Centrul de Studii şi Cercetare

Dumitru Stăniloae

Curs de Teologie Liturgică

Pr. Dr. Lect. Univ. Gavrilă Vasile

Cursul nr. 4 / 4 mai 2015

Tipicul Bisericesc şi Ritul Bizantin

- O sinteză bizantină –

Cultul creştin are, deopotrivă, o istorie internă şi una externă, care interacţionează didactic.
Acest lucru este evident mai ales în Răsăritul Bizantin, unde înţelegerea duhovnicească a cultului
contribuie în mod vital la dezvoltarea formelor sale simbolice.1
Obiectul disciplinelor liturgice şi, deci, şi al Teologiei Liturgice, este cultul Bisericii Ortodoxe;
de aceea, este necesar să definim termenul cult. Termenul cult este de origine latină, folosit pentru
toate religiile, iniţial pentru religiile păgâne, şi derivă de la forma de supin - cultum - a verbului
colo-ere, care are următoarele înţelesuri: „a cultiva“, „a îngriji“, „a respecta“, „a adora“. Desigur, în
antichitate, acest termen acoperea, în sensul lui religios, totalitatea actelor prin care omul îşi
manifesta cinstirea pe care o acorda zeităţilor, însemnând toate ceremoniile religioase2, aşa cum în
cultul de la templul iudaic, termenul abodah exprima formele de manifestare a omului în faţa lui
Dumnezeu cel adevărat şi relevat care, apoi, prin traducerea Bibliei din ebraică în greacă –
Septuaginta – a fost preluat de termenul Liturghia. După cum termenul de Liturghia în sens Vechi-
Testamentar, apoi creştin, va exprima nu doar o lucrare publică, ci se va avea mai ales sensul de
Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, la fel, cultul, în sens creştin, va însemna orice formă sau act
religios menit să-l pună pe om în comuniune cu Dumnezeu, prin care omul îşi exprimă cinstirea faţă
de Dumnezeu, iar Dumnezeu Îşi revarsă Harul sfinţitor şi mântuitor3.
În sens creştin-ortodox, cultul acoperă atât sensul de a cultiva, și de aici, s-a ajuns la cultură – o
cultură a Vieţii celei adevărate, o cultură a Duhului Sfânt, cât şi sensul de cinstire şi adorare a lui
Dumnezeu, care, la rândul lui, fiind o formă de exprimare a credinţei şi a formei de credinţă în
Dumnezeu, a generat o cultură a rugăciunii, cu manifestări religioase, ceea ce liturgiştii au exprimat
prin principiul Lex credendi, Lex orandi (Regula / Legea credinţei a determinat Regula / Legea
rugăciunii).
Obs.: acest aspect se va dezvolta într-un capitol aparte, în vederea pregătirii unui manual.

1
Robert F. Taft, Le Rite Byzantin. Bref historique, traduit de l’anglais par Jean Lafonte, Les Editions du
Cerf, Paris, 1996, pp.92-93 / Robert F.Taft, Ritul Bizantin, scurtă istorie, trad.rom Dumitru Vanca şi Alin
Mehes, Editura „Reîntregirea“, Alba-Iulia, 2008, p. 94
2
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Ediţia a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 45
3
Ibidem, p. 45
1
 Însă credinţa şi forma de credinţă în Dumnezeu nu a determinat doar regula rugăciunii, ci un
întreg complex de aspecte, care acoperă manifestarea externă a credinţei şi, implicit, a rugăciunii –
pentru a folosi termenul cel mai profund al acestei manifestări, rugăciunea, întrucât avem două
forme ale cultului:
- cultul intern sau particular, care exprimă dorinţa lăuntrică a celui ce crede în Dumnezeu, de
a fi în continuă comuniune cu El ;
- cultul extern sau public, prin care comunitatea de credincioşi exprimă, în adunare şi-n
comuniunea unora cu ceilalţi, credinţa şi rugăciunea.
Acest complex de aspecte, determinat de forma de exprimare a credinţei şi a rugăciunii, şi care
formează cultul creştin, se manifestă prin următoarele:
1. Cultul divin public se exercită prin intermediul preoţiei; aceasta a determinat existenţa
clerului, a unor persoane consacrate de Biserică, persoanele liturgice.
2. Există anumite momente sau timpuri determinate, stabilite, fixate, în care obştea creştinilor
îşi exercită / manifestă cultul, ceea ce a dus la timpul sau Timpurile liturgice.
3. Adunarea comunităţii avea loc în locaşuri speciale, potrivite scopului pentru care se aduna,
ceea ce a generat un anumit tip de locaş litrugic, Biserica.
4. În sfârşit, exprimarea sau săvârşirea cultului respectiv se face după un anumit tipic, adică
după anumite forme, formule, reguli sau rânduieli liturgice4, de unde a rezultat Tipicul.
Dacă în particular fiecare creştin se manifestă într-un mod special şi specific sieşi, în raport cu
nivelul credinţei şi cu nivelul duhovnicesc la care a ajuns, tinzând spre desăvârşire, în rugăciunea
obştească a Bisericii – cultul divin public –, obştea se conduce după anumite rânduieli, deci după un
anumit tipic5, care reglementează slujbele bisericeşti atât în formă - rânduială, cât şi în conţinutul
lor:
- Rugăciunile ;
- Cântările sau imnele liturgice, înveșmântate în muzica bisericească ;
- Lecturile biblice ;
- Actele liturgice ;
- Mărturisirea credinţei.
Toate aceste elemente formează slujbele bisericeşti care au trecut printr-o perioadă de alcătuire,
formare, definitivare receptare şi generalizare în întreaga Biserică Ortodoxă, ajungându-se la
situaţia în care întregul cult al Bisericii Ortodoxe să fie îndrumat după un Tipic. De aceea, Biserica
Ortodoxă nu recunoaşte nici un cult care nu este conform Tipicului, încât cuvântul „tipic“ – în

4
Ibidem, pp.47-48
5
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, Ediţia a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 14
2
sensul său general şi fundamental – este definit prin ceea ce noi am numit formă sau structură a
cultului6.

I. Tipicul
Ce înţelegem prin termenul Tipic? Într-o abordare simplistă a acestei probleme / noţiuni,
răspunsul ar putea părea uşor de dat, însă dacă vom aborda această problemă în complexitatea ei
istorică, semantică, simbolică şi culturală, în care s-a dezvoltat şi format, și apoi, în complexitatea
formelor şi conţinutului, ce le-a generat, vom constata că lucrurile se complică şi necesită o
abordare foarte amplă şi serioasă. Abordarea simplistă a şi generat o teologie seacă şi fără conţinut,
conform unei afirmaţii dureroase: „Tipic, tipic, şi la inimă, nimic!“
Dacă luăm în calcul numai modalitatea de citire a scrierilor Noului Testament – forma scrisă a
Revelaţiei Dumnezeieşti – în Biserică, prin cele două lecţionarii – Apostolul şi Evanghelia – şi că
Tipicul sau Cartea Rânduielilor reglementează acest mod de folosire a acestora, în funcţie de
sărbătorile şi perioadele anului bisericesc7, începem să descifrăm importanţa subiectului în discuţie.
Aşadar, Tipicul este colecţia de reguli şi prescripţii („rubrici“, în limbajul liturgic apusean) care
îndrumă cultul Bisericii şi care sunt fixate în Typikon şi alte variate cărţi de rituri şi ceremonii8.
Deci, există, pe de o parte, colecţia de reguli şi prescripţii adunată în cartea numită Tipic /
Tipikon, şi, pe de altă parte, o serie de reguli şi prescripţii care se găsesc în cărţile de slujbă folosite
pentru cultul Bisericii, care, de cele mai multe ori, completează, lămuresc, întregesc prescripţiile din
Tipic. Pe lângă acestea, însă, există şi practica liturgică sau viaţa liturgică a Bisericii, care, uneori,
se află într-o pronunţată divergenţă cu Tipicul9, ceea ce face ca, uneori, Tipicul să nu poată fi
respectat cu „fidelitate“; de aici se pune problema semnificaţiei şi interpretării Tipicului. Sunt două
abordări şi interpretări ale Tpicului, ambele false şi dăunătoare:
1. Pentru unii, tot ce este tipărit în Typikon ori în vreo altă rânduială liturgică este o lege
absolută şi imuabilă, iar a atinge sau a schimba ceva este echivalent cu ceva subversiv în
raport cu Ortodoxia. De aceea, toate indicaţiile tipiconale reprezintă o parte imuabilă a
Tradiţiei şi trebuie păstrate şi respectate cu orice preţ. În această situaţie, problema unei
revizuiri a Tipicului sau a oricărui material liturgic din cărţile de slujbă10 ar fi denunţată ca

6
Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică, trad. rom. Iero. Vasile Bârzu, Editura „Sofia“,
Bucureşti, 2002, p. 76
7
Robert F. Taft, Ritul Bizantin, ed. cit., p. 18
8
Al. Schmemann, Introducere…, ed. cit., p. 76
9
Al. Schmemann, Introducere…, ed. cit., p. 79
10
Când vorbim de revizuire, ne referim la două aspecte: 1. o posibilă adaptare a unor prescripții liturgice,
care să răspundă unui nou context intoric, cultural și spiritual (unele s-au produs în timp, fără o intervenție a
Bisericii, la nivel de insttiutție, care au fost asimilate din mers, cum ar fi eliminarea unor părți din slujbe –
troparul Ceasului al III lea, din cadrul Anafoaralei liturgige, în Biserica Geacă, sau eliminarea ecteniei
catehumenilor și, incoștient, a primei sau a ambelor ectenii, cu rugăciunile lor, pentru credinciioși, ce
3
 erezie şi modernism de către partizanii acestei concepţii11. Deşi respectarea „ad literam“ a
tuturor rânduielilor şi prescripţiilor tipiconale este aproape imposibilă12.
Obs.: Ex. Al. Schmemann, Introducere…, ed. cit., pp. 79-81
2. Cea de a doua interpretare a Tipicului, mai larg răspândită, poate fi descrisă în esenţă ca
indiferenţă faţă de Tipic şi faţă de orice structură a cultului, ca atare. Tipicul nu e negat în
principiu, însă rămâne ca un fel de fundal, permiţând reliefarea celor mai populare momente
ale cultului, pentru a fi îndeplinite cu efect maxim13. Acestea sunt inovaţiile în cult şi
infiltrarea unor obiceiuri care, de cele mai multe ori, sunt contrarii credinţei creştine.
Ambele tendinţe de interpretare şi înţelegere a Tipicului pierd semnificaţia şi scopul profund ale
acestuia, devenind, într-adevăr, o literă moartă care, ori trebuie urmată orbeşte, ori poate fi
neglijată, tocmai din cauza lipsei de viaţă a acestuia, alegând din el doar ceea ce mulţumeşte sau
poate să facă impresie asupra adunării.
Alexander Schmemann pune întrebarea fundamentală: corespund aceste concepţii despre Tipic,
cultului sau închinării în „Duh şi Adevăr“, care trebuie adusă lui Dumnezeu, ca preoţie
împărătească şi ca popor ales, Trup al lui Hristos?14 Întrebarea este, evident retorică ; răspunsul este
clar : NU !
Tocmai acesta era scopul Tipicului: de a surprinde în formă şi în conţinut mandatul divin:
„închinarea în Duh şi în Adevăr“ (In., 4,4).
Obs.: Acest aspect se va dezvolta, ulterior.
Tipicul nu poate fi fără legătură cu însăşi natura cultului creştin, ca şi cult trăit „în Duh şi
Adevăr“, ca „slujire raţională“ (loghiki latria), slujire a Cuvântului şi Sensului. Nu poate fi fără
legătură cu esenţa Bisericii, ca popor nou al lui Dumnezeu şi Trup al lui Hristos, trăind nu prin lege,
ci prin Har. Tipicul trebuie să conţină semnificaţia vieţii liturgice a Bisericii, în măsura în care ea
defineşte structura generală ori ritul cultului ei. Smuls din această semnificaţie, Tipicul devine o
lege lipsită de înţeles şi de viaţă, iar dacă este îndepărtat din practica liturgică, aceasta este lăsată la

urmează ecteniei catehumenilor), și 2. o reviziure a practicii liturgice existente, a așa-zisei tradiții liturgice,
care s-a impus în condiții vitrege, sau din ignoranță, care pentru unii liturgiști chiar a devenit normă și
normativă, iar întoarcerea la rânduiala corectă și firească, ar însemna abatere de la normă, dar de la această
normă; exemplu: mutarea timpului de săvârșire a Liturghiei Darurilor mai înaunte Sfințite, de după –
amiază, dimineață, mutare nereglementată de o decizie sau hotărâre a Bisericii, dar care s-a impus prin
această tradiție liturgică, și care ar trebuie îndreptată și readusă la locul și-n rânduiala ei firească. Exemplele
din această perspectivă a revizuirii rânduielilor bisericești, ar putea continua, și urmează să ne ocupăm cu
multă seriozitate de problema în discuție.
11
Această atitudine radicală, bazată pe igbnoranță și vendetism, riscă să transforme ortodoxia, în numele
căreia se manifestă, în ortodoxism.
12
Al. Schmemann, Introducere…, ed. cit., p. 79
13
Al. Schmemann, Introducere…, ed. cit., pp. 81-82
14
Al. Schmemann, Introducere…, ed. cit., p. 22
4
discreţia obiceiurilor, gusturilor şi fanteziilor diferitelor epoci, făcând practica liturgică expresie a
acestora şi nu a Bisericii vii, în vocaţia ei spirituală şi veşnică15.
Sunt situații în care, preoți sau, și mai grav, chiar profesori de teologie iși susțin propriile
«neputințe», sau înțelesurile limitate de coperțile manualelor, prin pseudo-tradițiile liturgice, din
comoditate, sau un cofort psihologic, asigurat de auto-suficiența, pe care tronează în diferite posturi
administartive sau didactice, contribuind la acutizarea crizei spirituale și duhovnicești, prin
deformările pe care le promovează.
Aceasta era şi situaţia la Templul din Ierusalim, în vremea Mântuitorului: nici Legea şi nici
Templul nu mai erau expresia Dumnezeului Celui Viu şi Adevărat, sau locul venirii şi lucrării lui
Mesia: „La ai Săi au venit, dar ai Săi nu L-au primit“ (In., 1, 11). Învăţătorii de Lege nu-L mai
vedeau şi nu-L mai înţelegeau pe Legiuitor, din cauza Legii (greşit înţeleasă şi interpretată), pe care
o înlocuiseră cu obiceiurile, cum și noi putem înlocui Tradiți Liturgică autentică și vie, cu pseudo-
tradițiile liturgice.
Sarcina celor ce privesc Teologia Liturgică nu ca pe o colecţie de explicări întâmplătoare şi
arbitrare ale serviciilor, ci ca pe un studiu sistematic al regulilor de rugăciune, este de a descoperi
Tipicul în spatele rubricilor – afirma Alexander Schmemann –, în spatele regulamentelor şi
regulilor, a găsi principiul neschimbător, norma vie în logosul cultului ca întreg, in ceea ce este
accidental şi temporar; căutarea şi identificarea acelui element din Typikon, dat de întregul său
conţinut şi lămurirea acelor principii şi premise pe care sunt întemeiate toate regulile cuprinse în
acesta16.
Este necesar să enunţăm un principiu fundamental în raport cu alcătuirea Tipicului: întâi s-a
format cultul, apoi s-a scris Tipicul, pentru a cuprinde, ca într-o schiţă, ritul liturgic pentru condiţiile
în care s-a format acesta şi pentru a ajuta în lămurirea unor probleme ce creau dispute în practica
liturgică.
Nici regulile, nici rânduielile, nici Typikonul, nu s-au scris în „Cancelarii“, pentru a genera o
viaţă liturgică, ci ele sunt expresia unei experienţe duhovniceşti foarte înalte şi foarte profunde,
făcute în focul rugăciunii şi al ascezei, de către mari Sfinţi ai Bisericii, rod al Pustiei şi al isihiei. De
aceea nici înțelegerea și nici interpretarea nu pot evita smerita cugetare și «Duhul Părinților», pentru
o înțelegere și o interpretare autentică.
Relaţia dintre cult şi Typikon este asemănătoare cu relaţia dintre canoane şi structura Bisericii;
nu canoanele au creat sau determinat structura Bisericii, ci ele au apărut pentru apărarea, clarificarea
şi definirea acelei structuri care deja există şi care este esenţială naturii înseşi a Bisericii17.

15
Al. Schmemann, Introducere…, ed. cit., p. 83
16
Al. Schmemann, Introducere…, ed. cit., pp. 83-84
17
Al. Schmemann, Introducere…, ed. cit., p. 84
5
 De aceea, Teologia Liturgică, în raport cu problema Tipicului, ar trebui să urmărească trei
aspecte:
1. Natura structurii fundamentale a cultului, stabilită prin indicaţiile tipiconale, dezvoltând o
Teologie Liturgică prin interpretarea cultului însuşi ;
2. Istoria Tipicului: originea şi dezvoltarea acestei structuri ;
3. Semnificaţia Tipicului, conţinutul său teologic, ca lex orandi / regula rugăciunii a Bisericii:
Obs.: Aceste aspect se vor dezvolta ulterior, pe larg.

Legătura Tipicului cu Euharistia şi problema timpului sau Liturghia Timpului:

Într-o primă abordare, s-ar putea defini Tipicul ca fiind bazat pe două elemente: Euharistia,
cu toate Tainele care sunt strâns legate de Euharistie, în jurul căreia gravitează întreaga viaţă
litrugică, şi ciclul liturgic zilnic, săptămânal şi anual – Liturghia Timpului.
Aici şi acum menționăm doar două aspecte ce decurg din acest sub-capitol:
1. Rolul central al Euharistiei, nedeplin înţeles astăzi, mai ales în ceea ce a însemnat
Euharistia în sânul comunităţii primare de la Ierusalim, şi cum a suferit acest înţeles
modificări, în decursul istoriei creştinismului.
2. Problema timpului liturgic, doar din perspectiva Typikonului. Euharistia şi perspectiva
eshatologică anulează timpul, transformându-l într-un astăzi liturgic ; „Cinei Tale celei de
Taină, astăzi, Hristos Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte…“
Liturghia e independentă de zi ori de ceas, pentru că ea însăşi se încorporează într-o realitate
mai presus de timp.
Pe de altă parte, însă, timpul nu este numai cadrul extern al cultului, ci chiar obiectul
acestuia: timpul trebuie sfinţit, perspectivă care a generat ciclul şi ciclurile timpului liturgic.
De aceea, legătura dintre Euharistie şi Liturghia Timpului conţine cheia înţelegerii Tipicului.

Istoria Tipicului: originea şi dezvoltarea acestei structuri:

Foarte pe scurt, vom prezenta schematic:
1. Era paleo-bizantină sau pre-constantiniană.
2. „Faza împerială“, în special începând cu domnia lui Justinian I (527 – 565) şi a
urmaşilor săi imediaţi, perioadă în care s-a creat un sistem liturgic deja, pe modelul
Marii Catedrale, care a dăinuit până la Cucerirea Latină (1204 – 1261).
3. „Epoca întunecată“ - 610 - 850, şi, mai ales, epoca iconoclastă (726 -843).
4. Perioada studită – 800 – 1204.

6
 5. Sinteza neo-savaitică finală, după cucerirea latină (1204 – 1261)18
În alcătuirea Tipicului, au jucat un rol hotărâtor trei centre monahale: Mănăstirea Sfântul
Sava şi Ierusalimul, Mănăstirea Sfântul Teodor Studitul şi Marea Biserică – Aghia Sofia, şi apoi,
Muntele Athos, mai târziu.
De aceea, Tradiţia Bisericii cunoaşte două mari Typikoane:
- Typikonul Sfântului Sava.
- Typikonul Marii Biserici.
Potrivit unor liturgişti19, înainte de secolul al VII-lea, Ierusalimul a condus şi a exercitat
influenţă şi asupra Constantinopolului. Din a doua parte a secolului al VII-lea, se poate vorbi de o
influenţă reciprocă. Spre sfârşitul mileniului I, Constantinopolul domină. Din secolul al XIV-lea,
preia Muntele Athos. Aşa îşi va alcătui şi Athosul propriul Tipic, după cele două existente.
Câteva trăsături demne de luat în discuție în înțelegerea corectă a contextului formării și
dezvoltării Tipikon –ului :
 Rigoarea călugărilor din Mănăstirea Sf. Sava şi dezvoltarea imnografiei după 614 –
revigorarea după atacul persan – călăuză sigură ortodoxă, preluată de Teodor Studitul.
 Rânduiala cântată şi solemnă de la Marea Catedrală.
 La începutul mileniului al II-lea, apare o nouă carte monahală, Typikon.
 Această carte se răspândeşte repede din Constantinopol spre alte centre monahale.
Regula fundamentală aghioritică prin Hypotyposis-ul Sfântului Atanasie de la Marea
Lavră, care e o retuşare a Tikon-ului studit.
Primul Typikon studit mai dezvoltat a fost compus de către Alexis – egumen la Studion, apoi
Petru al Constantinopolului. Pentru un timp, Patriarhii de Constantinopol au fost numiţi din rândul
asceţilor din Studion, apoi, din secolul al XIV-lea, Scaunul Ecumenic a fost ocupat de călugări
isihaşti.

II. Ritul Bizantin

Bizanţul, nu numai din punct de vedere cultural şi artistic, ci şi din punct de vedere
spiritual, a constituit, în raport cu arta, cultura şi spiritualitatea vremii, pentru mai multe
secole, estuarul în care s-au adunat elementele cele mai elevate ale culturii, artelor şi vieţii
spirituale, în care creştinismul a ocupat locul central, dând apoi o sinteză a acestora, ce poate
fi definită ca sinteza bizantină. În această sinteză bizantină, în care Biserica era domiciliul
poporului, iar cultul era un dialog tandru între Dumnezeu, Biserică şi popor, expresie a unei

18
Robert F. Taft, Ritul Bizantin, ed. cit. pp. 20-21
19 19
Robert F. Taft, Ritul Bizantin, ed. cit. p. 72
7
 aceleiaşi gândiri20, se va dezvolta o cultură şi o civilizaţie care vor dăinui şi după apusul
Bizanţului, tocmai pentru că acestea au avut ca un catalizator o filosofie asupra vieţii şi o
teologie cu caracter atemporal, deoarece s-au bazat pe comuniunea cu Dumnezeu Cel Viu şi
care avea drept consecinţă asupra înţelegerii omului ca fiind creat după Chipul lui
Dumnezeu, menit să ajungă la asemănarea, după Har, cu El.
Cultura şi civilizaţia Bizanţului au exercitat şi vor exercita, în continuare, o atracţie
deosebită pentru istorici, văzând gândirea teologică bizantină ca o sinteză bizantină.
Constantinopolul, „Noua Romă“, a devenit leagănul civilizaţiei pentru Orientul
Mijlociu; pentru Europa de Răsărit, după cum „Vechea Romă“ fusese leagănul Apusului
Latin21.
Creştinismul bizantin este cunoscut pentru Liturghia (cultul) sa deosebit de bogată,
care reflectă atitudinea teologică şi ecclesiologică; în Liturghie, creştinul bizantin trăia
apartenenţa sa la Trupul lui Hristos. Liturghia (cultul) a păstrat identitatea şi continuitatea
Bisericii, în mijlocul unei lumi aflate în schimbare22. Aceasta nu înseamnă că Liturghia
(cultul), în structura ei, nu a suferit o evoluţie substanţială; dimpotrivă: Liturghia bizantină a
răspuns creator la schimbările din istorie, la interferenţa dintre continuitate şi schimbare,
dintre unitate şi diversitate23. „Marea Biserică“, „Sfânta Sofia“ sau „Înţelepciunea lui
Dumnezeu“ nu a fost doar marele edificiu creştin, catedrala „Noii Rome“, la care erau
aţintiţi toţi ochii creştinilor răsăriteni, ci şi Biserica în care s-a definit „Ritul Bizantin“, care
reprezintă un system liturgic ce a fost adoptat gradual şi de celelalte patriarhate ortodoxe:
Alexandria, Antiohia şi Ierusalim24.

Componentele Ritului Bizantin:

Ritul Bizantin cuprinde: Sfânta Liturghie (Euharistia), Sfintele Taine, Laudele
bisericeşti, Anul Liturgic, cu calendarul său şi cu ciclurile (mobil şi fix) ale sărbătorilor,
zilele de pomenire a sfinţilor, zilele de post, slujbele şi rânduielile (cum ar fi: binecuvântări
şi rugăciuni de sfinţire, rugăciuni la nevoile oamenilor, exorcizări, tunderea în monahism).
Toate aceste rânduieli sunt cuprinse în cărţi liturgice bizantine, care sunt fie texte
liturgice ce se folosesc direct în săvârşirea slujbei, fie instrucţiuni tipiconale care
reglementează modul de folosire a textelor.
20
Jacques le Goff, Pentru un alt ev mediu, Valori umaniste în cultura şi civilizaţia Evului Mediu, trad. rom, studiu
introductiv şi note Maria Carpov, Editura „Meridiane“, Bucureşti, 1986, p. 70
21
John Meyendorff, Byzantine Theology: Historical Trends and Doctrinal Themes, Fordham Univ Press, New York,
1983, p. 1
22
John Meyendorff, Byzantine Theology..., ed. cit., p. 115
23
John Meyendorff, Byzantine Theology..., ed. cit., p. 115
24
Robert Taft, Ritul Bizantin, ed. cit., p. 16
8
 Ciclul mobil al sărbătorilor este cuprins în trei cărţi: Triodul, pentru Postul Mare şi
perioada pregătitoare pentru acesta, Penticostarul, pentru perioada post-pascală şi Octoihul,
pentru restul anului.
Ciclul fix este cuprins în cartea numită Minei, care numără 12 volume, pentru fiecare
lună, un minei.
Sinteza bizantină, însă, de care am amintit mai sus, nu se poate limita la Ritul
Bizantin; ea cuprinde: Liturghia sau cultul, arhitectura şi pictura bizantină, muzica bizantină
şi mistagogia – interpretarea Liturghiei (cultului).
Una din caracteristicile Ritului Bizantin, observată de liturgişti, este simbioza intimă
dintre simbolismul liturgic (celebrarea ritului), contextul liturgic (arhitectură – iconografie)
şi interpretarea liturgică (mistagogia)25.
Etapele dezvoltării sunt aceleaşi ca în cazul Tipikon – ului; Riturile liturgice
bizantine (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur),
precum şi Tainele şi Laudele bisericeşti vor fi prezentate în întregime, inclusiv evoluţia lor
istorică, în capitole separate.

Bibliografie selectivă:
1. Branişte, Pr.Prof. Dr. Ene, Liturgica Generală cu noţiuni de artă creştină,Bucureşti, 1993;
2. Idem, Liturgica Specială pentru institutele teologice, Bucureşti, 1985;
3. Jacques Le Goff, Pentru un alt ev mediu. Valori umaniste în cultura și civilizația Evului Mediu,
Vol I, II, Studiu introductiv, note și traducere de Maria Carpov, Editura Meridiane, București,
1986;
4. John Meyendorff, Byzantine Theology, Historical Trends and Doctrinal Themes, Fordham
University Press, New York, 1983
5. Schmemann, Alexander, Introducere în Teologia Liturgică, trad. rom. Ierom. Vasile Bârzu,
Editura „Sofia“, Bucureşti, 2002;
6. Taft, Robert F., Le Rite byzantin, Bref historique, traduit de l’anglais par Jean Laporte, Les
Editions du Cerf, Paris, 1996 ; Vezi si trad rom : Robert F. Taft, Ritul bizantin, trad. Rom.
Dumitru Vanca si Alin Mehes, Editura « Reintregirea », Alba Iulia, 2008 ;
7. Talley, Thomas J. Les Origines de l’Année liturgique, traduit de l’américain par Anselm Davril,
osb. Les Editions du Cerf, Paris, 1990;

25
Robert Taft, Ritul Bizantin, ed. cit., p. 16
9