Migrațiile în spațiul carpato-dunărean

După ce romanii au cucerit și au inclus în provincia Moesia Inferior regiunile din sudul Moldovei, în spațiul
de la vest de Nistru încep să pătrundă către sf. secolului al II-lea sarmații, popor nomad de origine indo-europeană.
Fiind crescători de vite, sarmații s-au instalat temporar în unele zone de câmpie ale Moldovei. Intrați sub
hegemonia militară a carpilor, uniune tribală a dacilor liberi, sarmații au participat împreună cu aceștia la
expedițiile militare împotriva provinciilor romane la sud de Dunăre.
După retragerea autorităților romane din Dacia, în fosta provincie au pătruns popoarele barbare. În secolele
III-IV o ramură a goților, și anume vizigoții, se stabilesc în Moldova, Câmpia Munteană și Transilvania exercitând
o dominație directă asupra autohtonilor. De la ei au rămas câteva tezaure, cel mai bine cunoscut fiind cel de la
Pietroasa (România). In timpul conlocuirii autohtonilor cu goții au avut loc numeroase împrumuturi și schimburi
reciproce de obiecte și podoabe, în marea lor majoritate de factură romană.
Invazia hunilor produce o schimbare printre neamurile germanice din sud-estul Europei. Goții se retrag la sud
de Dunăre, iar hunii, așezați în Pannonia, exercită o dominație indirectă și asupra teritoriilor daco-romane. Fără a
ocupa efectiv regiunile de la est de Carpați ca și alte părți ale Daciei, dominația politică a acestor nomazi s-a
exercitat prin mici detașamente militare care controlau anumite zone sau prin intermediul unor grupuri de
populație germanică supuse. Urme ale aflării hunilor pe aceste pământuri, în special cazane de bronz și podoabe,
au fost găsite în câteva locuri (de exemplu în apropierea satului Șestaci, raionul Șoldănești). La mijlocul secolului
al V-lea hunii sunt înfrânți de o coaliție a popoarelor supuse în frunte cu gepizii, neam germanic, care ulterior
(secolele V-VII) se stabilesc în Transilvania. Gepizilor le urmează, în Pannonia (566), avarii, grupurile cărora
pătrund și în Transilvania.
Paralel cu aceste migrații ale popoarelor barbare, în mijlocul secolului al VI-lea are loc pătrunderea slavilor
în regiunile populate de daco-romani. Ei numesc ținutul din Câmpia Munteană Vlașca (Țara Vlahilor), iar în
secolele VI-VII ajung în Transilvania. Înaintarea slavilor a influențat etnogeneza popoarelor polon, ceh, slovac,
rus, bulgar, sârb, croat, sloven, precum și evoluția romanității din spațiul carpato-dunărean și din Peninsula
Balcanică. Stabilirea slavilor la sud de Dunăre a împărțit romanitatea răsăriteană în două mari grupuri: unul la
nord, cuprinzând daco-romanii; altul la sud, în Peninsula Balcanică, unde în diferite zone, alături de slavii deveniți
majoritari, se păstrează comunitățile romanice, atestate sub numele de vlahi. Din acestea au ajuns până în zilele
noastre macedo-romanii, megleno-romanii și istro-romanii. Așezările vlahilor din Bosnia și Serbia au dăinuit până
la sfârșitul evului mediu, când au fost asimilate de populația sud-slavă.
La nord de Dunăre procesul a evoluat invers: romanicii i-au asimilat pe slavi timp de câteva secole (același
lucru se întâmplă cu slavii așezați în Epir, Tessalia, Pelopones, care în câteva sute de ani au fost asimilați de
greci). Slavii stabiliți la nord de Dunăre nu modifică caracterul romanic al populației din spațiul carpato-dunărean.
Contribuția lor se resimte mai ales în vocabular și în preluarea de către daco-romani a denumirii unor instituții.
Toate popoarele migratoare au exercitat o anumită influență asupra populației autohtone daco-romane. Cea
mai puternică a fost influența slavilor. Începând cu secolele IX-X, slavona devine limbă a bisericii din regiunea
balcano-dunăreană, se adoptă unii termeni slavoni referitori la instituțiile politice și militare, precum voievod și
cneaz. Mai târziu slavona va deveni limba de cancelarie a statelor medievale Moldova și Țara Românească, la fel
cum latina era limba liturgică și de cancelarie în Occident.