Biserica Ortodoxă (cunoscută și ca Biserica Ortodoxă Răsăriteană) este o comunitate de credință creștină.

Astăzi creștinii ortodocși sunt organizați în biserici ortodoxe autocefale (greacă, rusă, română, sârbă,
bulgară, albaneză, poloneză etc.), aflate în comuniune liturgică (euharistică) unele cu altele. Între
bisericile ortodoxe autocefale, primatul onorific este deținut de Patriarhia Ecumenică a
Constantinopolului. După numărul de credincioși, ortodocșii formează în lume a doua comunitate
creștină, după Biserica Catolică.

Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la ορθο (ortho - drept, corect) și δοξα (doxa - slăvire sau,
într-un înțeles mai general, opinie), traducându-se, deci, literal „dreapta-slăvire”, cu înțelesul de
„credință, opinie corectă”, sau „dreapta-credință”. Este de menționat că și unele din celelalte biserici
creștine își consideră propriile învățături ca fiind drepte, sau chiar singurele drepte.

Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioșilor creștini. Istoric și
cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiții bogate, dezvoltate de-a lungul a două milenii de viață
creștină într-o largă zonă geografică.

Fundamentele teologiei creștine ortodoxe au fost stabilite la primele șapte sinoade ecumenice, ținute
între secolele al IV-lea și al VIII-lea. Din motive religioase, dar și politice, geografice și culturale, între
biserica apuseană (romano-catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă) s-a produs, gradual, o separare
oficializată în 1054 , cunoscută sub numele de Marea Schismă. În urma acestui eveniment, atât Biserica
Ortodoxă, cât și cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (καθολικι - catolică sau
„universală”) și apostolică, ca și deținătoarea dreptei credințe (Ορθόδοξια - ortodoxă). Spre deosebire de
biserica Romei, ce pune accentul pe universalitate (catolicitate), cea ortodoxă pune accentul pe puritatea
credinței, de unde diferența de nume.

Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor locale ce o compun) consideră că are la bază succesiunea
apostolică neîntreruptă, începută de la apostoli.

Prezența Bisericii Ortodoxe este dominantă în zone ce s-au aflat în spațiul cultural al imperiilor bizantin și
rus: Europa de Est și de Sud-est, Asia, părți ale Orientului Mijlociu și ale Africii. În prezent, numărul de
credincioși ortodocși este majoritar în Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova,
România, Rusia, Serbia, Muntenegru și Ucraina. Mari comunități de creștini ortodocși trăiesc și în Albania
(aprox. 30%), Bosnia (31,4 %), precum și în unele state care au aparținut Rusiei țariste, respectiv Uniunii
Sovietice (Țările baltice și Asia Centrală). Prezențe ortodoxe semnificative se găsesc în multe alte țări din
America de Nord, Europa de Vest etc., datorate în special comunităților formate prin emigrarea est-
europenilor.

Dogma ortodoxă

Acest articol este parte a seriei despre

Creștinism

Christos Acheiropoietos.jpg

Isus din Nazaret

Fecioara Maria

Paul din Tars

Istoria creștinismului

Genealogie

Biblia

Noul Testament

Personaje biblice

Biserici creștine

Bisericile ortodoxe

Biserica Catolică

Diferențe teologice ortodoxo-catolice

Protestantism

Mărturisiri de credință (crezuri)

Simbolul apostolic

Simbolul niceno-constantinopolitan

Simbolul atanasian

Sfânta Treime
Simboluri

Cruce

Monograma lui Isus Hristos

Peștele

Păstorul

Pomul vieții

Ritualuri creștine

Botezul

Euharistia

Spovedania

Arta creștină

Sfinții

Apostoli

Calendarul sfinților

Acest infocasetă: vizualizare • discuție • modificare

Reprezentarea răsăriteană a Sfintei Treimi, pictură de Andrei Rubliov

Biserica Ortodoxă a celor șapte Sinoade Ecumenice are la bază Vechiul și Noul Testament. Conducătorul
("Capul") ei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Păstorul cel bun”, care îndrumă credincioșii,
mădularele vii ale Bisericii, pe calea spre mântuire. Biserica Ortodoxă a celor șapte sinoade ecumenice
recunoaște un același Dumnezeu Treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în ipostas (Persoane), dar Unul
în ființă (esență), Dumnezeu atotputernic, preexistent lumii și complet independent în raport cu orice,
deosebindu-se astfel fundamental de religiile naturale, în care dumnezeul / dumnezeii iau naștere într-un
univers preexistent.

Teologia Bisericii Ortodoxe, a celor șapte sinoade are la bază dragostea, căci ,,Dumnezeu este iubire" (I
Ioan 4:8) și este reluat în scrierile teologilor ortodocși, care afirmă că Dumnezeu este iubirea. Iubirea a
fost propovăduită și arătată prin fapte de Iisus Hristos, considerat unul din cele trei Ipostasuri (Persoane,
sau personalități) ale Sfintei Treimi, care s-a coborât pe pământ și s-a întrupat ca om, și-a jertfit viața și a
luat asupra lui păcatele oamenilor pentru a îi mântui de păcat, iar prin învierea sa a transfigurat și
îndumnezeit (θεοσισ) trupul omenesc luat. Astfel, definitorie pentru înțelegerea în ortodoxie a venirii lui
Hristos în trup este formula sfântului Atanasie cel Mare: "Dumnezeu a devenit om pentru ca și omul să
poată deveni dumnezeu". Prin vorbă și faptă, Hristos a arătat că se poate trăi în lume făcând voia lui
Dumnezeu și a scos în evidență din cele zece porunci două, dar care cuprind totul și care îl fac pe cel ce le
îndeplinește să le facă în mod automat și pe restul: dragostea de Dumnezeu și de aproapele („Să iubești
pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea
și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două
porunci se cuprind toată legea și prorocii.”, Matei 22, 37-40).

Teologia acestei Biserici se bazează pe scrierile Bibliei, pe Tradiția Bisericii și pe trăirea vieții religioase în
cadrul Bisericii, singurul loc în care Biblia poate fi corect înțeleasă. Se acordă o mare importanță Sfintei
Împărtășanii, eveniment în urma căruia credincioșii se unesc spiritual și material cu Iisus Hristos.

Virtuțile (faptele bune) au o importanță mântuitoare, acestea făcând parte din procesul de sfințire
(teologie) (împărțit teologic în trei etape: curățire, luminare și îndumnezeire). Lucrarea virtuților se face
și în referire la episodul judecății universale, formulată în Evanghelia după Matei, capitolul XXV.

Biserica Ortodoxă are în comun cu Biserica Romano-Catolică cele șapte taine, spre deosebire de bisericile
rezultate din reforma protestantă, care recunosc doar două taine (botezul și euharistia). Ca structură de
organizare, Biserica Ortodoxă este alcătuită din episcopii și mitropolii, ca și Biserica Romano-Catolică.
Principala diferență între ortodoxie și catolicism este rolul acordat episcopului Romei (papei). În primul
mileniu creștin acestuia i-a fost recunoscut rolul de primus inter pares între cei cinci patriarhi existenți
atunci. O serie de episcopi ai Romei sunt sărbătoriți în continuare ca sfinți în Biserica Ortodoxă (vezi
lista). La începutul celui de-al doilea mileniu creștin cele două ramuri ale creștinătății s-au îndepărtat tot
mai mult una de cealaltă, cauzele fiind în principal politice, motivele teologice fiind folosite cel mai
adesea ca pretext.
Persecuții împotriva ereticilor

Edictul lui Teodosiu al II-lea din 435 prevedea pedepse grele pentru cei care dețineau sau răspândeau
scrieri ale lui Nestorie.[1] Cei la care erau găsite scrieri ale lui Arie din Alexandria erau condamnați la
moarte.[2]

Diferențe confesionale

Europa Ortodoxă

O biserică ortodoxă din Kostroma, Rusia.

Față de Bisericile vechi-orientale sau necalcedoniene

Bisericile vechi-orientale (care își păstrează în titulatura oficială numele "ortodox", dar nu sunt în
comuniune liturgică cu Biserica Ortodoxă și nu se consideră o parte constituentă a acesteia) s-au
despărțit de ortodoxia răsăriteană în secolul al V-lea, refuzând să accepte cel de-al Patrulea Sinod
Ecumenic, de la Calcedon, precum și pe cele care au urmat. Ele sunt Biserica Coptă, Armeană, Siro-
iacobită, Etiopiană, Eritreană și Indiană.

Diferența principală este una ce ține de hristologie. Biserica Ortodoxă susține, conform hotărârilor
Sinodului de la Calcedon, că Hristos are două naturi (φισισ - firi), omenească și dumnezeiască,
"nedespărțite, neîmpărțite, neamestecate și neschimbate". Bisericile necalcedoniene contestă această
învățătură, fie într-o formă radicală numită monofizitism (Dumnezeu fiind considerat a avea o singură
natură/fire, cea dumnezeiască), fie într-o formă mai moderată numită miafizitism (Dumnezeu fiind
considerat a avea o singură natură, dar compusă).

Deși, începând cu secolul al XX-lea, se poartă un dialog teologic susținut între Biserica Ortodoxă și cele
vechi-orientale, momentan, acest dialog nu a dus la nici un rezultat acceptat universal de către cea
dintâi.

Față de Biserica Anglicană

Deși la începutul secolului al XX-lea se considera că diferențele dogmatice păreau să fi dispărut,

vorbindu-se chiar de o iminentă unire între ortodoxie și anglicanism, în urma evoluțiilor acestuia din
urmă după cel de-al Doilea Război Mondial s-a ajuns la o serie de poziții ireconciliabile, nemaiputându-se
vorbi de un crez comun. Pe lângă amplificarea în anglicanism a unor învățături de credință
(neo)protestante, diferendul fundamental cu ortodoxia este dat de viziunea diferită a anglicanilor în
privința hirotoniei femeilor și a acceptării homosexualității.

Față de Biserica Catolică

Articol principal: Diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă.

Între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică există o sumă de deosebiri doctrinare. Cele mai
cunoscute dintre ele poartă numele de punctele florentine. Acestea sunt:

nerecunoașterea primatului episcopului Romei asupra celorlalți episcopi (în Biserica Ortodoxă, toți
arhiereii, indiferent de titlul purtat - patriarh, mitropolit, arhiepiscop, episcop - sunt considerați egali);

nerecunoașterea adăugării Filioque din Crez (considerat în Biserica Ortodoxă o învățătură greșită, cu
profunde implicații teologice);

nerecunoașterea validității folosirii la Euharistie a azimei, adică a pâinii nedospite, folosită de Biserica
Catolică (Biserica Catolică recunoaște ca validă atât folosirea pâinii azime, cât și a celei fermentate);

nerecunoașterea existenței Purgatoriului (considerat în Biserica Romano-Catolică a fi un loc de mijloc

între rai și iad, în care sufletele celor decedați se purifică până la intrarea în Rai).

Alte diferențe față de Catolicism considerate importante de Biserica Ortodoxă sunt:

infailibilitatea ex-cathedra a Papei (Biserica Ortodoxă consideră că nu poate exista o persoană infailibilă,
indiferent de poziția eclezială pe care o deține);

harul sau grația creată (Biserica Ortodoxă consideră că harul sau energia dumnezeiască este necreată, ca
mijloc prin care Dumnezeu se împărtășește pe sine oamenilor);

neprihănita zămislire sau imaculata concepție a Fecioarei Maria (Biserica Ortodoxă consideră că toți
oamenii, inclusiv Născătoarea-de-Dumnezeu, au fost zămisliți și s-au născut având păcate; ulterior, prin
conlucrare - συνεργια - cu Dumnezeu pot ajunge la sfințenie);

thesaurus meritorum (tezaurul de merite) ale sfinților - din a cărui supra-abundență, consideră Biserica
Catolică, ar putea lua și restul credincioșilor, - precum și indulgențele (Biserica Ortodoxă consideră că
virtuțile sunt personale și nu pot fi "împrumutate" sau "dăruite"; mântuirea este o conlucrare personală
a unui om cu Dumnezeu);
celibatul clericilor (Biserica Ortodoxă acceptă căsătoria preoților și diaconilor, cu condiția să se facă
înainte de hirotonia acestora);

practica botezului prin stropire sau turnare (Biserica Ortodoxă practică botezul prin întreită afundare, ce
simbolizează îngroparea și învierea lui Hristos).

Biserica Ortodoxă consideră că una dintre deosebirile cele mai importante constă în formula filioque ("și
de la Fiul"), care a fost adăugată de către Biserica Catolică la Simbolul Credinței definit de cele șapte
Sinoade Ecumenice. Adăugarea se referă la Duhul Sfânt și afirmă că El purcede nu numai din Tatăl, ci și
din Fiul. Ea se bazează pe Evanghelia lui Ioan, capitolul 15, versetul 26 în care Iisus Hristos învață ucenicii
spunându-le: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului,
Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine”. Catolicii interpretează textul în sensul că dacă
Iisus trimite Duhul, aceasta ar implica faptul că Sfântul Duh ar purcede din Fiul. Ortodocșii subliniază
faptul că trimiterea nu este același lucru cu purcederea, că faptul că Duhul Sfânt a fost trimis nu implică
faptul că, în mod obligatoriu, El ar fi și purces din Fiul. Dacă se omite sublinierea „care din Tatăl purcede”,
fraza în sine nu oferă, în realitate, un argument definitiv nici uneia dintre concepții, ea fiind valabilă în
ambele cazuri. Iar dacă se ia în considerare textul ”care din Tatăl purcede” – cum este, de altfel, normal
să se procedeze – apare întrebarea de ce Iisus Hristos, odată ce a considerat necesar să afirme
purcederea Duhului Sfânt din Tatăl, nu a menționat și purcederea din Fiul. Un alt aspect foarte important
subliniat de Biserica Ortodoxă este acela că, dacă Duhul Sfânt ar purcede și din Fiul, El ar apare a Îi fi
subordonat. Se observă faptul că a trimite pe cineva nu înseamnă subordonare, pentru că poate apare și
între persoane egale, în timp ce purcederea Duhului Sfânt din Fiul ar putea semnifica un grad de
subordonare, fapt care ar fi în contrazicere cu dogma care afirmă că cele Trei Persoane sunt întru totul
egale.

O cercetare a documentelor relevă faptul că, în epoca în care s-a formulat doctrina filioque, Vestul era
confruntat cu necesitatea combaterii unor erezii, astfel încât a apărut posibilitatea ca din dorința de a
sublinia anumite aspecte să se ajungă la formulări cu înțelesuri nedorite. Se pare că doctrina a apărut în
Spania. Adăugarea a fost aprobată în anul 809 de către Conciliul de la Aachen și a fost examinată de Papa
Leon al III-lea, care deși ar fi aprobat doctrina, ar fi interzis, totuși, în mod expres inserarea ei în Crez.
Atitudinea Papei se vede și mai clar în decizia pe care a luat-o cu acel prilej, de a se scrie pe două tăblițe
de argint Crezul fără adăugire în limbile latină și greacă, pe care a dat ordin să fie așezate pe pereții
Catedralei Sfântul Petru din Roma.

Vezi articolul principal: Punctele florentine.