Aparitia statelor slave in Europa

(secolele VI-XI)
Discutia in jurul originii slavilor a fost si incaa este o problemaa deoarece
izvoarele antice nu contin referiri exacte asa cum se intalnesc in cazul celtilor
sau germanilor. Tacit si Pliniu cel Baatran ii numesc venezi locuind in regiunea
Vistulei si la nord de Dunaarea de Jos. Procopiu din Caesarea ii consemneazaa in
secolul al VI-lea cu numele de anti si sclavini, iar Iordanes spune caa venezii se
trag din acelasi trib care poarta trei denumiri: venezi, anti si sclavini. La randul
saau pseudo-Mauricios scrie despre ei caa antii si sclavinii se aseamaanaa in ceea
ce priveste modul de viataa, moravurile si dragostea de libertate. Cert este caa,
slavii in migratia lor spre vest au ajuns cel mai devreme in secolul al V-lea in
zona Cehiei de astazi, fiind reprezentati arheologic de cultura de tip Praga, iar in
directia sudicaa ei paatrund, in secolele VII-VIII, panaa la Marea Adriaticaa prin
triburile slovenilor si croatilor. Secolul al VII-lea a fost martorul a douaa mari
valuri migratorii. E vorba de masiva inaintare a slavilor pe continent, de la o
bazaa de plecare pe care Iordanes o situeazaa, dupaa cum am vaazut, la mijlocul
secolului al VI-lea, intre gurile Dunaarii, Nistru si Vistula. De aici, slavii se
raaspandesc in trei directii: spre nord-vest, spre bazinul fluviulu Volga si lacul
Lagoda; caatre vest in directia Balticii si a Elbei, dar si spre Muntii Boemiei si
Alpii Orientali; spre sud, in Balcani, unde constituie grupuri pe care bizantinii le
numesc sclavinii.
In noile locuri unde s-au asezat slavii, agricultura s-a paastrat aproape
pretutindeni ca ramuraa principalaa a economiei, dar alaaturi de aceasta s-a
mentinut si cresterea animalelor, mai ales in regiunile muntoase, spre exemplu in
Bosnia, Serbia si nordul Macedoniei. Din punct de vedere al organizaarii sociale
majoritatea triburilor slave se aflau in faza destraamaarii societaatii gentilice,
apaarand marile familii patriarhale - zadruge - sau familiile individuale, care mai
multe la un loc formau obsti saatesti. La triburile slave care s-au asezat in Balcani
primele formatiuni statale au apaarut spre sfarsitul secolului al VI-lea si inceputul
secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o part e a functiei eligibile de jupan
(sef de trib) in functie ereditaraa - cneaz -, iar pe de altaa parte prin transformarea
teritoriilor ce reveneau jupanului intr-un fel de mici feude.
Slavii, care au coborat in secolul al VI-lea din nord, din regiunea Vistulei, s-au
separat in decursul asezaarii lor definitive in trei mari grupuri:
- slavii de est: rusi, ucrainieni, bielorusi;
- slavii meridionali (sau sudici): sloveni, croati, sarbi, macedoneni, bulgari;
- slavii occidentali (sau de vest): cehi, slovaci, polonezi.
Slavii de raasaarit. Rusia kieveanaa. Slavii de raasaarit populau in special
teritoriul cuprins intre lacul Ilmen, raul Oka si cursul mijlociu al Niprului, grupul
principal fiind localizat pe cursul superior si mijlociu al Niprului. S-a constatat
caa intre antii din secolele VI-VII si triburile slavilor raarsaariteni din secolele
urmaatoare existaa o succesiune culturalaa si istoricaa.
Teritoriul vechii Rusii este considerat de unii cercetaatori vechea vatraa de
formare a slavilor si pe acest teritoriu, triburile slavilor de r aasaarit, organizate -
in timpul unei indelungate faze tribale - in sate si targuri de-a lungul Niprului, au
fost unificate in urma actiunii scandinavilor varegi, ce s-au concentrat, datoritaa
activitaatii lor preponderent comerciale, in orase mari precum Novgorod si Kiev.
Intregul secol X e marcat de incheierea de contracte comerciale care organizeazaa
sosirea convoaielor de monoxile concentrate la Kiev. Ri tmicitatea schimburilor
implica stabilitatea politicaa a acestor regiuni deosebit de amenintate de invaziile
diverselor popoare ale stepei, care caautau saa-si impunaa puterea intre Volga si
Dunaare.
Actiunea unificatoare a acestor negustori scandinavi nu ar fi fost posibilaa
faaraa existenta unui proces de stratificare social aa in randul triburilor slave de
raasaarit. Acest proces a fost generat de apari tia unor conducaatori de triburi -
jupani/cnezi - care, sprijinindu-se pe mici armate personale - drujine - isi impun
autoritatea si pun bazele unor conduceri ereditare. Apari tia statului kievean are la
bazaa impletirea dintre procesul de stratificare social aa si intervantia scandinavaa.
Descoperirile arheologice au araatat caa, o dataa cu veacul al VIII-lea, ordinea
patriarhalaa a inceput saa se destrame, constituindu-se grupuri familiale faaraa
legaaturi de rudenie intre ele. Pe cursul superior al Niprului aceste comunit aati
erau autonome, gratie abundentei paadurilor ce formau un obstacol de netrecut . In
sud, comunicatiile mai lesnicioase, precum si existenta pericolului invaziilor
nomade au faacut necesaraa agregarea unor sisteme de aliantaa intre diferitele
familii, apoi intre uniunile tribale. Numele triburilor ce figureazaa in Cronica
vremurilor trecute reflectaa tocmai acest tip de organizare social aa.
In secolul al IX-lea varegul Rurik a intemeiat un centru de putere care va
deveni ulterior unul dintre cele mai puternice state ale Evului Mediu timpuriu din
estul Europei. Rolul lui Rurik este subliniat doar in vechea cronicaa ruseascaa,
atribuitaa lui Nestor, scrisaa in secolul al XII-lea, deci aproximativ douaa secole
mai tarziu, cronicaa ce nu este confirmataa si de alte izvoare in acestaa privintaa.
Harta arheologicaa a secolelor II-V, pentru regiunile la care se referaa Nestor,
este aproape in concordantaa cu informatiile cronicii. In primul rand ritul de
inmormantare descris de el - inhumarea raamaasitelor corpului ars in urne -
corespunde pe deplin ritului de inmormantare atestat de asa-numitele campuri de
urne. In al doilea rand, drevlianii, care locuiau in regiunile paaduroase de pe
dreapta Niprului, radimicii si viaticii aveau intr-adevaar in perioada mentionataa
o culturaa inferioaraa polenilor.
Este posibil ca Rurik saa fi ajuns prin uzurpare, in a doua jumaatate a secolului
al IX-lea, in fruntea centrului de putere al slavilor ilmeneni de la Novgorod.
Urmasul saau Oleg este confirmat in mai multe izvoare bizantine, rusesti si
bulgaaresti, ca domnind in Novgorod inrtre anii 879-912, perioadaa in care
reuseste saa anexeze cnezatului de la Novgorod orasele Kiev si Smolensk, unind
triburile slavilor ilmeneni cu cele ale slavilor poleni. Oleg isi stabileste capitala la
Kiev si porneste construirea unui sistem de fortificatii care saa asigure protectia si
supravegherea teritoriului noului stat si totodataa intreprinde in 907 o amplaa
expeditie impotriva Bizantului, ajungand panaa la Constantinopol si impunand in
urma tratalui de pace o serie de condi tii economice favorabile negustorilor
kieveni. Cresterea teritorialaa si consolidarea Rusiei vechi au continuat sub
Vladimir Sviatoslavici (980-1015), in timpul caaruia Caucazul de Nord a fos
subordonat cnezatului rus. De-a lungul intregului secol al X-lea statul rus,
centralizat in jurul Kievului, a fost perfect integrat in politica economicaa a
Imperiului Bizantin.
Puterea supremaa in noul stat creat apartinea marelui cneaz al Kievului, care-si
baza puterea pe drujinaa, impaartitaa in drujina mare (boierii) si drujina micaa
(garda cneazului). Bazandu-se pe aceste forte Rusia kieveanaa isi va laargi
posesiunile, influenta politicaa si comercialaa, bazandu-se si pe legaaturile
matrimoniale cu curtea bizantinaa, dar tendintele expansioniste au fost de foarte
multe ori stopate ca urmare a problemelor create in teritoriile cnezatului kievean
de populatiile migratoare tarzii, cum au fost pecenegii, uzii si cumanii. Impotriva
primilor cneazul rus Vladimir Sviatoslavici a fost nevoit s aa construiascaa in
sudul taarii o linie de fortificatii pe raurile Stugna, Irpen, Trubej si saa
intaareascaa fortificatiile Kievului.
Religia crestinaa era bine cunoscutaa de rusii secolului al X-lea, negustorii si
mercenarii varegi aduseseraa cu ei credinta crestinaa de la Constantinopol.
Convertirea rusilor la crestinism are loc tot in perioada lui Vladimir, care a
profitat de exceptionalele imprejuraari politice pe care i le oferea raazboiul civil
din Bizant ca saa negocieze intrarea sa in comunitatea statelor crestine. Vladimir
a usurat introducerea crestinismului, pe de o parte datorit aa crestinaarii sale in rit
ortodox, dar pe de alta datorit aa caasaatoriei cu Ana, sora impaaratului bizantin
Vasile al II-lea. Bizantul a faacut, astfel, douaa mari daruri slavilor: un sistem
complet de doctrinaa crestinaa si o civilizatie crestinaa complet dezvoltataa,
faaraa a lua in calcul caa, implicit, curtea imperial aa daadea legitimitate dinastiei
rurikizilor. Rusia kieveanaa nu s-a convertit complet la crestinism de la bun
inceput, initial limitandu-se doar la cateva orase, in timp ce mare parte din sate au
raamas paagane panaa in secolul al XIV-lea. Integrarea definitivaa a Rusei
kievene in sistemul politic al Europei Evului Mediu timpuriu are loc odat aa cu
caasaatoria Anei de Kiev cu Henric I al Frantei, la mijlocul secolului al XI-lea,
dar dupaa moartea cneazului Iaroslav (1054), unitatea taarii a fost spulberataa;
raazboiul civil care a urmat a dat nastere unor cnezate familiale autonome si
rivale, a caaror unitate a fost mentinutaa doar de Bisericaa si de mitropolitul
Kievului si al tuturor Rusiilor. Aceast aa descompunere a statului kievean a usurat
cucerirea mongolaa, care a inceput in anul 1237 impotriva cnezatelor din nord.
Slavii de sud. Bulgaria, Slovenia si Serbia. Migratia slavilor intr-o nouaa
regiune si contactul cu lumea bizantinaa au influentat viata lor economicaa si
socialaa. Actiunile de jaf si pradaa in Imperiul bizantin au contribuit la o mai
mare diferentiere de avere, destraamand vechea comunitate gentilicaa. Asezarea
slavilor in Peninsula Balcanicaa a intensificat evolutia slavilor nu numai din
punct de vedere socio-economic, ci si al organizaarii lor politice. Primele astfel
de formatiuni sunt cunoscute sub numele de Sclavinii.
Bulgaria. In urma unei lupte indelungate impotriva Imperiului bizantin, spre
mijlocul secolului al VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei
Balcanice si o serie de regiuni invecinate din nord-vestul ei. Formarea primelor
state slave de sud s-a produs in conditiile luptei continue impotriva Bizantului,
autoritatea care staapanise teritoriile pe care s-au asezat triburile slavilor. Dintre
toate statele slavilor de sud din perioada Evului Mediu timpuriu, statul bulgar a
atins cea mai mare dezvoltare economicaa si politicaa, iar la baza lui a stat
Uniunea celor sapte triburi slave din Moesia Inferior. In istoria formaarii statului
bulgar un rol bine determinat l -a avut tribul trk al bulgarilor, care impins de
avari s-a apropiat in secolul al VII-lea de triburile de slavi din sudul Dunaarii si
au ocupat partea de nord a Sci tiei Mici sub conducerea lui Asparuh. Acesti
protobulgari1[1] vor devenii aliatii cei mai importanti ai slavilor in campaniile lor
indreptate impotriva Bizantului. Din contactul acestor populatii a rezultat un nou
popor in Europa sud-esticaa, slavii insusindu-si de la protobulgari doar denumirile
tribale, fenomen ce a avut loc in cursul secolelor VII-VIII.
In urma incursiunii din 681, prin care bulgaro-slavii au ajuns panaa in Tracia,
acestia au obtinut independenta fataa de Bizant, care s-a obligat saa le plaateascaa
subsidii. Capitala acestui stat slavo-bulgar a fost stabilitaa la Pliska; el ingloba in
granitele lui trei etnii: populatia romanizataa, slavii si protobulgarii. In cursul
secolelor IX-X a avut loc slavizarea triburilor protobulgare si a inceput o nouaa
etapaa istoricaa sub hanul Boris (852-889), care transformaa Bulgaria intr-un
regat crestin iar urmasul lui, Simion (889-927), va fi primul care va purta titlul de
tar. In timpul tarului Simion, in anul 924, se incheie o pace intre Imperiul
Bizantin si taratul Bulgar, pace in urma caareia Bulgaria obliga imperiul la plata
unor subsidii. Cu domnia tarului Petru (927-969) incepe decaaderea puterii
bulgarilor, proces ce va fi terminat, in 1018, odataa cu victoria pe care o
reporteazaa Vasile II, ce se va numi dupaa acest moment Bulgaroctonul. In urma
acestei victorii impaaratul dispune organizarea a douaa theme - Paristrion si
Bulgaria -, care saa cuprindaa teritoriul Dobrogei, respectiv in mare parte cel al
fostei provincii Scithia Major; cu aceeasi ocazie este desfiintataa si patriarhia
independentaa a Bulgariei si panaa in 1185 la raascoala fratilor Petru si Asan
statul bulgar si-a incetat existenta.
Slovenia. Triburile slave de sud au ajuns la inceputul secolului al VI-lea si in
regiunea Alpilor raasaariteni si pe taarmul nordic al Maarii Adriatice, lovindu-se
de staapanirile bavareze, respectiv longobarde. Primul stat al slavilor in aceastaa
zonaa s-a format in Carantania/Noricum (azi landul Krnten din Austria), avand
capitala la Koruska; stat ce a avut de infruntat atacurile bavareze, longobarde si la
mijlocul secolului al VIII-lea pe cele ale avarilor. Sub cneazul Borut slovenii au
fost crestinati in rit latin de misionarii germani, lucru ce i -a si atras in sfera de
influentaa a bavarezilor, de la care vor primi ajutor impotriva avarilor. Existenta
statului sloven a fost de scurt aa durataa deoarece in 788 Carantania/Noricum a
fost cuceritaa de Carol cel Mare si aici au fost organizate douaa comitate, in care,
incepand din 843, sub Ludovic Germanicul, a inceput colonizarea germanaa. In
urma victoriei din 955, asupra maghiarilor, care au emis pretentii teritoriale
asupra Carantaniei, Otto I a reorganizat paartile raasaaritene ale imperiului
romano-german si in cadrul acestei actiuni a creat marele ducat al Carintiei.
Serbia. Sarbii de astaazi si macedonenii, descind din triburile slave care s-au
asezat la sud de cursul inferior si mijlociu al raului Sava, zonaa braazdataa de
lanturi muntoase acoperite de paaduri. Triburile slavilor care s-au stabilit aici au
fost nevoite saa defriseze portiunile necesare desfaasuraarii agriculturii, astfel de
lucraari nu puteau fi faacute de familiile mici si asa se explicaa faptul caa in
Serbia familiile mari patriarhale - zadruge - s-au paastrat intr-o maasuraa cu mult
mai mare decat in alte regiuni balcanice ocupate de slavi. Prin aceasta se explicaa
de ce relatiile de tip feudal s-au dezvoltat ceva mai t arziu decat la bulgari, abia in
secolele IX-X aceastaa dezvoltare a luat mari proportii. In afaraa de aceasta,
formarea unor uniuni politice mai largi a fost fr anataa si de lupta ce s-a dat pentru
aceste regiuni intre Bizant, kaganatul avar, statul francilor si Bulgaria.
Primul stat sarb s-a format in secolul al IX-lea sub conducerea cneazului
Vlastimir si a avut capitala la Rascia, fiind confruntat incaa de la inceput cu
tendintele expansioniste manifestate de bizantini si bulgari. Noul stat nu a putut
saa-si paastreze independenta in aceste conditii si sub cneazul Mutimir (872-891)
a fost nevoit saa recunoascaa suzeranitatea bizantinaa; timp de douaa secole
bizantinii si bulgarii supunand pe rand micul cnezat al sarbilor. Renasterea
statului sarb are loc abia din a doua jumaatate a secolului al X-lea, in conditiile in
care puterea bulgaraa a scaazut, iar cneazul Vladimir (980-1015) a reusit saa
uneascaa sub autoritatea sa mai multe regiuni st aapanite de triburile slave din
vestul Balcanilor. In anul 1042 cnezatul sarbilor, sub conducerea cneazului
Voislav (1034-1051), devine independent fataa de Bizant si isi stabileste capitala
la Zeta. Noua refacere a cnezatului va atrage interesul misionarilor catolici si prin
intermediul acestora are loc crestinarea sarbilor, care vor deveni catolici prin
incoronarea cneazului Mihail (1052-1081) de caatre Grigore al VII-lea ca rege.
Desi nu a avut o perioadaa lungaa de existentaa, destraamandu-se din cauza
disensiunilor interne si a interventiilor externe, primul stat al sarbilor a avut
importantaa in procesul de formare a unei identit aati unitare pentru toate triburile
slave din vestul Peninsulei Balcanice, termenul de sarbi fiind adoptat pentru toate
aceste triburi.
Croatia. Triburile slave ale croatilor au ajuns in prima jumaatate a secolului al
VII-lea panaa la taarmurile Maarii Adriatice, ocupand cea mai mare parte a fostei
provincii romane Dalmatia. In secolele VII-VIII triburile croate pl aateau tribut
avarilor si ca urmare a acestei st aari de dependentaa au fost usor de atras in
campania lui Carol cel Mare impotriva avarilor. In contextul acestor lupte si al
apropierilor diplomatice intre franci si bulgari se constituie douaa regiuni in
cadrul teritoriului staapanit de croati: Croatia Dalmatinaa si Croatia Pannonicaa.
In urma unei raascoale ce a avut loc in anul 819, teritoriul croat a fost impaartit
intre franci si bulgari, astfel caa in partea pannonicaa a apaarut un cnezat autonom
sub suzeranitate bulgaraa ce a existat panaa in secolul al IX-lea.
Profitand de pozitia strategicaa mai bunaa, paartile apusene ale croatilor au
cunoscut o dezvoltare mai rapidaa si in jurul acestor teritorii se va consolida
statul croat independent, fenomen ce va avea loc in timpul cneazului Bronimir
(879-892). Din secolul al XI-lea statul croat, devenit regat in timpul lu Stjepan
Dirzislav (969-995), va intra in componenta regatului maghiar iar o parte a
coastei dalmate sub dominatia venetianaa.
Slavii de vest. Slavii de apus populau un vast teritoriu in bazinul fluviului Elba,
Oder si Vistula si se impaarteau in numeroase triburi: tinuturile dintre Elba si
Sala erau populate de slavii ce faaceau parte din uniunea triburilor de sarbi
luzacieni, cursul mijlociu si inferior al Elbei era ocupat de uniunea triburilor
polabe, mai spre est de aceasta, pe taarmul Maarii Baltice, s-au stabilit triburile
slavilor polonezi, iar pe cursul superior al Elbei si pe raurile Vltava si Morava s-
au asezat triburile ceho-morave si cele ale slovacilor.
Statul lui Samo si Moravia Mare. Teritoriul Cehiei se maarginea la vest si sud-
vest cu un lant muntos, denumit Paadurea Cehaa, iar la nord-vest cu muntii
Metalici. In aceastaa zonaa ocupatia economicaa principalaa a fost cresterea
vitelor, completataa de agriculturaa in zonele de ses. Descoperirile arheologice
referitoare la secolul al VI-lea dovedesc caa in Cehia si Moravia se cultivau toate
felurile de cereale, in special meiul, orzul. Obiectele gaasite in saapaaturi
arheologice, datand din secolele VI-X, atestaa folosirea unor mijloace
perfectionate pentru prelucrarea si arderea lutului, precum si trecerea la utilizarea
rotii olarului. Aparitia timpurie a oraselor cehe este legat aa de progresul
mestesugurilor si comertului, orasele fiind la inceput asezaari intaarite - gradi -,
locuri destinate resedintei cnezilor.
Incepand cu 531 dinspre vest au apaarut, la granitele acestui teritoriu locuit de
uniunile de triburi ale slavilor ceho-moravieni, francii, iar partea de raasaarit a
intrat sub influenta khaganatului avar, care isi avea centrul in vestul Pannoniei.
Uniunile triburilor ceho-moraviene au intrat la sfarsitul secolului al VI-lea sub
influenta francilor si a avarilor, ajungandu-se ca cele douaa puteri saa intre in
conflict direct. Incepand cu secolul al VII-lea puterea avarilor a inceput saa
decadaa si in anul 623/624 s-a creat prima mare uniune a slavilor de apus, in
fruntea caareia s-a aflat Samo - dupaa unii un negustor franc, dupaa altii un slav
moravian. Una dintre mentiunile documentare cu referire la acest "cneaz
unificator" este la cronicarul franc Fredegar, care si-a scris opera intre 640-660,
ce spune despre Samo caa a fost un negustor franc ce s-a stabilit printre slavi, iar
alta provine dintr-un izvor hagiografic, ce se referaa al convertirea triburilor
carantane si care consideraa caa Samo a fost un slav. Oricare ar fi adevaarul, sub
autoritatea lui s-a aflat Cehia si Slovacia de vest, o parte din Slovenia, Austria de
est si teritoriile panaa la Elba. Conform cronicii lui Fredegar, Samo a domnit 35
de ani, aproximativ panaa in 658/659, dar nu avem alte stiri cu privire la evolutia
politico-socialaa a acestui prim stat al slavilor de apus, mentionandu-se doar caa,
armata sa era formataa din cete numite drujine, conduse de o aristocratie
militaraa. Prin coroborarea informatiilor privitoare la vecinii acestui stat se
cunosc o serie de atacuri pe care longobarzii si apoi francii le-au intreprins in
cursul secolului al VII-lea. Cele mai periculoase au fost atacurile francilor din
timpul domniei regelui Dagobert I (629-639), dar in urma unei victorii obtinutaa
de ceho-moravieni in anul 631 la Wogastisburg, statul lui Samo a obtinut
independenta.
In prima jumaatate a secolului al IX-lea, intre Dunaarea mijlocie si cursul
superior al fluviilor Elba si Oder s-a format un intins stat al slavilor de vest,
cnezatul Moraviei Mari cu resedinta la Velehrad. In aceeasi perioadaa a inceput si
activitatea de crestinare, prin misionarii catolici, a slavilor apuseni. Primul
conducaator al Moraviei Mari a fost Mojmir (818-846), care a reusit saa uneascaa
triburile slavilor moravieni si slovaci sub autoritatea sa si a destraamat alianta
indreptataa impotriva sa, aliantaa a francilor cu cnezatul in fruntea caaruia se afla
cneazul Pribina din Nitra. Ca urmare a campaniilor militare din anii 833-836
Mojmir a anexat teritoriile cnezatului lui Pribina, care se refugiazaa la franci,
fiind un permanent pericol pentru cnezatul moravian.
Ludovic Germanicul a reusit saa-l raastoarne pe Mojmir, profit and de dorinta
nepotului acestuia, Rostislav, de a ajunge la conducerea cnezatului, dar incercarea
sa de a impune statului slav dominatia germanaa si de a raaspandi credinta
crestinaa, prin misionari germani, a st arnit protestul slavilor moravieni si in final
chiar al cneazului Rastislav (846-870), care s-a raasculat impotriva regelui
german. In incercarea de a contrabalansa politica de fortaa a lui Ludovic
Germanicul si de a stopa expansiunea germanaa spre raasaarit, Rostislav a pus
bazele unei organizatii bisericesti moraviene si astfel a incercat o apropiere
politicaa de Bizant2[2], solicitand misionari din imperiu care saa definitiveze
organizarea acestei biserici. In acest context au fost trimisi fratii Constantin
(Chiril) si Metodiu care au contribuit de o manieraa decisivaa in crearea la aceste
populatii slave a unei biserici crestine de orientare raasaariteanaa. Urmasul lui
Rostislav, Svatopluc (870-894), desi a obtinut puterea cu ajutorul lui Ludovic
Germanicul, a paastrat independenta cnezatului Moraviei Mari, consfintitaa
printr-un tratat datat in anul 874, cunoscut ca tratatul de la Forchheim. Dupaa
acest moment autoritatea Moraviei Mari sa extins si asupra Pannoniei, unde a
domnit Pribina ca vasal al germanilor, dar si asupra teritoriilor locuite de slavi pe
cursurile Elbei si Oderului. Sub urmasii lui Sviatopluc, cnezatul Moraviei Mari va
trece printr-o perioadaa de lupte interne, care in majoritatea cazurilor au dus la
separarea unor triburi sl ave, lucru ce a slaabit puterea militaraa a cnezatului si in
anii 905-906 Moravia Mare a caazut sub loviturile triburilor maghiare, ce au
cucerit o parte a teritoriilor slovace. Din acest moment are loc separarea
drumurilor slovacilor de cele ale cehilor, ultimii constituindu-se in cnezat separat
de cel al Moraviei Mari.
Cnezatul slavilor cehi s-a format incaa din secolele VII-VIII, dar a fost parte
integrantaa din cnezatul Moraviei Mari, procesul de separare etnicaa si politicaa
avand loc la sfarsitul secolului al IX-lea. Cehii au iesit din componenta statului
moravian cu zece ani inainte de destraamare si sub cneazul Bratislav I au reusit
saa facaa fataa atacurilor maghiare. Boleslav I (935-967) si Boleslav al II-lea
(967-999) au finalizat actiunea de constituire a statului ceh, prin anexarea
teritoriului slavnicilor, ce aveau capitala la Libice si a unei mari paarti din
cnezatul moravian dupaa baataalia de la Lech. La sfarsitul secolului al X-lea
statul ceh si cnezatul kievean au ajuns saa aibaa o granitaa comunaa, care a dus la
strangerea relatiilor politice intre cele douaa state nou create si cu tendinte
expansioniste in centrul si estul Europei. Relatiile politice au fost stranse si ca
urmare a unor caasaatorii dinastice ce au avut loc intre reprezentantii ambelor
curti slave.