Eseu…

Ortodoxia, astăzi…

În rândurile ce urmează și, ca o introducere, voi încerca să subliniez câteva noţiuni

generale care definesc Ortodoxia, însă nu voi încerca o tratare exhaustivă, deoarece subiectul
este unul foarte complex. Înainte de a face o analiză a cuvântului în sine trebuie spus că
Ortodoxia nu este înţelegerea exclusiv raţională a unor sume de adevăruri, ci înseamnă
asumarea şi trăirea vieţii în Iisus Hristos. Tratarea acestui subiect este unul vast şi ţine de o
abordare academică. Văzută din exterior, Ortodoxia ar putea părea pentru unii o credinţă mult
prea ancorată în trecut, legată de o latură mistică, de aceea este asociată de cei mai puţin
avizaţi, cu Bisericile Vechi Orientale şi este asimilată cu anumite mistere ale Orientului, cu
lipsa de logică şi raţionalitate, ceea ce din punct de vedere istoric şi teologic este greşit.
Sensul cuvântului „ortodox” vine din limba greacă şi este compus din două
elemente: orthos care înseamnă drept, corect, în chip drept şi doxa care are sensul de părere,
slavă, glorie, cinste, însă înseamnă si „dreaptă credinţă” „dreaptă opinie”. Acest termen indică
dreapta credinţă, în continuitate directă şi neîntreruptă cu tradiţia apostolică şi patristică a
Sfinţilor Părinţi. În limbile slave şi în alte limbi orientale termenul este tradus ca
„pravoslavie”, care înseamnă „dreaptă mărire a lui Dumnezeu”.
Biserica Ortodoxă mărturiseşte credinţa apostolică confirmată, interpretată şi
dezvoltată prin consensul Bisericii nedespărţite, arătând că a păstrat şi păstrează de la venirea
lui Iisus Hristos adevărata credinţă şi o exprimă prin dreapta închinare. Termenul ortodox
apare în Noul Testament în mai multe locuri şi are o varietate de sensuri însemnând: „a
sta drept” (II Timotei II, 15), „a vorbi bine” (Marcu 7, 35), „a judeca drept”, „a călca drept”,
„a fi pe calea dreaptă”, „a merge în direcţia corectă” (Galateni II, 14) şi „a învăţa drept”.
Cuvântul „ortodox” defineşte în esenţă Biserica Ortodoxă, adică valorile teologice,
spirituale, liturgice, care s-au păstrat şi s-au transmis de-a lungul veacurilor. De asemenea,
mai înseamnă „dreaptă închinare”, „credinţă corectă”, dar mai are şi sensul de: „păstrarea
corectă a opiniilor general acceptate”. În creştinismul antic se folosea termenul pentru a
desemna păstrarea credinţei, în opoziţie cu Bisericile eretice din Răsărit, cât şi în Apus.
Într-un cuvânt ortodoxia înseamnă a merge pe cale dreaptă şi a păzi adevărul, aşa cum
ne învaţă o rugăciune din cadrul Sf. Liturghii, unde se spune: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi
episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău”.
În creștinism, termenul apare în denumirile oficiale după Marea Schismă (1054), în
spațiul Bisericii Răsăritene din Bizanț, cu o cultură preponderent greacă, ca o încercare de
delimitare față de Biserica Apusului, denumită ulterior Biserica Catolică („catoliki” în
grecește înseamnă „universal”). Apoi, termenul a fost preluat și de Bisericile Vechi Orientale,
cele care, practic, în sec. V, s-au desprins primele din Biserica Primară, la Sinodul IV
Ecumenic, și se mai numesc și Biserici Ortodoxe Orientale (Coptă, Siriacă, Etiopiană,
Armeană Apostolica etc.).
În vremurile de astăzi doar Bisericile de tradiţie bizantină îşi atribuie în mod
definitoriu această calitate de a se numi „Biserici Ortodoxe”, totuşi în primul mileniu, când
Biserica era una, acest termen desemna atât pe creştinii din partea orientală a Imperiului
Roman, cât şi pe cei din partea occidentală a bisericii nedespărţite. Biserica Bizantină este cea
care împărtăşeşte ritul bizantin şi se ghidează în viaţa sacramentală şi disciplinară după
Sfintele Canoane, care sunt o emanaţie a primelor şapte Sinoade Ecumenice, a sinoadelor
locale şi a Sfinţilor Părinţi. Termenul nu urmăreşte să arate o anumită superioritate teologică
faţă de alte confesiuni, ci se referă la dimensiunea sa mântuitoare şi la conservarea adevărului.
Biserica Ortodoxă se găseşte în toate colţurile lumii, însă cea mai mare parte a creştinilor
ortodocşi se află în Europa.

1
 Altfel spus, cea mai scurtă definiţie a Ortodoxiei: Ortodoxia este Hristos. Pentru că
Ortodoxia nu poate fi altceva decât dragoste. Şi cu asta s-ar încheia acest text. Dar mă
gândesc la faptul că sunt şi cititori care ar dori să afle de ce este aşa şi nu altfel sau cum se
ajunge la această idee. Lor am să mă adresez în continuare.
Așa, după cum am mai subliniat, termenul „ortodox” este un compus grecesc, ca mulţi
alţi termeni uzitaţi în limba română: „orto” = drept şi „doxa” = opinie, slăvire. Ar însemna,
deci „opinie dreaptă” sau “dreaptă-slăvire”. Termenul apare însă, în istorie, ca o reacţie la
adresa unor devieri de la o anumită normă sau un anumit adevăr. Din această perspectivă, sunt
multe „ortodoxii” religioase în lume: evrei ortodocşi, islam ortodox, budism ortodox şi,
desigur, creştini ortodocşi.
Ca să înţelegem mai bine filosofia din spatele termenului, l-am putea extinde şi la alte
domnii de activitate, unde ar desemna certitudinea respectării unor norme specifice: transport
ortodox (nu pirat), politică ortodoxă (nu demagogică), justiţie ortodoxă (nu funcţionând
aleatoriu şi după interese), construcţii ortodoxe (cu firme autorizate, nu cu „meşteri” urechişti)
şi, de ce nu, creştere ortodoxă a copilului (nu prin abandonare, maltratare sau alte practici
negative). În opoziţie cu toate aceasta, avem omni-vehiculata expresie „metode neortodoxe”,
care se referă la diverse practici nefireşti. Desigur, în toate aceste cazuri se exclude conotaţia
religioasă a termenului.
În creştinism, termenul apare în denumirile oficiale după Marea Schismă, în spaţiul
Bisericii Răsăritene din Bizanţ, cu o cultură preponderent greacă, ca o încercare de delimitare
faţă de Biserica Apusului, denumită ulterior Biserica Catolică („catoliki” în greceşte înseamnă
„universal”). Apoi, termenul a fost preluat şi de Bisericile Vechi Orientale, cele care, practic,
în secolul V s-au desprins primele din Biserica Primară, la Sinodul IV Ecumenic, şi se mai
numesc şi Biserici Ortodoxe Orientale (Coptă, Siriacă, Etiopiană, Armeană Apostolică etc.).
Pentru a păstra distincţia faţă de Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi credincioşii acesteia, numiţi
ortodocşi greci, credincioşii acestora se numesc ortodocşi copţi, ortodocşi sirieni, ortodocşi
armeni etc. Prin urmare, în spaţiul oriental, lucrurile sunt ceva mai complicate, deoarece
aceste Biserici Vechi Orientale recunosc primele trei Sinoade Ecumenice, dar nu şi pe
următoarele, ceea ce modifică prin lipsă învăţătura lor în raport cu Ortodoxia greacă.
În spaţiul românesc, Ortodoxia creştină greacă este reprezentată în mod majoritar de
Biserica Ortodoxă Română. Mai există şi alte Biserici Ortodoxe surori, ale minorităţilor
naţionale, ce aparţin altor Patriarhii: rusă, ucraineană, bulgară, sârbă. Cu certitudine însă,
putem observa că România este nu numai un important punct geo-strategic între Est şi Vest, ci
şi o zonă de interferenţă a Răsăritului şi Apusului creştin: dacă spre est predomină minorităţile
răsăritene, în vest predomină minorităţi ale Catolicismului şi Protestantismului.
Dar denumirea nu face decât să reflecte principiul de existenţă al Bisericii. Ortodoxia
urmează, de-a lungul istoriei, cuvântul Mântuitorului Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi
Viaţa!”. Este vorba despre un mod de viaţă care presupune trăirea Adevărului-Hristos, adică a
Iubirii divine. De aceea, Ortodoxia se defineşte esenţial prin trăirea plenară în adevăr a
comuniunii de iubire atât cu Dumnezeu, cât şi cu aproapele. Acesta este, în realitate, Biserica
(„ecclesia” = adunarea poporului), adică o împreună-adunare în jurul lui Iisus Hristos Cel
Viu în Trupul şi Sîngele Său, exact ca la Cina cea de Taină. De aceea, nu există individualism
sau egocentrism în Ortodoxie.
Cum însă individualismul, autonomismul sau egocentrismul sunt ispite permanente în
existenţa umanităţii, trebuia găsită o modalitate de a le evita. Astfel, Ortodoxia a dezvoltat,
încă din epoca Bisericii primare, instrumente care să ajute la păstrarea scopului esenţial. În
mare, acestea se împart în dogme şi canoane.
S-ar putea ca aceşti termenii să displacă unor cititori. La prima întâlnire cu ei şi eu am
fost contrariat. În realitate, ei nu conţin nimic neplăcut, dar asta o afli după ce studiezi un pic

2
problema. Poate că dogmatismul şi legalismul sunt adevăratele neplăceri, nicidecum dogma
sau legea. Să ne apropiem deci, fără teamă, spre a înţelege mai multe.
Dogma reprezintă învăţătura Bisericii („dogma” în greacă desemnează opinia, părerea,
punctul de vedere). Ca enunţuri, dogmele au apărut din necesitatea de a exprima clar şi
sintetic învăţături cu privire la modul de vieţuire ortodox dar, atenţie, doar ca reacţii la
denaturările asupra Adevărului revelat de Iisus Hristos. Astfel, dogmele sunt teze care
formulează „opinia corectă” a Bisericii asupra chestiunilor de credinţă. Prin urmare, deşi
unora le displace existenţa acestui termen, dogma nu poate fi atacată pentru că ea nu este
altceva decât răspunsul Bisericii la tendinţa de denaturare a Adevărului.
Cum ar veni, matematic vorbind, dogma nu este ipoteza de la care pornim o discuţie,
ci este concluzia într-un proces de lămurire a Adevărului, de deosebire a acestuia de falsitate,
denaturare şi minciună. Aşadar, odată lămurită o problemă, n-ar fi un nonsens să încerci să o
pui iar în discuţie? Aceasta nu pentru că n-ar fi utilă discutarea ei, ci pentru că avem de-a face
aici cu principii valorice de existenţă a divinului, care nu pot fi generate sau modificate de
oameni, ele fiind universal valabile şi aplicabile. Tot ceea ce stă în puterea noastră este fie să
le recunoaştem şi să le acceptăm, fie să le ignorăm. Iar aici, dogma ne ajută esenţial,
nominalizând aceste principii. Câteva exemple: existenţa Sfintei Treimi, întruparea lui Iisus
Hristos, unirea celor două firi în Iisus Hristos (nerecunoscută de Bisericile Vechi Orientale,
amintite anterior), fiinţa Bisericii, persoana Maicii Domnului, cinstirea sfinţilor etc.
Însă nu este suficient să identificăm principiul valoric. El trebuie trăit, căci
comuniunea şi iubirea nu sunt doar teorii pe o hârtie, ci fapte concrete de viaţă. Dar, cum
spuneam, subiectivismul pândeşte, aşa că a defini Iubirea poate părea greu, însă cu mult mai
greu este să trăieşti corect Iubirea, în viaţa de zi cu zi. Din cauza acestei dificultăţi, Biserica a
fost nevoită ca, pornind de la învăţăturile lui Iisus Hristos, să indice credincioşilor drumul
autentic al trăirii credinţei.
Aşa apar canoanele („kanon” în greacă înseamnă regulă, ghid, normă, model, tip,
principiu, iar în ebraică „qane” desemna măsura cu care zidarii măsurau construcţiile, deci un
normativ fizic). Ideea canonului este aşadar, una practică: să jaloneze, să marcheze, să
indice drumul către dreapta vieţuire, numită Orto-praxie („praxis” = practică, înfăptuire, act).
Este o situaţie similară cu existenţa indicatoarelor rutiere de pe marginea drumului, sau chiar a
legilor civile (primele legi civile nu sunt decât derivate canonice ale unor principii obşteşti).
Importanţa canonului rezidă în spiritul lui şi mai puţin în litera lui. Contează mai mult
principiul îndrumător decât detaliile tehnice legate de loc, timp, număr etc. Asta nu înseamnă
că trebuie să desfiinţăm aceste detalii, dar nici nu este utilă încremenirea în hăţişul acestora.
Ca urmare, canoanele au şi un aspect dinamic, de adaptare a principiului la condiţiile concrete
de trai. De pildă, dezlegările la post: postul este recomandat tuturor, dar sunt categorii de
persoane care pot fi dezlegate (scutite): gravidele, copiii, cei ce lucrează în condiţii extreme,
bolnavii şi bătrânii care au regim etc.
Ca idee, este bine să ştim că primele canoane apar în Biserică pe vremea Apostolilor,
pe la anul 50, urmare a Sinodului Apostolic de la Ierusalim, descris în Noul Testament, la
Faptele Apostolilor, capitolul 15.
Aşadar, sintetizând, Ortodoxia nu este decât latura teoretică a Ortopraxiei, trăirea
plenară a Adevărului şi Iubirii divine. De aceea, ea este infailibilă. Să explicăm.
Ce înseamnă infaibilitatea? Ştim cu toţii, conform DEX, starea de a fi infailibil, adică
cel care nu poate greşi, care nu se poate înşela; perfect, desăvârşit, fără cusur. Prin urmare,
dacă Ortodoxia este tot ce am spus mai sus, ea este, prin natura ei, infailibilă. Se pune însă,
întrebarea: dacă Ortodoxia este infailibilă, omul care o trăieşte devine infailibil? Nu, atâta
vreme cât nu se leapădă se sine, de erorile şi greşelile sale. Dacă însă omul renunţă la
autonomia sa, el poate reuşi ceea de pare imposibil: atingerea infailibilităţii. În Ortodoxie,
aceasta se traduce prin sfinţenie. Sfântul este infailibil, dar nu în sine, prin sine sau de la sine

3
putere, căci ar putea oricând cădea din sfinţenie, ci pentru că s-a lepădat de sine şi a acceptat
să trăiască Adevărul infailibil al Bisericii.
Mai avem încă o nuanţă de precizat. Biserica este infailibilă nu prin oamenii ei. Căci
nu oamenii sfinţesc Biserica, ci invers. Sursa infaibilităţii/ sfinţeniei Bisericii o constituie
Iisus Hristos-Adevărul, Capul Bisericii. Putem face o analogie cu distribuţia energiei
electrice. Generatorul centralei este sursa, firele transportă energia, iar luminătorul este becul,
instrumentul care transformă energia sursei în lumină. Aşa funcţionează şi relaţia Hristos-
Biserică-sfinţi. Iisus Hristos este sursa, Biserica şi Ortodoxia sunt liniile de transport, iar
sfinţii sunt luminători, nu prin ei înşişi, ci prin energia primită de la Hristos (chiar Hristos îi
numeşte luminători). Despre această energie vom mai vorbi, ea fiind subiectul celei de-a doua
Duminici din acest Post Mare. Biserica şi Ortodoxia rămân deci infailibile atâta vreme cât
transmit nealterat ceea de sursa generează.
Prin această pildă simplistă putem înţelege şi un alt aspect al Bisericii: deciziile
clerului ei. Rostul clerului nu este acela de a genera dogme sau canoane potrivit unor interese
proprii ci, prin acestea, clerul doar recunoaşte, explică şi aplică ceea ce este de mai înainte
generat şi revelat de Hristos. Aşa ne explicăm cum, în istorie, avem atât Sinoade Ecumenice,
normative pentru Ortodoxie, dar avem şi sinoade „tâlhăreşti”, care nu au reuşit să împlinească
acest rost al clerului, ci au eşuat în propriile interese. Dar, paradoxal, reversul sinoadelor
„tâlhăreşti” este posibilitatea ca Ortodoxia întreagă să poată fi reprezentată printr-un om. Ce
minunat: dintr-un om supus slăbiciunilor şi decăderii, Ortodoxia îl transformă într-un sfânt,
infailibil şi reprezentativ, doar pentru că s-a lepădat de sine şi s-a făcut asemenea cu
Dumnezeu. De fapt, i-a urmat Lui.
Un astfel de exemplu este Sfântul Marcu Eugenicul, episcop al Efesului. Când la
sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) s-a încercat reunificarea Ortodoxiei cu
Catolicismul, el a fost singurul episcop care s-a împotrivit semnării documentelor, pe motiv că
Ortodoxia nu putea accepta inovaţiile dogmatice şi canonice ale Catolicismului. În ciuda
faptului că toţi ceilalţi episcopi răsăriteni semnaseră din interese utilitariste, sperând la
ajutorul militar şi politic al Apusului, pentru apărarea contra invaziei islamice. Când a aflat,
papa Eugeniu al IV-lea a exclamat: „Atunci nu am făcut nimic!”. Ortodoxia rezistase într-un
singur episcop, deşi acolo erau mai mulţi reprezentanţi ai ei (delegaţia greacă era formată din
Împărat, Patriarh, 22 de episcopi şi 6 teologi). În fapt, sesizăm aici o ispită la adresa clerului:
să se comporte mai mult ca om politic decât ca om al lui Dumnezeu. Dar un sinod nu poate fi
redus la un simplu Parlament politic. Deciziile lui dogmatice trebuiesc validate de întreaga
Biserică. Ce să mai spunem însă de Împărat (Ioan al VI-lea Paleologul) care, în dorinţa de a-şi
atinge scopurile politice prin intermediul Bisericii, ceruse ca până şi cameristul lui să aibă
drept de vot...
Astfel de ispite sunt motivul pentru care Sfântul Vincenţiu de Lerin scria ereticilor
(„hairesis” în greacă înseamnă alegerea sau ruperea a ceva dintr-un tot), încă din secolul al V-
lea, că autenticitatea credinţei constă în ceea ce s-a crezut pretutindeni, întotdeauna şi de
către toţi. Adică plenitudunea Bisericii. Chiar dacă aceasta se restrânge, in extremis, la unul
singur. În opoziţie cu aceasta, erezia este o greşeală de înţelegere a întregului sau chiar
absolutizarea unei părţi din întreg. Teologul şi filosoful Christos Yannaras (un Andrei Pleşu al
teologiei greceşti) va defini cel mai profund erezia ca fiind absolutizarea relativului şi
relativizarea absolutului. Mai popular spus, o eroare teologică ce provoacă schismă
(separaţie)în sânul Ortodoxiei. Aviz celor insuficient informaţi: Ortodoxia nu a practicat
niciodată Inchiziţia care este, în esenţă, o erezie faţă de dragostea de aproapele; pe cel rătăcit
încercăm să-l îndreptăm cu bunăvoinţă, nu cu forţa rugului, sabiei sau ştreangului, căci
dragoste cu sila nu există.
Dar cum putem noi, cei de astăzi, să ajungem la o asemenea stare de conştiinţă a
credinţei, la o asemenea puritate sau infaibilitate, când în jurul nostru colcăie relativismul şi
laxismul moral, corupţia, sincretismul, libertinajul şi alte asemenea toxine sufleteşti? Sau,

4
dacă nimic din toate acestea nu ne ispiteşte, cel puţin avem nenumărate oferte plăcute de
petrecere a timpului: sute de canale audiovizuale şi milioane de pagini scrise sau web, ori
kilometri de magazine cu mii de feluri de delicatese şi obiecte care mai de care mai „utile”,
unde regula esenţială este plăcerea consumului. Cum răzbatem?
Nu trebuie să ne temem. Primul cuvânt al lui Iisus Hristos după Înviere este „Pace
vouă”. Nimic din jurul nostru nu are putere asupra noastră, câtă vreme nu-i oferim şansa.
Hristos ne învaţă că, atunci când vrem să ne desăvârşim, avem la dispoziţie două instrumente:
postul şi rugăciunea. Postul ne reechilibrează iar rugăciunea ne hrăneşte. Desigur, nu uităm
nici regula de aur a vieţii creştine: nu pierde timpul, fă ceva folositor ţie şi aproapelui: roagă-
te, citeşte, scrie.
Ajungând aici, înţelegem de ce Biserica a rânduit ca această primă Duminică din
Postul Mare să fie închinată Ortodoxiei. Nu putem parcurge drumul desăvârşirii dacă nu
cunoaştem ţinta. În vechime, în această Duminică se reciteau în biserici, toate deciziile
sinodale care condamnau marile erezii ale istoriei. Cu timpul, înmulţindu-se şi ereziile, dar şi
provocările, s-a considerat că ar lua prea mult timp să se aducă aminte de toate luptele la care
a fost supusă Biserica din partea ereziilor. Plus că unele dintre ele nu mai sunt de actualitate,
fiind înlocuite de altele, zis mai moderne, în fapt doar recidive sub altă formă.
Dar, dincolo de acestea, Biserica nu mai rosteşte aceste anateme ca dovadă a faptului
că se deschide întoarcerii celor ce s-au depărtat. O anatemă nu este decât recunoaşterea
ieşirii din comuniunea eclesială. Suntem însă în vremea când omul contemporan, hăituit de
griji şi provocări, trebuie căutat cu dragoste de către Biserică. A-l certa înainte de a-l
chema poate că nu este cea mai bună tactică părintească. Oricum, cei ce rămân împotriviţi
Ortodoxiei sunt în situaţia de a-şi refuza singuri mântuirea, aşa că nu avem altceva de făcut
decât să aşteptăm întoarcerea lor.
Dar Calea Postului Mare continuă, fiecare Duminică fiind câte o invitaţie la un popas
duhovnicesc lămuritor asupra vieţii în Hristos.
Ortodoxia nu va pieri niciodată, indiferent de erorile noastre, fie clerici sau mireni.
Căci Iisus Hristos-Adevărul, Calea şi Viaţa nu are cum să dispară. Dimpotrivă. El rămâne
Viaţa cea adevărată, Adevărul care ne poate elibera din dependenţa libertinajului şi Calea
către iubire sfântă. Pentru că El este iubire sfântă. Dar alegerea ne aparţine. Liberă, conştientă
şi asumată.
Ortodoxia este Hristos.
Cu alte cuvinte, știm că noţiunea de Ortodoxie înseamnă dreaptă credinţă sau dreaptă
slăvire, închinare adevărată şi sobornicească, iar dacă ar fi să privim acest termen în context
teologic, trebuie spus că Ortodoxia este cea care a păstrat şi păstrează în continuare, prin
Tradiţia dinamică eclesială, adevărata învăţătură a Bisericii celei Una. Nu putem vorbi de
identitatea învăţăturii de credinţă fără să ne raportăm la ortodoxia ei, și anume la dreapta sa
formulare şi receptare în spaţiul eclesial, aşa cum au făcut-o sfinţii, adică cei care au
mărturisit şi au transpus în viaţa lor personală dreapta existenţă şi dreapta credinţă în Biserica
lui Iisus Hristos, pelerină în timp şi spaţiu, fără să fie constrânşi de receptarea ei rigidă sau de
vreo anumită obligație, ci înţelegând-o și trăind-o într-un dinamism liber și identitar.
Ortodoxia nu propune un Hristos adaptat timpurilor.
Prin urmare, Ortodoxia înseamnă fidelitate faţă de învăţătura de credinţă revelată a
Bisericii - unitatea doctrinară, cultică și morală, iar din acest punct de vedere a analiza
Ortodoxia înseamnă a vorbi despre un inepuizabil şi veşnic mister, în sensul că ea este cea
care vorbeşte şi mărturiseşte pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dacă ne raportăm la textele
biblice, vom vedea că Ortodoxia este rezultatul iubirii Tatălui, arătată în Fiul Cel răstignit și
înviat, prin Duhul Sfânt Cel dătător de viaţă (Ioan 3, 16), sau este scăldătoarea Vitezdei în
care se vindecă şi cei care au, dar şi cei care nu au „om care să-i arunce în apă” (Ioan 5, 1-15).
În această apă sfinţită de teologia, ortodoxia și doxologia credinţei, Ortodoxia conţine
„adevărul care ne face liberi” (Ioan 8, 32) şi „dragostea care nu cade niciodată” (I Corinteni

5
13, 8), ea fiind „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6), iar cel care vrea să înainteze către
Dumnezeu trebuie să meargă pe drumul Ortodoxiei, având drept călăuză Lumina lumii, adică
pe Hristos (Ioan 8, 12).
Așadar, Ortodoxia este şi reprezintă un mod de viaţă, şi anume viaţa în Hristos pe care
o aflăm în ortodoxia şi teologia Bisericii, ele oferindu-ne ceea ce este necesar pentru a realiza
condiţia de oameni credincioși. Toată practica liturgică a Ortodoxiei reprezintă o relaţie
duhovnicească, în care Dumnezeu şi omul îşi vorbesc reciproc prin slujbele Bisericii, dialog
prin care viaţa noastră este mereu prezentă şi vie în Iisus Hristos. Ortodoxia nu concepe și nu
propune un Hristos adaptat timpurilor şi discuţiilor sondajelor sociologice, ci un Iisus Hristos
actualizat prin prezenţa Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Din această perspectivă, Ortodoxia,
prin cultul său liturgic, oferă mărturie autentică despre modul cum trebuie exprimată trăirea
religioasă şi cum trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea cu Iisus Hristos - Izvorul vieţii, în
cadrul cultului divin.
Ortodoxia este Biserica Mântuitorului, „Biserica Mea” (Matei 16, 18), spaţiul unde
oamenii îşi pot regăsi dragostea faţă de Iisus Hristos prin mărturisirea în Învierea Sa din
morţi. Ortodoxia este şi reprezintă sensul vieţii noastre în şi spre Hristos, ţelul vieţii umane,
un alt mod de a fi, este „locaşul tuturor celor ce se veselesc” (Psalm 86, 6) sau „casa” în care
ne revenim în fire. Astăzi, Ortodoxia este confruntată cu o societate în continuă schimbare și
căutare de sens, în care intensitatea secularizării, pluralismul religios şi cultural, mişcarea
ecumenică sau globalizarea reprezintă tot atâtea provocări pentru întreaga Ortodoxie, fapt
pentru care misiunea imediată a Bisericii este să intre acolo unde suferinţa şi incertitudinea s-
au instalat, acolo unde credincioşii resimt lipsa de identitate în Iisus Hristos şi unde viaţa
comunităţii eclesiale se degradează sau se diluează.
Deși nu se poate cuprinde în succinte cuvinte semnificația Ortodoxiei, foarte elocventă
este mărturia părintelui Timotheos Kilifis, care a realizat o scurtă, dar interesantă sinteză, cu
privire la subiectul de faţă. În acest sens, referindu-se la cine şi ce este Ortodoxia, spunea:
„Ortodoxia înseamnă revelaţie; este experienţa spirituală a Bisericii; este «dorinţa de
nemurire»; este Divinitatea. Nemărginirea. Lumina necreată; este rodul comuniunii dintre
natura «creată» (umană) şi cea «necreată» (divină). Este transfigurarea. Îndumnezeirea în
Împărăţia lui Dumnezeu; este o provocare continuă pentru tot ce este creat, care poartă în sine
moartea; este legătură şi comuniune; este adunarea păcătoşilor în Biserică. Ortodoxia nu
«taie» capete. Ea iartă totdeauna şi transfigurează continuu; este devenirea continuă a
persoanei umane, între finit şi veşnic; este împlinire a vieţii, care se exprimă prin adoraţie şi
prin tainele Bisericii; prin asceză hristocentrică; prin monahism întru Hristos; prin arta
bizantină activă - arhitectura, muzica, icoanele; prin trăsăturile şi datinile sfintelor tradiţii care
exprimă un caracter înălţător. Adică iubire, adevăr, libertate, democraţie”.
Mesajul permanent al Ortodoxiei este unul singur, şi anume acela al căutării și
regăsirii identității noastre creștine în „casa” Bisericii, unde locuiesc iubirea şi adevărul lui
Iisus Hristos.
Drept urmare sau, altfel spus, iată ce este Sfânta noastră Ortodoxie! Nu este o religie
care ne cere să îndeplinim multe porunci, care ne cere să postim foarte mult. Nu. Este şi
aceasta, se-nţelege. Dar, Sfânta noastră Ortodoxie s-ar putea identifica, în primul rând, cu
cineva stând mereu cu braţele deschise. Nu are ceva mai frumos de făcut Biserica astăzi,
Biserica-mamă a neamului, decât să stea, la răspântie de uliţe, cu braţele deschise şi să strige
mereu: „Fiilor, veniţi, veniţi, că vă primeşte Hristos! Veniţi, voi toţi cei osteniţi şi împovăraţi,
căci. iată. Hristos vă primeşte şi Hristos vă întâmpină!” Aş vrea ca din starea de suferinţă, de
durere şi de marginalizare, să simţim toţi braţele cele calde şi curate ale Sfintei noastre
Biserici, având chipul părintelui atât de iubitor, care nu l-a certat deloc pe fiul întors acasă.

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/