ROMANIA IN SISTEMUL TRATATELOR DE PACE

TRATATUL DE PACE CU CEHOSLOVACIA SI POLONIA

STUDENTA: JIANU IULIANA-IONELA

ANUL III,ISTORIE
 Mica Înţelegere

Mica Înţelegere (cunoscută şi sub numele Mica Antantă) a fost o organizaţie politică
defensivă, o alianţă între Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei şi Regatul României. Formată în
1920, Mica Înţelegere a avut ca scop menţinerea integrităţii teritoriale a celor trei state, în
faţa pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi a tendinţelor restauratoare ale Habsburgilor.
Construită pe principii democratice, a fost efectiv a cincea putere europeană şi a avut un
pronunţat caracter federal[1] A constituit pentru mult timp un obstacol real în faţa
revizioniştilor. Cu toate acestea nu a reuşit să supravieţuiască înţelegerilor dintre marile
puteri şi a fost desfiinţată în 1938, ca urmare a Acordului de la München.

Înfiinţarea

Primul pas a fost semnarea la 14 august 1920 a Convenţiei de alianţă cehoslovaco-iugoslavă.

În aceeaşi lună, ministrul de externe cehoslovac, Edvard Beneš, s-a deplasat la Bucureşti,
moment în care România şi-a dat pentru prima oară acordul de principiu faţă de o posibilă
alianţă cu Cehoslovacia şi Iugoslavia. Take Ionescu, ministrul de externe de atunci, plănuia o
alianţă mai mare care să includă şi Polonia şi Grecia. Iugoslavia şi Cehoslovacia erau şi ele
foarte favorabile alierii cu Polonia. Proiectul de alianţă care se înfiripa, avea susţinerea
Franţei, Marii Britanii şi, la început, a Italiei. Proiectul alianţei celor 5 s-a lovit de
neînţelegerile cehoslovaco-poloneze, între care exista o dispută teritorială. Cu toate acestea,
Polonia s-a arătat foarte dispusă să se alieze cu România, astfel că, la 3 martie 1921, la
Bucureşti, cele două ţări au semnat o Convenţie de alianţă defensivă româno-polonă şi o
Convenţie militară. Era un pas prin care România a încercat şi ea să medieze disputa dintre
Cehoslovacia şi Polonia, în scopul final de atragere a polonezilor în alianţă, însă fără un
succes direct. În fine, pe 23 aprilie se semnează la Bucureşti Convenţia de alianţă defensivă
româno-slovacă (intră în vigoare la 27 mai 1921), iar pe 7 iunie 1921 se semnează Convenţia
de alianţă româno-iugoslavă, care consfinţeşte înfiinţarea Micii Înţelegeri ca organizaţie
politică.

Activitatea Micii Înţelegeri

Încă de la începutul activităţii, organizaţia a încercat să atragă în interiorul său Polonia şi

Grecia. Mica Înţelegere devenise un punct de atracţie pentru statele mici. Cele trei state au
luat de la bun început măsuri rapide şi concrete pentru a crea o zonă central europeană, aşa
cum şi-au propus încă din 1918, dar pentru atingerea acestui scop era esenţial ca cele trei
state să acţioneze în mod unitar. Principalul obstacol îl reprezentau cercurile revanşarde din
Ungaria, Germania şi Italia, care doreau desfiinţarea Micii Înţelegeri.

Reconstrucţia Austriei şi Ungariei

Pentru a apăra pacea şi stabilitatea în zonă şi pentru a crea un spaţiu central european viabil,
era imperativ ca cele două state învinse, Austria şi Ungaria, să se redreseze economic,
deoarece economiile României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei continuau să fie interdependente
cu cea austriacă şi cea ungară. Încă de la constituire, Mica Înţelegere a făcut demersurile
necesare pe lângă Budapesta şi Viena pentru a relansa cooperarea, în special pe plan
economic. În acest sens, România a renunţat la ipoteca datorată de Ungaria, cu condiţia ca
banii să nu fie folosiţi împotriva alianţei, iar la 14 martie 1924, Franţa, Marea Britanie, Italia,
România, Cehoslovacia şi Iugoslavia au semnat două protocoale destinate reconstrucţiei
financiare a Ungariei. În ce priveşte Austria, protocoalele pentru reconstrucţia economică a
acesteia s-au semnat la Geneva, la 4 octombrie 1922, iar în următorii ani au fost semnate
numeroase acorduri de colaborare bilaterale între state.

Afirmarea pe arena internaţională

Pe plan internaţional, Mica Înţelegere s-a prezentat de la început ca un grup unitar şi solidar.
Problema majoră cu care se confrunta era că tratatele semnate de marile puteri după
încheierea războiului, lăsau cale largă revizionismului şi revanşismului. De aceea Mica
Înţelegere era decisă să acţioneze ferm pentru a păstra ordinea politică, juridică şi teritorială
instituită după război. Pentru prima dată se impune la conferinţa de pace de la Lausanne,
unde reuşeşte să se afirme, susţinută fiind şi de statele mici şi mijlocii. Se poate spune că
Mica Înţelegere a fost efectiv a cincea mare putere europeană.

Acordurile de la Locarno. Afirmarea fascismului şi nazismului în Europa

Un capitol important din istoria Micii Înţelegeri l-a constituit combaterea agresivităţii
crescânde a nazismului şi fascismului, care începe odată cu semnarea acordurilor de la
Locarno dintre Marea Britanie şi Franţa pe deoparte şi Germania pe de altă parte. Ca
răspuns, Mica Înţelegere creează un Locarno central european şi încearcă crearea unui
Locarno balcanic, care să marginalizeze influenţa marilor puteri şi să afirme principiile
Societăţii Naţiunilor: egalitatea în drepturi a statelor participante, garantarea integrităţii
teritoriale, rezolvarea litigiilor prin arbitraj.

Atitudinea concesivă faţă de Germania a dus inevitabil la manifestarea veleităţilor acesteia

faţă de Austria şi apoi a ofensivei către Europa centrală. Pe de altă parte, Italia era deosebit
de iritată de iniţiativele Micii Înţelegeri. Mussolini rupe tratatul de pace cu Iugoslavia şi
anexează Fiume, căruia tratatul de pace îi asigura statutul de oraş liber. În aceste condiţii
Mica Înţelegere este nevoită să treacă la măsuri serioase de autoapărare.

Consolidarea economică şi militară a Micii Înţelegeri

La conferinţa de la Ioachymow din 1927, cele trei state decid elaborarea unui plan economic
comun. Fiecare stat îşi păstra suveranitatea, dar urmau să fie înlăturate slăbiciunile
economice din interiorul alianţei, până atunci axată mai mult pe latura politică şi
diplomatică. Sunt semnate numeroase tratate economice bilaterale. Cooperarea economică
s-a adâncit odată cu înfiinţarea în 1933 a Consiliului Economic al alianţei. Erau vizate
aplicarea de tarife preferenţiale între cele trei state, un sistem de contingentare, colaborarea
în industrie şi agricultură, camere de comerţ mixte, unificarea tarifelor pe căile ferate,
colaborarea în navigaţia aeriană şi maritimă. Era urmărită circulaţia rapidă a obiectelor de
aprovizionare şi a armamentului. Cehoslovacia a propus formarea unui cartel industrial care
să facă faţă marilor carteluri internaţionale. România acorda Cehoslovaciei o zonă franco-
porto la Galaţi. S-au mai luat măsuri de îmbunătăţire a navigaţiei pe Dunăre, a comunicaţiilor
feroviare, aeriene, poştale, telefonice, telegrafice şi radiofonice. În ce priveşte colaborarea
pe latura militară, fiecare stat a pus la punct un plan amănunţit de mobilizare economică şi
industrială în caz de război. Toate aceste măsuri au iritat Germania şi Italia, care considerau
că astfel statele alianţei duceau o politică agresivă.

Destrămarea Micii Înţelegeri

Cu toate eforturile depuse pentru menţinerea păcii, după 1936 principiul forţei se impune
definitiv în relaţiile internaţionale. Planul Hodza de reconciliere a Europei centrale este
subminat de marile puteri fasciste şi revizioniste. Germania şi Italia reuşesc să spargă
solidaritatea alianţei şi conving Iugoslavia să semneze pacte separate cu Bulgaria şi Italia. În
acest climat tensionat se constituie un nou Directorat în patru. Sub presiunea Marii Britanii şi
a Franţei, România şi Cehoslovacia se văd nevoite să adopte o atitudine concesivă faţă de
Ungaria horthystă, sperând astfel să îşi salveze integritatea teritorială. În 1938 Germania
anexează Austria, bizuindu-se pe aceeaşi politică concesivă a Marii Britaniei şi a Franţei. În
fine, după mai multe eforturi disperate de a-şi păstra integritatea şi de a menţine principiul
dreptului în relaţiile internaţionale, prin Acordurile de la München din 29 septembrie 1938,
Directoratul european în patru distruge Mica Înţelegere. În acest fel se deschide drumul larg
pentru planurile expansioniste ale Germaniei, care va dezmembra Cehoslovacia şi va atrage
mai târziu România în rândurile Axei.

Conventia de alianta romano - polona (3 martie 1921)

Realizandu-si dezideratele de unitate si independenta national-statala la sfarsitul
primului razboi mondial, Romania si Polonia erau interesate in edificarea unor relatii de
prietenie si colaborare intre ele in vederea apararii suveranitatii lor nationale. Relatiile politice
romano-poloneze au fost statuate, la 3 martie 1921, printr-un Tratat de prietenie si colaborare
prin care cele doua doua tari se angajau „sa-si acorde ajutor reciproc in cazul cand una din ele

ar fi atacata, fara provocare din parte ei, pe frontierele lor comune de la rasarit“. Conventia
militara anexata la Tratatul politic prevedea la art.1 ca „Imediat ce unul dintre statele
contractante va fi atacat, in conditiile constituind un casus foederis, in conformitate cu
stipularile Conventiei politice stabilite intre cele doua state, statul neatacat va avea obligatia
de a decreta imediat mobilizarea, in aceeasi masura ca statul atacat“. La data de 16 septembrie
1922, intre Romania si Polonia s-a semnat, la Sinaia, un aranjament tehnic, redactat in aceiasi
termeni neagresivi, precizandu-se ca alianta devenea operanta numai in ipoteza unei agresiuni
neprovocate dinspre rasarit, impotriva unei parti contractante, caz in care, cealalta se angaja sa
intre imediat in razboi. Se avea in vedere ca fiecare armata sa actioneze sub comandament
propriu, fiind prevazuta crearea unor organisme care sa usureze contactul si luarea deciziilor
in comun.

In privinta planurilor de campanie elaborate pentru apararea frontierei de est, Marele

Stat Major roman a avut in vedere existenta si continutul conventiilor politice si militare cu
Polonia, sub aspectul colaborarii nemijlocite intre cele doua armate, distingandu-se doua
perioade.

Intre 1921 si 1931 au avut loc numeroase intalniri intre reprezentantii marilor state
majore ale celor doua tari, prilej cu care, la Bucuresti sau Varsovia, au fost elaborate un
numar de 7 studii referitoare la modalitatile concrete de actiune ale fortelor romano-polone
pentru respingerea unui atac dinspre est, in diferite ipoteze, iar in cadrul acestora, in mai
multe variante.

Incepand din deceniul al patrulea s-a constatat o evidenta racire a relatiilor romano-
polone. Aceasta a fost rezultatul neconcordantei aparute in politica externa a celor doua tari -
apropierea Poloniei de Germania si Ungaria pe de-o parte, negocierile dintre Nicolae
Titulescu si Maxim Litvinov  in vederea semnarii unui tratat romano-sovietic de asistenta
mutuala - de cealalta parte. In aceste conditii cooperarea militara cu Polonia a fost practic
intrerupta timp de peste patru ani. Intre 1932 si 1936 nu s-a mai organizat nicio conferinta
intre reprezentantii militari ai celor doua state majore. Abia la cumpana anilor 1936-1938,
deci intr-o perioada cand se profilau pericole grave pentru independenta si integritatea
teritoriala ale celor doua tari, factorii de decizie politica si militara de la Bucuresti si Varsovia
au hotarat reluarea conferintelor anuale ale organelor militare competente in vederea activarii
aliantei militare bilaterale.
Bibliografie

Campus, Eliza, Mica Înţelegere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968

Campus, Eliza, Mica Înţelegere (ediţia a II-a), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997
ISBN 973-27-0558-2 247 p.

Gusti Dimitrie, Enciclopedia României. Vol.3 Economia, 1938 pp.994-998

Vanku, Milan, Mica Înţelegere şi politica externă a Iugoslaviei, Editura Politică, Bucureşti,
1979