INSTAURAREA DOMINAŢIEI OTOMANE ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ

În secolul al XIV-lea, pe măsura înaintării osmanilor în Peninsula Balcanică, ei

recurgeau la diferite forme tactice, de supunere a popoarelor acestei regiuni: unele teritorii
sunt cucerite imediat, iar altora, care opuneau mai multă rezistenţă, li se propunea să-şi
„răscumpere pacea” printr-un tribut, ca apoi turcii să aibă pretext pentru a se amesteca în
chestiunele interne ale tributarilor şi să treacă la o etapă nouă a supunerii lor - la învestirea
(confirmarea) conducătorilor la tron („cumpararea protectiei”); în continuare şi la numirea
directă la tron a unor persoane favorabile lor; iar, în sfârşit, la transformarea acestor teritorii
în paşalâc - provincie otomană condusă de un paşă.
Pretensionările otomane în privinţa unei suveranităţi universale - fie ele de drept laic
sau divin - au atins apogeul în timpul domniei sultanului Soliman Magnificul (1520-1566). În
această perioadă a fost trasată în totalitate viziunea otomană asupra conducătorilor,
locuitorilor şi teritoriilor de la nord de Dunăre, liniile directoare ale politicii externe otomane
cunoscând o schimbare radicală de orientare. Dacă pînă atunci sultanii otomani fuseseră
preocupaţi în primul rînd de procesul de centralizare a statului şi de statornicire a
supremaţiei otomane asupra întregii lumi islamice, Soliman Magnificul a promovat
expansiunea către centrul Europei ca obiectiv prioritar al întregii sale domnii 1. Dată fiind
poziţia geopolitică a ţărilor române, aflate în orbita Porţii şi situate în imediata vecinătate a
principalei linii ofensive otomane, în concepţia lui Süleyman Magnificul, relaţiile cu ele au
dobîndit alte valori decît cele avute pînă atunci2.
În primii ani ai secolului al XVI-lea, în fruntea Ţării Româneşti a continuat să se afle
Radu cel Mare. În timpul domniei lui, suzeranitatea otomană s-a manifestat mai accentuat,
tributul mărindu-se de la 8 la 12 mii de galbeni, domnul trebuia să meargă în fiecare an la
Poartă. Plus la aceasta, în anul 1505 sultanul a trecut sub controlul Porţii vămile de la
Dunăre, aflate anterior în stăpînirea domnului muntean şi a cerut restituirea a 4-5 mii de
oameni care ar fi trecut din Imperiul Otoman în Ţara Românească.
Moartea lui Neagoe Basarab în septembrie 1521 a provocat mari tulburări în Ţara
Românească. Astfel, Neagoe Basarab a fost urmat de Teodosie, vârstnicul şi bolnăviciosul
său fiu, împotriva căruia s-au ridicat diverşi pretendenţi la tron. Sub pretextul ajutorului
oferit acestuia împotriva diferiţilor pretendenţi, Mehmed beg a trecut Dunărea, învingând pe
Dragomir Călugărul3. Numai că după ce „Bădica comisul [...] au tăiat capul Radului vodă
Călugărul cu voia lui Mehmet beiu”, acesta din urmă „au cerşut domniia de la împăratul aici
în Ţara Românească, zicând că-l pohteşte ţara să fie el domn. Drept aceia împăratul crezu pe
Mehmet bei şi i-au domniia în Ţara Rumânească” 4. În continuare, Mehmet şi-a aşezat „subaşi
pen toate oraşele şi pen toate satele.” 5 Faptul era fără precedent în istoria raporturilor
româno-otomane şi purta semnificaţia deosebit de gravă a desfiinţării entităţii de stat a Ţării
Româneşti, care părea că va împărtăşi aceeaşi soartă cu ţările din Peninsula Balcanică, cu
Bulgaria şi Serbia.

1
Tahsin Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1991, p. 84.
2
Ibidem, p. 85.
3
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II: De la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun până la Mihai
Viteazul, ediţia a IV-a revăzută şi adăogită, Bucureşti, 1943, p. 157.
4
Istoria Ţării Româneşti. 1290-1690. Letopiseţul cantacuzinesc, ediţie critică întocmită de C. Grecescu şi D.
Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 43.
5
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 158.
 Detalii despre acest episod aflăm şi dintr-o scrisoare a lui Ludovic, regele Ungariei,
către Sigismund al Poloniei din 27 decembrie 1521: „Despre părţile transalpine mare pericol
este pentru întreg regatul, caci atunci după moartea lui Basarab tatăl, voievodul transalpin,
fiul său Theodosiu, copil, a urmat pe tron cu consimţămîntul nostru, a apărut un oarecare
din neamul Domnilor, care a lipsit de tron prin războiu pe copilul Theodosiu. Nu mult după
aceasta Mehmed-beg, prefectul turcilor, carele după ce a cunoscut cele petrecute în
Transalpinia, ca să îndatoreze pe fostul voievod, cu cîteva mii de turci a dat ajutor lui
Theodosie şi bătîndu-se cu duşmanii, a omorît pe cel care dorea mult domnia, şi pe copil cu
muma şi vistieria tatălui şi a strămoşilor şi cu vreo 32 tunuri din cele mai bune i-a trecut în
stăpînirea turcească. Cu înşelăciune Mehmed-beg se prefăcu că voieşte a restitui pe copil în
scaunul părintesc şi a-1 statornici aşa ca să fie fără grijă. După ce dar voievodul cu mama sa a
ajuns la Tîrgovişte pe neştiute sînt puşi în năvile care erau pregătite la Dunăre şi sunt duşi la
Nicopole unde sînt reţinuţi pînă azi, astfel Mehmed-beg are în acest timp conducerea în
Transalpinia, deşi valahii au agitat întreaga provincie cu revolte lăuntrice, conspiraţiuni şi
neorînduieli”.
În aşa fel, către anul 1522 situaţia în Ţara Românească se agravase definitiv. Logofătul
Stoica, care se afla la Istanbul şi cunoştea intenţiile otomanilor de a transforma Ţara
Românească în paşalâc, se adresează, conform afirmaţiilor autorului Letopiseţului
Cantacuzinesc, „la toţi boiarii ca să ridice domn mai curînd pe Radul-Vodă din Afumaţi,
pentru că piare ţara de turci. Întraceia curînd s-au adunat boiarii toţi şi mari şi mici şi toată
curtea au rădicat domn pe Radul-Vodă din Afumaţi” 6. În aceste condiţii, boierimea
munteană se adună în jurul lui Radu de la Afumaţi, care în decurs de cîţiva ani duce lupte
crîncene cu turcii. Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreruperi), în opinia unor cercetători,
nu este un simplu boier ridicat în rang, ci se consideră un fiu al lui Radu cel Mare.
În lupta antiotomană, Radu de la Afumaţi era ajutat de oraşele din Transilvania cu care
avea încheiate înţelegeri. Aşa, într-o scrisoare din 1522, adresată judeţului şi pîrgarilor
Braşovului, el cere ajutor împotriva turcilor, referindu-se la înţelegerea de mai înainte „că ne-
aţi şi făgăduit ca să ne trimiteţi ajutor în orice vreme a fi”. În august 1522, Radu e nevoit să
fugă în Ardeal. În toamna aceluiaşi an, în octombrie, el se întoarce, ajutat de Ian Zapolia, şi în
lupta de la Bran obţine biruinţă. Lupta Ţării Româneşti sub conducerea lui Radu de la
Afumaţi împotriva otomanilor i-a silit pe aceştia să respecte autonomia ţării şi să-1
recunoască pe Radu domn. Conform informaţiilor raguzanului M. Bocignoli, otomanii,
temîndu-se de o alianţă a Ţării Româneşti cu Ungaria, „au început să negocieze cu valahii în
vechile condiţii” şi drept urmare „s-a încheiat un tratat” 7: - sultanul urma să numească domn
pe unii dintre românii pe care i-ar avea lîngă el; - românii să plătească tribut tot aşa ca şi mai
înainte; - dacă nu au dat cumva ceva din tributurile trecute, să le întregească; - turcii, în afară
de aceasta, să nu mai aibă după aceea nici o putere în provincie.
Lipsit şi de un ajutor extern pe măsura forţelor care îl atacau, Radu de la Afumaţi a fost
nevoit să accepte soluţia de compromis. În schimbul recunoaşterii sale ca domn şi a
garantării autonomiei politice a Ţării Româneşti, el a acceptat, la sfîrşitul lui 1524, să
majoreze haraciul la de la 10 000 la 14 000 ducaţi şi să presteze omagiul de credinţă din trei în
trei ani8.

6
Istoria Ţării Româneşti. 1290-1690. Letopiseţul cantacuzinesc, p. 44.
7
Călători străini despre ţările române, vol. I, îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1968, p. 179.
8
Ştefan Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965, pp. 189-190.
 Conform unor aprecieri, Radu a acceptat să fie mediator în negocierile habsburgico-
otomane, dar domnul ajunge la un conflict cu boierii, care complotează împotriva lui.
Domnul încearcă să fugă din ţară, dar nu reuşeşte - este prins la Rîmnic şi decapitat9.
Noul domn al Ţării Româneşti, Moise-Vodă (1529-1530), a avut o orientare
prohabsburgică. Cu toate că şi el intră în Transilvania cu trupe, oastea lui nu participă la
lupte. Pacea din august 1529 prevedea recunoaşterea lui Ferdinand I rege al Ungariei, în
cazul în care el ar obţine victorie asupra lui Zapolia. Însă orientarea prohabsburgică a
domnului nu a fost sprijinită de boieri, care l-au asasinat10.
Anarhia internă din Ţara Românească a luat sfârşit în 1545, odată cu domnia lui Mircea
Ciobanul, care a luat măsuri aspre împotriva boierilor şi a ucis foarte mulţi dintre ei. Însă
ceea ce trebuie remarcat în legătură cu acest domnitor este faptul că el a fost primul domn
din Ţara Românească numit direct de către Poartă, la 24 ianuarie 1545, prin cumpărarea
domniei, fără respectarea, fie şi formală, a alegerii sale de către boieri11.
Încercarea lui Mircea Ciobanul şi a altor domni de după el de a lua atitudine împotriva
boierilor şi de a limita influenţa lor politică s-a dovedit fără sorţi de izbândă. Boierii, ce-şi
făcuseră o practică din înţelegerea cu turcii, au continuat cu ajutorul lor să exercite o
presiune permanentă asupra domniei. Slăbind domnia, făcând din ea un instrument docil în
mâna lor, boierii au servit interesele turceşti, au înlesnit aservirea totală faţă de Poartă în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea a Ţării Româneşti, cu urmări grave asupra dezvoltării
ei12.
Instaurarea efectivă a dominaţiei otomane în Ţara Românească la jumătatea veacului al
XVI-lea, a reprezentat componenta de bază a politicii mondiale desfăşurată atunci de Poartă
şi, totodată, a constituit  consecinţă a deteriorării temporare a balanţei raportului de forţe
dintre Europacreştină şi Imperiul Otoman, în favoarea acestuia din urmă 13. Recunoaşterea
oficială a suzeranităţii otomane a fost făcută prin nişte acte scrise, care în istoriografie sunt
numite „capitulaţii”(de la cuvîntul latin capitulare - a se înţelege, a încheia un tratat). În
aprecierea lui M. Maxim, ca formă, „capitulaţiile” nu erau bilaterale, „tratate” în sensul
modern şi european al termenului, ci diplome, acte sau cărţi de privilegii acordate în mod
unilateral de suveranii otomani (musulmani în genere) unor persoane, comunităţi sau state
nemusulmane, garantându-le anumite drepturi şi privilegii.
În virtutea faptului că otomanii, conform vechilor prevederi ale islamului, tindeau să
instaureze o lume islamică mondială, ei au urmat şi căile elaborate pentru a atinge acest scop.
Prima cale a fost războiul sfînt (djihad-ul), a doua - dobîndirea de noi teritorii prin tratate.
Teoreticienii dreptului internaţional islamic au împărţit lumea în 70 două părţi: dar al-islam
(casa islamului) şi dar al-harb (casa războiului), ultima parte urmînd a fi cucerită şi
transformată în dar al-islam14.

9
cf. Istoria Ţării Româneşti. 1290-1690. Letopiseţul cantacuzinesc, p. 46.
10
Ion Eremia, Istoria românilor. Epoca medievală, curs de prelegeri, partea a II-a: 1504-1750, Chişinău, 2003, p. 64.
11
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, a. 1324-1881, vol. I: Secolele
XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 224.
12
Istoria României, vol. II: Feudalismul timpuriu. Feudalismul dezvoltat, în condiţiile fărâmiţării feudale şi ale luptei
pentru centralizarea statului. Feudalismul dezvoltat, în condiţiile instaurării dominaţiei otomane (a doua jumătate a
secolului al XVI-lea), Bucureşti, 1962, p. 658.
13
Tahsin Gemil, Relaţiile Ţările Române cu Poarta Otomană în documente turceşti (1601-1712), Bucureşti, 1984, p. 13.
14
Viorel Panaite, The Legal and Political Status of Wallachia and Moldavia in Relation to the Ottoman Porte, în The
European Tributary States of the Ottoman Empire in the Sixteenth and Seventeenth Centuries, editată de Gábaor
Kármán, Lovro Kunčević, Boston, 2013, pp. 10-11.
 În concluzie, după dispariţia regatului ungar (1526), Ţara Românească a rămas, practic,
lipsită de sistemul său tradiţional de alianţe, de natură să contracareze presiunea otomană.
Instaurarea dominaţiei otomane a afectat direct instituţia domniei. Sultanul putea numi şi
mazili domni după bunul său plac. Domnii numiţi de sultani erau datori să slujească
împăratului cu supunere şi credinţă, să depună interes şi eforturi pentru cauza stăpânirii
otomane şi să informeze Poarta de tot ce se întâmplă în ţările vecine sau chiar în cele mai
îndepărtate adică să furnizeze informaţii asupra pregătirilor şi mişcărilor militare ale
acestora. De asemenea, domnitorii munteni trebuiau să participe pe cheltuială proprie la
expediţiile sultanului, să trimită oameni, materiale şi mijloace de transport la repararea
cetăţilor sau pentru aprovizionarea unor corpuri expediţionare otomane. Lor li se rezerva,
astfel, rolul de executori ai ordinelor Porţii, precum şi de spioni în serviciul ei. În însăşi
concepţia unora din domni a avut loc o transformare a ideii de domnie şi ţară. În privinţa
relaţiilor externe, după instaurarea dominaţiei otomane domnii munteni nu au mai avut nici
o iniţiativă, mulţumindu-se să execute ordinele pe care le primeau de la Poartă.

BIBLIOGRAFIE:
*** Călători străini despre ţările române, vol. I, îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1968.
EREMIA, Ion, Istoria românilor. Epoca medievală, curs de prelegeri, partea a II-a: 1504-1750,
Chişinău, 2003.
GEMIL, Tahsin, Relaţiile Ţările Române cu Poarta Otomană în documente turceşti (1601-1712),
Bucureşti, 1984.
IDEM, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1991.
GIURESCU, Constantin C., Istoria românilor, vol. II: De la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun
până la Mihai Viteazul, ediţia a IV-a revăzută şi adăogită, Bucureşti, 1943.
*** Istoria României, vol. II: Feudalismul timpuriu. Feudalismul dezvoltat, în condiţiile fărâmiţării
feudale şi ale luptei pentru centralizarea statului. Feudalismul dezvoltat, în condiţiile
instaurării dominaţiei otomane (a doua jumătate a secolului al XVI-lea), Bucureşti, 1962.
*** Istoria Ţării Româneşti. 1290-1690. Letopiseţul cantacuzinesc, ediţie critică întocmită de C.
Grecescu şi D. Simonescu, Bucureşti, 1960.
PANAITE, Viorel, The Legal and Political Status of Wallachia and Moldavia in Relation to the
Ottoman Porte, în The European Tributary States of the Ottoman Empire in the Sixteenth and
Seventeenth Centuries, editată de Gábor Kármán, Lovro Kunčević, Boston, 2013.
REZACHEVICI, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, a.
1324-1881, vol. I: Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001.
ŞTEFĂNESCU, Ştefan, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965.

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE
MASTER ISTORIE
ANUL I
 INSTAURAREA DOMINAŢIEI OTOMANE ÎN ŢARA
ROMÂNEASCĂ

-REFERAT-
-INFLUENŢE ORIENTALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC-

STUDENT: DIACONU GEORGE-CĂTĂLIN

PROF.: CONF. UNIV. DR. CLAUDIU NEAGOE