DIMENSIUNILE ESENȚIALE ALE MISIUNII PREOȚEȘTI

 Preotul ca liturghisitor și om al rugăciunii

 Slujirea Dumnezeieștii Liturghii cu multă râvnă și dragoste

Lucrarea de căpătâi a preotului este aceea de a aduce jertfă lui Dumnezeu pe sfântul jertfelnic.
Dar aceasta devine evident din momentul învestituirii preotului de către arhiereu şi numai prin
predanie, cand zice: Primeşte odorul acesta şi-1 păstrează pe el paná la a Doua Venire a Domnului
nostru lisus Hristos când iarăşi se va cere de la tine!
In îndeplinirea datoriilor sale reclamate de cultul divin, preotul oficiază în numele și persoana
Mântuitorului, dar totodată şi ca mijlocitor al obştei credincioase câtre El. Sfintii Pärinți şi tâlcuitori
ai liturghiei afirmă că preotul liturghisitor reprezinta pe de o parte persoana lui lisus Hristos, dar
totodată este şi reprezentant, imputernicit, delegat sau interpret al Bisericii, adică al comunitäții
credincioşilor såi, deoarece el vorbeşte şi se roagă nu pentru sine sau în numele său, ci pentru
credincioşi şi în numele acestora.
 Ca principiu general, preoția a fost instituită întâi de toate pentru nevoile cultului,
adică pentru a miiloci legătura oamenılor Cu divinitatea: pe de o parte, pentru a-I da lui Dumnezeu
cinstca si marirea ce I se cuvin din partea făpturilor, iar pe de alta pentru a dobandi de la El şi a
transmite oamenilor harul Său sfințitor și toate cele ce sunt de trebuintă vietii noastre spirituale. Cand
savareste deci slujbele sfinte, preotul ortodox se găseste în exercițiul Chemării sau sarcinii sale
primordiale, principale si caracteristice. Preotul este adica, mai întâi de toate, un sfintitor si abia în al
doilca rand un învătător şi conducātor al turmei sale. [Allen, Joseph J., Slujirea Bisericii, chip al grijii
pastorale, traducere și cuvânt înainte de † Irineu Bistriţeanul, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010.

pg 98]
Stiut este cå Mantuitorul intemeiază preoția creştină în primul rând in vederea menirii ei
sacramentale, la Cina cea de Taină, când lasă apostolilor Săi datoria şi puterea de a săvârşi Sfänta
Euharistie ("aceasta s faceti întru pomenirea Mea... ),completând-o apoi cu prerogativa de a lega și a
dezlega și abia mai tärziu au primit apostolii autoritatea deplină prin cuvintele de trimitere la predică,
adică pentru a converti lumea întreagă. De altfel, chiar în preoțile istorice ale păgânismului, a
dominat întotdeauna concepția că principala lor atribuție, aceea care caracteriza oficiul lor, consta
tocmai în aducerea sacrificiilor cultului public, iar în Biserica creştină, purtătorii harului preoțesc sunt
"slujitori ai lui Hristos și iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (1 Co 4, 1).
 Pentru a fi în măsură să exercite puterea primitä prin Hirotonie, preotul trebuie să aibă virtutea
capitală care-l face apt pentru aceasta: sfintenia. Prin această sfințenie sau puritate spirituală,
Dumnezeu si preotii Săi curăță de întinăciune și apropie de sfintenie pe oameni. Sfințenia preotului
face posibilă sfintenia oamenilor. († Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Preoția și arta pastorală,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2016 pg 59)
Oficiul de liturghisitor al preotului creştin ortodox constituie, deci, nu numai punctul cel mai
sublim al preoției, ci și latura cea mai insemnată a misiunii sale, adică aceea de a fi, în ultima linie,
organul sfințitor al vieți credincioşilor săi. "Este de prisos să mai amintim că acest oficiu, din cauza
sublimitäții sale, constituie şi o sarcină de încredere, care reclamă din partea liturghisitorului un înalt
grad de sfintenie în slujba sa. Acesta este, de altfel, unul din principalele puncte deosebitoare între noi
și protestanți. Se știe că, în conceptția ortodoxă, în opoziție cu cea protestantă și sectară, preotul
reprezintă o verigă indispensabilă de legătură între credincioşii de rand sau laici si Dumnezeu. In
această calitate, el îndeplineşte acea dulá funcție: pe de o parte prezintă lui Dumnezeu ceea ce oferă
credincioşii - adică darurile, închinarea şi ugaciunile sau cererile lor; iar pe de alta, transmite
poporului ceea ce vine de la Dumnezeu, adică harul Său. (Braniște, Ene, Despre preoție, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2004. pg 99)
De aceea, preotul ortodox a fost totdeauna un organ de sfințire a turmei sale, un împuternicit
și deținător al harului de sus, pe care il pune la indemâna credincioşilor, pe cànd pastorul protestant şi
versiunea sa modernă, predicatorul sectant, nu are nici prin pregătirea, nici prin chemarea sau
instituirea lui, puterile sacerdotale cu care a fost învestită preoția legal constituită, adică suceesoare
legitimă a Sfintilor Apostoli şi a urmaşilor lor ierarhi și preoți de pretutindeni.
De aici se vede cât de greşită este conceptia acelora care, întrebuințând epitetul batjocoritor de
ritualism, vor să coboare functia ierurgică a preotului pe al doilea plan, punand pe primul plan
datoriile extraliturgice şi vrând să spună că nu preotul bisericos de odinioară e idealul vremii noastre,
ci preotul "activist, adică acela care activează mai mult în latura socială, culturală și economică a
parohiei sale. Fâră îndoială, nici nu ne gândim să diminuäm importanta acestor laturi ale misiunii
preoteşti, mai ales în vremurile de azi.
Ceva mai mult: se uită prea adesea marea importanțå a persoanei liturgului pentru realizarea
și mentinerea unitäții religioase, pentru pästrarea neştirbită a doctrinei însäşi, prin respectarea unitäții
și a uniformități cultului. De liturghisitor, în dubla lui calitate: ca interpret al preotiei Mântuitorului și
ca reprezentant sau mijlocitor al credincioşilor atârnă redarea corectã sau inexactă a sensului
caracteristic al fiecărei taine a Bisericii. Liturgul este, prin aceasta, un străjer credincios pentru
păstrarea neştirbită şi nealterată a ființei religiei însāşi, dacă el păstrează unitatea liturgică, după cum
poate să fie -prin ignoranța, inconştiența sau neglijența lui şi un mijlocitor pentru insinuarea în cult a
unor credințe strāine sau sub nivelul moral al creştinismului. (Braniște, Ene, Despre preoție, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2004. pg 100)
In exercitiul funcțiunii sale sacramentale și mai ales în cadrul liturghiei, preotul vine în
legătură imediatā, apropiată, substanțialä cu Insuşi Mântuitorul, al Cărui Sfânt Trup şi Sânge este
atins, pipāit, purtat în maini şi consumat de către preot. Este de la sine înteles că pentru o astfel de
înfricoşătoare împreună-petrecere a omului cu Dumnezeu, preotul nu se poate înfățişa oricum ar fi. Și
dacă Pravila impune chiar credincioşilor de rand o riguroasă şi îndelungată pregătire trupeasca şi
sufletească în vederea împărtăşirii cu Sfintele Taine, cu atät mal mult se impune preotului o asemenea
pregåtire integrală și expresa a fintei sale, pe lângă curăția morală si sfintenia care trebuie
impodobească în permanentă viata sa, De aceea, Poväțuirile de la stärşitul Liturghierului, care nu
reprezintă decât sintetiza unor ndemnuri, reguli, canoane şi dispozitii patristice, sinodale și chiriarhale
mai vechi, prescriu preotului, în termeni categorici, că "pentru Slujirea dumnezeieștii Liturghii, dator
este a fi curat, precum sufletul, asa si cu trupul.... Instrucțiunile de tipic cu care este prefațată
rânduiala Proscomidiei din liturghier și care au aceeaşi origine ca și Poväțuirile, amintesc de
asemenea aceasta elementară obligație a preotului în termenii următori: "Avand să savarsească
dumnezeiasca Liturghie preotul dator este mai intai să fie mārturisit și impācat cu toți, să nu aiba
supdrare cu nimeni, sd-si pázeasca inima de ganduri rele pe cât va putea, să se infraneze de cu sear,
să privegheze pånă la vremea Sfintei Liturghii și sã-si citeasca cele rânduite de sfintele Canoane ".
(Braniște, Ene, Despre preoție, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004. pg 103)
Să mărturisim sincer: câți dintre noi au citit, cunosc, îşi amintesc sau respectă întocmai
Poväțuirile din liturghier, ori pe cele prescrise mai sus, la începutul liturghiei? Spre cinstea lor, preotii
mai bätrâni, deşi cu mai puțină ştiință de carte și de teologie, päzeau cu sfintenie aceste porunci de
pregătire psiho-fizică Zugrăvind cu mãiestrie câteva asemenea chipuri de "preoti de mir adormiți în
Domnul", Pr. profesor-onorar Nic. M. Popescu spune, de exemplu, despre unul din ei, și anume popa
lordache din Săveştii Dâmboviței, trăitor în veacul trecut, că "liturghie fard pravilă, nu se
inchipuia".Câți dintre noi, preoții cu teologie de astăzi, mai facem baie în ajunul liturghiei, ca popa
lordache, citind în acelaşi timp slujba ceasurilor și acatistelor orânduite de Pravilă şi de liturghier, sau
mãcar rugăciunile pentru Sfänta Cuminicătură? (Braniște, Ene, Despre preoție, Editura Renașterea,
Cluj-Napoca, 2004. pg 105)
Ca să nu pomenim decât de una dintre slujbele obligatorii pe care preotul trebuie să le
sävârşească în acelaşi cadru de pregătire pentru Sfänta Liturghie, să amintim de Vecernie. S'ar putea
număra pe degete preotii de la tară sau de la oraş care se ostenesc sã oficieze Vecernia Duminicii,
Sâmbătă seara, sau pe cea din ajunul sărbātorilor din cursul săptămânii, cu toate dispozițiile exprese
ale unora dintre chiriarhi, în acest sens. Scuza este că nu vine lumea la biserică, 1ar uneori nici
cântăretul. Și totuşi, această scuză nu este plauzibilă.Chiar den'ai avea în biserică nici un credincios,
dator eşti, frate preot, să faci Sâmbătă seara Vecernia in biserica, pentru că Vecernia face parte
integrantă și de căpătäi din lanțul de slujbe cu care noi trebuie să cinstim ziua cea mare a Duminicii
(ştiut fiind cã la noi ziua liturgică sau bisericească incepe cu seara, iar nu cu dimineata). Si dacă vei
sluji cu evlavie şi în frica lui Dumnezeu, e cu neputintä să nu ti se adauge şi credincioşii unul cate
unul, aşa cum se întâmpla deja în multe biserici, mai ales la oraşe, care sunt pline de lume la slujba
Litiei, Vecerniei şi Privegherilor sau a acatistelor din ajunul Duminicilor şi al Särbätorilor! (Braniște,
Ene, Despre preoție, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004. pg 105)
Iată de ce misiunea preotească necesită persoane cu o înaltă trăire spirituală, cu o înaltă ținută
morală şi cu o temeinică pregătire intelectuală, pe măsura responsabilității ei. De aceea, este firesc ca
Sfántul Grigorie Teologul, zugrăvind un tablou al demnității preoteşti, să se întrebe:”Cine este cel ce
crede că poate plăsmui, într-o singură zi, ca pe o statuie de lut pe preot, pe apărătorul adevărului, pe
cel ce va sta împreună cu îngerii, pe cel ce va slăvi pe Dumnezeu împreună cu arhanghelii, pe cel ce
va înălta jertfele la jertfelnicul cel de sus, pe cel ce va fi preot împreuna cu Hristos, pe cel ce va
plăsmui din nou pe om, pe cel ce va restaura în om chipul lui Dumnezeu?”( Sfântul loan Gură de Aur,
Sfântul Grigorie de Naz Efrem Sirul, Despre preoție.., p. 267.)
P'astorul sufletesc este dator så se pregatească pentru liturghisire, Ingerii lui Dumnezeu
petrec noaptea naintea altarulul, aşteptând cu neräbdare sfåntă și cu respect adanc venirea preotului.
Este o nedumerire pentru ei sa-l vadà pe preot, dimineata, venind în grabă, fårà måcar a presupune
prezența lor. fåră a nu arunca o privire Prizonierului divin, Căruia ei li formează garda de onoare.(
Preoția şi arta pastoralä61)
In timpul săvârşirii slujbei, multe dintre actele pe care preotul le såvårşeşte - rugăciuni,
spălări, închinăciuni - sunt date tocmai cu scopul de a-i atrage atenția asupra pregătirii lui morale.
Prin curăția duhovnicească, obligatorie pentru slujire, trebuie să întelegem o anumită sfințenie
lăuntrică, pentru că numai prin aceasta ne conformăm şi ne unim viața noastră cu voința lui
Dumnezeu, opunându-ne păcatului. .( Preoția şi arta pastoralä61)
Multe ar mai fi de spus, în al doilea rând, cu privire la lipsurile în legătură cu atitudinea fizică
și sufletească a liturghisitorilor în timpul sfintei slujbe. Este cu totul întristătoare absența oricărei
evlavii şi a oricărui respect la unii confrați care intră în biserică aşa cum se intră în teatru sau în orice
altă casă, fără să facă măcar cuvenitele mătănii şi închinăciuni în fața Sfintei Mese, pe care stă veşnic
Trupul şi Sângele Sfânt al Domnului! Ce să mai vorbim de neglijentele în învesmântare și în felul
cum se poartă în biserică sau de atitudinea cu totul necuviincioasă şi indolentă a unora care stau
rezemați de Sfänta Masă, sau şed jos, in scaune, în momentele cele mai solemne ale slujbei, sau îşi
găsesc de vorbă cu poporenii în timp ce cădesc prin biserică ş. a. m. d. Mai ales la slujbele în sobor,
se observă uneori atâta nesiguranța in mişcári, atäta dezorientare asupra a ceea ce are de fäcut fiecare,
atata confuzie, forfotă şi neorânduială, încât asemenea cazuri au atras de mult atenția autorităților
bisericesti! Plină de întristare şi de paguba pentru sufletele credincioşilor este, de asemenea, execuția
neglijenta şi rapidă, grăbită, a slujbelor, când preotii se gräbesc să le termine mai repede, fie pentru că
după aceea au de fãcut alte slujbe (botezuri, parastase, după liturghie), fie pentru că acasă îi aşteaptă
cine tie ce musafiri importanți, fie pentru alte pricini. (Braniște, Ene, Despre preoție, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2004. pg 106)
Dacă pentru toate aceste scåzáminte enumerate pånă acum se mai pot găsi explicații şi SCuze,
apoi cu totul condamnabil este pãcatul pe care îl putem numi, cu un cuvânt, automatismul sau
formalismul ritualistic. Ce este acesta'?- Este acea totalá lipså de intelegere pentru importanța, pentru
sensul și pentru sfintenia slujbelor, lipsa de simțire și de pietate läuntrică, de evlavie sau mácar de
respectul elementar pentru cele sfinte, de adeziune sufleteascá la cele săvârşite și rostite, lipsă care se
observä la multi slujitori. Este atitudinea preotului care-şi face liturghia nu din dragoste şi cu fiorul
tainic pentru cele sacre, ci din sentimentul de obligatie al unei datorii profesionale, din interes sau din
obicei... A preotului care slujeşte mecanic, ca o morişeă sau un automat, care rosteşte şi execută cele
sfinte ca pe nişte acte și formule magice, vräjitoreşti, sau ca pe o poezie învāțată pe de rost. Este
preotul care "recita" molitfele şi rugãciunile prescrise fåră să se roage, care-şi deschide numai gura,
dar nu și inima, atunci când slāveste pe Dumnezeu în ecfonise, care nu plânge şi nu-şi zdrobeşte
sufletul atunci când imploră mila Cerului pentru păcatele lui și ale credincioşilor, care nu se înfioară
şi nu se cutremură atunci când cheamă harul Sfântului Duh ca så sfintească darurile, care nu-şi simte
micimea şi nevrednicia propriei ființe atunci cand se apropie de măreția şi curăția lui Dumnezeu cel
prezent în înfricoşatele Taine...
Autorul unor cunoscute eseuri de psihologie religioasă aplicată la zbuciumata viațã a
preotului, denunță şi descrie pãcatul acesta, pe care il numeşte ispita rutinei, ca pe una din ispitele
cele mai primejdioase şi mai frecvente care amenință și bântuie sufletul pastorului de suflete. "Rutina
este acea viață exterioară, pe care nimic n-o mai încălzeşte din inima noastră, când repetäm forme şi
rituri religioase fără să participăm cu sufletul la îndeplinirea lor. (Braniște, Ene, Despre preoție,
Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004. pg 107)
In fata altarului, preotul se află asemenea proorocului Ilie, nu pogorând doar un fulger din cer,
ci pe Duhul Sfânt Insuşi; nu o simplă flacără de sus pentru a mistui o jertfă omenească, ci Harul care
face din pâine şi vin Trupul şi Sângele lui Hristos, foc care aprinde sufletele credincioşilor, pentru a
le arăta mai strălucitoare decât argintul lămurit şi el în foc. Cunoscând aceste adevăruri sfinte, ne
putem da seama cum trebuie să fie limba care rosteşte rugăciunea prefacerii, cum trebuie să fie
mâinile care ating Trupul euharistic, cum trebuie să ie întreaga făptură a liturghisitorului, aflat în
sanctuar când Duhul Sfânt pogoară peste el.[ 62+IRINEU, Arhiepiscop al Alba luliei]
In timpul Sfintei Liturghii, preotul nu mai este socotit ca fiind printre oameni, ci împreună
slujitor cu îngerii. Ståntul loan Gură de Aur, în momentul în care vorbeşte despre epicleză şi
împårtăşire, se minunează, zicând: ,, Mai socoteşti, oare, că mai eşti printre oameni şi că mai stai pe
pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă rugându-se,
când vezi că toți se înroşesc cu împărtăşirea cu cinstitul Sånge al lui Hristos? Nu socoteşti, oare, că
nu te-ai mutat dintr-odată în cer, că nu ai scos din suflet orice gand trupesc şi priveşti nu- mai cu
sufletul gol şi cu mintea curată cele din ceruri? 0, minune! O, iubire de oameni a lui Dumnezeu!"46 O
astfel de minune tainică trebuie să-l determine pe preot să viețuiască în sfințenie, spre a săvârşi cu
vrednicie Jertfa nesângeroasă, condiția și certitudi- nea sfințirii şi måntuirii noastre. 46 Stântul Ioan
Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz și Stantul Efrem Sirul, Despre preoție.., P. 75.
Toatd viala preotului trebule sd lle o Liturghie. Cineva a găsit pentru aceasta o formulă foarte
potrivită: viata si propoväduirea preotului să fie o Liturghiee dupd Liturghie". Aşa cum biserica e un
loc sacru in mijlocul satului, sau intr-un cartier de oras, tot aşa șI preotul trebule să fie un sacerdot, un
om sfintit şi sfintitor, oriunde S-ar afla. Sfintii Pärinti tratează preoția cu mare respect, cu temere și cu
sflală. (Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tipografia Eparhială, Sibiu, 1996. p
13. )
Dacă Liturghia este izvorul şi culmea activitätii Bisericii, dacă Biserica este in gradul cel mai
inalt ea insăsi în timp ce-i adună pe credinciosi în jurul mesei euharistice, nu este surprinzător că
slujirea preotului culminează cu funcția sa de conducător al rugáciunii, distribuitor al Sfintelor Taine
şi păstor al turmei sale. In momentele in care oficiază Misterul pascal, el este în poziția privilegiată de
a fi mişcat cel mai profund de lucrurile sfinte pe care le atinge cu mána sa. Ca organ sensibil al
Arhieriei veşnice a lui Hristos, el poate să-i apropie pe oameni de cer, fiindcă, puterea rugåciunii -
zice Sfântul Grigorie Palama – consacrá şi celebrează efectiv înăltarea şi unirea omului cu Divinul"(†
Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Preoția și arta pastorală, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2016.
p41 OP cit)
  Administrarea Sfintelor Taine cu responsabilitate și consecvență

Preotul sfinteşte pe credincioşii lui prin dragoste, prin rugăciuni, prin Sfintele Taine şi prin
propria sa sfintenie. Centrul lucrării sale sfințitoare este Dumnezeiasca Liturghie, iar în aceasta,
Sfânta Jertfă euharistică. Purtând pe brațele sale Trupul şi Sângele Mân-tuitorului, preotul se sfinteşte
până la îndumnezeire, dacă e realmente vrednic să se împărtăşească. El sfinteşte, de asemenea, pe
aceia cărora le dă Sfânta Impărtăşanie, hrănindu-i pe aceştia cu puterea dumnezeieştilor energii prin
Sfintele Taine, care sunt condiționate de Taina Preoției. ( ips irineu p59)
Legatura sufletească dintre preot şi credinciosii såi constituie fundamentul moral al pastoratiei
şi, totodată, o conditie esențialä a succesului activitäții preotului în parohie. Este îndeobşte cunoscut
că în Biserică, preotul are în mijlocul credincioşilor säi, pe plan religios, o situație deosebită, o
misiune şi o autoritate spirituală care se întemeiază pe harul special al preotiei, primit la hirotonie.
Preotul este în parohia sa un slujitor al lui Dumnezeu, un reprezentant sau delegat al Mântuitorului
pentru continuarea lucrării Sale de mântuire a sufletelor, un organ al Sfântului Duh pentru sfințirea şi
conducerea credincioşilor pe cāile mântuirii. Datorită acestei misiuni de origine divină, primită de la
Biserică prin episcop și întărită canonic de acesta, preotul este în parohia pe care o păstoreste un
învătător al credincioșilor săi, un povățuitor sau conducător sufletesc şi totodată sfințitor al lor.
(Braniște, Ene, Vocație și responsabilitate în slujirea preoțească, Editura Basilica, București, 2014. p
148)
Baza eclesiologica a Sfintelor Taine costă in rolul sacramemtal pe care preotia slujitoare l are
in raport cu Hritos si credinciosii. Preotul este organul vEzut prin care Hristos cel din Biserică
lucreazž in chip nevžzut in Taine, sau acorda harul celor ce li se administrează acestea. Devenind
nevazut prin Inaltarea Sa la cer, Hristos Se foloseste pentru ucrarea Sa asupra celor ce vor să se
unească cu El si sã crească in El intränd si dezvoltandu-se spiritual in Biserică, si de un organ
personal vazut, care este preotul. Taina Hirotoniei transmite unei persoane calita de cpiscop sau de
preot săvârsitor al Tainelor. Astfel, episcopul sau preotul infätisează credincioșilor imputernicirea lui
Hristos si a Bisericii în calitate de reprezentant al lor. ( Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu Iisus Hristos
Pantocrator, EIMBOR, Bucuresti 2005, p 304)
Elementele constitutive ale Sfintelor Taine sunt mijloacele materiale prin care Hristos însuşi
Işi comunică harul mântuitor credinciosului prin mâna preotului, dar şi actul preotulul, constă în
rugăciunea şi în atingerea mâinii preotului de trupul primitorului, direct sau printr-o materie anume,
pe baza marturisirii de credință a primitorului. Taina este mijloc de relație personala intre Hristos şi
Biserică prin preot, garantul våzut al acestei relații. In mărturisirea lui de credintă, primitorul Sfintei
Euharisti se adresează direct lui Hristos, iar preotul care îl împărtaseşte pe credincios constata acest
fapt, pronunțându-i numele: Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N)...", fără să se interpună între el
şi Hristos. Tot astfel se întâmplă în Taina Botezului şi în Taina Cununiei (Se boteazá... sau Se
cunună), unde preotul constata nu înfäptuirea unui fenomen impersonal, ci lucrarea directă a lui
Hristos prin Tainele unirii depline a credinciosului cu El şi cu Biserica (Botezul, Mirungerea,
Euharistia), prin Tainele reîntaririi celor bolnavi trupeşte şi sufleteşte (Pocăința, Maslul), sau prin
Tainele care acordă primitorilor harul slujirii lui Hristos (Hirotonia), sau harul legat de viața maritală
(Cununia). Materia nu este numai un simbol separat de har, care tălmáceste în mod intuitiv lucrarea
neväzută a harului, ci ea însăşi este plină de putere dumnezeiască, Hristos lucrează asupra
credinciosilor mumai prin elementele constitutive ale Sfintelor Taine, ca să-i unească cu El şi
Biserica. ( Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu Iisus Hristos Pantocrator, EIMBOR, Bucuresti 2005, p
307)
Preotul botează pe credincioşii săi, introducându-i astfel, prin Botez şi Mirungere în Biserică,
prin el aceştia se integrează deci în Biserică, în această mare familie duhovnicească, închegată prin
unitatea de credință, de cult şi de organizare (conducere). El binecuvântează nu numai leagănul, ci şi
căminul vieții familiale prin Taina Cununiei, care sfințeşte cu binecuvântarea lui Dumnezeu și a
Bisericii legătura dintre bärbat și femeie spre naşterea de fii şi creşterea lor ca viitori membri utili ai
organismului social. Tot prin preot, cu ajutorul Tainei Pocăinței se reface legătura credincioșilor cu
Biserica, atunci când aceasta a fost slăbită ori întreruptă prin păcat. Și tot preotul este acela care
binecuvântează pe credincioşii săi pe ultimul lor drum, acela către mormänt, și întreține printre cei vii
amintirea celor decedati, prin slujbele fåcute pentru iertarea, pomenirea şi veşnica lor odihnă.
(Braniște, Ene, Vocație și responsabilitate în slujirea preoțească, Editura Basilica, București, 2014. p
149)
Slujbele religioase pe care preotul le oficiază în biserică şi la care credincioşii participă
(Sfânta Liturghie, Laudele bisericeşti și Sfintele Taine), ori cele săvârşite în afară de biserică, la
cererea credincioşilor (ierurgii, ca de exemplu sfeştaniile sau sfințirile de ape, parastasele şi alte
slujbe pentru morti, botezul caselor la anumite date din cursul anului, Taina Stântului Maslu), sunt
ocazii care il aduc pe preot în legātură cu credincioşi säi. In toate aceste ocazii, relațiile dintre păstor
și credincioşi se bazează pe caracterul sacramental al preotiei, pe misiunea preotului de deținător și
împärțitor al harului divin, de sfințitor al principalelor momente și împrejurări din viața fiecăruia şi al
lucrurilor de care are nevoie pentru viata sa religioasä. in această calitate, preotul se află în inima
misiunii sale, el exercitä latura cea mai sfântă a sacerdoțiului cu care este învestit din partea lui
Dumnezeu şi a Bisericii. (Braniște, Ene, Vocație și responsabilitate în slujirea preoțească, Editura
Basilica, București, 2014. p 151)
 Îndeplinirea pravilei de rugăciune și lectura duhovnicească

Sfintii Părinți şi slujitorii Bisericii din timpurile stravechi se rugau tărie contra ispitelor şi
pentru dobândirea virhutilor creştine. Aceşti slujitori ai Domnului au pus temelie la multe harisme si
imbunătățiri duhovnicesti, iar cele mai mărete succese le-au obținut prin rugăciune. Preotul cu trăire
trebuie să fie, mai întâi de toate, omul rugăciunii, precum a poruncit Mântuitorul: ,,Cereți şi veți
primi, ca bucuria voastră să fie deplină" (In. 16, 24). Preotul care nu se roagă dovedeşte că nu are
chemare pentru Preotie, şi această neglijență duce la totală înstrăinare de Dumnezeu şi de cele sfinte.
(† Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Preoția și arta pastorală, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2016.
p37)
Preotul să nu uite: trebuie să fie un om al rugaciunil, al meditației, o fereastră către
Dumnezeu. Daca ramane lumesc, lese din starea de preotie. Preotul trebuie să fie milostiv, bun,
iertător, să incurajeze, să imbårbàteze, să fie Pärinte, al tuturor, precum i se spune. El trebuie să
confirme in permanentă acest apelativ. Credincioşii trebuie să privească la preot ca la o icoana.
(Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tipografia Eparhială, Sibiu, 1996. p 13. )
Cea mai importantâ preocupare a noastrá priveşte viața personală de rugăciune a păstorului.
Vom începe prin a spune foarte clar că in slujirea contemporană sunt mulți păstori ,,buni". Dar
bunătatea nu este nici viziune, nici creştere, aşa cum e sfintenia. Dar nu-l vom judeca pe păstor după
“perfectiunea” umană, sau după absența slăbiciunii omeneşti, fiindcă păstorul nu trebuie să fie
judecat. El va fi judecat după modul în care a urmat calea lui lisus Hristos în întreaga sa viață chiar şi
în felul în care citeşte, se luptă, speră, iubeşte, slujeşte etc. - până la măsura la care, în ciuda
slăbiciunilor sale, care pot să rămână, va ajunge atât de aproape de, veşmintele" lui Hristos, încât va
deveni o reflectare a persoanei Sale. Pe acest temei va fi judecat păstorul. Dar, ca să ajungă atât de
aproape de Hristos, e nevoie ca el să se roage cum a fåcut-o Hristos. (Allen, Joseph J., Slujirea
Bisericii, chip al grijii pastorale, traducere și cuvânt înainte de † Irineu Bistriţeanul, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2010. p 246 )
Un păstor care nu se roagă este ca norii fåră apa, purtați de vinturi" (luda 1, 12), care nu fac
niciun bine, ci pur și simplu impiedică razele binefácătoar ale soarelui să atingă pământul Tot aşa,
păstorul nu poate să planteze semințele bune în inimile parohienilor săi, dacă nu solicită in mod
continuu ajutorul lui Dumnezeu în lucrarea sa. Preotul trebuie să se roage cu atentie, să îndepărteze
orice distracție voită, să vorbească cu Dumnezeu impreunā, inimă la inimă, despre interesele veşnice.
Numai iubind rugăciunea, preotul poate să-şi întărească sufletul şi, sub scutul ei puternic, se poate
adăposti necontenit. († Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Preoția și arta pastorală, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2016. p38)
Dacă păstorul sufletesc se străduieşte să realizeze canonul duhovnicesc în casa lui, dacă
împlineşte pravila bisericească, dacă obişnuieşte să se roage pentru turma sa nu numai în biserică, ci
şi acasă, atunci el va reuşi întotdeauna să mijlocească cu convingere înaintea lui Dumnezeu. Dând
dovadă de aceeaşi ravnă cu care Sfântul Apostol Pavel pleca genunchii säi ,înaintea Tatălui Domnului
nostru lisus Hristos ca El să vă dăruiască, după bogăția slavei Sale, ca să fiti puternic întăriți, prin
Duhul Său, în omul dinăuntru" (Efes. 3, 14-16), adevăratul păstor va cere lui Dumnezeu să aibă milă
de oitele sale cuvântătoare și să le ierte păcatele. († Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Preoția și arta
pastorală, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2016. p39)
Ca instrument al harului dumnezeiesc şi ca organ de sfințire a lumii, preotul este dator să se
roage nu numai pentru sine, ci şi pentru credincioșii săi, al căror mijlocitor este. Ca preot, funcția şi
menirea lui primordială este să se roage pentru Biserică, să transmită lui Dumnezeu rugăciunea şi
omagiile Bisericii, ale enoriei sale, prin sfintele slujbe rânduite de biserică. Viața spirituală a
preotului e întreținută în primul rând de aceste sfinte reuniuni (cu credincioşii) din casa Domnului,
prilejuite de servicile religioase. În această calitate, el este crainicul, purtătorul de cuvânt, glasul
comunității rugătoare sau al obştii pe care o păstoreşte, exprimat prin formulele sacre de rugăciune,
consacrate de tradiție şi consfințite de Biserică. Aceasta este datoria şi slujba lui de căpetenie din
toate zilele: să se roage pentru popor; ea trebuie să rămână în centrul preocupărilor și activității sale şi
să primeze asupra tuturor celorlalte laturi ale misiunii preoteşti. . (Braniște, Ene, Vocație și
responsabilitate în slujirea preoțească, Editura Basilica, București, 2014. p83)
Preotul este chemat să ofere lui Dumnezeu omagiile de adorație şi recunoştință pe care
oamenii uità Sa I le dea. El are datoria să mijlocească pentru enorlaşii săi şi să ceară iertare pentru
întreaga omenire. Preotii au uneori puterea - spune Sfântul loan Gura - de Aur chiar să potolească
mânia lui Dumnezeu, prin rugăciuni fierbinți şi îndelungate". (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul
Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, EIBMBOR, București, 2007. p80)
Viata de rugăciune a preotului este temelia vietii sale interioare. Intorcându-şi mintea şi inima
spre Dumnezeu, păstorul autentic nutreşte un duh de rugăciune în sinea lui. Fiecare cuvånt adresat lui
Dumnezeu cu evlavie este o rugâciune - fie de cerere, fie de recunoştință, fie de preamărire. Având
întotdeauna pe Dumnezeu în gândurile sale, el nu poate decât să se roage. Distinsul Avvă athonit
Gheron losif prefera să se roage pentru credincioşi, decât să stea la taifas cu ei, fiind convins că,
rugăciunea cea pentru toțieste ascultată întotdeauna de către Dumnezeu". († Irineu, Arhiepiscop al
Alba Iuliei, Preoția și arta pastorală, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2016. p40 OP cit)
Ca slujitor de cele sfinte, preotul trebuie să fie pildă șI model credincioșilor săi în ceea ce
priveste râvna sa pentru rugăciune, pietatea și căldura cu care se roagă, motivele sau obiectul
rugãciunii sale şi aşa mai departe. Rugăciunea făcută de preot în cadrul sfintelor slujbe săvârşite în
biserică sau în afară de biserică constituie funcția esențial a preotiei. Dar preotul nu trebuie să
coboare această sfântă şi capitală datorie sacerdotală la nivelul unei simple obligatii profesionale,
îndeplinită în chip mecanic, din rutină sau obişnuință, ori din dorința de câştig material. Să nu se
roage preotul, numai cu buzele". El trebuie să se comporte ca unul care se află în permanență în fața
lui Dumnezeu și să-l slujească cu cuviință și pătrundere, cu evlavie și credintă, cu căldură şi
demnitate. Să se roage din inimă şi în chip dezinteresat. Să pună suflet și convingere în tot ceea ce
spune şi face în timpul sfintelor slujbe, pentru ca să îndemne și pe altii la rugăciune, prin exemplul
său. , Datoria preotului este nu numai de a se ruga el, ci și de a învāța pe altii să se roage, dându-le
deprinderea rugăciunii. Starea de har şi de religiozitate a unei parohii o preotul decide. (Braniște, Ene,
Vocație și responsabilitate în slujirea preoțească, Editura Basilica, București, 2014. p84)
Rugăciunea unui preot este, de obicei, o rugăciune pentru alții. Sfânta Biserică recomandă ca
un preot sa se roage pentru sine spre a primi harul divin, ca să preamårească cu vrednicie pe
Dumnezeu şi să promoveze procesul de mântuire a turmei sale. Preotul se roaga nu numai pentru ca
poruncile lui Dumnezeu sa fie pazite de către credinciosii lui, ci el mijloceşte şi pentru popor.
Rugăciunea lui de mijlocire se extinde pentru ca så cuprindă întregul univers. († Irineu, Arhiepiscop
al Alba Iuliei, Preoția și arta pastorală, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2016. p40)
Indeplinirea la timp, cu dragostę şi conştiinciozitate, a tuturor îndatoririlor şi pravilelor
impuse oricărui slujitor de cele sfinte caracterizează pe un preot însuflețit de o înaltă conştiință pentru
misiunea și răspunderea lui. Indeosebi să se silească preotul a-şi respecta rânduita pravilă de pregătire
trupească și sufletească pentru slujba Sfintei Liturghii; să facă din întreaga lui ființă sălaş vrednic al
harului dumnezeiesc care i s-a dat prin hirotonie și care sfinteşte şi preface, prin buzele și mâinile
sale, cinstitele daruri în Stântul Trup șI Sânge al Domnului. . (Braniște, Ene, Vocație și
responsabilitate în slujirea preoțească, Editura Basilica, București, 2014. p84)
Numai prin rugăciunea necontenită și stăruitoare se poate menține caracterul sacerdotal al
preotiei, ferindu-l pe preot de laicizare și ajutându-l să se desprindă de preocuparile și de grijile
pämânteşti, pentru a se alipi numai de Dumnezeu. Când preotul va ajunge să facă din rugăciune nu
numai îndeplinirea unei datorii impuse de menirea sa, ci chiar o nevoie sufletească adânc şi
permanent simțită, aşa Cum trupul simte nevoie de hranā zilnicā, atunci va putea spune, împreună cu
Sfântul Apostol Pavel: ,nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2, 20). . ( Braniște,
Ene, Vocație și responsabilitate în slujirea preoțească, Editura Basilica, București, 2014. p87).

 Preotul ca învățător și predicator al Evangheliei

 Elaborarea conștiincioasă a omiliei din duminici și sărbători

Preotii noştri sunt, cei mai mulți dintre ei, buni predicatori, pregătindu-şi predica inainte, nu
prezentåndu-se oricum in fata credincioşilor. Se predică la textele Scripturii. Se comentează frumos
textele Scripturii, atat in intelesul lor spiritual, şi la trebuintele spirituale ale credincioşilor, cât şi după
trebuintele generale ale comunitătii și ale societății in mijlocul căreia tráim. (Plămădeală, Antonie,
Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tipografia Eparhială, Sibiu, 1996. p 35. )
Pregătirea unei predici are un rost dublu.Nu numai acela de a o face înteleasă de credincioşi.
Nu numai acela de a o aplica la viata credinciosului aşa cum se cuvine. Pregătirea unei predici e și
autoeducativă. Pregåtirea unei predici este mijlocul prin care preotul, meditandu-şi-o, işi
reactualizează gândirea, credinta, simtirile, işi reactualizează in sufletul lui ceea ce are de spus
credincioşilor. Și asta o face såmbătă, vineri, joi, de când începe să-şi pregătească, să-şi gåndeasca
predica. Aceasta il plasează intr-un climat sufletesc deosebit, il pregăteşte sufleteşte pentru momentul
când, aparand in amvon, nu va tine o predică stearpă, ci o predică a sufletului lui. Credinciosul va
simti cå preotul vorbind, vibrează el însuşi şi, mai ales această vibrație, mai mult decât cuvintele, are
influență decisivă asupra ascultätorilor. (Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă,
Tipografia Eparhială, Sibiu, 1996. p 36. )
Predica trebuie så fie la text, nu trebuie să improvizata plecand de la cine stie ce motive
sträine de textele Serhpturil. Va aduceti aminte: in Sinagoga din Nazaret, eånd a intrat Mantuitorul, s-
a citit textul, şi dupà aceea s-a agezat jos si a vorbit. Si Si Apostol Pavel spune căutati in cartea
Faptelor Apostolilor (cap. XII, v 14 si urm.) si veti vedea si acolo că s-a citit intâi textul Serpturii și
dupa aceea, Pavel a fost invitat sä comenteze textul. P 37
Predica trebuie să fie comunicare personală, de la preot la ascultători. Să fie exegeza ta,
1nterpretarea ta convingerea ta, ca să convingà și pe altii. Acumularile din documentare, din lectura
altor predici, să treacă prin mintea şi simtirea ta, să lucreze 1n tine și aşa va lucra şi în alții. Trebuie
să traduci limbajul altuia, al aceluia din care te documentezi, in limba ta, s-o treci prin gåndirea ta,
cea pe care ti-o cunosc credincioşii şi în care te recunosc. Dacă vei citi o predica straina, le va suna
ciudat, nu se vor simți în stare de receptie, tot aşa cum nici tu nu vei fi în stare de emisie. Vor pricepe
şi vor simti că nu le vorbeşte preotul lor. (Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă,
Tipografia Eparhială, Sibiu, 1996. p 180 )

 Propovăduirea perseverentă a învățăturii de credință ortodoxă

In condiții grele, in cei aproape cincizeci de ani de ateism de stat, preotii și-au făcut datoria.
Am ieşit din comunism cu aproape 90% din populatia Tării ortodoxă. Misiunea creştină trebuie
continuată şi in libertatea instaurată in 1989. După aproape jumătate de secol de propagandă
antireligioasă, oficială, la revoluție s-a putut vedea că sufletele oamenilor au rămas curate. A fost
emotionantă declarația ieșită din zeci de mii de piepturi in ziua revoluției: Existá Dumnezeul Există
Dumnezeu". Poate că acesta a fost cel mai vibrant, mai adevărat şi mai liber dintre toate sloganurile
revoluției româneşti din decembrie 1989. (Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă,
Tipografia Eparhială, Sibiu, 1996. p 13. )
După Inviere, in cele patruzeci de zile cât a mai stat cu ucenicii pånă la Inălțare, Mântuitorul
va fi recapitulat cu intenții testamentare, pentru dânşii, întreaga Sa fnvătătura şi le-a fixat îndatoririle
care le reveneau după ce El nu va mai fi cu ei. ,, Mergeti în toată lumea le-a spus la urmå -și
propovăduiți Evanghelia la toatd fäpiura" (Marcu 16, 15). Apostolii au transmis această misiune
urmaşilor lor, ierarhiei bisericeşti, iar Biserica a reglementat continuarea ei, succesiunea apostolică
garantând transmiterea adevăratei credinte.
Propovăduirea Evangheliei este, precum se vede din cuvintele de mai sus, Sarcină fixată
direct de Måntuitorul. Episcopii, preoții şi diaconii ca ajutători ai celor dintâi, având toti instituire
apostolică, din poruncă dumnezeiascå, pe langà celelalte îndatoriri ce li s-au fixat precum aceea de a
iconomisi Tainele prin care sfintesc toate evenimentele vietii creştine, au și îndatorirea expresă de a
preda învățătura Mântuitorului şi de a o explica, în aşa fel incât să clarifice, să lumineze si prin
cuvant, calea care duce la mântuire. (Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă,
Tipografia Eparhială, Sibiu, 1996. p 181 )
  Răspândirea valorilor creștine în viața publică a societății

Preotul, purtător de Har, trebuie să arate și să fie ca un purtător de Har. Nu 1 se cere aceasta
nici profeSorului laic, nici contabilului, nici directorului de uzina, dar preotului i se cere să iradieze in
afară Harul care este intru el, si care i s-a dat la hirotonie. $i crencioşi, și necredinciosii de bună
credință, cer ca acest har sa se reflecte prin tot ceea ce este, prin tot ceea ce face, prin tot ceea ce
gândeşte preotul, prin toată comportarea lui. Să fie egal cu sine in orice 1mprejurare. Sa fie acelaşi la
altar, atunci când se concentreazá șI reuşeşte, poate, mai mult decát in alte imprejurare. Sd se apropie
mai mult de Dumnezeu, și Harul să fie vizibil atunci in lucrarea lui, dar să rămână in e1 tot atat de
vizibil şi atunci când iese din biserică, de la slujbá. (Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în
lume, acasă, Tipografia Eparhială, Sibiu, 1996. p 23. )
Poate că nici unei alte categoril de slujbaşi ai societatil nui se cere atata cat se cere preotului
Viata preotulul este scrutată ca printr-un ochean care o apropie, care o face să fie väzută In amănunte.
Flindcă dacă unora l se cere abilitate profesională, dacă altora li se cer cunostinte profesionale,
experlentă profesională, corectitudine profesională, preotului i se cere ceva mai mult, un lucru in
plus, dar un lucru esential, care 1l deosebeste totalmente de toti cellalti. Preotului i se cere, In afară
de a fi un om cu pregátire si cunostinte teologice, să fie un om moral, un om al lul Dumnezeu. I se
cere să fie ceea ce se pretinde că este, adică un reprezentant al lui Dumnezeu pe påmant, un iconom al
Tainelor dumnezeiesti. (Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tipografia
Eparhială, Sibiu, 1996. p 23. )
Preotul trebuie să fie la curent cu vremea sa, cu civilizatia și cultura, cu operele literare,
artistice, cu poezia și filosofia, cu știinta din toate domeniile și, numnai in contextul lor, să-şi plaseze
explicarea Evangheliei, fară ieama că aceasta ar fi anacronică și că el vorbește despre lucruri pe care
nu 1le poate in fapt apăra. Sa ştie spre ce se îndreaptă interesul credincioşilor, ca så răspundă acestui
interes, nu prin predici abstracte, despre lucruri asupra cărora credincioşii nu sunt informati și nu au
mijloacele de a le intelege, ci prin predici luminate, plasate în contextul intereselor oamenilor şi a
culturii din vremea noastră. (Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tipografia
Eparhială, Sibiu, 1996. p 187 )
 Lucrarea de catehizare e ajutată semnificativ atunci când parohia organizează o bibliotecă cu
cărti de împrumutat, cu materiale pentru tineri şi vârstnici. E necesar însă ca toate cărțile bibliotecii
parohiale să fie selectate cu atentie pentru ca ele să ofere materiale din tradiția patristică sau in
legătură cu aceasta, și nu simple lecturi ,religioase" scoase din izvoare neortodoxe şi care duc la
confuzia cititorului. Să nu uităm că poporul nostru nu are nevoie doar de o cultura umanistă, ci de
cunoaşterea singurei tradiții cu adevărat apostolice şi patristice a Ortodoxiei. [Metallinos, Gheorghios
D., Parohia, Hristos în mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu, 2004. pg 123]

 Preotul ca econom și păstor al parohiei

 Buna gestionare și sporire a patrimoniului parohiei

Preotii noştri şi-au fácut datoria, și si-o fac in continuare, în apărarea Patrimoniului cultural
national: repararea, restaurarea, buna pástrare a monumentelor bisericeşti. Cele mai multe
monumente din tara noastră sunt bisericile zidite de voievozii noştri, de strámoşii noştri, icoanele,
icoanele pe lemn, icoanele pe sticlă, cărțile vechi şi alte obiecte de cult. Toate sunt astăzi bunuri de
Pairimoniu național. Preotii, fie prin Centrele eparhiale, fie la parohii le-au colectat in locuri bine
amenajate pentru apararea lor. Cei care au biserici vechi, istorice, au de asemenea grijá de ele.
(Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tipografia Eparhială, Sibiu, 1996. p 35. )
Dupa revolutie, cand s-a dat libertate credintei, Biserica ortodoxa prin centrele eparhiale a
infiintat noi parohii, a zidit Biserici noi, acolo unde comunitatea de credincisi a avut nevoie, s-au
construit asezaminte pentru credinciosii nostri din latura vulnerabila a societatii, nevoiasii parohiilor,
acele centre sociale pentru copii, varsnici, persoane cu dizabilitati sau cantine socialepentru persoane
cu o situatie financiara precara, apoi s-au constrit apoi acele centre catehetice dedicate formarii
moral-religioase ale tinerilor, s-au zidit oficii parohiale, unde enoriasii au posibilitatea de a fi
consiliati de preoti si nu in ultimul rand s-au construit capele mortuare pentru a veni in sprijinul
familiilor indoliate.

 Grija deosebită față de integritatea familiilor păstorite

Casătoria şi familia, mai ales în epoca în care aceste două instituții se ciocnesc ireparabil de
legislațiile speciale, pentru noi antiortodoxe si antitradiționale, trebuie să preocupe indeosebi lucrarea
noastră pastorală. Există şi alte posibilitati dincolo de încercarea formală de împăcare pentru a
preintâmpina disoluția familiei noastre. De la predici adecvate până la vizite şi discuții speciale, dar şi
atâtea alte actiuni pe care le insuflă harul lui Dumnezeu. [Metallinos, Gheorghios D., Parohia,
Hristos în mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu, 2004. pg 123]
Oricât de lumesc ar apărea pentru multți, între nevoile pe care le creează societatea cont-
emporană e şi interesul pentru distractie, în special al tinerilor. Sporturile mai ales pot oferi
importantante prilejuri de contact cu tineretul nostru, care nu trebuie subestimate. Distractia însă se
poate lega foarte bine cu viața duhovniceasa ca, de exemplu, organizarea de excursii excursii de
pelrinaj, cu participarea preotului paroh, ba chiar şi a unor excursii pentru tineri cu săvârşirea
dumnezeieştii Liturghii în pădure, cum se întâmplă în taberele de tineri, care, aşa cum s-a dovedit,
strâng de decenii atâția tineri creştini, Ajunşi în acest punct, trebuie să abordăm mai pe larg slujirea
pastorală a parohiei fată de tineret.
Dacă, în calitate de celulă a vieții bisericeşti, parohia trebuie să se îngrijească de toate
vârstele, ea trebuie să arate un interes special față de tineret, atât fiindcă el este viitorul societății
noastre, cât şi pentru că, din cauza evoluțiilor sociale, această vârstă prezintă cele mai acute probleme
şi determină continuitatea sau discontinuitatea tradiției bisericeşti în epoca noastră. Alături de restul
tineretului Europei, tineretul nostru se dezvoltă în harababura spirituală şi socială a epocii noastre.
Prezenta haosului său existențial poate fi simțită. Întrebările lui existențiale pentru ce trăiesc? încotro
merg? nu numai că nu primesc un răspuns în haosul contestației, al confuziei şi rătăcirii orientate, dar
de mai multe ori se pierd literalmente în climatul general de viață relaxată șI indiferentă (akedie) care
se intinde tot mai mult şi în tara noastră. Tinerii noştri vor sä-şi traiască viața cât mai intens cu
putință, să se bucure de ea. Aici îşi are rădăcina, cauza răbufnirilor" tinerilor noştri (extremismul,
exaltarea, lipsa de măsură, ieşirea din minți). (Metallinos, Gheorghios D., Parohia, Hristos în
mijlocul nostru, Editura Deisis, Sibiu, 2004. p 124)

 Preocuparea filantropică pentru bolnavi și nevoiași

Ca o comunitate de iubire parohia trebuie să organizeze şi grija ei pentru membrii aflaț în

suferințe şi lipsuri. Suferinta umană de orice fel exercită influente incalculabile asupra stării sufleteşti
a omului, influențând şi viața lui duhovnicească. De aceea trebuie înfruntată cu toate forțele existente.
Lucrarea parohiei, adică a frățietății în Hristos, e aici să contribuie la o înfruntare în comun a
suferinței ca să devină mai uşoară. Păstorul bun trebuie să arate in acest sector o sensibilitate şi
abilitate specială. Grupul de caritate, cum am putea numi grupul colaboratorilor care 1şiasumă acest
sector al lucrării parohiale, trebuie să fie costituit din persoane active şi devotate muncii lor. Pentru ca
acestea, sub îndrumarea preotului paroh, nu numai ca vor trebui să facă față cazurilor de boală şi
nenorociri, dar șl sale descopere. Fiindcă exisă persoane care, deşi sufera, au atâta demnitate încät işi
țin ascunsă problema lor. Grija pentru cei suferinzi trebuie să se găsească în cetrul activități parohiei,
fiindcă e legată nemijlocit de lucrarea ei pastorală. Nenorocirile oamenilor (släbiciuni, moarte, boală,
tristete) sunt efectul căderii omului şi al supunerii lordiavolului şi păcatului. Sunt odrasle ale bolii
(spirituale) lăuntrice ale omului, ale separarii de harul lui Dumnezeu care aduce cu sine predarea
stricăciunii şi mortii. Diavolu lexploatează această stare a omului, cum citim în evanghelia femeii pe
care diavolul a tinut-o garbovă timp 18 ani(Lc.13, 11-17) sau a demonizaților din tinutul
Ghergheserenilor (Mt 8, 28-34). [pg 118 – G. Metallinos - Parohia]
Abordarea suferințelor umane este deci în inima diaconiei pastorale a Bisericii și constituie
celälalt aspect al teologhisirii bisericeşti. De altfel Domnul a venit ca Mesia-eliberator ca să ne
elibereze din legåturile diavolului, a venit ca să desfacă lucrurile diavolului" (1 ln 3, 8)- moartea,
släbiciunile, necazurile şi să-l readucă pe om în comuniunea fiilor lui Dumnezeu. Mäntuirea în
Hristos este o lucrare de eliberare trupească şi sufletească din puterea Satanei. Acest lucru îl exprimă
cunoscuta profeție a lui Isaia: “Duhul Donmnului peste mine, că El m-a uns să binevestesc såracilor.
M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor dezrobirea, orbilor vederea,
să-I eliberez pe cei asupriți şi să binevestese anul bineprimit al Domnului” (Lc 4, 18-19; Is 53, 4-5).
De aceea şi activitatea lui Hristos s-a desfăşurat ca o împletire de predici şi vindecări minunate. Și
străbătea lisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăției şi
tămăduind toată boala şi toată neputința în popor (Mt 4, 23). Acelaşi dublu caracter il fixează Hristos
şi lucrării ucenicilor şi apostolilor Lui:,Mergând, propovăduițI zicându-le că s-a apropiat Împărăția
cerurilor! Pe cei bolnavi tămăduiți-i, pe cei morți înviați-i; pe leproşi curățiți-i; pe demoni scoateți-i
afară. In dar ați primit, în dar să dați"(Mt 10,7-8).
Lucrarea pastorală a parohiei continuă această misiune a Hristosului nostru prin eliberarea
integrală a omului, ca totalitate psihosomatică, din robia diavolului, aşa cum s-a intâmplat în cazul
paraliticului (Mt 9, 2). Preotul paroh mpreună cu membrii parohiei din acest sector special se apropie
de omul încercat asemenea Domnului, pentru a-i aduce această dublă eliberare. Se adresează libertății
omului, căutând s-o orienteze prin pocăință spre Dumnezeu. Invocă prin rugăciuni şi Taine puterea
mesianică a lui Hristos pentru ca fratele încercat să fie eliberat de păcat şi de chinurile păcatului.
Participă împreună la chinul şi durerea lui ca sa-i fie mai uşoară crucea" [pg 119]
 Exprimarea practică a iubirii parohiei față de frații încercati ii deschide pe aceştia şi pentru
primirea harului. Chiar si cei mai cäldicei în credintă pot fi intäriti de exprimarea sinceră a iubirii,
inaintând eu ajutorul lui Dumnezeu spre intânirea måntuitoare eu El in Taine, Sá nu uitäm de altfel
ca, de multe ori, diferitele erezii pun accentul activitati pe nefericirile oamenilor, pentru că ştiu că
durerea li apropie mai mult pe oameni. Din puțina mea experientä pastorala pot să confirm cá eretici
au caştigat o familie ortodocsi pentru că intr-o mare încercare a ei (moartea unicului copil) aceştia au
alergat primi, și nu preotul parohiei. (Metallinos, Gheorghios D., Parohia, Hristos în mijlocul nostru,
Editura Deisis, Sibiu, 2004 )
Desigur, e uşor de înteles că în parohiile-mamut conemporane din marile centre urbane e greu
de multe ori sa se facă fată diferitelor nevoi ale credincioşilor, fiind anevoioasă chiar şi semnalarea
persoanelor în suferintă. De aceea spuneam mai sus că aici colaboratorii preotului paroh in opera de
caritate pot să ajute şi în această direcție, şi anume in informarea lui cel puțin despre cazurile mai
grave. Colaboratorii vor fi ochii şi mâinile" preotului în înfruntarea diferitelor cazuri. Trebuie spus
insă că în aceste greutati, ca şi in cazurile de boli grave sau de moarte, prezenta clericului n-o poate
inlocui nimeni. Poporul nostru are nevoie de noi, clerici, mai mult in întristările lui decât în bucuriile
lui. Si in suferinta grea clericul e personificarea întregii Biserici, e un mic Hristos pentru cei incercați.
Cazuri speciale
In timp ce spatiul rural mai påstreazá coeziunea şi unitatea lui, mediul urban creeaza serioase
probleme in exercitarea lucrári pastorale a unei parohii Vorbeam deja de parobii-mamut, cu
dimensiuni enorme in raport cu satutul dar şi eu numárul uriag de ,credinciosi care se pierd in pustiul
si in anonimatul blocurilor care, in eiuda spatiului lor inchis, in loc sá slujeascd unitatii, ii
insträineazà de re-gula pe locatarii lor, pånă acolo lncat de multe ori ajung să nu se mai cunoasca
personal nici cei care locuiesc in apar-tatmente auropiate. [pg 120]
ln acest pustia al blocurilor de la oras apar probleme dintre ecele mai grele petru parobie.
Familia urbană, cu dezintegrarea ei, cu nevoile el economice, sociale, politice i de altă natură
constituie pentru parohie o provocare permanentă şi un teren de misiune. Familia rurală tradi- tională
cu unitatea ei patriarhală (coexistenta mai multor oeneratii sub acelaşi acoperiş sub un singur pater
familias) devine la oraş ,nucleară, cu un mic număr de copii şi pă- rinti (unul sau cel mult doi). Lipsa
unui acoperiş, chiriile ridicate, ereşterea cheltuielilor casei absorb timpul vietii în dauna căutărilor
duhovniceşti. Frecvente sunt şi divorturile din cauza lipsei unor baze solide, cu triste consecinte
asupra dezvoltării copiilor, şi care sunt de obicei deznodământul ciocnirilor părinților. Mama
divorțată care lucrează este marea problemă a familiei urbane confruntate cu chestiu- nea
supravegherii copiilor în orele de lucru. Crearea de cămine de copüi, în paralel cu cele publice sau de
stat, va răspunde şi nevoii de educație creştină a copilor, cel puțin pentru mamele care au o asemenea
dorință.
Există însă și cei caracterizați de sociologie drept neadaptați, persoane care aşteaptă ajutorul
parohiei lor, desigur atunci când n-au pierdut legătura cu ea. Astfel de grupuri de persoane sunt, de
exemplu, săraciü, ,primele victime ale urbanizării" sunt cei ce trăiesc în lo cuinte neigienice, în
suburbii insalubre şi sunt lipsiți de resurse. La aceştia trebuie adăugați ,săracii prin existență'P,
indivizi marginalizatți şi ei într-o situație mult mai rea decât ,sărăcia de averi".
Aceştia sunt: vârstnicü care azi constituie o parte importanta a populației, iar la sate din cauza
emigrării constituie majoritatea. De multe ori, în aceste cazuri, problema nu Sunt lipsurile economice,
ci singurătatea, lipsa comuniunii ate persoane, ceea ce creează îndoieli şi față de iubirea Dumnezeu.
Prezenta unor centre de caritate, a unor camine de bătrâni şi a altor asemenea cu nume diferite create
încontinu în parohiile noastre constituie reperul după modul în care-şi tratează bătrânii, acest lucru e
valabil, dacă e posibil, în orice parohie. [pg.121]
Bolnavii constituie de asemenea un important grup care aşteaptă prezenta parohiei. Experiența
învată că la patul bolnavului poate avea loc cea mai importantă lucrare pastorală atât din partea
preotului paroh, cât şi din partea colaboratorilor lui; o lucrare care creează cele mai bune premize
pentru restabilirea legăturii cu viata parohie viata duhovnicească. E suficient, desigur, şi în acest caz e
şi în toate celelalte, ca supravegherea enoriaşului bolnav sa fie în afara oricărui formalism şi
birocratism, mişcându-se în climatul iubirii şi al omeniei adevărate. Imi amintesc de un caz din
slujirea mea în Germania occidentală. Intre numele grecilor bolnavi dintr-un spital care mi s-a dat de
la biroul mişcării bolnavilor era şi cel al unui bărbat pe care nu-l cunoscusem niciodată. Când m-am
apropiat de el, acesta, influențat de teorii anticlericale, mi-a cerut să plec. Dumnezeu însă m-a făcut
să depăşesc prima reacție interioară și să-l rog să mă lase să rămân puțin, nu ca preot, ci ca un
compatriot. Când, cu harul lui Dumnezeu, am început dialogul, gheața S-a spart, stärşind prin a
rămâne lângă el la insistentele lui peste trei ore.
Concluzia acestui contact pastoral a dat-o un cuvânt al lui intr-adevăr foarte întelept: Părintele
meu, în acest spital există mijloacele cele mai perfecte. Există aparate pentru fiecare organ al trupului
meu. Pentru sufletul meu însă nu există nici unul!" Dumnezeu transformă boala şi neputinta intr-o
plasă a pescarilor Galileei, oricât de nevrednici am noi față de ei. Când in parohie există iubire şi
dispoziție sinceră față de cei aflați în grele suferinte, Dumnezeu dă harul Său ca sa se gásească
modurile şi mijloacele de asistentă şi ajutor. In timp ce pentru lume prioritate au mijloacele, pentru
Biserică premerg iubirea şi luminarea dumnezeiască. Înmultirea peştilor şi a pâinilor este un fapt
cotidian într-un mediu creştin adevärat. [Pg.122] Avem atatea exemple, de altfel, de felul cum parohii
mici, cu mijloace såråcăcioase, găsesc căãi de a crea internate, cămine de copi, centre pentru tineret,
or cámine de bătrânn, cantine etc. Credem că solutionarea problemelor nu este atat o temă de o bună
programare, cat de iubire intensä si adevårată care ,forteazä" porțile Cerului.