarea, fapt care reducea
şansele la proces. Adus în faţa Tribunalului, suspectul era pus să jure că va spune adevărul,
după care era interogat şi un notar consemna întrebările şi răspunsurile. Mijloacele dure de
constrângere fizică erau folosite în cazul în care cel anchetat refuza să răspunda la întrebări.
Aşa-zisul eretic care îşi retracta erorile primea o sancţiune ispăşitoare, după gravitatea
constatată arbitrar.
Inchiziţia s-a extins în alte state europene, rezultând Inchiziția spaniolă și Inchiziția
portugheză. Inchiziţia spaniolă servea de altfel şi interesele monarhiei spaniole. Tocmai de
aceea jurisdicţia lor a fost extinsă asupra evreilor şi maurilor din Spania, într-o încercare de
epurare etnică şi religioasă, făcută într-un mod odios. Inchiziţia Spaniolă va fi de altfel cea
care va oferi acestei instituţii, renumele de tristă amintire, prin practici greu de imaginat
chiar şi într-o epocă a violenţei, precum evul mediu. Din 1478 şi până la mijlocul secolului al
XVIII-lea, Inchiziţia a fost cea mai puternică instituţie din Spania şi din coloniile sale din
Insulele Canare, America Latină şi Filipine. Nu erau în siguranţă nici măcar călătorii străini
care străbăteau teritoriile aflate sub jurisdicţia Inchiziţiei. Inchizitorii, oameni ai Bisericii,
judecau arbitrar şi trimiteau de multe ori la moarte oameni nevinovaţi, familii întregi sau
copii, în baza unor argumente stupide, fără probe şi fără anchete desfăşurate temeinic.
S-au ţinut procese pentru condamnarea vrăjitoarelor în Mexic, a bigamilor în Brazilia, a
hinduşilor, evreilor, musulmanilor şi protestanţilor. Mecanismele inchiziţiei spaniole au fost
create de Isabela I de Castilia şi Ferdinand de Aragon, în 1480 constituindu-se un organism
independent de coroană, care utiliza procedee secrete şi tortură justiţiară, concentrându-se
asupra aşa-numiţilor marranos şi moriscos – evrei convertiţi şi musulmani din teritoriile
recucerite.
Tomas de Torquemada, Mare Inchizitor între 1483 şi 1498, a alcătuit o listă cu indicaţii
prin care evreii ascunşi puteau fi recunoscuţi şi aduşi în faţa “justiţiei”:
 dacă vecinul tău poartă haine curate şi frumoase în zilele de sâmbată, este
evreu;
 dacă vecinii tăi fac curăţenie în case în zilele de vineri şi aprind candelele mai
devreme decât se obisnuieşte, ei sunt evrei;
 dacă ei mănâncă pâine nedospită şi îşi încep mesele din Săptămâna Mare cu
lăptuci şi ierburi amare, atunci sunt evrei;
 dacă îi vezi rugându-se cu faţa la un zid, balansându-se înainte şi înapoi, sunt
evrei;
 dacă în zilele de sâmbătă vecinii tăi nu aprind focul, ei sunt evrei ;
Procesul inchizitorial se desfăşura în următorul mod: învinuitul avea o perioadă de
graţie de 30-40 de zile, timp în care, dacá îşi márturisea singur greşeala de erezie,
denunţându-şi şi complicii întru eroare, avea siguranţa că va scăpa de arderea pe rug. În
timpul anchetei acuzatul trebuia să răspunda acuzaţiilor aduse şi numai după ce îşi
recunoştea vina putea fi apărat de un avocat. Dacă ereticul nu îşi recunoştea vina nici în
urma torturii era ars pe rug; dacă pe rug îşi retracta credinţa şi săruta crucea era ars cu lemne
uscate, dacă refuza aceste lucruri era ars cu lemne verzi pentru ca supliciul să fie mai
îndelungat. Actul final al procedurii se desfăşura sub forma unei dovezi a căinţei, a unui act
de credinţă, în cadrul unei ceremonii publice solemne.
În drum spre locul de execuţie, condamnaţii purtau o robă din pânză de culoare
galben deschis, denumită sanbenito. Aceasta avea cusute cruci roşii încomjurate de flăcări şi
era ornamentatá cu figuri de diavoli, şerpi şi balauri. Pe cap penitenţii purtau coroza – de
forma conică, de obicei din hârtie, înaltă de un metru, în faţă având cusută o cruce.
Existau două instrumente principale de tortură – scripeţii şi apa – cu numeroase
variaţii. Când se apela la scripeţi, mâinile deţinutului erau legate la spate. Ridicat de pe
podea, acesta era suspendat după placul inchizitorilor, ca un iepure sacrificat. Câteodată,
deţinutul era lăsat să cadă, însă nu până să atingă podeaua. Dacă nu se obţineau răspunsurile
“potrivite”, câteodată se agăţau de deţinut greutăţi, ceea ce făcea ca durerile de articulaţii să
fie mai crâncene, iar rănile făcute de frânghii la încheieturile mâinilor să fie cumplite. Mai
obişnuită era folosirea apei. Deţinutul era aşezat pe un potro, adică o masă pliantă, cu capul
mai jos decât picioarele, iar gâtul şi fruntea îi erau prinse cu o bandă metalică. Picioarele erau
legate de potro cu frânghii care pătrundeau în carne, în vreme ce altele erau răsucite în jurul
corpului ca nişte garouri. Apoi deţinutului i se deschidea gura cu forţa şi i se turna apă pe
gât. Incapabil să mai respire din cauza apei acumulate în gâtlej şi având pântecul umflat de
apă îngrozitor, victima gâfâia gata să se sufoce, în vreme ce inchizitorii îl dojeneau răbdători
să spună “adevărul”.
Cu vremea, metodele de tortură au evoluat. Au apărut concasorul de creier sau toca. În
cazul primului, victima era pusă pe orizontală, iar capul acesteia era introdus în concasor.
Dispozitivul compresa craniul, spărgea dinţii şi scotea ochii. Dacă procesul nu era dus până
la bun sfârşit, victima rămânea cu vătămarea serioasă a creierului, ochilor sau danturii. Toca
era o pâlnie din pânză prin care apa curgea încet dintr-un vas în stomacul acuzatului. În
cameră se afla un medic care supraveghea starea inculpatului.
Printre victimele celebre ale Inchiziţiei s-au numărat William Tyndale, Jan Hus, Jeanne
d’Arc, Galileo Galilei sau Cavalerii Templieri.
William Tyndale şi-a dedicat întreaga viaţă traducerii Bibliei în limba engleză, astfel
încât credincioşii din Anglia să citească ei înşişi scriptura. El s-a ascuns în Belgia şi Germania,
pentru a nu fi prins, în timp ce făcea traducerea, terminând Noul Testament în 1525. Biblia a
fost tipărită în masă şi s-a făcut contrabandă cu ea în toată Europa, mai ales în Anglia.
Tyndale a tradus şi Vechiul Testament în 1530. El a fost capturat, spânzurat şi ars pe rug pe 6
octombrie 1536, la marginea Bruxelles-ului.
Jeanne d'Arc a provocat şi a condus o revoltă în oraşul francez Orléans. Ea a provocat
iritarea Bisericii Catolice din zonă. S-a deschis un proces împotriva ei, însă i-a fost refuzată
orice apărare. Jeanne d'Arc a fost executată pentru erezie în 1431 şi nu pentru că ea a susţinut
că a auzit vocea lui Dumnezeu. Dupa 25 de ani, cazul său a fost redeschis şi a fost exonerată
de catră Papă de vina pentru care fusese condamnată. Biserica a canonizat-o în anul 1920, la
aproape 500 de ani de când a fost ucisă.
 Procesul lui Galileo Galilei este unul dintre momentele cele mai infame şi jenante din
istoria catolică. Galilei pare să fi fost în dezacord cu hegemonia Bisericii Catolice cu privire la
educaţie, chiar dacă el a fost prieten cu Papa Urbanus al VIII-lea. El a susţinut
heliocentrismul, conform căruia soarele se află în centrul sistemului solar. Biserica nu a vrut
să audă de aşa ceva. Galilei a fost dus în faţa Inchiziţiei şi apoi şi-a petrecut ultimii nouă ani
din viaţă în arest la domiciliu.
Instituțiile Inchiziției au fost abolite la începutul secolului XIX, după războaiele
napoleoniene din Europa și după războaiele hispano-americane de independență. Instituția a
supraviețuit ca parte a Curiei Romane, dar în 1908 a fost redenumită în Congregația Sacră
Supremă a Sfântului Scaun. În 1965 a devenit Congregația pentru Doctrina Credinței.

BIBLIOGRAFIE:
Bartolomé Bennassar, Inchiziţia Spaniolă – secolele XV-XIX, Bucureşti, 1983.
Ovidiu Drimba, Istoria   culturii  şi   civilizaţiei, vol.  IV, Bucureşti, 1995.
Toby Green, Inchiziţia – o istorie a terorii în secolele al XV-lea-al XVIII-lea, Bucureşti, 2019.