Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
VI-XI)
• Vizigoţii pătrund la sfârşitul secolului al IV-lea în Imperiul Roman. După ce ard
şi jefuiesc Roma (410), trec în Peninsula Iberică unde pun bazele primului stat
barbar.
• Vandalii pradă Gallia, pătrund în Spania de unde sunt împinşi de vizigoţi în
Africa de Nord unde întemeiază un regat propriu.
• Burgunzii creează un stat în sud-estul Galliei.
• Francii lui Clovis întemeiază regatul Merovingian (după numele dinastiei) în
nordul Galliei.
• Ostrogoţii conduşi de Teodoric pun bazele unui stat propriu în Italia.
• Anglo-saxonii (sfârşitul secolului al V-lea – începutul secolului al VI-lea )
invadează pe mare Britania unde vor întemeia mai multe regate.
• Longobarzii vor cucerii, începând cu secolul al VI-lea, Italia.
• Uzii;
• Pecenegii;
• Cumanii;
• Tătarii (mongolii);
• Turcii.
– Italia;
– Gallia (Franţa);
– Hispannia;
– Britannia;
– Germania;
– Africa de Nord
Migrația slavilor către vest începe într-un context complex și a fost influențată de
eliberarea teritoriilor nord-pontice și zonei Dunării Mijlocii de către populațiile
germanice, căderea stăpânirii panonice a hunilor și pătrunderea avarilor spre apus.
În interiorul spațiului carpato-danubiano-pontic, slavii ajung cu precădere în zonele
extracarpatice, cum ar fi culoarul Nistrului, între Nistrul Mijlociu și Niprul Mijlociu,
regiunea Dunării de Jos, de unde au întreprins primele atacuri asupra Imperiului
Bizantin, în 517-518 și 518-527, avându-i ca aliați pe kutriguri, un popor turci
înrudit cu bulgarii.
Discuţia în jurul originii slavilor a fost şi încă este o problemă deoarece izvoarele
antice nu conţin referiri exacte aşa cum se întâlnesc în cazul celţilor sau germanilor.
Tacit şi Pliniu cel Bătrân îi numesc venezi locuind în regiunea Vistulei şi la nord de
Dunărea de Jos.
Cert este că, slavii în migraţia lor spre vest au ajuns cel mai devreme în secolul al
V-lea în zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de tip Praga,
iar în direcţia sudică ei pătrund, în secolele VII-VIII, până la Marea Adriatică prin
triburile slovenilor şi croaţilor.
De aici, slavii se răspândesc în trei direcţii: spre nord-vest, spre bazinul fluviulu
Volga şi lacul Lagoda; către vest în direcţia Balticii şi a Elbei, dar şi spre Munţii
Boemiei şi Alpii Orientali; spre sud, în Balcani, unde constituie grupuri pe care
bizantinii le numesc sclavinii.
În noile locuri unde s-au aşezat slavii, agricultura s-a păstrat aproape pretutindeni
ca ramură principală a economiei, dar alături de aceasta s-a menţinut şi creşterea
animalelor, mai ales în regiunile muntoase, spre exemplu în Bosnia, Serbia şi nordul
Macedoniei.
La triburile slave care s-au aşezat în Balcani primele formaţiuni statale au apărut
spre sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin transformarea,
pe de o parte a funcţiei eligibile de jupan (şef de trib) în funcţie ereditară – cneaz -,
iar pe de altă parte prin transformarea teritoriilor ce reveneau jupanului într-un fel
de mici feude.
Slavii, care au coborât în secolul al VI-lea din nord, din regiunea Vistulei, s-au
separat în decursul aşezării lor definitive în trei mari grupuri:
Slavii de răsărit populau în special teritoriul cuprins între lacul Ilmen, râul Oka şi
cursul mijlociu al Niprului, grupul principal fiind localizat pe cursul superior şi
mijlociu al Niprului.
S-a constatat că între anţii din secolele VI-VII şi triburile slavilor rărsăriteni din
secolele următoare există o succesiune culturală şi istorică.
Teritoriul vechii Rusii este considerat de unii cercetători vechea vatră de formare a
slavilor şi pe acest teritoriu, triburile slavilor de răsărit, organizate – în timpul unei
îndelungate faze tribale – în sate şi târguri de-a lungul Niprului, au fost unificate în
urma acţiunii scandinavilor varegi, ce s-au concentrat, datorită activităţii lor
preponderent comerciale, în oraşe mari precum Novgorod şi Kiev.
Apariţia statului kievean are la bază împletirea dintre procesul de stratificare socială
şi intervanţia scandinavă.
Rolul lui Rurik este subliniat doar în vechea cronică rusească, atribuită lui Nestor,
scrisă în secolul al XII-lea, deci aproximativ două secole mai târziu, cronică ce nu
este confirmată şi de alte izvoare în acestă privinţă.
Harta arheologică a secolelor II-V, pentru regiunile la care se referă Nestor, este
aproape în concordanţă cu informaţiile cronicii.
În primul rând ritul de înmormântare descris de el – înhumarea rămăşiţelor
corpului ars în urne – corespunde pe deplin ritului de înmormântare atestat de aşa-
numitele câmpuri de urne.
Este posibil ca Rurik să fi ajuns prin uzurpare, în a doua jumătate a secolului al IX-
lea, în fruntea centrului de putere al slavilor ilmeneni de la Novgorod.
Urmaşul său Oleg este confirmat în mai multe izvoare bizantine, ruseşti şi
bulgăreşti, ca domnind în Novgorod înrtre anii 879-912, perioadă în care reuşeşte
să anexeze cnezatului de la Novgorod oraşele Kiev şi Smolensk, unind triburile
slavilor ilmeneni cu cele ale slavilor poleni.
Oleg îşi stabileşte capitala la Kiev şi porneşte construirea unui sistem de fortificaţii
care să asigure protecţia şi supravegherea teritoriului noului stat şi totodată
intreprinde în 907 o amplă expediţie împotriva Bizanţului, ajungând până la
Constantinopol şi impunând în urma tratalui de pace o serie de condiţii economice
favorabile negustorilor kieveni.
De-a lungul întregului secol al X-lea statul rus, centralizat în jurul Kievului, a fost
perfect integrat în politica economică a Imperiului Bizantin.
Puterea supremă în noul stat creat aparţinea marelui cneaz al Kievului, care-şi baza
puterea pe drujină, împărţită în drujina mare (boierii) şi drujina mică (garda
cneazului).
Convertirea ruşilor la creştinism are loc tot în perioada lui Vladimir, care a profitat
de excepţionalele împrejurări politice pe care i le oferea războiul civil din Bizanţ ca
să negocieze intrarea sa în comunitatea statelor creştine. Vladimir a uşurat
introducerea creştinismului, pe de o parte datorită creştinării sale în rit ortodox, dar
pe de alta datorită căsătoriei cu Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea.
Bizanţul a făcut, astfel, două mari daruri slavilor: un sistem complet de doctrină
creştină şi o civilizaţie creştină complet dezvoltată, fără a lua în calcul că, implicit,
curtea imperială dădea legitimitate dinastiei rurikizilor.
Slavii de sud. Bulgaria, Slovenia şi Serbia. Migraţia slavilor într-o nouă regiune şi
contactul cu lumea bizantină au influenţat viaţa lor economică şi socială.
În urma unei lupte îndelungate împotriva Imperiului bizantin, spre mijlocul secolului
al VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei Balcanice şi o serie de regiuni
învecinate din nord-vestul ei.
Formarea primelor state slave de sud s-a produs în condiţiile luptei continue
împotriva Bizanţului, autoritatea care stăpânise teritoriile pe care s-au aşezat
triburile slavilor.
Dintre toate statele slavilor de sud din perioada Evului Mediu timpuriu, statul bulgar
a atins cea mai mare dezvoltare economică şi politică, iar la baza lui a stat Uniunea
celor şapte triburi slave din Moesia Inferior.
În istoria formării statului bulgar un rol bine determinat l-a avut tribul türk al
bulgarilor, care împins de avari s-a apropiat în secolul al VII-lea de triburile de slavi
din sudul Dunării şi au ocupat partea de nord a Sciţiei Mici sub conducerea lui
Asparuh.
Aceşti protobulgari[1] vor devenii aliaţii cei mai importanţi ai slavilor în campaniile
lor îndreptate împotriva Bizanţului.
Din contactul acestor populaţii a rezultat un nou popor în Europa sud-estică, slavii
însuşindu-şi de la protobulgari doar denumirile tribale, fenomen ce a avut loc în
cursul secolelor VII-VIII.
În urma incursiunii din 681, prin care bulgaro-slavii au ajuns până în Tracia, aceştia
au obţinut independenţa faţă de Bizanţ, care s-a obligat să le plătească subsidii.
Capitala acestui stat slavo-bulgar a fost stabilită la Pliska; el îngloba în graniţele lui
trei etnii: populaţia romanizată, slavii şi protobulgarii.
Slovenia.
Primul stat al slavilor în această zonă s-a format în Carantania/Noricum (azi landul
Kärnten din Austria), având capitala la Koruşka; stat ce a avut de înfruntat atacurile
bavareze, longobarde şi la mijlocul secolului al VIII-lea pe cele ale avarilor.
Sub cneazul Borut slovenii au fost creştinaţi în rit latin de misionarii germani, lucru
ce i-a şi atras în sfera de influenţă a bavarezilor, de la care vor primi ajutor
împotriva avarilor.
În urma victoriei din 955, asupra maghiarilor, care au emis pretenţii teritoriale
asupra Carantaniei, Otto I a reorganizat părţile răsăritene ale imperiului romano-
german şi în cadrul acestei acţiuni a creat marele ducat al Carintiei.
Balcanii in sec.al IX- lea e.n.
Serbia.
Sârbii de astăzi şi macedonenii, descind din triburile slave care s-au aşezat la sud
de cursul inferior şi mijlociu al râului Sava, zonă brăzdată de lanţuri muntoase
acoperite de păduri.
Triburile slavilor care s-au stabilit aici au fost nevoite să defrişeze porţiunile
necesare desfăşurării agriculturii, astfel de lucrări nu puteau fi făcute de familiile
mici şi aşa se explică faptul că în Serbia familiile mari patriarhale – zadruge – s-au
păstrat într-o măsură cu mult mai mare decât în alte regiuni balcanice ocupate de
slavi.
Prin aceasta se explică de ce relaţiile de tip feudal s-au dezvoltat ceva mai târziu
decât la bulgari, abia în secolele IX-X această dezvoltare a luat mari proporţii.
În afară de aceasta, formarea unor uniuni politice mai largi a fost frânată şi de
lupta ce s-a dat pentru aceste regiuni între Bizanţ, kaganatul avar, statul francilor şi
Bulgaria.
Primul stat sârb s-a format în secolul al IX-lea sub conducerea cneazului Vlastimir şi
a avut capitala la Rascia, fiind confruntat încă de la început cu tendinţele
expansioniste manifestate de bizantini şi bulgari.
Noul stat nu a putut să-şi păstreze independenţa în aceste condiţii şi sub cneazul
Mutimir (872-891) a fost nevoit să recunoască suzeranitatea bizantină; timp de
două secole bizantinii şi bulgarii supunând pe rând micul cnezat al sârbilor.
Renaşterea statului sârb are loc abia din a doua jumătate a secolului al X-lea, în
condiţiile în care puterea bulgară a scăzut, iar cneazul Vladimir (980-1015) a reuşit
să unească sub autoritatea sa mai multe regiuni stăpânite de triburile slave din
vestul Balcanilor.
În anul 1042 cnezatul sârbilor, sub conducerea cneazului Voislav (1034-1051),
devine independent faţă de Bizanţ şi îşi stabileşte capitala la Zeta.
Croaţia.
Triburile slave ale croaţilor au ajuns în prima jumătate a secolului al VII-lea până la
ţărmurile Mării Adriatice, ocupând cea mai mare parte a fostei provincii romane
Dalmatia.
Din secolul al XI-lea statul croat, devenit regat în timpul lu Stjepan Dîrzislav (969-
995), va intra în componenţa regatului maghiar iar o parte a coastei dalmate sub
dominaţia veneţiană.
Slavii de vest.
Slavii de apus populau un vast teritoriu în bazinul fluviului Elba, Oder şi Vistula şi se
împărţeau în numeroase triburi: ţinuturile dintre Elba şi Sala erau populate de slavii
ce făceau parte din uniunea triburilor de sârbi luzacieni, cursul mijlociu şi inferior al
Elbei era ocupat de uniunea triburilor polabe, mai spre est de aceasta, pe ţărmul
Mării Baltice, s-au stabilit triburile slavilor polonezi, iar pe cursul superior al Elbei şi
pe râurile Vltava şi Morava s-au aşezat triburile ceho-morave şi cele ale slovacilor.
Obiectele găsite în săpături arheologice, datând din secolele VI-X, atestă folosirea
unor mijloace perfecţionate pentru prelucrarea şi arderea lutului, precum şi
trecerea la utilizarea roţii olarului.
Cele mai periculoase au fost atacurile francilor din timpul domniei regelui Dagobert
I (629-639), dar în urma unei victorii obţinută de ceho-moravieni în anul 631 la
Wogastisburg, statul lui Samo a obţinut independenţa.
Urmaşul lui Rostislav, Svatopluc (870-894), deşi a obţinut puterea cu ajutorul lui
Ludovic Germanicul, a păstrat independenţa cnezatului Moraviei Mari, consfinţită
printr-un tratat datat în anul 874, cunoscut ca tratatul de la Forchheim.
După acest moment autoritatea Moraviei Mari sa extins şi asupra Pannoniei, unde
a domnit Pribina ca vasal al germanilor, dar şi asupra teritoriilor locuite de slavi pe
cursurile Elbei şi Oderului.
Sub urmaşii lui Sviatopluc, cnezatul Moraviei Mari va trece printr-o perioadă de
lupte interne, care în majoritatea cazurilor au dus la separarea unor triburi slave,
lucru ce a slăbit puterea militară a cnezatului şi în anii 905-906 Moravia Mare a
căzut sub loviturile triburilor maghiare, ce au cucerit o parte a teritoriilor slovace.
Din acest moment are loc separarea drumurilor slovacilor de cele ale cehilor, ultimii
constituindu-se în cnezat separat de cel al Moraviei Mari.
Cnezatul slavilor cehi s-a format încă din secolele VII-VIII, dar a fost parte
integrantă din cnezatul Moraviei Mari, procesul de separare etnică şi politică având
loc la sfârşitul secolului al IX-lea.
Cehii au ieşit din componenţa statului moravian cu zece ani înainte de destrămare
şi sub cneazul Bratislav I au reuşit să facă faţă atacurilor maghiare.
[1] Sunt numiţi aşa deoarece cu numele de Bulgaria este numită ţara slavilor din
sudul Dunării.
Cnezatul Moscovei
Cnezatul Moscovei este numele sub care este cunoscut statul rus care a
existat între secolele al XIII – XVIII.
Marele Cnezat al Moscovei, aşa cum este cunoscut statul în documentele ruseşti,
este urmaşul Rusiei Kievene (în zonele de nord şi est ale acestui stat) şi
predecesorul Imperiului Rus. Domnia ţarilor a început în mod oficial cu Ivan al IV-
lea (Ivan cel Groaznic), primul monarh care s-a încoronat „Ţar al Rusiei”, dar
practic a început cu Ivan al III-lea (Ivan cel Mare), cel care a desăvârşit
centralizarea statului în aceeaşi perioadă în care Ludovic al XI-lea desăvârşea
centralizarea statului francez.
Cnezatul Moscovei îşi datora bogăţia şi puterea moştenirii lăsate de Rusia Kieveană,
drumurilor comerciale care legau Marea Baltică, Marea Albă şi Marea Caspică şi
Siberia şi sitemului politic autocratic puternic centralizat.
Tradiţiile cnezatului şi-au pus amprenta puternică pe întreaga societate rusă până
în zilele noastre.
Dezvoltarea Moscovei
Când mongolii au invadat teritoriul Rusiei Kievene, Moscova era doar un
neînsemnat avanpost comercial al Cnezatului Vladimir-Suzdal.
Fiul lui, Ivan I (1325-1340), ştiut şi sub numele Ivan Kalit (Ivan Pungă de Bani), a
obţinut titlul de Mare Cneaz (Principe) al Vladimirului de la suzeranii feudali
mongoli. El a cooperat strâns cu mongolii şi a primit sarcina colectării tributului
datorat de celelalte principate ruseşti. Această relaţie i-a permis lui Ivan să câştige
influenţă regională, în special în detrimentul principalului rival al Principatului
Moscovei, oraşului Tver.
În 1327, mitropolitul ortodox şi-a mutat reşedinţa de la Vladimir la Moscova, fapt
care a crescut şi mai mult prestigiul cnezatului.
Cel care a avut cel mai mare succes în această întreprindere a fost Ivan al II-lea cel
Mare (1462-1505), cel care a cucerit Novgorodul în 1478 şi Tverul în 1485.
Moscova şi-a extins puterea asupra celei mai mari părţi ale teritoriilor locuite de
ruşi până pe la anul 1480, când Hoarda de Aur a tătărilor a încetat în mod oficial să
mai fie puterea feudală suzerană, (vezi şi Îndelungata aşteptare de pe râul Ugra).
Prin moştenire, Ivan a obţinut o parte a provinciei Riazanului, iar cnejii Rostovului
şi Iaroslavlui s-au subordonat de bună voie Moscovei.
Oraşul Pskov a rămas independent în această perioadă, dar fiul lui Ivan, Vasili al
III-lea (1505-1533), a reuşit până la urmă să cucerească şi acest oraş nord-estic.
Ivan al III-lea a fost primul suveran moscovit care a folosit titlul de Ţar şi de
„Conducător al tututor rusilor”.
Ţar, a fost un titlu folosit de monarhii autocraţi ai primului şi celui de-al doilea
Imperiu Bulgar începând cu anul 913, ai Serbiei pe la mijlocul secolului al XIV-lea şi
ai Imperiului Rus din 1547 până în 1917, (deşi termenul a fost folosit oficial doar
până în 1721, când Petru cel Mare s-a intitulat Împărat).
Cuvântul ţar este cel mai probabil derivat din titlul latin Caesar pe calea limbii
slavone ţesar. Cuvântul este înrudit cu germanul Kaiser şi cu goticul Káisar.
Titlul complet al împăraţilor ruşi începea cu Prin mila lui Dumnezeu, Împărat şi
Autocrat al Întregii Rusii după care urma lista teritoriilor peste care se întindea
autoritatea. Ivan al IV-lea (cel Groaznic) a fost ultimul Mare Cneaz al Moscovei si
primul Ţar al Rusiei.
Având un sprijin puternic al unui grup de boieri reformatori, Ivan şi-a început
domnia cu o serie de reforme folositoare, la fel ca imparatul roman Caligula cu un
mileniu si putin in urma.
El a promulgat un cou cod de legi, a restructurat armata şi a reorganizat organele
de administratie la nivel local. Aceste reforme au fost iniţiate pentru a întări statul
în condiţiile războielor purtate in acea perioadă.
Expansiunea către nord-vest, către Marea Baltică, s-a dovedit mult mai dificilă. În
1558, Ivan a învadat Livonia, implicând Rusia într-un istovitor război de 25 de ani
împotriva uniunii Polono-Lituaniene, Suediei şi Danemarcii.
Zonele de frontieră au mai fost jefuite de tătarii din Hoarda Nogai şi Hanatul
Crimeii pentru alte multe decenii. Zeci de mii de soldaţi au fost mobilizaţi pentru
apărarea Marii centuri de palănci, ceea ce a fost o povară uriaşă pentru Rusia, a
cărui dezvoltare socială şi economică nu mai avansa. Războaiele au secătuit Rusia.
Timpurile tulburi
Scurta domnie a lui Godunov, (1598–1605) nu a fost tot atât de reușită precum a
fost perioada regenței. În perioada 1601–1603 s-au înregistrat recolte extrem de
slabe, iar în timpul lunilor de vară s-au înregistrat temperaturi foarte scăzute,
uneori sub limita de îngheț (probabil mini-glaciatiunea secolului al XVII-lea).
Foametea generalizată a dus la moartea a mii de ruși. Atunci când au fost
distribuite alimente și bani locuitorilor Moscovei, hoarde de refugiați au năvălit în
capitală, ducând la anarhie economică.
Marii boieri ruși, conduși de cei din familia Romanovilor, complotau împotriva
monarhului Godunov, care era considerat mult mai putin nobil decat romanovii.
Boris Godunov s-a dovedit incapabil să facă față numeroaselor provocari:
comploturile politice, foametea și epidemiile, tarani dezradacinati care jefuiau
zonele rurale și răscoalele cazacilor de pe Don.
De fapt, Dimitrie murise înaintea fratelui său, Fiodor, fiind înjunghiat, după cum se
spune, la porunca lui Godunov. Individul misterios care pretindea că era Dimitrie,
probabil un impostor, a fost acceptat drept moștenitorul de drept al tronului Rusiei
de o mare parte a populației și a primit un sprijin politic substantial de la dusmanii
țaratului Rus, în special în Polonia și Statul Papal.
Câteva luni după „apariția” impostorului în Polonia, o mică forță armată de 4.000
de polonezi, lituanieni, exilați ruși, mercenari germani și cazaci de pe Nipru și Don
au traversat granița într-o acțiune care a marcat începutul intervenției
Rzeczpospolitei în Rusia, cunoscută și ca „Războaiele Dimitriade”.
Dimitrie s-a căsătorit prin procură cu Marina Mniszech și, imediat după moartea lui
Boris Godunov în 1605. și-a făcut intrarea în Moscova.
Domnia lui Dmitri a fost una scurtă. În mai puțin de un an, el a trebuit să facă față
unei conspirații formate de un kneaz ambițios din dinastia Rurik, Vasili Șuiski.
Dmitri a fost asasinat, împreună cu numeroși susținători ai săi, la scurtă vreme
după nunta sa celebrată în Kremlinul din Moscova.
Capul conspiratorilor, Șuiski, a pus mâna pe putere și a fost ales țar de o adunare
compusă din membrii facțiunii sale, dar nicio parte din conflict, (boierii ruși,
magnații polono-lituanieini, cazacii, mercenarii germani), nu au fost satisfăcuți de
această schimbare.
Pe 21 februarie 1613, Adunarea Boierilor Țării (Zemski Sobor) l-a ales în
unanimitate pe Mihail Romanov, (fiul mai mic al mitropolitului Filaret), drept țar.
Mihail Romanov era înrudit prin soția sa cu Dinastia Rurik
Istoricii discută încă asupra gradului în care Petru cel Mare a reuşit să influenţeze
transformarea Rusiei într-un stat modern, dar sunt cu toţii de acord că el a pus
fundaţiile imperiului pentru următoareloe două secole.
Epoca iniţializată de Petru cel Mare a marcat apariţia pe scena politcă europeană a
unei noi puteri.
Dar, deşi Rusia avea să joace un rol important în politica secolului care avea să
urmeze, păstrarea relaţiilor de muncă bazate de iobăgie a influenţat în mod negativ
şi pe scară mare progresul economic.
În vreme ce creşterea economică occidentală se baza pe Revoluţia Industrială care
apăruse în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Rusia rămânea şi mai mult în
urmă, creînd noi probleme imperiului.
Chester S.L.Dunning, Russia’s First Civil War: The Time of Troubles and the
Founding of the Romanov Dynasty, Penn State Press, 2001