Sunteți pe pagina 1din 3

Istoria Rusiei începe cu istoria slavilor de răsărit, grupul etnic din care s-au născut mai târziu rușii,

ucrainenii și belarușii. Primul stat al slavilor de răsărit, Rusia Kieveană, a adoptat creștinismul sub
influența Imperiului Bizantin în 988, începând astfel sinteza dintre cultura slavă și cea bizantină, care avea
să definească cultura rusă pentru următoarele șapte secole. Rusia Kieveană a dispărut până în cele din
urmă ca stat, lăsând în urmă mai multe state aflate în competiție pentru dreptul de a se numi
moștenitori ai culturii și poziției dominante. După secolul al XIII-lea, Marele Ducat al Moscovei a ajuns să
domine fostul centru cultural și politic, Kievul. În secolul al XVIII-lea, Principatul Moscovei s-a transformat
în Imperiul Rus, care se întindea din Polonia până la Oceanul Pacific. Expansiunea către vest a imperiului
i-a făcut pe conducătorii țării din ce în ce mai conștienți de marea lor rămânere în urmă și a distrus
izolarea țării în care au apărut primele etape ale cuceririlor. Regimurile care s-au succedat în secolul al
XIX-lea au luat în seamă aceste presiuni printr-o combinație de reforme incomplete și represiune. Iobăgia
din Rusia a fost abolită în 1861, dar eliberarea țăranilor a fost făcută în condiții nefavorabile pentru
aceștia și a alimentat presiunile revoluționare. Între momentul eliberării iobagilor și cel al începerii
primului război mondial din 1914, reformele lui Stolîpin, prima constituție rusă și alegerile pentru prima
Dumă au adus schimbări importante în viața economică și politică a Rusiei, dar țarii nu au cedat puterile
autocratice.

Înfrângerile militare și lipsurile alimentare au declanșat Revoluția rusă din 1917, aducându-i la putere pe
bolșevici, care în scurtă vreme aveau să se reboteze comuniști. Între 1922 și 1991, istoria Rusiei s-a
confundat practic cu istoria Uniunii Sovietice. URSS-ul a fost un imperiu bazat pe ideologia comunistă,
având aproximativ aceleași granițe cu cele ale Imperiului Rus, care pierise în 1917 odată cu ultimul țar,
Nicolae al II-lea. Din acest moment în continuare, conducerea Uniunii Sovietice s-a bazat pe sistemul
politic al unui singur partid, cel al comuniștilor, (noul nume al bolșevicilor din martie 1918). Până în cele
din urmă, până la sfârșitul deceniului al nouălea al secolului trecut, cum slăbiciunea structurilor
economice și politice a devenit acută, s-au petrecut schimbări în economie și clasa conducătoare a țării,
care nu au fost salvate de aceste modificări, ci i-au grăbit URSS-ului dezintegrarea.

Istoria Federației Ruse este scurtă, începând cu momentul prăbușirii Uniunii Sovietice la sfârșitul anului
1991. Rusia a continuat să existe ca stat pentru mai mult de o mie de ani, în timpul secolului al XX-lea
fiind chiar inima Uniunii Sovietice. Din momentul în care și-a câștigat independența, Rusia a pretins a fi
succesorul de drept al URSS-ului pe scena internațională. Totuși, Rusia a pierdut statutul de superputere
și face eforturi mari pentru a abandona sistemul politic și economic socialist și al proprietății de stat
asupra mijloacelor de producție. Rusia face eforturi, deseori dureroase, pentru edificarea unei economii
capitaliste de piață. Se poate afirma, fără mari șanse de a greși, că Rusia de azi continuă să aibă legături
economice și culturale cu predecesoarele sale, Imperiul Țarist și cu Uniunea Sovietică.

Slavii estici timpurii

Articol principal: Slavii estici timpurii.


Strămoșii rușilor au fost triburile slave, ale căror tărâmuri natale sunt considerate de unii oameni de
știință ca fiind zonă împădurită a mlaștinilor Pripet. Mutându-se în teritoriile eliberate prin migrație de
triburile germanice, slavii răsăriteni au ocupat pământurile dintre Munții Carpați și râul Don. În acest
teritoriu au ajuns sub influența creștinismului bizantin. În timp ce Imperiul Bizantin trecea printr-un tot
mai accentuat declin economic și politic, cultura sa continua să influențeze Rusia în timpul secolelor ei de
maturizare. Cu timpul, slavii au intrat în contact cu numeroase grupuri etnice care trăiau alături de ei în
câmpiile Europei răsăritene (Rusia, Ucraina, Belarus), cum ar fi sciții, sarmații și cimerienii (de origine
tracă) dar și cu nou-veniții varegi (vikingi) de origine germanică, și pe care le-au asimilat, din această
sinteză etno-lingvistică rezultând poporul rus modern.

Hazaria

Articol principal: Hazaria.

Hazarii erau un popor turcic care au stăpânit zona stepei bazinului inferior al râului Volga, între Marea
Caspică și Marea Neagră, între secolele al VII-lea și al XIII-lea. În secolul al VIII-lea, hazarii au trecut la
religia iudaică. Capitala lor era Itil, în apropierea orașului Astrahan din zilele noastre.

Fiind cunoscuți pentru legile, toleranța și cosmopolitismul lor, hazarii au fost principalii intermediari între
zona Baltică și imperiul Abasid islamic cu centrul la Bagdad. În secolele al VIII-lea și al IX-lea, multe triburi
slave plăteau tribut hazarilor. Toleranța acestora din urmă a început să scadă în cele din urmă, când Oleg,
un războinic vareg, a atacat din Novgorod spre sud orașul Kiev pentru a-i alunga pe hazari. Oleg a fost
fondatorul Rusiei Kievene în jurul anului 880.

Rusia Kieveană

Articol principal: Rusia Kieveană.

Vikingii scandinavi numiți "varegi" de către bizantini, au combinat pirateria cu negustoria și au început să
străbată căile navigabile dinspre Marea Baltică către Marea Neagră și Marea Caspică. Slavii așezați de-a
lungul acestor râuri îi angajau deseori pe varegi să-i apere. Conform primelor cronici kievene, un vareg
numit Rurik a devenit prinț al Novgorodului pe la anul 860, mai înainte ca succesorii să se mute către sud
și să-și extindă autoritatea asupra Kievului. Până la sfârșitul secolului al IX-lea, prinții varegi și-au extins
autoritatea asupra unei zone vaste care a început să fie cunoscută sub numele de Rusia.

Numele "Rusia", (ca și finlandezul Ruotsi și estonul Rootsi), este considerate de unii cercetători ca fiind
înrudit cu numele regiunii Roslagen (o zonă de coastă a Suediei), pentru ca alții să-l considere ca având
rădăcini slave sau persane. (Vezi și: Etimologia cuvântului rus și a derivatelui lui).
Rusia Kieveană, primul stat al slavilor răsăriteni, a apărut în secolul al IX-lea de-a lungul râului Nipru ca o
federație de principate cu interese comune în comerțul de blănuri, sclavi și ceară dintre Scandinavia și
Imperiul Bizantin, de-a lungul râului Nipru. Până la sfârșitul secolul al X-lea, minoritatea varegă a fost
asimilată de majoritatea slavă.

Printre realizările de durată ale Rusiei Kievene s-a numărat convertirea la creștinismul ortodox în varianta
slavă, care avea să definească cultura rusă pentru următoarea mie de ani. Convertirea la creștinism s-a
făcut în 988, printr-un act public de botez al locuitorilor Kievului, în timpul domniei lui prințului Vladimir
I. Câțiva ani mai târziu, a fost introdus primul cod de legi, Pravila rusă. Încă de la început, principii kieveni
au urmat exemplul bizantin și au ținut biserica sub controlul lor strict, chiar și în ceea ce privește
veniturile acesteia, astfel statul rus și biserica sa națională au rămas tot timpul strâns legate.

Rusia Kieveană în secolul al XI-lea.

Până în secolul al XI-lea, în special în timpul domniei lui Iaroslav cel Înțelept, în Rusia Kieveană a avut loc
un proces de dezvoltare economică și culturală, în deosebi în domeniile arhitecturii și literaturii, cu
rezultate net superioare celor din vestul Europei. În comparație cu limbile popoarelor creștine din apusul
Europei, limba rusă a fost foarte puțin influențată de limba greacă și de limba latină în care erau scrise
primele lucrări teologice creștine. Acest fapt s-a datorat alegerii de la început ca limbă de desfășurare a
liturghiei a limbii slavone în locul celei grecești sau latinești.

Triburile nomade turcice cumane (polovoții, kipciakii) au cucerit regiunile stepelor sudice dintre granițele
Rusiei Kievene și de-a lungul coastei Marii Negre și au fondat un stat – Deșt-e-Kipciak. Respingerea
atacurilor nomazilor, în special cele îndreptate împotriva Kievului, care se afla doar la o zi distanță călare
de sălașurile lor din stepe, a fost o povară foarte grea pentru rușii kieveni.

În cele din urmă, Rusia Kieveană s-a destrămat ca stat datorită luptelor armate dintre membrii familiei
princiare care stăpâneau în devălmășie țara. Dominația Kievului a pălit din ce în ce mai mult, în folosul
Novgorodului aflat la nord, a cnezatului Vladimir-Suzdal în nord-est și a principatului Halici-Volînia în sud-
vest. Resturile Rusiei Kievene au fost cucerite de Hoarda de Aur a mongolilor în secolul al XIII-lea. Kievul
a fost distrus. Principatul Halici-Volînia a fost până la urmă absorbit în Uniunea statală polono-lituaniană.
Cnezatul Vladimir-Suzdal, aflat sub suzeranitatea mongolilor, și Novgorodul independent aveau să devină
baza pentru formarea națiunii moderne ruse.