Schiță Examen Liturgică

1. SFÂNTA LITURGHIE: este actualizarea Jertfei Mântuitorului pe cruce, și are

două scopuri : prefacerea Darurilor și împărtășirea credincioșilor. În decursul
timpului Sfânta Liturghie a avut diverse forme, de la Liturghia Sf. Apostoli( citiri
din Sf Scriptură, predică, cântări religioase, rugaciune și colecta pentru cei
săraci) până la formele Sfintei Liturghii, pe care le cunoaștem astăzi.
2. Cele 3 Liturghii Bizantine : au originea în Liturghia Sf. Iacob
A Sf. IGA
A sf. Vasile cel Mare( de 10 ori pe an, anaforaua scrisă de sf VM, cea mai veche
Liturghie Bizantină. Diferă fata de IGA anaforaua, rug. Pt cei chemați, înainte
de heruvic, rug punerii înainte, înainte de Tatăl nostru, după împărtășire și la
potrivire
A Darurilor mai înainte sfințite
3. Liturghia Catehumenilor- avea ca scop Pregătirea catehumenilor pentru Botez
și integrarea lor în Biserică. Acum 3 antifoane, vohodul mic, imn trisaghion,
Apostol și Evanghelie, ectenie mare și ectenie pentru Catehumeni. Origine:
iudaica : citiri biblice și predica
4. Lecturiile Biblice: mai numeroase 4-6 pericope din Vt și Nt, încadrate cu
cântări din psalmi, ectenii pentru Catehumeni, energumeni, penitenți
candidații la botez.
5. Liturghia credincioșilor: Imnul Heruvic, ectenie, Crezul, epicleza, axion, tatăl
nostru, împărtășirea credincioșilor. Este a doua parte a Liturghiei actuale, și
are ca eveniment principal Prefacerea Darurilor și împărtășirea credincioșilor.
6. Trisaghionul Liturgic: Sfinte Dumnezeule- simbolizează unirea Bisericii
Triumfătoare cu cea Luptătoare, conține Isaia 6, Ps. 41, 2, Efeseni 1,10.
Introdus/generalizat în cult în anul 450/453 și e menționat în Sinodul 4
ecumenic de la Calcedon.
Câți în Hristos – La praznice
Crucii Tale- la sărbători închinate Crucii ( a 3 a duminică
din Postul Mare, 23 august, 14 septembrie)
Imnul Heruvic: generalizat din secolul VI, 574, și înlocuiește un psalm. La
început se cânta fără întreruperea de la Vohodul mare. Alte Heruvice: Acum
puterile cerești ( Liturghia Darurilor), Cinei tale( Joia Mare), Să tacă tot
trupul( Sâmbăta mare)
7. Vohodul mare: închipuie ultimul drum al Mântuitorului spre Patimă
proscomidoarul( locul rastignirii) discul( patul) pomenirile( pomeneste-ma
Doamne...) altarul și masa( gradina mormântului) antimisul( mormântul)
acoperamintele(marama și giulgiu). Reprezintă încheierea proscomidiei și
pregătirea pentru prefacerea Darurilor.
8. Anaforaua: cuprinde rugaciune de laudă și mulțumire( marea rugaciune
euharstica), anamneză(amintirea evenimentelor) epicleză( invocare),
rugaciune pentru întreaga biserică
9. Deasa și rara împărtășanie:rar- pr. Ilie Cleopa ( împărtășania nu e Borș)des- pr.
Ioan Iovan( mănăstirea Recea, împărtășea la fiecare Liturghie) sf. IGA nu rar,
nu des, ci cel care se împărătește pregătit, cu vrednicie.
10. Criza Liturgică: constă în conceptul greșit al locului și funcției cultului în
Biserică, întreaga interpretare a cultului. A apărut o discrepanță între scopul și
modul în care este înțeles cultul. Cultul a devenit un obiect de adorație,
aproape singurul conținut al vieții Bisericii.
Criza liturgica

Pentru a concluziona aceste observaţii generale referitoare la rolul şi metoda

teologiei liturgice, trebuie spuse ceva mai multe despre „situaţia liturgică" a
Ortodoxiei contemporane, care va fi obiectul de analiză în lucrarea actuală. Fără
echivoc şi în deplină cunoştinţă a semnificaţiei cuvintelor mele, eu definesc această
situaţie ca o criză liturgică profundă. O asemenea afirmaţie categorică va cauza, fără
îndoială, surpriză şi chiar indignare printre mulţi oameni. Cum se poate asta? Desigur,
totul în cultul nostru este aşa cum trebuie să fie: astfel gândesc majoritatea
oamenilor ortodocşi şi chiar experţii neslavi în Ortodoxie sunt înclinaţi să consimtă
aceasta. „Ea (Biserica Ortodoxă) nu a avut nevoie să intre în mişcarea liturgică, scrie
Dom Rousseau, deoarece nu a oscilat niciodată în evlavia faţă de Liturghia ei, a rămas
întotdeauna credincioasă acesteia în orice fel“. Şi, într-adevăr, la prima privire poate
totul pare normal, aşa cum trebuie să fie. Biserica noastra ramane o Biserică liturgică
par excellence, nu doar in sensul neîntreruptei tradiţii a cultului, ci, de asemenea,
datorită locului pe care cultul îl ocupă în viaţa credincioşi lor, datorită dragostei
deosebite pe care credincioşii o au pentru lăcaşul bisericii şi pentru slujbele ei.

Se poate spune că în timpul nostru viaţa Bisericii a devenit aproape exclusiv liturgică,
că a fost redusă la cult şi numai la cult. „Dragostea pentru Biserică"  a devenit un
sinonim al dragostei pentru lăcaşiil bisericii şi pentru cultul ei. Lăcaşul bisericii,
îngrijirea lui şi păstrarea serviciilor, dragostea pentru cult, pentru frumuseţea şi
onoarea sa, acesta este conţinutul principal al dragostei pentru Biserică. Mai multe
schimbări pot fi observate în această pietate liturgică; Dar elementul său general şi
fundamental este întotdeauna acelaşi: concentrarea evidentă pe cult (în sens
restrâns) în viaţa Bisericii şi în experienţa religioasă personală. Trebuie să fim
tulburaţi de aceasta?

In mod real întrebarea este: constituie acest „liturgism“ ortodox contemporan o

situaţie fericită? Corespunde el veşnicei reguli de rugăciune a Bisericii? Este el o
realizare a acelei închinări „în Duh şi Adevăr", care a fost dată Bisericii prin porunca
lui Hristos?

Nu vom insista aici asupra multelor defecte şi greşeli mai degrabă primejdioase ale
practicii liturgipe contemporane, deşi simt destule dintre ele care să ne facă să ne
îndoim de sănătatea liturgică deplina a Ortodoxiei. Ele au fost tratate mai mult decât
o dată în literatura specializată. Nu în aceste defecte, în ele însele, găsim esenţa a
ceea ce noi am numit criză liturgică. Criza este determinată de ceva mult mai profund
şi doar în relaţie cu acesta - ca simptom ori manifestare a sa - toate defectele
particulare ale vieţii noastre cultice capătă semnificaţia lor adevărată.

Criza liturgică constă, întâi de toate, în conceptul greşit al funcţiei şi locului cultului
în Biserică, în profunda transformare a înţelegerii cultului în conştiinţa Bisericii. Să
subliniem faptul că vorbim aici despre ceva mult mai important decât neînţelegerea
textelor, a ceremoniilor şi a limbajului serviciului divin. Vorbim aici despre întreaga
interpretare a cultului şi despre experierea sa. Cultul - structura, forma şi conţinutul
său - rămâne ceea ce a fost înainte şi, în mod esenţial, ceea ce a fost întotdeauna. In
acest sens, este firesc a vorbi despre deplin-credincioşia Ortodoxiei conformă cu
Liturghia sa. Dar a înţelege şi folosi aceasta sunt două lucruri diferite. A apărut o
discrepanţă între scopul fundamental al cultului şi modul cum este înţeles, deoarece
membrii Bisericii nu au mai observat pur şi simplu această discrepanţă, iar cheia care,
se presupune, conduce la o înţelegere a cultului Bisericii exclude posibilitatea acestei
înţelegeri. Indiferent cât de straniu poate suna, ceea ce întunecă înţelesul cultului
este faptul că acesta a devenit pentru credincios un obiect de adoraţie, şi, mai mult
decât atât, aproape singurul conţinut al vieţii Bisericii.

Ce este, mai exact, această nouă cheie şi cum de nu reuşeşte să corespundă naturii
cultului? De fapt, cultul a încetat să fie înţeles ca o funcţie a Bisericii. Dimpotrivă,
Biserica însăşi este înţeleasă ca funcţie a cultului. Cultul creştin, prin natura, structura
şi conţinutul său, este revelarea şi realizarea de către Biserică a propriei ei naturi
reale. Şi această natură este viaţa nouă în Hristos - unirea în Hristos cu Dumnezeu-
Duhul Sfânt, cunoaşterea Adevărului, unităţii, iubirii, harului, păcii, mântuirii... In
acest sens, Biserica nu poate fi echivalată sau contopită cu cultul; nu Biserica este cea
care există pentru cult, ci cultul pentru Biserică, pentru bunăstarea ei, pentru
creşterea ei la deplina măsură a „staturii lui Hristos“ (Efes. 4, 13). Hristos nu a stabilit
o societate pentru observarea cultului, o „societate cultică“, ci mai degrabă Biserica
drept cale de mântuire, ca viaţă nouă a omenirii recreate. Nu înseamnă că cultul este
secundar în Biserică. Dimpotrivă, este inseparabil de Biserică şi fără el nu există
Biserică.

Aceasta pentru că scopul său este de a exprima, forma ori a realiza Biserica, de a fi
izvorul acelui har care întotdeauna face Biserica Biserică, iar pe poporul lui
Dumnezeu, Trupul lui Hristos, „neam ales şi preoţie împărătească“ (I Petr. 2, 9).

De fapt, în măsura în care Biserica există nu doar in statu vide, ci de asemenea in

statu patriae, ea întruchipează în cult participarea la împărăţia lui Dumnezeu, aruncă
o lumină a tainei veacului ce vine, exprimă dragostea ei faţă de Domnul care locuieşte
în ea, exprimă comunicarea ei cu Duhul Sfânt. In acest sens cultul este scopul Bisericii,
dar întocmai scopul Bisericii ca cea mai înaltă şi deplină expresie şi realizare a naturii
ei: a unităţii şi dragostei ei, a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a comuniunii cu El. Dar în
interpretarea contemporană a cultului există o absenţă caracteristică a înţelegerii
acestuia ca expresie a Bisericii, ca creaţie a Bisericii şi ca împlinire a ei. Biserica a fost
contopită cu cultul, a ajuns să fie înţeleasă ca o instituţie ierarhic sacramentală,
existând pentru realizarea unui cult divin văzut ca un mister sacru, supratemporal şi
imuabil.

Biserica este cea care garantează caracterul obiectiv al acestui act sacru, realitatea sa
cum s-ar spune, iar în acest sens Biserica, în structura ei ierarhic sacramentală, este
instrumentul acestui mister şi este subordonată lui. Biserica nu se poate exprima,
crea şi desăvârşi decât în acest mister, deoarece în afara tainei înseşi nu există
Biserică. Sunt doar credincioşi separaţi, într-o măsură mai mică sau mai mare trăind
în mod individual prin acest contact sacru cu taina, prin sfinţirea sau hrana pe care o
primesc de la ea; există de asemenea parohia, adică o organizaţie în primul rând laică,
unită prin grija pentru prezenţa acestui „ceva sacru“ - pentru lăcaşul bisericii şi pentru
asigurarea preoţiei când e necesar. Dar credinciosul individual, intrând în biserică, nu
simte că este un participant şi celebrant al cultului, nu ştie că în acest act de cult el şi
cci care împreună cu el constituie Biserica sunt chemaţi să o exprime pe aceasta ca
viaţă nouă şi să fie transformaţi din nou în membri ai Bisericii. Credinciosul a devenit
un „obiect" de cult, acesta este oficiat pentru „hrănirea“ sa, astfel încât să poată, ca
individ, să-şi satisfacă „nevoile religioase".

In acelaşi fel, parohia nu înţelege că cultul, ca expresie a parohiei, o transformă pe ea

în Biserică, îi dă acele dimensiuni pe care parohia nu le are şi nu le poate avea în mod
natural. Trăind nu ca Biserică, ci prin propriile sale interese umane limitate, ea
rămâne o comunitate limitat umană şi numai umană. Fiind transformat în ceva sacru
în sine, cultul a „profanat", cum s-ar spune, toate celelalte în Biserică: conducerea ei a
devenit pentru noi juridică şi administrativă; viaţa ei materială este strict separată de
conţinutul ei spiritual, iar ierarhia (devenind săvârşitoare doar a Tainelor în care
nimeni nu vede expresia, creaţia şi împlinirea Bisericii) e, după cum era de aşteptat,
scoasă din domeniul administraţiei, finanţelor şi chiar învăţăturii Bisericii, deoarece
toate aceste domenii au devenit profane şi nesfinte. Acum singurul conţinut al vieţii
Bisericeşti, cultul, a încetat să fie înţeles în propriul lui conţinut real care trebuie să fie
expresia, creaţia şi împlinirea Bisericii.
Majoritatea copleşitoare a credincioşilor ortodocşi nu manifestă interes pentru
înţelegerea cultului, care este acceptat şi trăit doar în categorii mistice şi ascetice, dar
niciodată „logice“. El mişcă sufletul credinciosului prin sacralitatea sa, prin misterul
său, prin faptul că revelează o altă lume. Tot ce se întâmplă să cadă în sfera sa de
influenţă devine năpădit de explicaţiile simbolice complicate. Este de la sine înţeles că
acest simbolism nu este unul al Bisericii. Astfel, oamenilor le place să explice Sfânta
Liturghie ca descriere a vieţii lui Hristos. Dar cine o explică ca expresie a vieţii Bisericii,
ca acţiune prin care ea este realizată veşnic? Cine vede că în această acţiune ea nu
descrie viaţa lui Hristos înaintea adunării, ci se manifestă, se creează şi se
desăvârşeşte pe sine însăşi, ca trup al lui Hristos? Credinciosul iubeşte simbolurile,
ceremoniile, întreaga atmosferă a lăcaşului bisericii, această hrană familiară şi
preţioasă pentru sufletul său, dar această iubire nu tânjeşte după înţelegere,
deoarece scopul cultului este gândit în mod precis ca răsplată a unei experienţe
spirituale, ca hrană spirituală. Pentru comunitatea Bisericii, cultul a încetat să fie
mărturia de sine a Bisericii.

Şi, în cele din urmă, comunitatea Bisericii devenind o societate cultică“, existând în
cult şi de dragul cultului, individul care este membru al Bisericii a devenit incapabil să
înţeleagă faptul că cultul - ca expresie, creaţie şi împlinire a Bisericii - plasează
Biserica în faţa lumii, manifestă idealul ei în lume, idealul poporului lui Dumnezeu
aşezat în lume cu o Evanghelie şi o misiune. Incetând a fi expresia Bisericii, cultul a
încetat, de asemenea, să fie expresia Bisericii în relaţie cu lumea. El nu mai este văzut
ca plămadă care creşte pâinea, ca iubirea lui Dumnezeu îndreptată către lume, ca
mărturie despre împărăţia lui Dumnezeu, ca vestea bună a mântuirii, ca viaţă nouă.
Dimpotrivă, cultul este experimentat ca o ieşire afară din lume pentru puţin timp, ca
o supapă ori întrerupere în existenţa pământească, deschisă pentru primirea harului.
Sarcina noastră nu este de a urmări toate cauzele acestei crize liturgice. Aceasta ar
cere o lungă digresiune în câmpul psihologiei şi sociologiei religioase. Să spunem
simplu că această metamorfoză în înţelegerea cultului, această transformare a
Bisericii într-o societate cultică poate fi acceptată într-un anume sens ca naturală.
Rămâne întrebarea: este naturală pentru creştinism, pentru religia Noului
Testament? Corespunde „liturgismul“ nostru semnificaţiei şi scopului Liturghiei?
Pentru a răspunde acestor întrebări este necesar o dată în plus a examina regula de
rugăciune a Bisericii şi a înţelege în ea regula credinţei. Aceasta este sarcina teologiei
liturgice.
Sfanta Impartasanie in spiritualitatea crestina-Deasa ori rara impartasire (proiect facut la
FD)

Prin spiritualitate crestina se intelege in general vietuirea in Hristos, adica un

chip de gandire, de simtire si de traire a vietii in Duhul lui Hristos. Punctul culminant
al acestei spiritualitati se atinge in unirea cu Dumnezeu prin Hristos. Intr-un cuvant,
<<viata in Hristos consta in unireea sufletului nostrum cu Dumnezeu>>.
Atingerea desavarsirii acestei uniri se face prin Taine, incepand cu Botezul si
culminand cu Sfanta Euharistie. Sfanta Euharistie reprezinta in comparatie cu
celelalte Taine incununarea urcusului nostru duhovnicesc, deoarece credinciosii se
unesc cu Hristos insusi, cu impartitorul tuturor darurilor, care privesc viata si pietatea.
El insusi a spus: <<Cel ce mananca Trupl Meu si bea Sangele Meu, ramane in
Mine si Eu in el>> (Ioan, VI, 56). Hristos ne face astfel partasi la biruinta si propria Sa
desavarsire, ne da din insasi viata dumnezeiasca primita in natura Sa de la Tatal,
sfintindu-ne si intr-un anumit chip indumnezeindu-ne.
Sf. Ap. Pavel indeamna: <<In voi trebuie sa fie aceleasi simtiri ca si in Hristos
Iisus>>. Caci adevarata viata in Hristos sau desavarsita spiritualitate crestina se
realizeaza atunci cand cineva poate sa spuna cu Apostolul neamurilor: <<acum nu mai
traiesc eu, ci Hristos traieste in mine>> (Galat. II, 20).
Covarsitoarea insemnatate a Sfintei Impartasiri in spiritualitatea crestina apar
astfel mai presus de orice indoiala. Printr-un astfel de considerent se explica aparitia
acelor deprinderi de deasa impartasire, cu culminatia in impartasirea zilnica,
preconizate in anumite parti ale lumii crestine.
Expresiile <<deasa impartasanie>> si <<impartasanie zilnica>> au ajuns astfel
termini tehnici in teologia spirituala a Bisericii romano-catolice. In Biserica romano-
catolica, acordarea Impartasirii nu este privita ca recompensa pentru meritele celor
care se apropie de ea si ca atare, nimeni nu este oprit sa se impartaseasca zilnic chiar,
decat daca are pe constiinta un pacat de moarte.
In conceptia Bisericii Ortodoxe insa, roadele Sfintei Euharistii si deci
perfectiunea spiritual nu se determina prin numarul de impartasiri, ci ele depind de
dispozitile sufletesti, pe care le aduc credinciosii cu ocazia primirii Sfintelor Taine ale
Trupului si Sangelui Domnului.
 Sfanta Euharistie constituie mijlocul cel mai desavarsit pentru impartasirea
credinciosilor de binefacerile acestei Jertfe mantuitoare, participand la moartea Lui
prin omorarea sau inabusirea pacatelor si instinctelor, care reprezinta in noi omul cel
vechi sau pamantesc.
Prin urmare, in ordinea perfectiunii crestine, impartasirea cu Sf. Euharistie
reprezinta nu numai termenul sau punctul culminant al spiritualitatii, ci este in acelasi
timp si o rasplata sau un premiu, cu care sunt incununati cei care se nevoiesc spre ea
cu nevointa cea buna.
Asadar, <<in Euharistie, Hristos nu este numai curatitor si noua ajutor in lupta, ci
si premiu, pe care trebuie sa-l ia cel ce se lupta>>.
Ritmul, in care sunt primiti credinciosii la Sf. Impartasire, depinde deci de ravna
depusa de fiecare, cu ajutorul harului, in savarsirea urcusului sau duhovnicesc, pana
la treapta corespunzatoare vredniciei cerute pentru luarea Sfintelor Taine ale
Trupului si Sangelui Domnului, disciplina impartasirii fiind astfel intocmita in spirit de
libertate, metodizarea ca intr-un regim sub numele de <<deasa impartasire>>.
In istoria bisericeasca, intelesul expresii <<deasa impartasire>> nu reprezinta o
notiune fixa, ci el se determina dupa epoci, in raport cu regula sau nivelul respective
de viata crestina. Astfel, raportat la epoca crestinismului primar s-ar fi putut numi
deasa sau mai deasa, numai daca un credincios ar fi avut ocazia sa se apropie de
Sfintele Taine ale Trupului si Sangelui Domnului mai mult decat o data in cursul
saptamanii, deoarece singura zi liturgica si deci, unicul prilej de impartasire era
Duminica.
Este necesar sa subliniem in legatura cu unele laturi ale problemei noastre, ca
actul impartasirii a avut loc intotdeauna in cadrul comunitatii liturgice, adica al
adunarii credinciosilor veniti in Biserica la Sf. Liturghie.
Biserica a admis sa se dea credinciosilor, chiar acasa, Sf. Euharistie, spre a o avea
la indemana in caz de nevoie si in lipsa de preot. Biserica a oprit in cele din urma
luarea miridelor euharistice de catre credinciosi, motivate fiind si de unele cazuri de
profanare a Sf. Euharistii si intrebuintarea ei in scopuri superstitioase.
La originea sa, Impartasirea deasa sau zilnica apar determinate de imprejurari
extraordinare, ca un act particular de devotare personala si in buna parte ca practica
locala.
Constiinta crestina a ajuns sa se simta oarecum fortata pe terenul pietatii, s-a
produs in chip firesc o rezistenta pioasa, prin abtinerea de la impartasirea regulate.
Biserica s-a vazut nevoitain cele din urma sa recurga la instituirea anafurei, ca un act
de pogoramant, prin care a cautat sa repare si sa faca mai mica gravitatea unei mari
pierderi pentru sufletele credinciosilor, din cauza departarii lor de impartasirea cu
Sfintele Taine.
Instituirea anafurei inchide astfel un capitol de experienta, dar cuprinde in
acelasi timp si un aviz de prudenta in legatura cu unele tendinte de a generaliza
<<deasa>> si <<zilnnica impartasire>> ca metoda de spiritalitate. Impartasirea in
principiu la fiecare Liturghie a putut fi deci o practica generala si a format regula vietii
crestine atat timp cat Duminica a fost singura zi liturgica din saptamana, totodata a
fost un fenomen legat si de epoca (slujbele din cursul saptamani sau inmultit).
<<Impartasirea deasa>> ori<<mai deasa>> din ultima suta de ani are acelasi
inteles si astazi, referindu-se adica la apropierea unora dintre credinciosi de Sfanta
Euharistie de mai multe ori decat termenele, la care obisnuiau sa se impartaseasca in
deobste comunitatea.
Conducatorii unor comunitati de monarhi recomanda impartasirea zilnica, in
scopul de a nu se instraina de Dumnezeu. In general deci, impartasirea nu a figurat in
spiritualitatea vechiului monahism rasaritean ca exercitiu, ci ca mijloc de sfintire prin
indumnezeire sau unirea cu Dumnezeu, care trebuie castigate prin anumite
deprinderi launtrice sau o anumita disciplina ascetica.
<<Impartasirea deasa>> se intalneste in lumea ortodoxa doar in cazul unic al
miscarii religioase, ramanand manifestari in cerc restrans fara continuitate. Explicatia
se gaseste in experienta facuta cu privire la greutatea de a se realiza de catre oricine
si mai ales atat de des si continuu stare de vrednicie morala ceruta de sfintenia
acestui act. Este de sigur, o dovada de scadere a vechiului nivel de ravna crestina.
Sf. Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului, recomanda credinciosilor mireni sa se
cuminice si sa nu treaca peste patruzeci de zile.
Impartasirea nu este ingradita insa, in acest chip, printr-un termen. Termenul
acesta este fixat in extremis, in sensul ca nimeni sa nu-l depaseasca fara sa fi primit
Sf. Euharistie cel putin o data. Impartasirea duminicala era considerate de Sf. Grigorie
Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului (1360), ca o datorie a fiecarui crestin.
Nu numai in cursul posturilor, ci oricand se poate impartasi cineva, daca simte
aceasta trebuinta si este pregatit cu cuvenita marturisire. Sf. Ioan Gura de Aur
punandu-si chestiunea cine merita sa fie mai mai mult aprobati dintre cei ce vin la
impartasire, declara ca nu lauda <<nici pe cei ce se impartasesc o data, nici pe cei ce
se apropie adesea si nici pe cei care vin de putine ori (rar), ci pe cei care fac acestea
cu cuget nevinovat, cu inima curate si cu viata fara pata.
Biserica recomanda sa se faca impartasirea mai cu seama in timpul postrurilor,
pentru ca acestea fiind in deobste epoci de exercitiu spirituale special, credinciosii
gasesc atunci mai cu usurinta conditii proprii pentru pregatirea dispozitiei sufletesti
necesare in vederea participarii lor la dumnezeiasca Cina cea de Taina.
La mijloc sunt deci considerente de ordin practic.
Rugăciuni La Luarea Rugăciuni La Luarea vremii, îmbrăcarea vremii, îmbrăcarea
veşmintelor, otpusturi, Rugăciuni la vohod, Învierea lui Învierea lui Hristos,
Învredniceşte-ne Doamne... Hristos, Învredniceşte-ne Doamne...
Luarea Vremii:
1. Rugăciunile începătoare;
2. Troparele de umilinţă;
3. La icoana Mântuitorului:  „Preacuratului  „Preacuratului Tău chip ne închinăm,
Bunule, cerând iertare greşalelor noastre, Hristoase  Dumnezeule; că  Dumnezeule; că
de voie ai binevoit ai binevoit a Te sui cu Trupul pe Trupul pe cruce, ca să izbăveşti din
robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu mulţumire strigăm Ţie: Toate
le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti  lumea.” 

La icoana Maicii Domnului:  „Ceea ce eşti izvorul izvorul milei, învredniceşte-ne pe noi
milostivirii, Născătoare de Dumnezeu; caută spre poporul cel păcătos; arată, precum
de-a pururea,  puterea ta, că, întru tine nădăjduind, strigăm ţie: Bucură-te, : Bucură-
te, ca şi  oarecând Gavriil, mai-marele voievod, al celor fără de trup.” 

La icoana Hramului şi la cealaltă se zic troparele lor. Dacă pe iconostas se află icoana
învierii se zice:  „Învierea  „Învierea Ta,  Hristoase, Mântuitorule,  Hristoase,
Mântuitorule, îngerii o îngerii o laudă în ceruri, iar ceruri, iar pe noi, pe  pământ, ne
învredniceşte, cu ini  pământ, ne învredniceşte, cu inimă curată, să Te m mă curată, să
Te mărim.” Amin.” 

În mijlocul Bisericii zice:  „Doamne,  „Doamne, trimite trimite mâna Ta din înălţimea
Sfântului Tău locaş şi mă întăreşte spre slujba ce-mi este pusă înainte, ca, neosândit
stând înaintea înfricoşătorului  Tău altar, să săvârşesc Jertfa cea fără de sânge. Că a Ta
este  puterea şi slava în vecii  puterea şi slava în vecii vecilor. Amin.”  vecilor. Amin.” 

 La intrarea în intrarea în Sfântul Altar: Sfântul Altar: „Intra-voi în „Intra-voi în casa Ta,
închina-mă- închina-măvoi în biserica Ta cea sfântă, întru frica Ta n. Doamne,
povăţuieşte-mă  povăţuieşte-mă întru dreptatea dreptatea Ta, iar pentru vrăjmaşii
vrăjmaşii mei, îndreptează înaintea Ta calea mea.”

Îmbrăcarea veşmintelor:
1. Stiharul:  „Bucura-se-va  „Bucura-se-va sufletul sufletul meu întru Domnul că m-a
îmbrăcat în veşmântul mântuirii şi cu haina veseliei m-a împodobit; ca unui mire mi-a
pus cunună şi ca pe o mireasă m-a împodobit cu  podoabă.” 

2. Mânecuţele: Mâna dreaptă: „Dreapta  „Dreapta Ta, Doamne, Doamne, s-a

preaslăvit  preaslăvit  întru tărie; mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a sfărâmat pe
vrăjmaşi şi, cu mulţimea slavei Tale, ai zdrobit pe cei cu mulţimea slavei Tale, ai
zdrobit pe cei potrivni potrivnici.”  Mâna stângă: „Mâinile Tale m-au făcut şi  „Mâinile
Tale m-au făcut şi m-au zidit; m-au zidit; înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile
Tale.” 

3. Epitrahilul: „Binecuvântat este Dumnezeu,  „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce

varsă Cel ce varsă harul Său harul Său  peste preoţii Săi, preoţii Săi, ca mirul pe irul pe
cap, ce cap, ce se pogoară se pogoară pe barbă, pe barbă, pe barba lui  barba lui 
Aaron, ce se pogoară pe marginea veş  Aaron, ce se pogoară pe marginea veşmitelor
lui.” 

4. Brâul: „Binecuvântat  „Binecuvântat este Dumnezeu, Dumnezeu, Cel ce mă încinge

încinge cu putere şi a făcut fără prihană calea mea, Cel ce întocmeşte picioarele mele
ca ale cerbului şi peste cele înalte m ale cerbului şi peste cele înalte mă aşază.” 

5. Felonul (sfita):  „Preoţii  „Preoţii Tăi, Doamne, Doamne, se vor îmbrăca îmbrăca
întru dreptate şi cuvioşii Tăi întru bucurie se vor bucura, totdeauna, acum şi   pururea
şi în vecii vecilor  pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Spălarea mâinilor: „Spăla-voi  „Spăla-voi între cei nevinovaţi nevinovaţi mâinile

mâinile mele şi  voi înconjura altarul Tău, Doamne, ca să aud glasul laudei Tale şi să
spun toate minunile Tale. Doamne, iubit-am bună-cuviinţa casei Tale şi locul sălăşluirii
slavei Tale. Să nu pierzi cu cei necredincioşi sufletul  meu şi cu vărsătorii de sânge
viaţa mea, în mâinile cărora sunt   fărădelegile;  fărădelegile; dreapta dreapta lor s-a
umplut de daruri, daruri, iar eu întru nerăutatea nerăutatea mea am umblat.
Izbăveşte-mă, Doamne, şi mă miluieşte. Piciorul meu a stat întru dreptate; în biserici
Te voi binecuvânta, Doamne.” 

Vohodul cu Sf. Evanghelie (Sf. Liturghie): „Stăpâne  „Stăpâne Doamne, Doamne,

Dumnezeul nostru, Cel  Dumnezeul nostru, Cel ce ai aşezat în aşezat în ceruri cetele
ceruri cetele şi oştile şi oştile îngerilor şi  îngerilor şi  ale arhanghelilor spre slujba
slavei Tale, fă ca, împreună cu intrarea noastră, să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care
slujesc împreună cu noi  şi împreună slăvesc bunătatea Ta. Că Ţie se cuvine toată
slava, cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.” 

Rugăciunile Împărtăşirii:  „Cred,  „Cred, Doamne, Doamne, şi mărturisesc mărturisesc

că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să
mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Încă cred că acesta este
Însuşi Preacurat Trupul Tău şi acesta este însuşi   Scump Sângele Sângele Tău. Deci mă
rog Ţie: Miluieşte-mă Miluieşte-mă şi-mi iartă  greşalele mele  greşalele mele cele de
cele de voie şi cele şi cele fără de fără de voie, cele voie, cele cu cuvântul cu cuvântul
sau cu  fapta,  fapta, cele cu ştiinţă ştiinţă şi cu neştiinţă. neştiinţă. Şi mă
învredniceşte, învredniceşte, fără de osândă, să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale
Taine, spre iertarea  păcatelor şi spre viaţa de veci  păcatelor şi spre viaţa de veci.
Amin. ”

 „Cinei  „Cinei Tale celei de taină, astăzi, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu, părtaş
mă  primeşte, că nu voi spune vr  primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina T
ăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare Î a, nici sărutare Îţi voi  ţi voi  da ca Iuda, ci, ca
tâlharul, mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă,  Doamne, întru împărăţi
Doamne, întru împărăţia Ta.”  „Nu spre judecată judecată sau spre osândă să-mi fie
mie Împărtăşirea Împărtăşirea cu  Sfintele  Sfintele Tale Taine, Doamne, Doamne, ci
spre tămăduirea tămăduirea sufletului sufletului şi a trupului.” 

Vohodul Vecerniei (Rugăciunea intrării):  „Seara  „Seara şi dimineaţa dimineaţa şi la

amiază Te lăudăm, Te binecuvântăm, Îţi mulţumim şi ne rugăm Ţie,  Stăpâne  Stăpâne
al tuturor, tuturor, Iubitorule Iubitorule de oameni, oameni, Doamne. Doamne.
Îndreptează Îndreptează rugăciunea noastră ca tămâia înaintea Ta şi nu pleca inimile
noastre spre cuvinte sau cugete viclene, ci ne izbăveşte de toţi cei ce vânează
sufletele noastre. Că spre Tine sunt, Doamne, Doamne, ochii noştri, şi  întru Tine am
nădăjduit; să nu ne întru Tine am nădăjduit; să nu ne ruşinezi pe noi, ruşinezi pe noi,
Dumnezeul nostru.”  Dumnezeul nostru.”   

„Învierea lui Hristos Hristos văzând, văzând, să ne închinăm închinăm Sfântului

Sfântului Domnului  Domnului   Iisus, unuia Celui fără de păcat.  Iisus, unuia Celui fără
de păcat. Crucii Tale ne î Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi  nchinăm, Hristoase, şi 
sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe
altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi, toţi  credincioşii, să ne închinăm sfintei
Învierii lui Hristos, că, iată, a venit   prin cruce bucurie bucurie la toată lumea.
Totdeauna Totdeauna binecuvântând binecuvântând pe  Domnul,  Domnul, lăudăm
Învierea Învierea Lui, că, răstignire răstignire răbdând răbdând pentru noi, cu moartea
pe moarte a stricat.”