Teologie liturgica

1.Funcţiunile cultului divin public

Scopul cultului este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de

comunicare, mai mult sau mai puţin directă, între cei doi termeni sau factori ai săi:
Dumnezeu, pe de o parte, şi omul (Biserica) de alta. Stabilirea unei relaţii Dumnezeu –
om este scopul cultului. În urma acestei tentative, cultul dobândeşte şi împlineşte în
acelaşi timp unele funcţiuni diferite ca pondere şi importanţă.
3. 1. Funcţia latreutică a cultului
Dacă avem în vedere subiectul cultului, adică pe om, atunci funcţiunea cea dintâi
a cultului creştin este cea latreutică, adică adorarea lui Dumnezeu. Prin funcţia latreutică
a cultului se manifestă relaţia ascendentă dintre Dumnezeu şi om; care pleacă de la om
spre Dumnezeu. Exteriorizarea nevoii fireşti de a preamări pe Dumnezeu se datorează
diferitelor sentimente care ne copleşesc în faţa dumnezeirii Sale:
a) Admiraţia în faţa atotputerniciei şi măreţiei lui Dumnezeu determină rugăciunea
de laudă a Bisericii.
b) Contemplarea bunătăţii, a dragostei şi a milostivirii nemărginite a lui
Dumnezeu faţă de făpturile Sale, din care izvorăşte sentimentul recunoştinţei sau
mulţumirea, duce la împlinirea rugăciunii de mulţumire pentru binefacerile dăruite.
c) Recunoaşterea slăbiciunii, a imperfecţiunii şi a păcatelor noastre, în contrast cu
atotputernicia, perfecţiunea şi sfinţenia absolută a lui Dumnezeu, dă naştere rugăciunii de
mărturisire (pocăinţă) şi de cerere sau solicitare a ajutorului divin.
În Liturghia ortodoxă se reliefează mai ales rugăciunea de mulţumire sau euharistia;
cu alte cuvinte, exprimarea recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu constituie nota
predominantă şi funcţiunea de căpetenie al celei mai importante taine, care se săvârşeşte
în cadrul Liturghiei şi care poartă chiar denumirea grecească de Euharistie (mulţumire).
«Autorii ortodocşi din epoca noastră subliniază caracterul “doxologic” al liturghiei. El
corespunde datoriei omului de a celebra şi a recunoaşte slava lui Dumnezeu. în vreme
ce noţiunea de slavă este o noţiune cheie a gândirii ebraice, noţiunea de cinste devine
un element important în cărţile sfinte prin cultura alexandrină. Dar în Noul Testament
şi în liturghia grecească, cinstirea (τιμη) este aproape întotdeauna asociată slavei (δοξα)
mai cu seamă în doxologii.»1 Acest aspect doxologic este mai cu seamă o caracteristică
predominantă a cultului ortodox. Şi nu doar rugăciunea ca expresia a cultului este
pătrunsă de slavă ci şi pictura, arhitectura, muzica etc. respiră slava dumnezeirii şi mai
cu seamă a Duhului Sfânt.
3. 2. Funcţiunea harismatică sau sfinţitoare a cultului
Dacă luăm ca punct de referinţă pe Dumnezeu (obiectul cultului), atunci funcţia
cultului este cea harismatică, sacramentală sau sfinţitoare. Prin cult Biserica urmăreşte să
împărtăşească credincioşilor harul sfinţitor al lui Dumnezeu. Întrucât harul este absolut
necesar în vederea mântuirii, funcţia aceasta este fundamentală în cult şi este esenţială
în Biserica creştină.
Funcţia harismatică a cultului pune în evidenţă lucrarea harului divin pe care
Dumnezeu ni-l comunică, îndeosebi prin serviciul sfintelor taine şi al ierurgiilor, adică
acele slujbe de binecuvântare şi sfinţire, cuprinse în Molitfelnic, care ţintesc să cuprindă
şi să menţină necontenit, în curentul harului dumnezeiesc, întreaga fire zidită şi întreaga
existenţă omenească.
Funcţia harismatică este, de altfel, strâns unită cu cea latreutico-euharistică în
cultul ortodox. În formele acestui cult, cele două scopuri fundamentale alternează,
ieşind când unul când celălalt pe primul plan, iar uneori se întâlnesc laolaltă, fuzionând
inseparabil în una şi aceeaşi formă de cult, slujbă sau rugăciune, ca de exemplu în sfânta
Euharistie, care reprezintă atât forma supremă de expresie a omagiului adus de Biserică
lui Dumnezeu, cât şi darul cel mai de preţ făcut oamenilor de către Dumnezeu.
3. 3. Funcţiunea didactică (catehetică) a cultului
Se mai poate vorbi şi de o a treia funcţiune a cultului Bisericii creştine: funcţia
didactică. Deşi secundară sau indirectă, funcţiunea didactică sau catehetică (pedagogic-
educativ) se evidenţiază în mai toate slujbele Bisericii. Prin intermediul textelor liturgice
(doxologii, tropare, irmoase, stihiri, dogmaticile glasurilor etc.) se realizează atât
instruirea sau edificarea credincioşilor în învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, cât şi
promovarea vieţii religioase-morale. Formele cultului şi rânduielile sfintelor slujbe sunt
adică nu numai mijloace de exprimare a evlaviei şi mijloace de împărtăşire a Harului
divin, ci şi o şcoală sau cateheză vie. Aceasta corespunde poruncii exprese lăsate de
Mântuitorul: «Mergând, învăţaţi toate neamurile … învăţându-le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă …» (Mt. 28,19-20). Dar învăţătura nu poate fi un scop în sine, ci un mijloc.
Funcţia aceasta didactică a cultului este evidentă mai ales în partea de la început
a Liturghiei, Liturghia catehumenilor, în care se reînnoieşte simbolic lucrarea învăţătorească
a Mântuitorului. Îndeosebi lecturile biblice, predica şi cateheza sunt elementele de căpetenie
prin care cultul îşi împlineşte misiunea sa didactică, edificatoare sau catehetică. Dar nu
numai în Liturghie ci şi în toate celelalte slujbe, în imne, tropare, condace sunt ţesute
cele mai variate învăţături de credinţă. Cuvântul ca expresie a laturii didactice a Bisericii
şi lucrarea liturgică, expresie a laturii ei sacramentale sunt unite în cel mai natural mod.
3. 4. Ordinea funcţiilor cultului
 a) În concepţia ortodoxă, funcţiunea didactică a cultului este de ordin secundar faţă
de cele două, considerate fundamentale. Pentru noi, cultul este mai întâi glasul evlaviei
umane şi transmiţător al Harului divin şi abia în al doilea rând o şcoală. Funcţia didactic-
liturgică este doar o consecinţă a celorlalte două şi nu un scop sau o funcţie reală.
În creştinătatea răsăriteană s-a pus întotdeauna în primul plan şi a fost preţuită
îndeosebi funcţiunea harismatică sau sfinţitoare a cultului. La rândul lui, creştinul
ortodox a căutat şi a văzut în cultul Bisericii mai întâi de toate un mijloc de sfinţire şi de
mântuire.
Dacă ar fi să stabilim o ierarhie sau o ordine exactă a celor trei funcţii sau scopuri
ale cultului divin după importanţa lor în concepţia şi practica ortodoxă, ea ar fi
următoarea: pe primul plan stă scopul harismatic; în al doilea rând scopul latreutic şi
abia apoi scopul didactic.
b) În concepţia Bisericii Romano-Catolice deşi sunt recunoscute şi afirmate cele trei
funcţiuni ale cultului, totuşi în practică pare să se pună un accent mult mai mare pe
funcţiunea latreutică decât o face Biserica Ortodoxă. Cultul de venerare şi adorare este
atât de exaltat în unele situaţii încât a determinat apariţia unor sărbători noi cu o tentă
latreutică exagerată cum este Cultul Sfintei inimi sau Cultul Sfântului Trup. În timpul
acestui cult, sfântul Trup – ostia sfinţită - este contemplată, admirată, cinstită. Aparent
nimic rău. Dar trebuie remarcat că ţinta ultimă a oricărui act de cult este îndumnezeirea
firii noastre, atingerea stării sfinţeniei, comuniunea cu Dumnezeu; or, Hristos ne-a dat
trupul Său spre mâncare pentru comuniune, iar nu pentru contemplare. Noi, fiind in via,
avem nevoie de mijloace materiale, sensibile pentru a ajunge la comuniunea cu
Dumnezeu; in patria lucrurile se vor schimba, ne vom împărtăşi de Dumnezeu prin
vedere şi contemplare în extazul divin.
c) În ceea ce priveşte cultul confesiunilor protestante şi al sectelor, ordinea scopurilor cultului
este exact inversă faţă de cea din creştinismul ortodox. Protestanţii şi sectanţii au ridicat
scopul didactic al cultului la primul plan şi au suprimat cu desăvârşire pe cel harismatic,
căci după ei formele externe ale cultului nu mijlocesc şi nu împărtăşesc graţia (harul) şi
nu ajută la mântuire, care se dobândeşte numai prin credinţă (sola fide) sau prin cercetarea
Scripturii (sola Scriptura).

2. Anul bisericesc (liturgic) si subdiviziunile lui

1. Comemorarea iconomiei mantuirii in cursul timpului si al diferitelor lui
subdiviziuni

Inainte de inaltarea Sa la cer, Mantuitorul a fagaduit Sfintilor Sai Apostoli : "Iata,

Eu voi fi cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.." (Matei XXVIII, 20).
Potrivit acestei fagaduinte, Biserica a fost preocupata inca de la inceput sa asigure si
sa faca simtita prezenta spirituala, nevazuta, dar reala si perpetua, a Mantuitorului,
in mijlocul credinciosilor ei, in tot timpul vietii lor. Cum ? Cautand sa intretina me-
reu vie amintirea vietii, a invataturii si a faptelor Domnului, precum si a Sfintilor, in
mintea si viata de toate zilele a credinciosilor, prin comemorarea periodica a acelor
fapte.

Prin sarbatorile, posturile, diferitele pomeniri si slujbele bisericesti, care se succed

si revin intr-o anumita ordine in fiecare zi si in fiecare an, noi nu numai ca
reimprospatam in minte sau comemoram, ci si retraim, oarecum, periodic,
momentele importante din viata si activitatea Mantuitorului, precum si din intreaga
istorie sfanta a mintuirii, cu persoanele si evenimentele ei mai de seama, dinainte de
venirea Domnului si de dupa inaltarea Lui la cer.

2. Ziua liturgica

In cultul crestin, ziua liturgica nu incepe cu miezul-noptii sau cu dimineata, ca in

masuratoarea civila (laica) a timpului, ci cu seara. Ziua liturgica este adica intervalul
de timp dintre doua seri consecutive ; de aceea, sarbatorirea si slujba oricarei zile
liturgice incepe cu Vecernia din ajunul zilei respective, care este cea dintai dintre
Laudele bisericesti zilnice. Datina aceasta este mostenita din traditia iudaica de
socotire a timpului, asa cum o vedem concretizata, de exemplu, in referatul biblic al
zidirii lumii, unde zilele creatiei sint numarate incepind cu seara si continuind cu
dimineata : "Si a fost seara si a fost dimineata, ziua intai... Si a fost seara si a fost
dimineata, ziua a doua...". (Facere I, 5, 8 ; cf. si Lev. XXIII, 32).

Fiecare zi din cursul anului este consacrata amintirii sau comemorarii unui moment
sau eveniment din istoria sfanta a mantuirii, din viata si activitatea Mantuitorului, a
Sfintei Fecioare, a Sfintilor Apostoli sau a unui sfant (uneori a mai multor sfinti),
asa precum ne arata calendarul bisericesc din fiecare an. Din punctul de vedere al
importantei lor in viata religioasa, zilele liturgice se impart in doua : zile de rand
(lucratoare) si zile de sarbatoare.

Tot din cultul iudaic a mostenit Biserica crestina si impartirea zilelor in Ceasuri, pe
care evreii o adoptasera si ei de la asiro-babilonieni. Lasind la o parte noptile (care
erau impartite, ca si la romani, mai intii in trei sferturi si apoi in patru sferturi, numite
straji sau vegheri), ziua (adica intervalul de timp de dimineata pana seara, socotit de
12 ore) era impartita in patru sferturi de cate trei ore fiecare, numite Ceasuri.

Ex:
Ceasul I, cuprinde primele trei ore ale diminetii (aproximativ intre orele 6-9 a.m. in
vremea echinoctiilor de primavara si de toamna) ;

Ceasul III, cuprinde a doua parte a diminetii (aproximativ intre orele 9-12 a.m.) ;

Ceasul VI, cuprinzind al treilea sfert al zilei (amiaza), aproximativ intre orele 12-15
;

Un an bisericesc complet are 52 saptamani (365 : 7), dar de la un Paste pana la altul
pot fi mai multe sau mai putine saptamani, din cauza datei variabile a acestei
sarbatori : de ex., cand Pastile din anul curent cade la o data mai inaintata (tarzie),
iar cel din anul viitor la o data mai devreme, numarul saptamanilor dintre acesti doi
Pasti consecutivi e mai mic de 52 ; daca insa, dimpotriva, Pastile dintr-un an oarecare
cade mai devreme iar cel din anul urmator mai tarziu, numarul saptamanilor dintre
ele este mai mare de 52.

In cadrul saptamanii, fiecare zi (luni, marti etc.) este inchinata, in serviciul liturgic,
pomenirii unuia (unorla) dintre persoanele sau momentele de seama ale istoriei
sfinte, toate in directa legatura cu persoana si cu activitatea Mantuitorului si care,
deci, pentru importanta lor, sunt comemorate saptamanal, deci de 52 ori pe an.

Astfel, Duminica este ziua sau sarbatoarea saptamanala a invierii Domnului, cel mai
mare eveniment din istoria sfinta a mantuirii.

Lunea este inchinata cinstirii Sfintilor Ingeri, care au fost creati inaintea oamenilor
si au slujit mantuirii acestora, ca trimisi ai lui Dumnezeu, ca vestitori ai voii Lui si
ca mijlocitori intre Dumnezeu si oameni.

Martea e inchinata amintirii celor mai vechi dintre sfintii calendarului crestin in
ordine cronologica, adica Sfintilor Prooroci in general, si indeosebi Sfantului Ioan
Proorocul, inaintemergatorul si Botezatorul Domnului.
Miercurea si vinerea sunt inchinate Sfintei Cruci si Sfintelor Patimi ale Domnului,
pentru ca miercuri au facut sfat carturarii si arhiereii ca sa prinda pe Iisus, iar vineri
L-au rastignit pe Cruce.

Joia e inchinata amintirii Sfintilor Apostoli, pentru ca Joia a avut loc Cina cea de
Taina, la care Mantuitorul a intemeiat Sf. Liturghie, in prezenta Sfintilor Apostoli,
carora Domnul le-a dat porunca si puterea de a face aceasta slujba intru pomenirea
Sa. Tot joia se pomeneste si Sfantul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei.

Sambata e inchinata amintirii tuturor mortilor si in primul rind a sfintilor

marturisitori si mucenici, care si-au dat viata pentru Hristos sau au patimit pentru
biruinta credintei crestine in lume.

3. Luna ca subdiviziune a anului bisericesc

Ceva mai putina importanta are in cadrul anului bisericesc impartirea timpului in
luni. Daca in viata sociala luna are atita importanta ca unitate de masura a timpului
(mai ales in latura economica-financiara), nu tot asa stau lucrurile in sectorul vietii
religioase si indeosebi in domeniul cultului ortodox, unde rolul fundamental din
punct de vedere cronologic il are saptamana. Impartirea anului bisericesc ortodox in
luni a dat astfel nastere celor 12 mineie (cartile de ritual care cuprind slujbele
sfintilor din fiecare luna).

4. Anul bisericesc si cele trei mari perioade ale sale

Spre deosebire de anul civil, care incepe la 1 ianuarie, anul bisericesc incepe la 1
septembrie, pentru ca, dupa traditia mostenita din Legea Veche, in aceasta zi (care
era si inceputul anului civil la evrei) s-a inceput creatia lumii si tot in aceasta zi si-
ar fi inceput Mantuitorul activitatea Sa publica, atunci cand a citit in sinagoga
cuvintele proorocului Isaia (cap. LXI, 1-2), care profeteau despre Sine : "Duhul
Domnului peste Mine, pentru ca M-a uns ca sa binevestesc saracilor..., sa vestesc
anul milei Domnului" (Luca IV, 18-19).

La romano-catolici anul bisericesc incepe cu prima duminica din Advent

(Adventus), adica duminica cea mai apropiata de 30 noiembrie, deci cu aproximativ
patru saptamani inainte de Craciun.
Ca mijloc de comemorare a vietii si a activitatii rascumparatoare a Mantuitorului,
anul bisericesc ortodox are in centrul sau sarbatoarea Sfintelor Pasti si se poate
imparti in trei mari faze sau perioade, numite dupa cartea principala de slujba,
folosita de cintaretii de strana in fiecare din aceste perioade, si anume :
a) Perioada Triodului (perioada prepascala)
b) Perioada Penticostarului (perioada pascala)
c) Perioada Octoihului (perioada postpascala).

Fiecare din acestea cuprinde un anumit numar de saptamini.

a) Timpul Triodului tine de la Duminica Vamesului si a Fariseului (cu trei
saptamani inainte de inceputul postului Pastilor) pana la Duminica Pastilor (total 10
saptamani).
b) Timpul Penticostarului tine de la Duminica Pastilor pana la Duminica I-a dupa
Rusalii sau a Tuturor Sfintilor (total opt saptamani).
c) Timpul Octoihului tine tot restul anului, adica de la sfarsitul perioadei
Penticostarului pana la inceputul perioadei Triodului. Este cea mai lunga perioada
din cursul anului bisericesc.

Durata ei variaza intre 40-26 saptamani, fiind in functie de data Pastilor.

Fiecare din aceste trei perioade sau faze ale anului bisericesc are in centrul ei un
moment liturgic, catre care graviteaza toate celelalte sarbatori ale ei, si anume:
Octoihul are ca sarbatoare centrala (culminanta) Nasterea Domnului, urmata de
Boboteaza (ambele aceste sarbatori se sarbatoreau la inceput in aceeasi zi) ;
Triodul culmineaza cu Vinerea Patimilor ;
Penticostarul se incepe cu Pastile si se incheie cu Rusaliile (Pogorarea Sfantului
Duh).
Perioada Octoihului comemoreaza si sarbatoreste evenimentele dinainte de venirea
Mantuitorului, pana in ajunul Patimilor Sale ; cu alte cuvinte, reinnoieste activitatea
profetica a Domnului, in care El a dat lumii invatatura divina a Evangheliei Sale.

Perioada Triodului reinnoieste oficiul arhieresc al Mantuitorului sau activitatea Sa

de Mare Preot, indeplinita mai ales prin Jertfa, adica prin Patimile si moartea Sa pe
Cruce.
Perioada Penticostarului reprezinta si celebreaza timpul dintre inviere si inaltarea in
slava a Domnului, urmata de pogorarea Sfantului Duh si intemeierea
Bisericii crestine.

Prin urmare, in cursul fiecarui an bisericesc, ni se reprezinta si se reinnoieste

(comemoreaza) intreaga viata si activitate a Domnului, in toate cele trei laturi sau
aspecte ale misiunii Sale : cea de invatator (profet), cea de arhiereu (mare preot) si
cea de imparat sau biruitor al pacatului si al mortii.

3.Sarbatorile bisericesti

a) Astfel, dupa data la care se tin, sarbatorile se impart in doua grupe :

- Sarbatori cu data fixa sau neschimbatoare (sarbatorile Mineiului sau Sinaxarului),

care cad in fiecare an la aceeasi data a lunii (dar nu in aceeasi zi a satpamanii), ca
de ex. : Sfantul Gheorghe (sarbatorit in fiecare an la 23 aprilie), Nasterea
Domnului (totdeauna la 25 decembrie), inaltarea Sfintei Cruci (14 septembrie)
s.a.m.d. ;
- Sarbatori cu data variabila sau schimbatoare, a caror data se schimba in fiecare
an, fiind in legatura cu data, variabila, a Pastilor. Acestea nu cad la aceeasi data a
lunii (sau se schimba chiar de la o luna la alta), dar cad mereu in aceeasi zi a
saptamanii.

b) Dupa obiectul si importanta lor, sarbatorile bisericesti sunt de doua feluri :

- Sarbatorile domnesti (praznicele imparatesti), inchinate persoanelor Sfintei
Treimisi mai ales principalelor evenimente din viata pamanteasca si activitatea
Mantuitorului, ori din istoria Bisericii (ca de ex. : Nasterea Domnului, Pogorarea
Sfantului Duh s.a.) ;
- Sarbatorile Sfintilor, care se pot subdiviza si ele in mai multe categorii, dupa gradul
de importanta a Sfintilor sarbatoriti. Intre acestea o categorie aparte o
alcatuiesc sarbatorile Maicii Domnului.

c) Din punct de vedere liturgic sau tipiconal, adica dupa bogatia si solemnitatea
slujbelor divine prin care sint praznuite, Tipicul bisericesc imparte de obicei
sarbatorile in trei categorii : sarbatori mari, mijlocii si mici.
 - La sarbatorile mari se numara toate cele pe care le numim de obicei praznice
imparatesti, adica sarbatorile Mintuitorului si ale Sfintei Fecioare, la care
Tipicul manastiresc al Sfantului Sava (Tipicul mare) adauga doua ale Sfantului
Ioan Botezatorul(Nasterea si Taierea capului), precum si sarbatoarea comuna
a Sfintilor Apostoli Petru si Pavel (29 iunie). Toate acestea au slujba cea
mai dezvoltata (bogata), adica slujba cu Priveghere (Vecernie mica si
Vecernie mare, Litie, Polieleu, Evanghelie si Slavoslovie mare), care se pun
numai din Minei (respectiv Triod sau Penticostal).
- Sarbatorile mijlocii sunt ale Sfintilor mai insemnati si se impart si ele in doua
categorii :
- Sarbatorile Sfintilor cu priveghere si polieleu, la ele se adauga la Utrenie ca-
nonul Nascatoarei de Dumnezeu ; asa sint, de exemplu ; Sf. Nicolae (6
decembrie), Sf. Trei Ierarhi (30 ianuarie), Sf. Gheorghe (23 aprilie) s.a.
- Sarbatorile Sfintilor fara priveghere (cu o singura Vecernie), dar cu polieleu,
Evanghelie la Utrenie si Slavoslovie mare, ca de exemplu : Acoperamantul
Maicii Domnului (1 octombrie), Sf. Paraschiva (14 octombrie), Sf. Dimitrie (26
octombrie), Sfintii Arhangheli (8 noiembrie), Sf. Spiridon (12 decmbrie), Sf.
Stefan (27 decembrie) s.a.

- Sarbatorile mici(ale Sfintilor mai putin insemnati) sunt si ele de doua feluri :
a) sarbatorile Sfintilor cu stihirile pe sase (la "Doamne, strigat-am..." de la Vecernie)
si cu Slavoslovie mare (cintata) la Utrenie.
b) sarbatorile Sfintilor cu stihirile pe sase, dar fara Slavoslovie mare.

Pentru a simplifica, putem imparti sarbatorile, dupa obiectul si importanta lor, in

patru categorii :
a) Sarbatorile dumnezeiesti sau praznicele imparatesti propriu-zise
(ale persoanelor Sfintei Treimi) ;
b) Sarbatorile Maicii Domnului ;
c) Sarbatorile Sfintilor ingeri si ale Sfintei Cruci ;
d) Sarbatorile Sfintilor mai de seama (cu tinere), la care vom adauga un capitol
deosebit despre Sfintii nationali (cu praznuire locala) ai diferitelor Biserici
ortodoxe (inclusiv sfintii romani).
inainte de a vorbi despre fiecare din acestea, ne vom ocupa insa
de Duminica, sarbatoarea saptaminala a crestinilor.
Sarbatorile domnesti sau praznicele imparatesti cu date fixe

Praznicele imparatesti sunt urmatoarele (enumerate in ordinea anului bisericesc):

1. Nasterea Maicii Domnului (8 septembrie),
2. Inaltarea Sfintei Cruci (14 septembrie),
3. Intrarea in biserica a Maicii Domnului (21 noiembrie),
4. Nasterea Domnului (25 decembrie),
5. Botezul Domnului (6 ianuarie),
6. Intampinarea Domnului (2 februarie),
7. Bunavestire (25 martie),
8. Schimbarea la fata a Domnului (6 august),
9. Adormirea Maicii Domnului (15 august),
10. Duminica Floriilor (cu o saptamana inainte de Pasti),
11. Inaltarea Domnului (la 40 de zile dupa Pasti),
12. Pogorarea Sfantului Duh si Sfanta Treime (Duminica si Lunea Rusaliilor, la 50
de zile dupa Pasti).

In traditia ruseasca toate cele patru sarbatori cu date variabile (Pastile, Floriile,
Inaltarea si Rusaliile) nu sunt socotite praznice imparatesti, iar in locul lor sunt
enumerate trei sarbatori ale sfintilor : Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul (24
iunie), Sfintii Apostoli Petru si Pavel (20 iunie) si Taierea Capului Sfantului Ioan
Botezatorul (29 august).

4.Obiectele liturgice

Sfintele Vase sunt obiecte de cult liturgic foarte importante şi sunt

folosite în special în cadrul Sfintei Liturghii, având o simbolistică
aparte. Ele sunt: Sfântul Disc, Sfântul Potir, Steluţa, Copia şi Linguriţa.

Sfântul Disc pe care se aşează Pâinea (sau Sfântul Agneţ) pentru Sfânta
Împărtăşanie semnifică ieslea în care S-a născut Mântuitorul, locul în care
a fost aşezat Trupul după luarea de pe cruce, dar şi Mormântul Lui. De multe
ori, pe Sfântul Disc este imprimat chipul Maicii Domnului, din pântecele
căreia a ieşit Iisus Hristos. Forma rotundă a Discului simbolizează cerul. El
ţine pe Stăpânul şi Domnul Care a făcut cerurile.
Sfântul Potir este vasul în care se pun vinul şi apa, care se prefac în
Sângele Domnului. El aminteşte şi de vasul Patimilor, în care soldaţii au pus
fiere şi oţet şi L-au adăpat cu buretele pe Hristos când a spus „Mi-e sete”.
După sfinţirea Darurilor, Sfântul Potir preînchipuie paharul în care Domnul a
săvârşit Taina Sfintei Euharistii la Cina cea de Taină.

Steluţa, se aşază cruciş deasupra Sfântului Disc şi închipuie steaua care i-

a îndrumat pe cei trei magi la Betleem, dar şi pecetea de pe Mormântul
Mântuitorului.

Sfânta Copie cu care se taie prescura semnifică lancea cu care a fost

împuns Domnul în coastă atunci când era răstignit pe cruce. Preotul rosteşte
„Şi unul din ostaşi, a împuns cu suliţa coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi
apă” şi pune în Potir vinul şi apa.

Linguriţa se foloseşte pentru a da credincioşilor Sfânta Împărtăşanie şi are

o cruce la capăt. Ea amintește de acel cleşte cu care îngerul Domnului i-a
dăruit lui Isaia cărbunele cel ceresc, care preînchipuia Trupul lui Hristos, plin
de focul Duhului Sfânt.

Vasele liturgice sunt sfinţite de către preot într-o rânduială aparte şi sunt
afierosite doar pentru cultul dumnezeiesc, aşa că nu pot fi folosite la
altceva decât la Sfânta Liturghie

Cartile liturgice

In Biserica Ortodoxa cultul divin public se desfasoara dupa carti de cult sau
carti bisericesti, in care sunt cuprinse, dupa o anumita randuiala (tipic),
slujbele bisericesti.

Pentru savarsirea slujbei Sfintei Liturghii si a slujbelor celor sapte Laude,

preotul are in Sfantul Altar Evanghelia si Liturghierul. Slujba Sfintelor Taine
si ierurgii se afa in Molitfelnic sau Evhologhiu si in Aghiazmatar. Pentru
diferite rugaciuni ocazionale si ierurgii este folosita cartea Tedeum, precum
si Ceaslovul (Orologiul).

Cartile care nu pot lipsi de la strana sunt: Octoihul mic sau Catavasierul,
Octoihul mare, Mineiele, Apostolul, Psaltirea, Triodul, Penticostarul,
Ceaslovul mare si Tipicul bisericesc.

Aceste carti de ritual intrebuintate de Biserica, dupa continutul lor, sunt de

doua feluri: carti care cuprind texte extrase din Sfanta Scriptura si carti
alcatuite de Biserica, in care gasim cantari si imne liturgice ale marilor melozi
crestini si rugaciuni alcatuite de Sfintii Parinti.

Dintre cartile din prima categorie fac parte:

Evanghelia sau Evangheliarul - cuprinde parti din Sfintele Evanghelii

scrise de cei patru evanghelisti Matei, Marcu, Luca si Ioan. Aceste parti se
numesc pericope. Impartirea Evangheliilor pe pericope, pentru a fi citite in
cult, a fost efectuata de un oarecare Evagrie, la sfarsitul secolului al IV-lea,
si de catre diaconul Eutaliu din Alexandria Egiptului, pe la anul 458. Lucrarea
a fost continuata de Sf. Sava cel Sfintit (sec, IV) si Sofronie al Ierusalimului
(sec. VII), fiind definitivata de loan Damaschin (sec. VIII) si Sf. Teodor
Studitul (sec. IX).

Apostolul - cuprinde pericopele citite la cult din Faptele Apostolilor: cele 14

epistole ale Sf. Apostol Pavel si cele 7 epistole sobornicesti. Impartirea
pericopelor s-a facut de catre aceiasi autori. Pentru Apostol mai intalnim si
denumirea arhaica de Praxapostol sau Praxiu.

Psaltirea este cartea de cult care cuprinde cei 150 de psalmi, impartiti in 20
de catisme, adica grupe de psalmi. Denumirea de catisma vine de la
grecescul "catisma = sedere", aceasta insemnand ca in timpul citirii lor,
credinciosii pot sta jos, in strane.

Dintre cartile cu texte imnografice cele mai importante sunt:

Ceaslovul sau Orologiul – Numele acestei carti vine de la precizarea

timpului cand se savarsesc slujbele celor sapte Laude bisericesti, care
formeaza continutul acestei carti. Alcatuirea Ceaslovuluii este atribuita mai
multor autori incepand cu secolul VI: lui Sava, Sfantului Ioan Damaschin si
lui Teodor Studitul. Pe langa slujba Laudelor, Ceaslovul mai cuprinde si alte
slujbe: Paraclise, Acatiste (ale Mantuitorului, ale maicii Domnuilui), Acatistul
Sfintei Cruci si ale unui numar mare de sfinti ai Bisericii Ortodoxe. Mai
cuprinde randuiala Impartasaniei, Canonul de pocainta, uneori si Sinaxarul
pe cele 12 luni.

Molitfelnicul sau Evhologhiul – este cartea liturgica in care sunt cuprinse

toate slujbele cerute de nevoile spirituale ale crestinului, de la nastere pana
la moarte, ca: slujbele Sfintelor Taine (Botezul, Mirungerea, Spovedania,
Impartasania, Sfantul Maslu, Nunta si Preotia), slujbele ierurgiilor
(inmormantarea, sfestania, parastasele etc), rugaciuni multiple ( rugaciuni
pentru credinciosii care se afla in suferinta sau in boli, dezlegari de blesteme,
pentru cei ce calatoresc, la vreme de seceta, pentru ploaie, pentru sfintirea
obiectelor de cult etc. ), Acatiste si Paraclise precum si Sinaxarul.
Molitfelnicul este o carte intocmita in timp, incepand din secolul IV pana prin
secolul IX. Molitfelnicul a fost numit, "cartea de capatai a evlaviei ortodoxe.”

Octoihul – cuprinde randuiala slujbelor bisericesti de seara si dimineata, pe

cele opt glasuri, pentru toate duminicile si zilele saptamanii, din perioada
anului bisericesc numita a Octoihului. Spre deosebire de perioada Triodului
si a Penticostarului, perioada Octoihului ocupa cea mai mare parte a
slujbelor din timpul anului bisericesc (incepe in duminica intai dupa Rusalii si
tine pana la Duminica Vamesului si a Fariseului, cand incepe Triodul). Se
numeste Octoih, deoarece imnele din slujbele sale se canta pe opt glasuri,
care se succed saptamanal. Incult este intrebuintat atat Octoihul Mare, cat
si Octoihul mic sau Catavasierul, care este un extras din Octoihul mare , din
Minei si din Triod.

Cantarile Octoihului mare se axeaza in fiecare zi pe o rugaciune de invocare

si pomenire: luni, pentru sfintii ingeri, marti pentru sfintii proroci, miercuri si
vineri, pentru Sfanta Cruce, joi pentru Sfintilor Apostoli, sambata se
pomenesc cei adormiti, iar Duminica este ziua de bunavestire a Invierii
Domnului. Catavasierul cuprinde cantarile Invierii pe opt glasuri din randuiala
slujbelor de duminica, Polieleul si Marimurile, Catavasiile praznicelor
imparatesti, luminandele si voscresnele din slujba Utreniei de duminica. In
timp ce cantarile duminicale ale Octoihului sunt atribuite lui Ioan
Damaschinul, icantarile de peste saptamana apartin altor imnografi, ca:
Anatolie, patriarhul Constantinopolului, Cosma Melodul.

Triodul - cuprinde randuiala serviciului divin din perioada numita a Triodului,

care tine din "Duminica vamesului si a fariseului” si pana a Sambata Mare.
Slujbele liturgice ale duminicilor si praznicelor imparatesti si sfintilor din
aceasta perioada, se gasesc Triod, combinate cu slujba din Minei.
Deosebirea dintre Triod, Octoih si Minei se reduce la numarul de cantari al
canonului. In Octoih si Minei canoanele sunt de noua cantari, dar in Triod
sunt de trei cantari (ode). La finalul cartii Triodului se gaseste Tipicul lui
Marcu sau "capetele lui Marcu”, ce se refera la randuiala sfintilor si
praznicelor care cad in perioada Postului Mare.
Penticostarul – este cartea liturgica ce contine slujbele ce se savarsesc in
biserici in perioada dintre Sfintele Pasti si Duminica Tuturor Sfintilor. Slujbele
acestei perioade cuprind imne si cantari pline de bucuria Invierii.
Compunerea lor se atribuie sfintilor melozi Iosif Studitul, Cozma de Maiuma
si Ioan Damaschin.

Tipicul – cuprinde regulile stabilite de Biserica pentru savarsirea slujbelor.

Intocmirea Tipicul cuprinde doua parti: partea intai, prezinta randuiala
serviciului divin al celor 7 Laude si al Sfintei Liturghii pe intreg anul
bisericesc, iar partea a doua cuprinde randuielile de slujba ale Sfintelor Taine
si ale ierurgiilor. Pe langa regula savarsirii slujbei religioase a unei sarbatori
din cursul anului, Tipicul arata si modul cum se poate savarsi ea, cand
coincid doua sau mai multe sarbatori intr-o zi. De asemenea arata cum se
pot combina slujbele din alte carti bisericesti: Octoih, Minei, Triod.

Mineiul – cuprinde slujba de la Vecernie si Utrenie pentru fiecare zi a anului

bisericesc, incepand cu 1 septembrie (prima luna a anului bisericeasc) si
pana la 31 august. Aceste slujbe sunt adunate in 12 carti, dupa numarul celor
12 luni ale anului. Fiecare carte poarta numele lunii pentru care a fost scris
(Mineiul pe septembrie, Mineiul pe noiembrie, etc.) In Minei, pe langa tipicul
slujbei, se afla si viata sfantului sau istoricul sarbatorii respective, sub
numele de Sinaxar. Mineiul se foloseste tot anul, impreuna cu Octoihul,
Triodul si Penticostarul.

Liturghierul – este cea mai veche dintre cartile de cult si cea mai frecvent
folosita. Cuprinde textele liturghiilor savarsite in Biserica Ortodoxa si ale
slujbelor premergatoare: randuiala Vecerniei, a Miezonopticii, randuiala
Vecerniei cu Litia de sambata seara, randuiala slujbei de dimineata. In
Liturghier sunt cuprinse si rugaciuni pentru diferite trebuinte. La finalul
Liturghierului este inclus Sinaxarul.

Vesmintele liturgice

Vesmintele diaconesti
Cel dintai vesmant sacerdotal comun celor trei trepte clericale este stiharul.
Acesta este un vesmant lung, cu maneci largi care acopera tot corpul de la
grumaz pana la picioare, asemanator tunicilor greco-romane si vesmintelor
preotesti din Vechiul Testament. Dupa constructie, el corespunde tunicii lui
Aaron, pentru care motiv si Biserica crestina l-a insusit de timpuriu in cultul
ei. La inceput se confectiona din lana si era de culoare alba, insemnand
curatia si nevinovatia vietii si bucuria spirituala a persoanelor sfintite.
Denumirea de stihar deriva de la verbul grecesc crtiza) care inseamna a
umbla cu tact si cu masura, "pentru ca stiharul fiind lung, pana la pamant, ca
si tunica lui Aaron, face ca persoana invesmantata cu dansul, sa umble
regulat in timpul serviciului divin si nu cum s-ar intampla". In cultul divin,
stiharul nu se foloseste decat la oficierea Sfintei Liturghii, cu exceptia
stiharului diaconesc, care trebuie imbracat ori de cate ori acesta slujeste si
este mai gros si mai ornamental decat cel preotesc.

In primele veacuri crestine, stiharul se confectiona dintr-un material alb, din

care motiv se mai numea si alba. Astazi se confectioneaza mai ales din
material de culoare galbena sau rosie, simbolizand sangele Domnului varsat
pe cruce pentru mantuirea noastra. "Stiharul alb inchipuie stralucirea
dumnezeiestii lumini, iar raurile (care impodobesc materia stiharului)
inchipuie sangele si apa care au curs din dumnezeiasca coasta a Domnului".
Unii liturgisti sustin ca stiharul trebuie confectioant din "materie alba
stralucitoare, sau din panza de in inalbita pentru ca el reprezinta mai intai de
toate giulgiul cel curat, cu care s-a infasurat Dumnezeiescul trup al
Mantuitorului cand s-a pus in mormant".

Dupa Sfantul Simeon al Tesalonicului, "stiharul alb inseamna lumina lui

Dumnezeu si curatia", adica, pe de o parte, simbolizeaza "lumina cea
stralucitoare a Dumnezeirii lui Hristos, care s-a vazut la slavita Sa schimbare
la fata pe muntele Taborului si a facut hainele Lui albe ca lumina", iar pe de
alta parte curatia vietii sacerdotale, asa cum reiese din continutul rugaciunii
pe care o rostesc slujitorii in momentul imbracarii: "Bucura-se-va sufletul
meu intru Domnul ca m-a imbracat cu vesmantul mantuirii si cu haina veseliei
m-a impodobit" (Isaia LXI, 10). Textul rugaciunii exprima nu atat sensul de
imbracare, cat mai ales acela de acoperire cu podoaba nevinovatiei si
curatiei vietii pentru momentul sublim al slujirii sale.
Cand il raportam la functiunea diaconului in cult, stiharul reprezinta
stralucirea si curatia spirituala a ingerilor, fiindca in oficiul lor liturgic diaconii
inchipuie pe ingerii care s-au aratat in vesminte albe stralucitoare la invierea
Domnului (Luca XXIV, 4) si in momentul inaltarii Sale la cer (Matei XXVII, 2).
La preoti, "stiharul alb arata felul de viata stralucita a preotului", iar la arhierei
semnifica "imbracamintea cea luminata a nestricaciunii si a sfinteniei, curatia
si luminarea lui Iisus si stralucirea si curatia ingerilor". Daca este de culoare
alba inseamna lumina lui Dumnezeu si curatia vietii lui Iisus pe care trebuie
sa o imite slujitorul, iar daca este de culoare rosie, simbolizeaza "patima
cuvantului Care S-a intrupat si si-a varsat sangele pentru noi".
Al doilea vesmant liturgic specific numai diaconilor este orarul. El are forma
unei fasii lungi de stofa brodata cu ornamente (cruci, ingeri, floricele), care
se poarta pe umarul stang, atarnand in fata si in spate, peste stihar. Cea mai
veche marturie despre intrebuintarea orarului in cult o intalnim in canoanele
22 si 23 ale sinodului din Laodiceea (364), in care se specifica ca acest
vesmant este distinctiv si exclusiv diaconilor si ca ipodiaconilor, anagnostilor
(citetilor) si psaltilor nu le este ingaduit sa-l poarte.

Materialul din care se confectiona se pare ca era din panza de in. In prezent,
el are de obicei culoarea stiharului diaconesc si se confectioneaza din
aceeasi stofa ca si stiharul.

Cat priveste originea si semnificatia simbolica, i s-au dat mai multe interpretari,
derivate fiecare in parte din etimologia cuvantului. Dupa unii, denumirea de
orar ar proveni de la termenul latinesc os, oris, care inseamna gura, fiindca
"la inceputul crestinismului, orarul era o fasie de stofa, pe care diaconul o
tinea pe umar cand impartasea pe crestini si cu ea stergea pe fiecare din cei
cuminecati".
Dupa unii canonisti ortodocsi, cum ar fi Teodor Balsamon si Matei Vlastare,
denumirea orarului ar deriva de la verbul grecesc opdco (a vedea, a
observa), pentru ca cei ce poarta orarul trebuie sa fie cu luare aminte la cele
ce se intampla in sfantul locas si la savarsirea Sfintelor Taine. Cea mai
plauzibila explicatie acceptata in unanimitate de aproape toti liturgistii, este
aceea ca termenul de orar provine de la verbul latinesc oro, orare (a se ruga),
fiindca prin acest vesmant se dadea semnalul inceperii rugaciunii obstesti,
credinciosii fiind atentionati in acest moment, prin ridicarea in sus a orarului
tinut de catre diaconi cu cele trei degete ale mainii drepte.
Practica aceasta este preluata din cultul Vechiului Testament, unde mai
marele sinagogii, dupa ce citea cateva fragmente din Lege, din profeti sau
din psalmi, ridica in sus o bucata de panza, stand in pozitie verticala pe un
loc inalt, pentru ca poporul, avertizat prin acest semn, sa exclame de fiecare
data cuvantul: "Amin". Cu acest scop a fost introdus orarul in Biserica
crestina. El a reprezentat la inceput acea panza subtire, alba, ingusta si
lunga, pe care o purtau diaconii in mana pentru a da semnalul la rugaciune
si pentru a atrage atentia sfintitilor slujitori asupra momentelor importante ce
urmau sa decurga in randuiala lucrarilor si slujbelor sfinte din cadrul
serviciului divin public.

Reprezentand o distinctie a treptei ierarhice a diaconiei, "orarul inchipuie

darul si puterea care s-a dat diaconilor de a face rugaciunile ecteniilor".

Dupa opinia celor mai autorizati specialisti, orarul este pus in analogie cu
chipul si slujirea ingerilor care zboara neincetat in jurul tronului ceresc, slujind
Domnului. "Dupa parerea Sfantului Ioan Gura de Aur si a altor Parinti ai
Bisericii, orarul la diaconi se aseamana cu aripile ingerilor si inseamna
pregatirea slujitorului la implinirea voii lui Dumnezeu". Acelasi lucru il spune
si Sfantul Simeon al Tesalonicului, referindu-se la forma si simbolismul
orarului. El afirma ca "orarul arata firea cea nevazuta a ingerilor si atarnand
pe umeri insemneaza aripi; pe el este scris intreit sfanta cantare a ingerilor
(Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot...)".
In timpul Sfintei Liturghii, inainte de ecfonisul "Sa luam aminte Sfintele
Sfintilor", diaconii isi incruciseaza orarul inchipuind pe serafimii cei cu cate
sase aripi care "cu doua aripi isi acopera fetele lor, cu doua picioarele, iar cu
doua zburand, striga: Sfant, Sfant, Sfant"... Reprezentand simbolic pe
heruvimi si pe serafimi, care se apropie cu teama si cu sfintenie de tronul lui
Dumnezeu, diaconii arata si ei la randul lor, ca se apropie de momentul
solemn al impartasirii cu inima smerita si neprihanita, cu curatie si sfiala, cu
temere de cele sfinte si cu sufletele patrunse de semnificatia adanca a
Tainelor celor sfinte, asemenea ingerilor maririi care slujesc cu frica si cu
cutremur inaintea scaunului Celui Preainalt.
Sfantul Gherman al Constantinopolului afirma ca "orarul arata smerenia lui
Hristos pe care a dovedit-o la spalarea picioarelor Ucenicilor".
Din categoria vesmintelor comune celor trei trepte ierarhice mai fac parte si
manecutele. Ele se prezinta ca doua mansete cu care slujitorul strange
marginea manecilor stiharului pentru a usura flexibilitatea mainilor. Neavand
un corespondent intre vesmintele slujitorului din Vechiul Testament,
manecutele au fost introduse destul de tarziu in cultul crestin, mai mult din
motive de ordin practic, pentru a nu-i stanjeni pe slujitori in indeplinirea
actiunilor rituale in timpul Sfintei Liturghii.
In legatura cu originea lor, cei mai multi specialisti inclin sa creada ca ele au
evoluat din garniturile sau benzile de broderie cu care erau impodobite
manecile stiharului, in special al arhiereilor. Cu timpul, aceste garnituri s-au
detasat de manecile stiharului, capatand o forma distincta si devenind un
vesmant independent de acesta, avand aspectul unor mansete care servesc
la strangera marginilor stiharului, iar la diaconi a reverendei. Acesita din
urma le imbraca numai cand participa la oficierea Sfintei Liturghii. Faptul ca
diaconii nu prezinta manecutele, spre a fi binecuvantate de catre preot sau
arhiereu, odata cu stiharul si orarul este un indiciu ca ele sunt de origine mai
noua, iar in perioada cand nu se generalizase inca la toti slujitorii, nici
Liturghierele nu prescrisesera indrumari si rugaciuni speciale pentru ele. Cea
dintai mentiune despre existenta si folosirea manecutelor in forma si
denumirea de azi o avem din anul 1054, in scrisoarea patriarhului Petru al
Antiohiei catre patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului, in care se
precizeaza ca dreptul de a purta manecute le revine numai arhiereilor, iar
preotilor si egumenilor nu le este ingaduit sa le poarte.

Abia dupa anul 1400 s-a permis sa fie folosite si de preoti, iar incepand din
sec. al XVI-lea si de diaconi.

Cat priveste semnificatia simbolica, manecutele inseamna puterea lui

Dumnezeu care intareste pe cei ce savarsesc cele sfinte asa cum reiese din
rugaciunea ce se rostese la imbracarea cu manecuta dreapta: "Dreapta Ta,
Doamne, s-a preaslavit intru tarie, mana Ta cea dreapta a sfaramat pe
vrajmasi si cu multimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici".
Unii talcuitori ai cultului spun ca manecutele ne amintesc de legaturile cu
care au fost legate preacuratele maini ale Domnului nostru Iisus Hristos in
timpul sfintelor Sale patimi cand a fost purtat in procesiune de la Ana la Caiafa
si la curtea judecatorului Pilat, iar "snururile (cu care se strang ele la maneci)
simbolizeaza sangele care a curs din coasta lui Hristos de pe Cruce".
Ambele semnificatii simbolice le intalnim si in opera liturgica a
Sfantului Simeon al Tesalonicului care spune astfel: "Manecutele
inchipuiesc lucrarea lui Dumnezeu cea atotfacatoare... si legaturile mainilor
Mantuitorului cu care legat fiind, a fost dus la Pilat".
Din cele relatate pana aici, rezulta ca invesmantarea sacra constituie un
moment solemn in cadrul cultului divin public ortodox si acest ritual reflecta
cat se poate de fidel raportul existent intre harul sfintitor transmis prin Taina
Hirotoniei si formele concrete de manifestare ale cultului. De aici deriva si
grija deosebita fata de vesmant in sine si pregatirea corespunzatoare pentru
momentul invesmantarii, ca forma de cult.
De fiecare data cand se invesmanteaza, diaconul trebuie sa aiba in minte si
in suflet sensul adanc si semnificatia simbolica a slujirii sale, care este
asemenea celei ingeresti, iar sfintele vesminte care il acopera reprezinta
podoaba curatiei harului.
Vesmintele preotesti

Cealalta treapta clericala, preotia, este o dregatorie mai inalta, o misiune mai
grea si plina de raspundere, preotul fiind mijlocitor intre Dumnezeu si oameni,
administrator al harului divin, luminator si povatuitor al credinciosilor pe calea
mantuirii. De aceea si starea lui sufleteasca trebuie sa fie in concordanta cu
inaltimea sacerdotiului sau, pentru ca in oficiul de liturghisitor, preotul
imbracat in vesmantul luminos al bucuriei nu mai vorbeste omeneste, ci
dumnezeieste: "Daca vorbeste cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui
Dumnezeu; daca slujeste cineva, slujba lui sa fie ca din puterea pe care o
da Dumnezeu, pentru ca in toate Dumnezeu sa Se slaveasca prin Iisus Hristos,
Caruia ii este slava si stapanirea in vecii vecilor" (I Petru IV, 11).
Insasi vesmintele liturgice cu care este impodobit dau preotului maretie,
demnitate, prestanta si creeaza acea stare de spirit care il transpune in
ordinea sacrului si il introduce in sfera realitatii dumnezeiesti. Vesmintele
preotesti sunt in numar de cinci: Stiharul, manecutele, epitrahilul, braul si
felonul sau sfita si sunt in stransa legatura cu functia harismatica a preotului,
adica cu rolul sau de organ sfintitor al vietii credinciosilor.

"Preotul se imbraca cu cinci vesminte, fiind si el desavarsit si ca unul ce are

dar lucrator de sfintire, caci cinci sunt desavarsitele simtiri ale trupului si cinci
puteri ale sufletului pe care si preotul le sfinteste, botezand si sfintind pe om".

Vesmantul cel mai important al slujirii preotesti este epitrahilul. Fara epitrahil
nici preotul si nici arhiereul nu pot savarsi nici un serviciu religios. Denumirea
sa deriva de la doua cuvinte grecesti care explica modul folosirii lui in cult.
Cu acest vesmant binecuvinteaza preotul casele enoriasilor cu ocazia
molitfei posturilor de peste an si sub poala lui mii de credinciosi si-au gasit
alinarea si linistea constiintei cand si-au descarcat sufletul de povara
pacatelor in scaunul sfant al spovedaniei. La origine, epitrahilul a provenit din
orarul diaconesc trecut peste grumaz si atarnand in jos, cu ambele capete
ale acestuia. Talcuind actul liturgic al hirotoniei diaconului in treapta de preot,
Sfantul Simeon al Tesalonicului spune ca episcopul hirotonisitor ia in acel
moment orarul de pe umarul stang si il pune pe umarul drept in jurul
grumazului pentru ca in felul acesta, ambele capete ale orarului sa vina in
fata si sa formeze un epitrahil, "ceea ce face ca cel hirotonit sa fie ca intr-un
jug". Orarul transformat acum in epitrahil arata semnul preotiei depline, care
confera noului hirotonit calitatea si puterea de a savarsi Sfintele Taine. Unii
liturghisti afirma ca, "provenienta epitrahilului preotesc din orarul diaconesc
arata ca de la preot nu se va lua darul diaconiei si ca el, in lipsa diaconului,
indeplineste si functiunea aceastuia", iar altii sustin ca "epi-trahilul tine locul
punerii mainilor apostolilor pe capetele credinciosilor, prin care acestia
luau Duhul Sfant, de unde vine si uzul de a pune epi-trahilul pe cap, cand se
face pentru ei vreo rugaciune".
El simbolizeaza, "jugul cel dulce al lui Hristos pe care il poarta preotul pe
amandoua umere" potrivit poruncii Mantuitorului (Matei XI, 29).

Insemnatatea simbolica a epitrahilului se mai desprinde si din rugaciunea ce se

rosteste la imbracarea lui: "Binecuvantat este Dumnezeu Cel ce varsa harul
Sau peste preotii Sai..." Potrivit acestei formule, epitrahilul simbolizeaza
"darul cel de sus", darul Duhului Sfant revarsat asupra preotului pentru a-l
invrednici sa slujeasca cele sfinte in Biserica lui Hristos. Toate aceste
semnificatii sunt redate si de Sfintii Parinti in comentariile lor. Dupa Sfantul
Simeon al Tesalonicului "epitrahilul inseamna darul cel de sus care se
pogoara pe cap, ca mirul, precum zice David, care se pogoara pe marginea
vesmintelor.
El inseamna si jugul cel bun al lui Hristos, iar precum zic unii inseamna pe
Hristos cand il trageau la patima purtandu-Si Crucea pe umeri, ca si preotul
s-a invrednicit a lucra Tainele patimii". Dupa Sfantul Gherman al
Constantinopolului, epitrahilul inchipuie funia cu care a fost legat Mantuitorul
in noaptea arestarii Sale. "Partea dreapta a epitrahilului ne infatiseaza trestia
pe care I-au dat-o batjocoritorii in mana dreapta lui Hristos, iar partea cea
stanga simbolizeaza povara Crucii purtata pe umerii Lui".
Pentru arhierei, cel mai semnificativ vesmant nu este epitrahilul, ci omoforul
pe care-1 pune deasupra epitrahilului cand participa la anumite slujbe
bisericesti, in afara Sfintei Liturghii. Peste stihar si epitrahil, preotul si
arhiereul se incing cu braul, o fasie de stofa ingusta prelungita la capete cu
doua panglici, cu ajutorul carora slujitorii isi strang stiharul imprejurul corpului
ca sa fie mai comozi si mai indemanatici in indeplinirea lucrarilor sfinte.

Braul il gasim in intrebuintare si la popoarele antice, in special la cele

orientale care purtau vesminte lungi si largi. Originea lui urca pana in epoca
Vechiului Testament, avand corespondent intre vesmintele sacerdotale de
la cortul sfant, cingatoarea lui Aaron pe care o purta la piept spre a insemna
demnitatea si curatia slujirii (les. XXVII, 6, 14, 39). Referindu-se la activitatea
mesianica, profetul Isaia ii da o interpretare simbolica si tipologica acestui
vesmant: "Dreptatea va fi ca o cingatoare pentru rarunchii Lui si credinciosia
ca un brau peste coapsele Lui" (Isaia XI, 5). in viziunea Sfantului Ioan
Evanghelistul, descrisa in Apocalipsa (I, 13), "Fiul Omului era imbracat in
vesmant lung pana la picioare si incins pe sub san cu brau de aur".

Ca vesmant liturgic, braul a fost introdus in cultul crestin incepand cu secolul

V si i s-au atribuit in timp o multitudine de sensuri simbolice. Mai intai de
toate, el reprezinta simbolul puterii divine care intareste pe slujitor in
savarsirea actelor de cult si a tuturor lucrarilor sfintitoare asa cum reiese din
rugaciunea pe care o rosteste atunci cand acesta se incinge cu el:
"Binecuvantat este Dumnezeu, Cel ce ma incinge cu putere si a facut fara
prihana calea mea, Cel ce intocmeste picioarele mele ca ale cerbului si peste
cele inalte ma pune" (Ps. XVII, 35-36). El mai inchipuie taria si virtutea
preotului, precum si curatia trupului si sfintirea lui. "Braul este buna
frumusete a lui Hristos, care este incins cu puterea Dumnezeirii", dupa cum
spune Sfantul Simeon al Tesalonicului: "Braul inchipuie puterea cea de la
Dumnezeu ce I s-a dat (arhiereului si preotului) pe mijlocul sau" si totodata
"lucrul de slujire, ca cel ce slujeste se incinge si de asemenea, mai arata si
curatia care se afla la rarunchi si la vintre". In concluzie, asa cum spune si
Sfantul Gherman patriarhul Constantinopolului, "braul pe care il incinge
preotul infatiseaza buna-cuviinta cu care Hristos, imparatind Si-a incins
puterea mareata a Dumnezeirii", iar dupa unii liturgisti, "el mai inseamna si
slujirea lui Hristos care S-a incins cu fota spre a sluji ucenicilor Sai", cand le-
a spalat picioarele la Cina cea de Taina (I Ioan XII, 4-5).
Al treilea vesmant liturgic specific numai preotilor este felonul sau sfita.
Acesta aminteste de mantaua sau pelerina pe care o purta Mantuitorul
si Sfintii Apostoli si care la evrei si in lumea greco-romana era in uz general
ca un supravesmant iara maneci care acoperea tot corpul, cunoscut sub
numele de asa-zisa toga antica. Disparand cu vremea din vestimentatia
zilnica, felonul s-a pastrat numai intre vesmintele liturgice ale slujitorilor
bisericesti. Nu se stie exact timpul in care felonul a fost scos din uzul profan
si a devenit vesmant consacrat sfintilor slujitori. Este posibil ca acest proces
sa se fi desfasurat lent si nu in mod uniform peste tot. in perioada dintre
secolul V si pana in secolul XV, felonul era un vesmant comun atat preotilor
cat si arhiereilor de toate gradele (episcopi, mitropoliti, patriarhi).
Incepand cu secolul XI, feloanele apar ornamentate cu cruci. Dupa marturia
Sfantului Simeon al Tesalonicului, felonul epis-copilor era impodobit cu o
cruce, iar cel al mitropolitilor si al patriarhilor cu mai multe cruci, primind
denumirea de polistavros. In reprezentarile picturale de la biserica Sfantul
Nicolae Domnesc din Curtea de Argeszidita in secolul XIV apar zugraviti
episcopi imbracati cu astfel de feloane.
La inceput, culoarea felonului a fost alba, insemnand "curatia, sfintenia si
imbracarea dumnezeiestii slave, caci Dumnezeu este lumina si se imbraca
cu lumina ca si cu un vesmant". Neavand maneci el mai inchipuie si hlamida
rosie cu care a fost imbracat Mantuitorul in curtea lui Pilat in semn de
batjocura (Matei XXVII, 38), iar pentru ca acopera tot corpul simbolizeaza
puterea cea atotcuprinzatoare si atotpurtatoare de grija a lui Dumnezeu, cu
care El imbraca si pe preoti ca slujitori ai Sai.
Ca si celelalte vesminte preotesti si felonul are o insemnatate simbolica
raportata cu precadere la patimile, moartea si invierea Mantuitorului. El
inchipuie patimile Mantuitorului, Care prin suferintele Sale a indeplinit
dreptatea vesnica eliberand pe oameni din robia pacatului si a mortii. "Faptul
ca preotii umbla deschisi cu feloanele arata ca si Hristos, pornind spre
rastignirea pe Cruce, tot asa isi purta Crucea Sa", spune un mare interpret
al Liturghiei Ortodoxe. De aceea, pe spatele felonului se brodeaza sau se
aplica, de regula o cruce inflorata, incadrata intr-un cerc sau intr-un chenar.
Felonul simbolizeaza harul, puterea, dreptatea si sfintenia lui Dumnezeu asa
cum reiese din formula pe care o rosteste preotul slujitor in momentul
imbracarii cu el: "Preotii Tai, Doamne, se vor imbraca intru dreptate si
cuviosii Tai, intru bucurie, se vor bucura, totdeauna..." (Ps. CXXXI, 9). El mai
inseamna si haina lunga a botezului, purtata de neofiti, adica a celor de
curand botezati care au fost renascuti "prin apa si prin duh" (Ioan III, 5)
la viata cea noua in Hristos, caci dupa liturghistii mai noi, "felonul este icoana
vietii, adica: a intruparii, a patimii si a invierii Domnului nostru Iisus Hristos
(momente) ce se pomenesc si se innoiesc la Sfanta Liturghie. Bucuria invierii
se inchipuie prin campul alb al felonului, intruparea se arata prin semnul
Vitleemului la poale, iar patima si moartea lui Iisus Hristos se inchipuie prin
crucea de la spate".
Frumusetea si importanta simbolismului liturgic al sfintelor vesminte ne
dezvaluie sublimitatea si maretia misiunii sacerdotale de care preotul trebuie
sa fie patruns si sensibilizat pana in adancul constiintei sale. Din respect si
evlavie fata de cele sfinte el trebuie sa se prezinte in sfantul altar intr-o tinuta
vestimentara demna, decenta si cuviincioasa, imbracat in odajdii curate,
integre si ingrijite, iar cat priveste oficierea slujbelor, este dator sa le
savarseasca dupa toata randuiala, calm, linistit, degajat, cu inima sincera si
iubitoare, cu fata senina si duh umilit, partcipand efectiv la ele cu toata fiinta
si traind momentul sacru cu toata intensitatea si caldura sufletului, incat
fiecare clipa de rugaciune sa constituie pentru el si pentru credinciosii sai o
treapta de inaltare spirituala spre piscurile cele mai inalte ale trairii
duhovnicesti.

Vesmintele si insignele arhieresti

Vesmintele liturgice ale arhiereului se deosebesc de cele ale preotului si ale
diaconului prin forma si marimea lor caracteristica, prin calitatea deosebita a
materialului si mai ales prin frumusetea si podoaba lor exterioara
impunatoare, aspecte ce denota stralucirea si superioritatea demnitatii
arhieresti.

In calitate de urmas direct al Sfintilor Apostoli, arhiereul exercita toate

functiunile liturgice din cult, iar liturghisirea sa reprezinta chipul cel mai inalt
al slujirii noastre cultice. Din acest motiv, el este protosul adunarii liturgice
atat in momentul cand slujeste in sobor de preoti si diaconi, cat si atunci cand
sta asezat in strana arhiereasca, in ambele cazuri, rezervan-du-i-se anumite
ecfonise si formule liturgice de binecuvantare proprii, cum ar fi "Pace tuturor",
"Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatal si
impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti", "Si sa fie milele
Marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toti" etc.
Slujirea liturgica a arhiereului in biserica in mijlocul clerului si a credinciosilor
pe care ii pastoreste reflecta chipul celei mai inalte slujiri a Mantuitorului
nostru Iisus Hristos"arhiereul cel vesnic" (Evr. IX, 14) si ilustreaza
complexitatea marii sale raspundri spirituale de parinte sufletesc, detinator
al harului preotiei in gradul cel mai inalt.
Avand plenitudinea harului sfintitor, arhiereul are dreptul de a purta toate
vesmintele liturgice existente in cultul ortodox, afara de orarul diaconesc pe
care il poarta totusi, preinchipuit sub forma dubla a epitrahilului. Felonul
preotesc este inlocuit de sacos, care, impreuna cu omoforul au devenit
vesmintele sacerdotale specifice treptei arhiresti. Deci, in total, asa cum
precizeaza si Sfantul Simeon al Tesalonicului, vesmintele arhiereului sunt
sapte la numar, preinchipuind cele sapte daruri ale Sfantului Duh si el le
enumera in ordinea urmatoare: stiharul, epitrahilul, braul, bedernita,
manecutele, sacosul (polistravosul) si omoforul. "Toate impreuna insumeaza
umanitatea lui Hristos si cele ce sunt ale omenirii; fiecare in parte avand
insemnatatea sa".
Pe langa vesmintele propriu-zise, arhiereul mai foloseste in slujirea sa si alte
vesminte, cum ar fi mantia si mitra, precum si unele distinctii, insigne sau
ornate corespunzatoare treptei arhieresti si anume: engolpionul, crucea
pectorala, carja, dichero-tricherele si vulturul (potnoja).
Sacosul este un vesmant lat in forma de sac, cu maneci scurte si largi, pe
care arhiereii il imbraca peste stihar, dupa ce si-au pus pe ei epitrahilul,
manecutele si braul. in Biserica primara nu a existat acest vesmant si arhiereii
oficiau serviciile divine imbracati numai in felon, care asa cum am mentionat
anterior, a fost introdus in cult mai de timpuriu. Despre originea acestui
vesmant nu prea avem date suficiente si precise. Majoritatea liturgistilor
sustin ca la inceput, sacosul a fost un vesmant imparatesc cunoscut sub
numele de dalmatica, fiindca a fost imprumutat de imparatii romani de la
dalmati si ei il purtau numai in ziua consacrarii lor si la anumite ceremonii
publice. Era de culoare alba, infrumusetat cu broderii de aur si de purpura.
Dupa opinia altor liturghisti, imparatii crestini imbracau acest vesmant in
semn de pocainta, pentru a-si exprima umilinta lor inaintea imparatului
imparatilor. Asa se explica faptul de ce aceasta uniforma imparateasca a fost
introdusa asa de repede in randul vesmintelor sfinte. In semn de pretuire si
cinstire deosebita, imparatii bizantini au daruit acest vesmant patriarhilor de
Constantinopol, iar acestia la randul lor, il imbracau numai la cele trei mari
sarbatori ale anului: Nasterea Domnului, invierea si Cincizecimea, fapt atestat
documentar ca practica generala, incepand cu sec. al XII-lea.
Dupa alte marturii, chiar imparatul Constantin cel Mare i-ar fi daruit episcopului
Macarie al Ierusalimului un sacos, in semn de veneratie iar mai tarziu,
Sfantul Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului il adopta in mod
definitiv ca vesmant liturgic, fiindca il incomoda felonul fara maneci atunci
cand predica. Incepand cu secolul VI, sacosul a inceput sa fie purtat si de
Silvestru, papa Romei si de patriarhul Alexandriei iar in secolul al IX-lea i s-a
modificat putin forma, desfacandu-i-se marginile laterale si adaugandu-i-se
in ambele parti clopotei de aur, dupa imitatia vesmantului arhieresc (meilul)
din Vechiul Testament (Ies. XXVIII, 31-35 si XXXIX, 25-26). In secolul XIII
sacosul incepe sa fie purtat si de exarhi, adica de arhiepiscopii care isi aveau
resedinta in cele mai reprezentative si mai importante centre urbane ale
Imperului bizantin (Corint, Tesalonic, Heracleea, Cezareea, Efes) iar in
secolele urmatoare (XIV-XV) li se ingaduie si mitropolitilor sa-l poarte si abia
din secolul XVIII devine vesmant general valabil pentru toti arhiereii.
Intr-un Sbornic tiparit de mitropolitul Gheorghe (al Moldovei), la Iasi in 1723,
se spune ca in trecerea sa prin Moldova, in timpul domniei lui Alexandru cel
Bun (pe la anul 1434), imparatul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul i-a darut
lui Iosif Musat, primul mitropolit al Moldovei "o mitra si cel dintai sacos, in
locul felonului intrebuintat pana atunci".
Sacosul este simbolul umilintei si al caintei care trebuie sa caracterizeze
comportamentul si tinuta morala a arhiereului, pentru ca ori de cate ori
savarseste Sfanta Liturghie imbracat cu acest vesmant "sa nu se
mandreasca cu inalta sa slujire, ci sa-si aduca aminte de injosirea si umilinta
Mantuitorului", pe care il reprezinta in chip tainic. Sacosul ne aminteste deci,
ca si felonui, de hlamida mohorata, cu care a fost imbracat Mantuitorul in
semn de batjocura in timpul Sfintelor Sale Patimi, iar dupa altii, el
inchipuie camasa lui Hristos, tesuta in intregime dintr-o bucata, asupra careia
rastignitorii au tras sortii spre a nu fi sfasiata, simbolizand in acest sens,
Biserica Crestina a carei conducere spirituala si purtare de grija o iau
arhiereii asupra lor. Din acest motiv si sacosul nu este croit din bucati, ci din
intreg asa cum Biserica lui Hristos este una si intreaga de la o margine la
cealalta a pamantului. Clopoteii cu care se incheie cele doua parti laterale
ale sacosului simbolizeaza cuvantul lui Dumnezeu, care trebuie sa iasa din
gura episcopului, iar numarul lor (cate sase in fiecare parte) reprezinta glasul
propovaduirii celor 12 Apostoli care au raspandit cuvantul SfinteiEvanghelii in
toata lumea.
Cel mai important vesmant arhieresc este Omoforul. Omoforul nu este numai
un vesman liturgic propriu-zis, ci si o distinctie a demnitatii episcopale. Nu
ne putem imagina un arhiereu slujind fara omoforul asezat pe grumaz. El
este unul dintre cele mai vehci vesminte arhieresti, fiind atestat in cult inca
din primele veacuri crestine. Potrivit traditiei, Maica Domnului ar fi facut cu
propria ei mana un omofor lui Lazar din Betania, pe care Mantuitorul il inviase
din morti si care, mai tarziu, ajunsese episcop al Ciprului, iar Sfantul Iacob,
fratele Domnului si primul episcop al Ierusalimului, savarsea sfinteleslujbe
purtand pe grumaz un omofor. Prima atestare documentara despre
intrebuintarea omoforului in cultul divin o avem din sec. al IV-lea. Sfantul
Grigorie de Nazianz lasa, prin testament, diaconului Eutropiu 13 omofoare,
iar putin mai tarziu pe la inceputul sec. V, Isidor Pelusiotul, in Epistola 136,
mentioneaza faptul ca acest vesmant constituie semnul distinctiv al
episcopului, prin care acesta se deosebea de presbiter.
Cat priveste originea omoforului s-au emis doua ipoteze, ambele verosimile
daca le ancoram in contextul epocilor istorice si a traditiilor locale create
in Orient si in Occident. Cei mai multi specialisti sustin ca omoforul ar
reprezenta o continuare a efodului, adica a acelui vesmant purtat de arhiereii
Legii Vechiului Testament in timpul slujirii lor la Cortul Sfant si la templu (Ies.
XXVIII, 4, 6-7 si XXXIX, 2-4) si "asa cum arhiereul Vechiului Testament
imbracand efodul se arata ca mijlocitor si sacrificator al intregului Israel asa
si arhiereul Noului Testament, imbracandu-se in omofor se face mijlocitor
pentru toata lumea".
Dupa alti liturgisti, omoforul, "inchipuie si hitonul cel cu pietre scumpe pe care
Aaron il pune la piept, legandu-l peste umeri cu doua chio-turi". Altii
considera omoforul un vesmant similar cu pallium-ul latin, atat in ce priveste
originea cat si functiunea liturgica. Acest vesmant era o distinctie acordata
de imparatii romani (in sec. V) episcopilor Romei si consta dintr-o fasie de
stofa de lana alba, lunga si ingusta, cu cruci negre, rosii sau albastre asezata
pe umeri, ale carei capete atarnau unul in fata, iar altul la spate. In Apus,
acest vesmant il purtau numai papii, ca o distinctie onorifica, apoi treptat, el
a fost daruit altor ierarhi mai de seama, arhiepiscopi si episcopi desemnati
direct de papi. Astazi, acest pallium este purtat de papi, primati, arhiepiscopi
si anumiti episcopi privilegiati, insa toti il primesc de la Roma.
Dupa alti liturgisti, omoforul n-a fost initial o manta de felul palliumului, ci a
fost o esarfa de forma omoforului profan grecesc, pe care arhiereul il imbraca
la slujbe in semn de cinstire, ca sa se distinga de ceilalti clerici.

In Orient, omoforul a devenit inca din sec. V inainte, un vesmant propriu

pentru toti arhiereii, si nu ca o distinctie pentru cei privilegiati. in practica
veche a sec. VI-VII, se obisnuia ca la numirea in scaun a unui episcop,
mitropolit sau patriarh, sa i se incredinteze omoforul, ca simbol al demnitatii
episcopale, iar cand unui episcop i se lua omoforul, acest act insemna de
fapt depunerea lui din treapta.

Incepand din a doua jumatate a secolului al XVII-lea, din cauza greutatii in

imbracare, unii ierarhi au renuntat la omoforul mare (cel vechi) si au inceput
sa foloseasca un omofor nou, mai mic si mai comod la imbracat si dezbracat
in timpul Sfintei Liturghii. Si unul si altul se confectioneaza din lana sau din
matase brodata cu fir de argint sau din aur, iar la mijloc (in dreptul gatului
arhiereului) se brodeaza sau se aplica o iconita in forma de medalion cu
chipul Mantuitorului. Omoforul mare se imbraca si se foloseste numai la
inceputul Sfintei Liturghii pana la Apostol, apoi este dezbracat si inlocuit cu
omoforul mic.

La imbracarea omoforului, diaconul rosteste urmatoarea rugaciune: "Pe

umeri ai luat Hristoase, firea noastra cea ratacita si inaltandu-Te ai adus-o
pe ea lui Dumnezeu-Tatal".

Asa cum enunta insusi textul acestei formule, omoforul simbolizeaza "oaia
cea pierduta, pe care Mantuitorul a luat-o pe umerii Sai ca s-o mantuiasca"
(Luca XV, 4-5). in sens larg, el inchipuie omenirea cea cazuta prin pacat pe
care Fiul lui Dumnezeu a rascumparat-o prin jertfa Sa de pe Cruce, asa cum
afirma Sfantul Simeon al Tesalonicului. "Omoforul pe care il infasura
arhiereul pe umeri inseamna mantuirea si chemarea oii celei ratacite, care
suntem noi oamenii, al caror chip l-a luat Mantuitorul, intru care a si patimit
cu crucea, mantuindu-ne pe noi".
El mai inseamna si asumarea firii noastre umane de catre Mantuitorul la
intrupare, dupa cum marturiseste acelasi sfant parinte: "Omoforul
simbolizeaza singura intrupare a lui Dumnezeu-Cuvantul, caci pe noi, oaia
cea pierduta afland-o, a purtat-o pe umeri, imbracandu-Se intru toata firea
omeneasca, unind-o cu Sine si indumnezeind-o pe dansa". Intrucat este
impodobit cu cruci, el mai inchipuie si "puterea crucii Domnului" fiindca cei
ce voiesc sa traiasca cucernic in Hristos isi iau crucea pe umeri "adica
suferinta, caci Crucea este simbol al suferintei", spune un sfant parinte. Deci,
omoforul "mai inseamna crucea, pe care Mantuitorul Hristos a purtat-o pe
umeri, mergand spre patima cea mantuitoare iar arhiereul (imbracat in
omofor) inchipuie pe Hristos si arata ca urmeaza dupa El, purtand crucea,
adica suferind pentru Hristos si Evanghelia Lui".

Arhiereul imbracat in omofor in timpul serviciului divin il reprezinta pe

Mantuitorul Hristos, iar cand il ia de pe umeri in anumite momente ale Sfintei
Liturghii, cum ar fi de pilda in timpul citirii Sfintei Evanghelii, el se considera
slujitor al Domnului iar Domnul este prezent, ca si cum ar fi de fata, vorbind
prin glasul Evangheliei Sale. "Purtarea omoforului pe mana de catre diacon,
cand cadeste in timpul citirii Apostolului, inseamna mergerea Mantuitorului
impreuna cu Apostolii in toate orasele pentru a predica multimilor" (Marcu I,
35-39).
Epigonatul sau bedernita este un vesmant liturgic in forma de romb, care se
leaga cu un snur dupa gat, atarnand pe genunchiul drept, de la care fapt i s-
a atribuit si denumirea.

Celalalt termen, de bedernita, este de origine slava si inseamna marama sau

servet. Ambele cuvinte ne duc cu gandul la vechimea si utilitatea lui in cult.
Majoritatea liturgistilor afirma ca acest vesmant a intrat in uz de prin sec. VI
si ca ar deriva dintr-un stergar pe care il folosea episcopul la spalarea
picioarelor conslujitorilor in Joia cea Mare, dupa exemplul Mantuitorului.
Acest vesmant serveste numai ca o podoaba la lucrarea celor sfinte si
simbolizeaza "sabia spirituala, adica cuvantul lui Dumnezeu cu care trebuie
sa fie inarmat neincetat pastorul".

Cu aceasta "sabie a Duhului" (Efes. VI, 17) arhiereul trebuie sa taie si sa

respinga invataturile gresite ale ereticilor si ale credinciosilor neascultatori,
care nu se supun autoritatii Bisericii, de aceea, epigonatul se leaga de brau,
cum isi incing ostasii sabia. Unii liturgisti vad in acest vesmant simbolul
servetului cu care s-a sters Pilat pe maini zicand: "nevinovat sunt de sangele
acestui om", iar alti interpreti inspirandu-se din textul formulei pentru
imbracarea epigonatului (..."incordeaza si bine sporeste si stapaneste intru
adevar, blandete si dreptate") spun ca mai simbolizeaza "biruinta
asupra mortii si invierea Mantuitorului". Avand brodata pe el icoana invierii,
acest vesmant "arata puterea, biruinta si scularea lui Hristos, pe care le-a
savarsit prin curatie si neprihanire" si fiindca "se asaza la brau ca o arma,
inchipuie Crucea, iar pentru ca are inscrisa pe el invierea, arata puterea
asupra mortii prin biruinta invierii lui Hristos".
Fiind mai mult o insigna decat un vesmant propriu-zis, epigonatul se acorda
de catre eiscop si preotilor distinsi care se evidentiaza in activitatea pastoral-
misionara si administrativ-gospodareasca si in special celor care se
ostenesc in cuvant si in propovaduirea invataturii (I Tim. V, 17).

Engolpionul este o insigna arhiereasca, de forma unei iconite rotunde facute

din email, aur sau argint care infatiseaza chipul Mantuitorului sau al Maicii
Domnului cu pruncul in brate. Ierarhul poarta aceasta icoana la piept pentru
a-si aduce aminte ca trebuie sa aiba permanent pe lisus Hristos in inima sa
si a se incredinta mijlocirii si ocrotirii Sfintei Fecioare Maria. Deci, el
simbolizeaza pecetea si marturia credintei "cea din inima" si este purtat
de arhiereu atat la cultul divin, cat si in afara serviciilor religioase, ca o
distinctie a gradului ierarhic si ca un semn caracteristic al ierarhilor de rit
bizantin, deoarce este specific numai Bisericilor Ortodoxe.
Cat priveste originea, cei mai multi liturgisti inclina sa creada ca engolpionul
este o imitare a hosenului sau pectoralului arhiereilor din Legea Veche in
care se pastrau pietrele sortilor sfinte "Urim " si "Tumim " (les. XXVIII, 4, 15-
30 si XXXIX, 8-10) adica "aratarea si adevarul" pe care le purtau arhiereii
Vechiului Testament la piept, pentru a consulta prin ele vointa lui Dumnezeu.
Acest obicei s-a transmis din Biserica Legii Vechi si in Biserica crestina, prin
Sfintii Apstoli si urmasii acestora in succesiune harica, deoarece sortii sfinti
preinchipuiau in mod simbolic pe Mantuitorul si pe Maica Domnului.
"Adevarul" prefigura chipul Mantuitorului "calea, adevarul si viata" (Ioan XIV, 6)
iar "aratarea" preinchipuia pe Sfanta Fecioara Maria, care a aratat in lume
acest adevar prin nasterea sa cea mai presus de fire.
Dupa altii, originea engolpionului rezida in acele mici "relicvarii", cutiute in
care se pastrau particele din sfinte moaste ori lucruri sfinte (relicve) si erau
purtate la piept de catre staretii de manastiri si mai apoi de catre ierarhi. Un
astfel de relicvar (numit engolpion) a trimis la 811, patriarhul
Constantinopolului Nichifor Marturisitorul Papei Leon III; el avea forma unei
cutiute de aur, cu ornamente pretioase, care continea o bucata din lemnul
Sfintei Cruci.
"Engolpionul inseamna arvuna Bisericii lui Hristos si prin darea engolpionului
se inchipuie legatura arhiereului cu Biserica". Patriarhul, spre a se deosebi
de mitropoliti si de ceilalti episcopi si arhierei, poarta doua engolpioane.
Crucea pectorala pe care o poarta ierarhii pe piept ca o insigna a demnitatii
arhieresti reprezinta ca si engolpionul un semn al marturisirii lui Hristos. Ea
mai semnifica si spiritul de jertfa de care trebuie sa fie insufletit arhiereul, ca
unul ce este indatorat sa apere si sa raspandeasca dreapta credinta cu pretul
mortii martirice. Crucea pectorala mai simbolizeaza "Crucea lui Hristos si
biruinta cu care biruim, ne intarim, ne povatuim, ne pastram, ne invatam si
ne tragem la Hristos, omorand poftele, gonind pe vrajmasul si pazindu-ne de
pretutindeni". Ea ne mai aduce aminte si de cuvintele Sfantului ApostolPavel:
"Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda, decat numai in crucea Domnului nostru
Iisus Hristos" (Gal. VI, 14).
Arhiereul poate purta crucea nu numai la serviciul divin, ci in orice
imprejurare. Cand o asaza pe piept in vederea slujirii, rosteste urmatoarele
cuvinte din Sfanta Evanghelie: "Zis-a Domnul: Cel ce voieste sa vina dupa
Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Marcu VIII,
34), aratand prin aceste cuvinte ca raspunderea pastorala si misiunea sa
sacerdotala cer sacrificiu, renuntare si daruire jertfelnica pentru
slujirea apostolatului evanghelic si triumful binelui moral in lume.
Dupa incetarea persecutiilor, cand cultul crestin se putea desfasura in
deplina libertate, aproape toti crestinii isi impodobeau piepturile lor cu
semnul sfintei cruci, iar incepand cu secolul al V-lea, dreptul de a purta
crucea a fost acordat ca un privilegiu numai persoanelor sacerdotale
distinse, in semn de aleasa pretuire si recompensa pentru stradanii si merite
deosebite, ea este incredintata spre purtare de catre episcop, arhimandritilor
si iconomilor stavrofori, ca o distinctie bisericeasca.

Mitra este acoperamantul capului folosita de arhierei in timpul serviciului

liturgic, avand de obicei forma coroanei sau diademei imparatesti.
Denumirea provine de la termenul grecesc (xitpd, ccq, care inseamna
legatura, invelitoare la cap, turban. in primele veacuri crestine, mitra nu era
decat o simpla banda de metal care impodobea capul, asemenea coroanelor
imparatilor sau a tablitelor de aur pe care le purtau pe frunte arhiereii
Vechiului Testament in timpul serviciilor religioase de la Cortul Marturiei si
de la templu (Ies. XXVIII, 4, 37, 39 si XXXIX, 28) si pe care erau scrise
cuvintele: "sfintenia Domnului", pentru a ilustra marirea si autoritatea data de
Dumnezeu slujitorilor Sfantului Sau jertfelnic.

Potrivit marturiilor istorice si patristice, Sfantul Apostol loan si Sfantul Iacob,

fratele Domnului si primul episcop al Ierusalimului si-ar fi impodobit capul cu
o astfel de cununa, sub forma unei foite de aur pusa pe frunte, in timpul
oficierii serviciului divin.
La inceput, in primele secole, o purta numai papa Romei si patriarhul
Alexandriei.
Cu timpul, mitra s-a departat putin cate putin de forma si simplitatea ei
primitiva si incepand din secolul al Vl-lea, patriarhii Constantinopolului au
impodobit-o cu cusaturi frumoase si cu iconite lucrate cu maiestrie dupa
modelul coroanei imparatilor bizantini.
La inceput a fost purtata numai de patriarhi, apoi, cu timpul, incepand cu
secolul al XVIII-lea, au inceput sa o poarte toti episcopii, iar ca distinctie
onorifica s-a ingaduit sa fie purtata si de unii arhimandriti si chiar protopopi.
Purtata de arhiereu, ea inseamna "puterea spirituala asupra credinciosilor"
si totodata semnul demnitatii imparatesti a Mantuitorului, precum si al
vredniciei primite de arhiereu de la Hristos, ca savarsitor principal al
celor sfinte si al tainelor Lui.
Dupa majoritatea liturgistilor mitra simbolizeaza cununa de spini care a fost
pusa pe capul Mantuitorului in timpul Sfintelor Sale patimi (Matei XXVII, 29) si
mahrama cu care a fost acoperit capul Lui la punerea Sa in mormant, fiindca
"toate instrumentele de injosire, de tortura si de umilinta ale patimilor lui
Hristos au devenit ornamentele cele mai stralucite si mai glorioase si
odoarele cele mai de cinste ale Bisericii lui Hristos".
Mantia este un vesmant lung si larg, fara maneci, ca o pelerina bogata de
culoare purpurie si lunga la spate pe care arhiereii o imbraca numai in cadrul
slujbelor bisericesti la care nu imbraca stiharul si sacosul, cum ar fi de ex.:
la Vecernie si Litie (Priveghere), la sfintirea apei, la Sfantul Maslu, la
slujba Sfintei Cununii si la diferitele procesiuni. La origine, ea a fost un supra-
vesmant de ceremonie pe care imparatii bizantini il imbracau la incoronarea
lor in scaun sau la anumite solemnitati. Cu vremea, ei l-au acordat
patriarhilor, ca semn distinctiv, spre a-i deosebi de ceilalti arhierei. Chiar
Sfantul Simeon al Tesalonicului ne relateaza ca pe vremea lui, la inceputul
secolului al XV-lea, imparatul insusi trimitea celui ales patriarh, mantia si
engolpionul, in semn de aleasa cinstire si pretuire.
Nefiind un vesmant liturgic propriu-zis, Sfantul Simeon al Tesalonicului n-o
socoteste intre cele sapte vesminte ale arhiereului dupa numarul celor
7 Sfinte Taine, pentru care fapt, la imbracarea ei, nu se rosteste nici o formula
liturgica. Totusi, datorita faptului ca a fost adoptata de arhierei la oficierea
serviciilor divine, ea a devenit un vesmant cultual, simbolizand simplitatea
calugareasca si "viata inaripata, spre imitarea ingerilor si a chipului
ingeresc", cum spune un mare talcuitor al cultului. Aceasta analogie si
interpretare i-a facut pe cei mai multi specialisti sa sustina ca mantia
arhiereasca deriva din cea calugareasca, deoarece ierarhii se recruteaza din
randurile monahilor.
Tinand cont de conditiile impuse de can. 2 al Sinodului VII Ecumenic
privitoare la alegerea episcopilor si la insusirea temeinica de catre ei a
invataturii de credinta, Sfantul Simeon al Tesalonicului spune ca "mantia
inchipuie darul lui Dumnezeu purtatorde grija, cuprinzator si acoperitor, pentru
ca cuprinde si acopera trupul", iar "raurile", adica dungile lunguiete in forma
de valuri care brazdeaza de sus pana jos toata suprafata mantiei, inchipuie
raurile de apa vie de care vorbeste Mantuitorul (Ioan VII, 38), adica
"invataturile cele felurite ce izvorasc necontenit din cele doua Legi, cea
veche si cea noua, legi simbolizate de cele patru tablite de materie colorata:
cele de sus inchipuind tablele Legii Vechi, iar cele de jos, unite intre ele
printr-un lantisor de aur, inchipuind cele doua Testamente ale Sfintei
Scripturi, unite intre ele prin Iisus Hristos, din care izvorasc raurile de viata
ale dumnezeiestilor Evanghelii, adica invataturile ce trebuie sa purceada din
mintea si gura arhiereului. Deci, mantia insemneaza puterea si plenitudinea
demnitatii arhieresti.
Carja, toiagul sau paterita este un fel de baston lung pana la 2 metri, avand
in partea de sus doi serpi cu gurile deschise si cu privirea unul spre celalalt,
peste care se suprapune un glob, surmontat de o mica cruce. Pe manerul
toiagului se infasoara o mahrama cusuta cu fir, pentru podoaba si pentru ca
sa fie mai lesne de purtat.

Ierarhii poarta carja ori de cate ori slujesc, iar la inmanarea ei, diaconul
rosteste cuvintele: "Toiagul puterii Tale ti-l va trimite Domnul din Sion" (Ps.
CIX, 2), aratand ca arhiereului ii este incredintata puterea de a pastori
Biserica. Deci, carja este simbolul autoritatii pastorale care i se da arhiereului
in semn ca este dator sa pastoreasca turma cea cuvantatoare, dupa modelul
lui Moise si Aaron care purtau toiege, semne vazute ale demnitatii si puterii
lor de a conduce poporul evreu (les. VII, 20; VIII, 16-17). Ea mai
simbolizeaza si toiagul lui Aaron care a odraslit in chip minunat (Numerii
XVII, 8; Evr. X, 4), iar cei doi serpi de la capatul de sus al carjei inchipuie
intelepciunea pastorului de suflete (Matei X, 16) reflectata in "puterea de a
povatui si pedepsi pe cei neplecati si a aduna la sine pe cei departati".
Globuletul cu cruce dintre capetele serpilor simbolizeaza globul
pamantesc si ne arata ca arhiereul pastoreste turma in numele si cu puterea
lui Hristos, Care a sfaramat pe Cruce capetele nevazutilor balauri. De aceea,
carja, in intregimea ei, "simbolizeaza si Crucea lui Hristos si biruinta cu care
biruim, ne intarim, ne povatuim, ne pastram, ne invatam si ne tragem la
Hristos, omorand poftele, gonind pe vrajmasul si pazindu-ne de
pretutindeni", iar dupa alte marturii, ea aminteste si trestia in care a fost pus
buretele de la Patimi (Matei XXVII, 48) si condeiul de trestie cu care Domnul
a scris mantuirea neamului omenesc.
Dichero-tricherele sunt doua sfesnice, unul cu doua brate si altul cu trei
brate, in care se asaza lumanari si cu care arhiereul binecuvinteaza pe
credinciosi in timpul serviciului divin. Ele inchipuie lumina
invataturii evanghelice. Cele doua lumanari ale dicherului simbolizeaza cele
doua firi ale Mantuitorului, iar cele trei ale tricherului simbolizeaza cele
trei Persoane ale Sfintei Treimi. Aceste faclii mai semnifica si stralucirea harului
Sfantului Duh care se transmite preotilor si tuturor credinciosilor prin
intermediul arhiereului, precum si "luminata viata ingereasca,
dumnezeiasca, curata si luminata a barbatilor sfinti", care au indeplinit
porunca Mantuitorului: "Asa sa lumineze luminavoastra inaintea oamenilor, ca
vazand faptele voastre cele bune, sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din
ceruri" (Matei V, 16).
Luminile acestor sfesnice sunt un indiciu sugestiv al rolului pastoral,
sacerdotal si didactic al arhiereului. Ca unul ce il reprezinta in chip tainic pe
Mantuitorul, infaptuind in numele Sau lucrarea Sa simtitoare si mantuitoare,
arhiereul trebuie sa urmeze intru totul modelul ideal si divin de viata al
Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a fi cu adevarat "lumina lumii" si "sarea
pamantului" (Matei V, 13-14).
Acest lucru il simbolizeaza si chipul vulturului brodat pe potnoja rotunda din
mijlocul naosului unde sta asezat arhiereul la anumite momente, in timpul
sfintelor slujbe. El inseamna inaltimea si sublimitatea demnitatii arhieresti;
precum vulturul se inalta in zbor mai sus decat toate zburatoarele, tot asa si
viata sa pilduitoare trebuie sa se ridice deasupra pastoritilor sai, la inaltimea
de la care trebuie sa vada ca vulturul, tot ceea ce se petrece jos, in cuprinsul
eparhiei sale, spre a cultiva si promova binele moral, adevarul, dreptatea si
sfintenia.

Din cele expuse pana aici, reiese cat se poate de evidenta concluzia ca
vesmintele liturgice, in cultul divin public ortodox, au valoare nu numai prin
necesitatea si utilitatea lor practica si sacerdotala, ci mai ales prin
simbolismul pe care il infatiseaza, fiindca toate actele si obiectele de cult nu
sunt altceva decat mijloace intuitive si sensibile de comunicare a adevarurilor
dumnezeiesti din ordinea supranaturala. Ele sunt oglinda care ne descopera
realitatea spirituala invizibila a Bisericii lui Hristos.

In sens propriu, simbolul ritual este reprezentarea sensibila a adevarurilor si

sentimentelor religioase in forme concrete determinate de Biserica, cum ar
fi: actele liturgice, materia cultica, obiectele de cult si cuvantul sau graiul ca
forma de expresie a adevarurilor revelate. Toate acestea imbinate la un loc
alcatuiesc, structura ritualului cultic sau a ceremoniilor religioase prin care
se exprima si se reprezinta intregul continut al religiei crestine. Mai mult
decat atat, simbolul liturgic este mijlocul cel mai potrivit de manifestare
exterioara a dimensiunilor spirituale, a trairilor si simtirilor launtrice, care nu-
si pot gasi o forma revelatoare de exprimare si receptare mai adecvata decat
prin intermediul actelor si formelor de cult.
Pe aceasta filiera, insasi tinuta si atitudinea liturgica este fundamental
simbolica. in mod cert, cel dintai simbol in cadrul serviciului divin este
slujitorul insusi in toata complexitatea sa psiho-fizica, cu mimica, gesturile,
expresia fetei, ondulatiile vocii si nu in ultimul rand cu vestimentatia sa
liturgica, sobra, decenta si ingrijita. Invesmantat in toate odajdiile sfinte si in
toate ornatele treptei respective, slujitorul bisericesc devine un simbol. Daca
este episcop il reprezinta pe Mantuitorul Hristos, daca este preot il reprezinta
pe unul din cei 12 Apostoli, iar daca este diacon inchipuie pe unul din cei 7
diaconi.

Prin sensibilitatea si caldura inimii, prin patosul cuvantului, prin executia

artistica a miscarilor si actelor de cult si, mai ales, prin evlavia si emotia
mistica pe care o traieste in clipele rugaciunii, slujitorul arata ca se transpune
si se identifica cu slujirea sa, iar sfintele vesminte dezvaluie deopotriva
semnificatia si idealul acestei slujiri si in felul acesta, simbolul ni se reveleaza
in toata stralucirea si naturaletea sa ca o "intrupare a supranaturalului in
forma sensibila", pentru a zugravi imaginea reala si sensibila a Bisericii
ceresti in toata maretia, plinatatea si unicitatea ei.

5. Impartirea slujbelor bisericesti

Slujbele bisericesti se pot imparti in mai multe categorii sau grupe, atat
dupa structura sau extensiunea lor, cat si dupa scopul sau destinatia, locul
si timpul in care se savarsesc.

Astfel, dupa extensiunea (marimea sau lungimea) lor, gasim trei feluri de
servicii divine, deosebite intre ele chiar prin numirile pe care le poarta in
cartile de slujba.

a) Cele mai reduse ca marime sunt alcatuite din

simple rugaciuni sau molitfe (ευχαι, orations, molitfa)[1], citite de preot
pentru diferite scopuri sau nevoi din viata credinciosilor. Asa avem de
ex., Rugaciune la insemnarea pruncului (Ευχη εις το καταςφραγισαι
παιδιον), Rugaciune la a opta zi dupa cununie, Rugaciune (de citit) la
temelia casei, Molitfa Sfantului Mucenic Trifon, la gradini, la vii si la holde,
Moliftele (blestemele) Sfantului Vasile, care se citesc in biserici la 1
ianuarie s.a. (a se vedea Molitfelnicul). Unele din acestea sunt de fapt
menite sa fie citite in cadrul altor servicii religioase mai mari, ca de ex.:
Rugaciunile la binecuvantarea salciei din Duminica Floriilor si Rugaciunea
pentru binecuvantarea diferitelor prinoase aduse la biserica, care se citesc
dupa Rugaciunea amvonului din randuiala Liturghiei, Rugaciunea pentru
binecuvantarea artosului (anafurei) din ziua de Pasti (in Molitfelnicul ed.
1937 si 1950) s.a.; cele care se citesc singure sunt incadrate de obicei intre
o formula de binecuvantare simpla (ca la ierurgii), urmata de rugaciunile
introductive, si o formula de incheiere (apolis sau otpust).

b) Ceva mai mari sunt asa-numitele randuieli (la sing. = ταξις διαταξις, ordo
cin); acestea pe langa rugaciunea in care se exprima scopul si care
alcatuieste partea principal a randuielilor respective, contin si imne
(tropare, conduce etc.), lecture si acte liturgice (rituri sau ceremonii
diverse). Asa avem, de ex.: Randuiala binecuvantarii
colivei (in Liturghier si Molitfelnic), care se citeste ori la Liturghie, dupa
Rugaciunea amvonului (ca o simpla rugaciune), ori seara, la sfarsitul
Vecerniei, inainte de otpust, Randuiala impartaasirii (in Liturghier si
in Ceaslov), Randuiala parastasului pentru morti, Randuiala in ziua intai
(dupa nastere) la femeia lauza, Randuielile pentru binecuvantarea si
sfintirea diferitelor obiecte bisericesti (cruce, troita clopot, icoane, steaguri ,
s.a.), Randuielile pentru consacrarea celor ce intra in calugarie (Randuiala
la facerea rasoforului, la schima mica, la schima mare) s.a..
c) Cele mai intinse ca dimensiune sunt slujbele divine propriu-zise (la sing.
= ακολουφια[2], latinescul officium, slavo-rus posleadovania), care, pe
langa partile componente ale randuielilor (rugaciuni, cantari, acte rituale
etc.), au in plus Apostol si Evanghelie, in aceasta categorie intra, de
ex.: slujba botezului, slujba Sfintei Liturghii, slujba sfintirii apei (mici si
mari), slujba inmormantarii, slujba sfintirii bisericii s.a..[3]

Din punct de vedere al timpului si al locului in care se savarsesc, precum si

al destinatiei sau scopul lor special in cadrul cultului public, slujbele
bisericesti se pot imparti, de asemenea, in mai multe grupe sau categorii.

a) Astfel, unele dintre ele, ca Vecernia, Utrenia si Liturghia, au un caracter

periodic, savarsirea lor fiind legata de termene stabilite in timp (perioade si
zile anumite din cursul anului bisericesc, ceasuri sau momente anumite in
cursul zilei), repetandu-se in fiecare zi (la manastiri si la catedralele
episcopale(, sau macar in fiecare sarbatoare (la bisericile de enorie) si
succedandu-se intr-o ordine fixa, aceeasi de fiecare data (Vecernia –
Pavecernita – Miezonoptica si Utrenia – Ceasurile I-VI – Liturghia – Ceasul
IX). Toate laolalta alcatuiesc serviciul divin public al Bisericii pentru fiecare
zi liturgica, adica randuiala de slujba prin care Biserica aduce lui
Dumnezeu si sfintilor cuvenitul prinos zilnic de rugaciune, de multumire, de
lauda si cinstire, din partea si in numele tuturor credinciosilor. Ele sunt
cunoscute sub numirea indatinata de “Cele sapte Laude” sau “Laudele
bisericesti” (vezi despre ele mai pe larg in cap. urmator). Randuiala lor o
aflam in Ceaslov (pentru cantaretii de strana) si in Liturghier (pentru diaconi
si preoti).

Atat prin destinatia lor, cat si prin locul unde se savarsesc, slujbele din
aceasta categoorie au, un caracter prin excelenta colectiv si
totodata eclesiologic, adica ele se savarsesc numai in biserica, in ambele
intelesuri ale acestui cuvant: acela de locas de cult si acela de colectivitate
sau obste a credinciosilor, deoarece ele se oficiaza in prezenta sau in
numele si spre folosul tuturor credinciosilor care alcatuiesc Biserica, in
totalitatea ei (Biserica universala), sau in partile ei componente (eparhii,
parohii, filiale etc.).

In ceea ce priveste scopul pentru care se savarsesc, Laudele

bisericesti satisfac mai ales functia sau latura latreutico-euharistica a
cultului ortodox; in ele predomina nota doxologica, adica lauda si slavirea
lui Dumnezeu si venerarea sfintilor, adusa necontenit de catre Biserica, de
unde si denumirea colectiva de “Laude bisericesti”.

Randuiala acestor slujbe este alcatuita din doua parti:

Una invariabila (neschimbatoare), formata din rugaciuni, rituri si imne, care

se repeta in fiecare zi (ca de ex. Ps. 103, “Doamne strigat-am…”, imnul
“Lumina lina…”. rugaciunile “invredniceste-ne Doamne…” si “Acum
slobozeste…”, in randuiala Vecerniei); aceasta parte constituie cadrul,
tiparul sau tipicul fix al randuielii acestor slujbe, pe care il gasim
in Ceaslov(pentru cantareti) sau in Liturghier (pentru sfintitii slujitori).

Alta variabila sau schimbatoare, alcatuita din rugaciuni si mai ales cantari
care se schimba dupa zile (sarbatori), dupa saptamani, sau dupa diferitele
perioade mari ale anului bisericesc, cum sunt, de ex.: stihirile de la
“Doamne, strigat-am…” si de la stihoavna din randuiala Vecerniei, sau cele
de la “Laude”, din slujba Utreniei si de la “Fericiri”, din randuiala Liturghiei
s.a.. Pe acestea le gasim in cartile de slujba care cuprind imnele
schimbatoare (variabile) din randuiala slujbelor: Octoih, Triod,
Penticostar si Mineie.

b) Pe langa cele sapte Laude, mai exista in cultul ortodox si alte slujbe,
randuieli si rugaciuni cu caracter periodic, de o importanta secundara,
alcatuite tot spre slavirea lui Dumnezeu si spre cinstirea sfintilor, dar care
nu fac parte din programul clasic (oficial) de rugaciune zilnica a Bisericii.
Acestea sunt: Randuiala rugaciunii de dimineata (dupa scularea din
somn), Rugaciunea la masa, Ridicarea Panaghiei (specifica vietii
manastiresti), Rugaciunea de seara (dinainte de culcare), Paraclisele,
Canoanele de rugaciune si Acatistele alcatuite in cinstea diferitilor sfinti.
Ele sunt la origine expresii si manifestari mai noi ale pietatii persinale a
unor clerici, mai ales monahi, sai chiar a unor simpli credinciosi. Menite la
inceput sa satisfaca nevoile religioase ale monahilor din manastiri si ale
credinciosilor cu pietate mai profunda, fiind practicate, deci, ca forme ale
cultului particular, ele au intrat apoi in circulatia generala si in
cuprinsul Ceaslovului. Cu exceptia Acatistelor – care au patruns si in
practica bisericilor de enorie, mai ales la orase, devenind, deci, forme ale
cultului public – celelalte au ramas pana acum in practica exclusiva a
manastirilor, ca forme de expresie ale cultului particular al calugarilor, care
le citesc in chilii (Rugaciunile de seara si cele de dimineata), la trapeza
(Rugaciunea la masa), sau chiar in biserica (Paraclisele si Panaghia), ele
fiind menite sa incadreze in rugaciune toate momentele de capetenie ale
fiecarei zile din viata lor, ori ale unor zile mai importante din cursul anului
bisericesc.

c) O alta categorie de numeroase slujbe bisericesti sunt destinate pentru

binecuvantarea si sfintirea diferitelor lucruri, persoane, momente si situatii
(imprejurari) din viata religioasa a credinciosilor. Acestea sunt sfintele
taine si ierurgiile, care alcatuiesc cuprinsul Molitfelnicului ortodox. Din
punctul de vedere al timpului de savarsire, ele au caracter ocazional sau
intamplator, adica nu sunt legate de termene sau date fixe si nici nu se
repeta zilnic (sau in fiecare sarbatoare), ca cele sapte Laude, ci se oficiaza
atunci cand cer credinciosii sau cand se ivesc cazuri speciale pentru care
au fost alcatuite astfel de slujbe.

Prin destinatia lor, ele au o sfera de aplicare mai restransa decat aceea a
Laudelor bisericesti, fiind menite sa satisfaca nu nevoile religioase ale
Bisericii sau ale unei parohii in intregimea ei, ci ale membrilor ei izolati sau
ale unor grupuri restranse de credinciosi (ca familia sau diverse
comunitati)[4]. Cat priveste scopul lor, ele corespund mai ales laturii
harismatice sau sfintitoare a cultului divin, deoarece mai ales prin ele
Biserica cere si obtine de la Dumnezeu harul, ajutorul si darurile Sale,
necesare credinciosilor ei, in diferitele nevoi sau imprejurari ale vietii
omenesti.

Privite deci mai ales din punctul de vedere al scopului pentru care au fost
alcatuite, slujbele bisericesti se pot imparti in doua mari categorii, dupa cele
doua scopuri (functii) fundamentale ale cultului, la care ele corespund:

a) Cele de la puntele a si b (Laudele bisericesti si slujbele speciale din

Ceaslov) sunt alcatuite spre cinstirea lui Dumnezeu si a sfintilor, fiind deci
mijloace de expresie ale cultului de adoratie si de venerare adus de
Biserica persoanelor si lucrurilor sfinte.

b) Cele de la punctul c (Sfintele taine si ierurgiile) sunt forme de expresie,

prin excelenta, ale functiei harismatice sau sfintitoare a cultului, adica
mijloacele de impartasire a harului divin.
O pozitie intermediara intre aceste doua categorii o ocupa Sfanta Liturghie,
care tine si de una si de cealalta; in randuiala ei se imbina slujba celei mai
sfinte taine de care pot beneficia credinciosii (Sfanta Euharistie), cu slujba
celei mai inalte laude si cinstiri pe care Biserica o poate aduce lui
Dumnezeu prin jertfa liturgica (a se vedea capitolul despre Sfanta Liturghie
ca act de cult).

***

Dupa aceasta introducere generala in slujbele bisericesti, ne vom ocupa in

continuare de fiecare slujba in parte, incepand cu grupa Laudelor
bisericesti zilnice, continuand cu Sfanta Liturghie, asupra caruia vom starui
mai mult, data fiind importanta ei, si terminand cu sfintele
taine si ierurgiile sau slujbele de binecuvantare si de sfintire a
credinciosilor si a lucrurilor. La fiecare din ele vom expune, in primul rand,
randuiala sau modul savarsirii de azi, apoi – in masura in care este posibil
si necesar – istoria sau evolutia si dezvoltarea in timp a randuielii lor,
precum si explicarea sau lamurirea acestei randuieli, dand informatile
istorice, exegetice, doctrinare, simbolice etc., necesare pentru a patrunde
si a intelege scopul, spiritul si diferitele semnificatii (istorice, simbolice,
doctrinare etc.) legate de riturile sau ceremoniile lor.

[1] Credinciosii ortodocsi romani intrebuinteaza de preferinta termenul de molitva

(molifta)pentru rugaciunile bisericesti citite de preot din cartile de slujba, iar pe cel
de rugaciune (ruga) pentru cele pe care si le fac credinciosii singuri (comp. Pr.
Nic. M. Popescu, Dirtosind Molitfelnicul, Buc., 1937 – extras din “B.O.R.”, pp. 11
si 13).

[2] In unele editii vechi ale Molitfelnicului romanesc ακολουθια s-a tradus
ca urmare: “Urmarea chipului celui mic” s.a. (vezi, de ex. Evhologhiu, Buc. 1854
si 1858). In terminologia liturgica, διαταξις inseamna si randuiala unei slujbe
redata pe scurt (tipicul ei), spre deosebire de ακολουθια, care indica randuiala
completa a unui serviciu divin, cuprinzand adica nu numai regulile de tipic, ci si
formularul sau textul rugaciunilor, al imnelor si al lecturilor ei (vezi Pr.
Vintilescu, Sensul cuvintelor διαταξις si ακολουθια in terminologia liturgica, in
vol. “Prinos la sarbatoarea a optzeci de ani de varsta ai Patriarhului Nicodim al
Romaniei”, Buc., 1946, pp. 299-310).
[3] Atat in editiile grecesti, cat si in cele romanesti
ale Molitfelnicului si Liturghierului se intrebuinteaza uneori termenul
de randuiala, unde ar trebui slujba si invers. Pentru editiile vechi
ale Molitfelnicului, vezi de ex.: Molitfelnic, 1937: “Slujba (ακολουθια) plecarii
genunchilor in ziua de Rusalii” (in loc de “Randuiala…”; Randuiala de
rugaciune la vreme de seceta sau neplouare” in loc de “slujba…”, cum este
in Evologhiul grecesc (‘ Ακολουθια εις ανομβριαν)

Care sunt cele mai însemnate părţi ale cultului divin public?
Cele mai însemnate părţi ale cultului divin public sunt: Sfânta Liturghie, cele
şapte Laude, sfântele slujbe ale Sfintelor Taine şi Sfintele Ierurgii.
Ce este Sfânta Liturghie?
Sfânta Liturghie este cea mai de seama sfânta slujbă obstească a Bisericii care
se roagă. Ea este miezul cultului divin, public şi comun, precum şi culmea
cea mai înaltă a trăirii duhovniceşti. Mântuitoarea jertfă de pe Golgota este
izvorul tuturor darurilor, iar Sfânta Liturghie este aducerea necontenită a
acestei jertfe şi însăşi lucrarea lui Hristos în Biserică. Ea este dumnezeiasca
şi prea sfânta Taină a Tainelor lui Iisus Hristos şi se săvârşeşte numai de
arhiereu şi de preot şi nu se numără în numărul celor şapte Laude[1].
Ce sunt cele şapte Laude şi care este numirea fiecăreia?
Cele şapte Laude sunt slujbe sfânte bisericeşti, care se săvârşesc în toate
zilele fără deosebire. Se numesc şapte Laude, fiindcă prin ele lăudăm şi
preamărim pe Dumnezeu cel în trei ipostase, la anumite timpuri din zi.
Numele lor sunt: 1. Miezonoptica; 2. Utrenia cu Ceasul întâi; 3. Ceasul al
treilea; 4. Ceasul al şaselea; 5. Ceasul al nouălea; 6. Vecernia şi 7. Pavecerniţa.
Unde îşi au obârşia cele şapte Laude?
Cele şapte Laude îşi au obârşia în Vechiul Testament (I Cron. 16, 28-29; Ps.
118, 62 şi 164). în adevăr, din Faptele Apostolilor cunoaştem că ceasurile din
zi rânduite pentru rugăciunea obştească în templul din Ierusalim ori în
sinagogi, la evrei, erau următoarele: Ceasul al treilea (ora nouă de azi);
Ceasul al şaselea (ora douăsprezece de azi) şi Ceasul al nouălea (ora 3 p.m.
de azi). La ceasul al treilea S-a pogorât Sfântul Duh peste Apostolii adunaţi
în foişor (Fapte 2, 15), la ceasul al şaselea Sfâtul Apostol Petru, urcat să se
roage pe acoperişul casei din Iope, a avut vedenia care a deschis intrarea
păgânilor în creştinism (Fapte 10, 9 ş.u); la ceasul al noualea, sfinţii Apostoli
Petru şi Ioan s-au suit la templu ca să se roage (Fapte 3, 1) şi acolo au vindecat
un şchiop şi au predicat Evanghelia mulţimilor (Fapte 3, 219). în Noul
Testament se mai face amintire şi de Rugăciunea de noapte: Domnul Hristos
petrecea nopţi întregi în rugăciune, (Luca 6, 12), iar Sfinţii Apostoli Pavel şi
Sila lăudau pe Dumnezeu la miezul nopţii în temniţa (Fapte 16, 25). Cât
despre rugăciunea de seară, Vecernia, şi cea de dimineaţă, Utrenia, sunt mai
vechi decât ceasurile, ele fiind legate de jertfele ce se aduceau dimineaţa şi
seara la templu (I Cron. 23, 30; Ies. 29, 39). Sfântul Ambrozie al
Mediolanului aminteşte de Vecernie, ora tămâierii; iar Sfântul Vasile cel
Mare aminteşte de Euharistie (mulţumită).
Aceste timpuri de rugăciune au fost păzite şi de cei dintâi creştini şi au avut
mare înrâurire la alcătuirea rugăciunii obşteşti a celor şapte Laude, pe care
le găsim gata încheiate pe la anii 358-362 în vremea Sfântului Vasile cel
Mare. în cea de-a treizeci şi şaptea din Marile Reguli, întocmite de acest sfânt,
aflăm o laudă aşezată între Vecernie şi Miezonoptică, care nu e alta decât
Pavecerniţa (Dupăcinarea). Ceasul întâi apare însă abia prin anul 382, în
vremea Sfântului Ioan Casian[2], pe care el îl numeste alta Utrenie. De altfel,
Ceasul acesta este legat de Utrenie, formînd împreuna o singura Lauda. In
acest chip se împlinesc cuvintele Proorocului David: „De şapte ori în zi Te-
am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale" (Ps. 118). Mai târziu s-au adăugat
slujba Mijloceasurilor între orele celor şapte Laude şi Obedniţa (Tipica),
înainte de ceasul al nouălea.
De unde s-a luat numărul de şapte Laude?
Numărul de şapte Laude, potrivindu-se stihului 164 din psalmul 118: „De
şapte ori în zi Te-am lăudat", a avut înrâurire covârşitoare la închegarea
slujbei celor şapte Laude.
Sfântul Ioan Casian aprobă pe cei «ce iau parte la aceste adunări de şapte ori
pe zi, spre a cânta lauda Domnului»[3], cu toate că lui i se pare ca începutul
celor şapte Laude ar fi aşezat de puţin timp. Fireşte, el e de partea acelora,
fiindcă numărul şapte avea în urma lui o lungă predanie. La evrei era socotit
drept număr desăvârşit: «S-ar aduce o mulţime de locuri, zice Fericitul
Augustin, în care Dumnezeiasca Scriptură socoteşte numărul şapte drept
număr care îmbrăţişează toate cunoaşterile»[4]. Mai târziu, Sfâtul Simion al
Tesalonicului (f 1429) va spune despre cele şapte Laude: «Iar vremile şi
rugăciunile şapte sunt cu numărul, după numărul darurilor Duhului
Sfânt»[5].
Cum se săvârşeşte azi slujba celor şapte Laude?
La această întrebare, Sfântul Simion al Tesalonicului dă următoarea
lămurire: «Sfinţii Părinţi bine au socotit de au aşezat să se zică slujbele
Bisericii dimpreună una după alta şi la o anumită vreme rânduită. Drept
aceea, în trei vremi nepărăsite au orânduit să se facă toate slujbele» celor
şapte Laude[6]: întâi au rânduit vremea cea de după miezul nopţii, până
dinspre ziuă; într-această vreme se fac trei slujbe: Miezonoptică, Utrenia şi
Ceasul întâi (Ceasul întâi e rânduială deosebită, nu se numără între cele şapte
Laude, dar se slujeşte odată cu Utrenia). După a treia oră din zi se cântă
slujba Ceasului al treilea, a Ceasului al şaselea şi Obedniţa (Obedniţa iar nu
se numără printre cele şapte Laude, dar se citeşte odată cu Ceasul al şaselea
şi, uneori, cu Ceasul al nouălea). Iar la sfârşitul zilei se zice Ceasul al nouălea,
Vecernia şi Pavecerniţa[7]Slujba celor şapte Laude se săvârşeşte azi în
mânăstiri întocmai cum spune Sfântul Simion al Tesalonicului, adică: 1. La
miezul nopţii se slujesc Miezonoptica şi Utrenia cu Ceasul întâi; 2.
Dimineaţa: Ceasul al treilea şi al şaselea şi Obednita şi 3. seara: Ceasul al
nouălea, Vecernia şi Pavecerniţa. în felul acesta slujba Laudelor se aseamană
celor nouă cete îngereşti, care de trei ori câte trei, cu neîncetate glasuri,
preamăresc pe Dumnezeu cel în Treime[8].
Care este înţelesul şi cuprinsul celor şapte Laude?
Iată care este înţelesul şi cuprinsul celor şapte Laude:

1. Miezonoptica este cea mai veche dintre cele şapte Laude. Aşezarea ei este
sigur întemeiată pe porunca Mântuitorului: „Vegheaţi dar, că nu ştiţi când
va veni stăpânul casei: sau seara sau la miezul nopţii, sau la cântatul
cocoşilor, sau dimineaţa" (Marcu 13, 35). Sau, poate, este întemeiată încă
mai mult pe pilda celor zece fecioare, ieşite întru întâmpinarea mirelui. La
miezul nopţii strigă un glas: Iată mirele... „drept aceea privegheaţi, că nu
ştiţi ziua, nici ceasul" (Matei 25, 6-13). Troparele: «Iată Mirele vine la
miezul nopţii...» şi «La ziua cea înfricoşată gândind...», ce se cântă la
Miezonoptică, întăresc părerea cea din urmă, care este şi a Sfântului
Simion al Tesalonicului[9].
2. Utrenia slujindu-se dimineaţa, este slujba prin care aducem mulţumire
Celui ce a adus lumina dreptei credinţe şi a împrăştiat întunericul
înşelaciunii[10].
3. Ceasul al treilea. în ceasul al treilea S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii
Apostoli.
4. Ceasul al şaselea este ora înjumătăţirii zilei şi ne aduce aminte că la
această oră a fost răstignit Mântuitorul Hristos.
5. Ceasul al nouălea este ora rugăciunii de mulţumire «Celui ce a murit cu
trupul pentru noi în ceasul al nouălea şi, în mâinile Părintelui Său punând
sufletul Său, sufletele noastre le-a pus şi cu moartea Sa pe noi ne-a înviat».
6. Vecernia este slujba de seară. Seara Arhanghelul Gavriil descoperă lui
Daniil tainele lui Dumnezeu (Dan. 9, 21); la jertfa de seară David
 îndreptează ca tămâia rugăciunea lui către Dumnezeu (Ps. 140, 2); seara
se arată îngerul şi vesteşte proorocului Zaharia naşterea Sfântului Ioan
Botezatorul (Luca 1, 13) şi, în sfârşit, seara a aşezat Domnul nostru Iisus
Hristos Sfânta Taină a împărtăşaniei.
7. Pavecerniţa (Dupăcinarea). După înţelesul său, înseamnă rugăciunea cea
„de după cină". Pavecerniţa făcându-se la începutul nopţii înseamnă
rugăciunea de mulţumită pentru odihna de osteneli şi de aducerea aminte
de moarte[11].

Când se pregăteşte cineva să se împărtăşească cu Sfânta împărtăşanie, se

cuvine să citească seara, în ajun, Pavecerniţa mică, ori, mai bine, să adauge
pe lângă Canonul Precistei şi Canonul Sfintei Impărtăşanii.
Miezonoptica, Ceasurile şi Pavecerniţa pot fi citite acasă de orice creştin
evlavios.

6. Instituirea Sf Liturghii

La originea cultului crestin public sta Sfanta Liturghie intemeiata de catre

Mantuitorul Iisus Hristos la Cina cea de taina, cand "a luat painea si
multumind a frant si a dat ucenicilor si a zis : Luati, mancati, acesta este
Trupul Meu. Si luand paharul si multumind le-a dat zicand: Beti dintru acesta
toti, acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi si pentru
multi se varsa spre iertarea pacatelor" (Matei 26, 26-28). La Cina cea de
taina Mantuitorul instituie deci o jertfa noua, prefacand painea si vinul in
Trupul si Sangele Sau si o Sfanta Taina spre iertarea pacatelor si dobandirea
mantuirii.

Intemeind, sub forma painii si vinului, in Trupul si Sangele Sau, forma cultului
public, Domnul a poruncit Sfintilor Apostoli "sa faca aceasta intru pomenirea
Sa" (Luca 22, 19, I Corinteni 11, 24-25). Caci, spune Apostolul, "ori de cate
ori veti manca painea aceasta si veti bea paharul acesta vestiti moartea
Domnului pana va veni El" (I Corinteni 11, 26). Astfel Sfintii Apostoli,
impreuna cu toti cei care in fiecare zi se adunau spre "frangerea painii", se
impartaseau cu "Trupul si Sangele Domnului" (Fapte 2, 46). Si cum
"frangerea painii", ca prefacere in Trupul si Sangele Domnului, se facea prin
rugaciunea de multumire si de invocare a Sfantului Duh, "Cina Domnului" (I
Corinteni 10, 16), ea se mai numea si "Euharistie" (adica "Multumire"), iar
cadrul general in care se savarsea poarta numele de slujire, oficiere, sau
Liturghie.

Aceasta slujba sfanta in care isi are originea cultul divin public crestin s-a
transmis apoi din generatie in generatie, pastrandu-se neintinat miezul
adevarului de credinta care exprima esenta ei, infrumusetata fiind slujba cu
rugaciuni si imne dintre cele mai inaltatoare, incat in forma in care o avem
azi reprezinta cel mai inalt mod de inaltare duhovniceasca a credinciosilor
care participa la cultul divin public.

Daca primul savarsitor al Liturghiei a fost Mantuitorul, El a lasat puterea

sfintitoare Apostolilor, "ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4,
1), iar acestia episcopilor si preotilor! Incat, daca ne intrebam, cine sunt
savarsitorii Sfintei Liturghii, raspunsul este ca acestia sunt episcopii si preotii.
Cei pedepsiti prin caterisire nu pot savarsi cele sfinte.

Trupul si Sangele Domnului se da spre iertarea pacatelor tuturor acelora

care alcatuiesc Biserica, Trupul lui Hristos. Si prin ce altceva poate fi
dovedita mai mult apartenenta la Trupul lui Hristos, decat prin insasi
impartasirea din aceeasi paine si vin prefacute in Trupul si Sangele
Domnului! Sfintii Parinti arata ca nu zadarnic Mantuitorul a binevoit ca painea
si vinul sa fie prefacute in Trupul si Sangele Sau. Asa cum painea si vinul
aduc in aceeasi unitate multimea boabelor, tot astfel, cei ce se impartasesc
din acelasi Trup si Sange al Domnului alcatuiesc Biserica cea una, care este
Trupul Tainic al Domnului. Si pentru a arata ca fara credinciosi nu poate fi
savarsita Euharistia, este suficient sa ne gandim la faptul ca ei sunt aceia
care aduc painea si vinul ca daruri pentru Sfanta Jertfa care va urma. Aici se
cuvine sa facem o precizare, si anume ca preotul, ca slujitor, nu este decat
un organ sau un instrument prin care Hristos savarseste aceasta Jertfa. El
este Acela care aduce Jertfa si Care Se aduce ca Jertfa. Aceasta ca om iar
ca Dumnezeu, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Hristos este in acelasi
timp si primitorul acestei Jertfe. Asa glasuieste de altfel si rugaciunea rostita
in taina de preot in timpul cantarii imnului Heruvic : "...caci Tu esti Cel ce
aduci (jertfa) si Cel ce Te aduci (ca jertfa) Cel ce primesti (jertfa) ! Cel ce Te
imparti, Hristoase Dumnezeul nostru".

Privind locul savarsirii Sfintei Liturghii acesta este, desigur, sfantul locas de
inchinaciune, Biserica. Ea mai poate fi savarsita cu binecuvantarea
episcopului si afara sau in vreo casa. Lucrul principal este ca la savarsirea
Sfintei Liturghii sa existe Sfantul Antimis. Fara el nu poate fi savarsita.

Sfanta Liturghie - timpul savarsirii

Sfanta Liturghie se savarseste in zilele de duminica si sarbatori. Urmand

exemplul primilor crestini, la manastiri, sau la catedralele episcopale, se
savarseste zilnic Sfanta Liturghie. Ca timp al zilei liturgice, ea se savarseste
inainte de masa. Se recomanda sa fie la ora 9 dimineata, cand a avut loc
Pogorarea Sfantului Duh si cand Domnul a fost rastignit (Marcu 15, 25). Data
fiind durata in care se desfasoara, s-a incetatenit ca sa inceapa la ora 10 si
sa se termine la ora 12. Avem insa in timpul anului si zile numite "aliturgice",
cand nu poate fi savarsita Sfanta Liturghie. Acestea sunt zilele cu ajunare
totala pana seara : Vinerea Patimilor, luni si marti din prima saptamana din
Postul Pastelui ; miercurea si vinerea din saptamana premergatoare Postului
Pastelui ; iar daca Craciunul si Boboteaza cad duminica sau lunea, atunci
vinerea care le precede este aliturgica.

In Biserica Ortodoxa se oficiaza trei Liturghii. Cea mai frecvent oficiata si mai
bine cunoscuta de credinciosi este cea a Sfantului Ioan Gura de Aur. Apoi
avem liturghia Sfantului Vasile cel Mare, cu mici deosebiri lata de cea
amintita. Liturghia Sfantului Vasile se savarseste de 10 ori pe an : primele
cinci duminici din Postul Mare; Joia si Sambata Patimilor, ajunul Craciunului
si ajunul Bobotezei precum si la 1 ianuarie, ziua Sfantului Vasile cel Mare. In
sfarsit, Liturghia numita a "Darurilor inainte sfintite" se savarseste numai in
perioada Postului Pastilor, la manastiri zilnic, iar la bisericile parohiale numai
miercurea si vinerea. Dar in chiar perioada Postului Mare nu se savarseste
duminica la Buna Vestire, sau atunci cand se savarseste Liturghia Sfantului
Vasile cel Mare. Liturghia "Darurilor inainte sfintite" este deosebita de
celelalte doua. Dupa cum arata numele, cinstitele Daruri nu se sfintesc in
cadrul ei, ci sunt sfintite inainte, la Liturghia precedenta a Sfantului Ioan sau
a Sfantului Vasile. Savarsirea acestei sfinte Liturghii numai in Postul Pastilor
ii explica si obarsia. Astfel, Biserica, inca din secolul IV, a stabilit ca perioada
Postului Pastelui sa fie traita de evlavia credinciosilor ca o perioada de
pocainta, de post, de smerenie si de intristare, cu gandul si simtirea patimilor
si mortii Mantuitorului, la faptul ca Mirele nu mai este printre ei. Pe de alta
parte insa. Liturghia ofera momente de bucurie duhovniceasca, de inaltare
si comuniune cu Dumnezeu. De aceea s-a hotarat ca Sfanta Liturghie, ca
jertfa de bucurie adusa lui Dumnezeu, sa nu fie savarsita decat sambata si
duminica.

In acelasi timp insa, unii credinciosi, cu mai multa evlavie, cereau sa se

impartaseasca si miercurea si vinerea. Pentru a nu sminti evlavia lor,
Biserica le-a satisfacut aceasta dorinta duhovniceasca, folosind Darurile
sfintite in cadrul Liturghiei oficiate sambata sau duminica. Dar cum miercurea
si vinerea era zi de ajunare, ei se puteau impartasi numai seara. Iar in seara
zilei se savarsea Vecernia. In felul acesta, la slujba vecerniei a fost adaugat
si ritualul pregatirii Darurilor inainte sfintite, pentru impartasirea
credinciosilor. Aceasta combinatie a Vecerniei cu ritualul de impartasire a
credinciosilor constituie Liturghia Darurilor inainte sfintite, atribuita Sfantului
Grigorie cel Mare (+ 604). La inceput, am vazut ca se savarsea seara, dar
cu timpul s-a incetatenit practica savarsirii in timpul corespunzator celorlalte
Sfinte Liturghii.

Fiindca cel mai frecvent folosita este Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur,
vom vedea care sunt partile ei componente si care este explicatia gesturilor
si actelor liturgice care o compun.

Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur are trei parti : 1. Proscomidia,
savarsita numai de preoti, ca faza de pregatire a darurilor aduse de
credinciosi pentru jertfa liturgica. 2. Liturghia propriu-zisa, savarsita de preot
impreuna cu credinciosii, in scopul prefacerii cinstitelor Daruri in Trupul si
Sangele Domnului, precum si a impartasirii cu ele. Liturghia propriu-zisa are
la randul ei doua parti : a. Liturghia catehumenilor si b. Liturghia
credinciosilor.
1. Proscomidia. Cuvantul "Proscomidie" inseamna "punerea inainte" sau
"oferirea unui dar", E vorba de darurile de paine si vin, care alcatuiesc
materia Sfintei Jertfe. Ele sunt aduse de credinciosi si simbolizeaza tocmai
comunitatea lor. Preotul pregateste in cadrul Proscomidiei, in chip tainic,
darurile pentru jertfa. Le pregateste in locul numit "proscomidiar" (o nisa in
partea de nord a altarului). Acolo se afla candela si luminari aprinse, care
simbolizeaza lumina lui Hristos. Painea adusa de credinciosi este facuta din
framantatura dospita fiindca tot paine dospita a folosit si Domnul Iisus Hristos
la Cina cea de Taina. Aceasta paine este facuta in forma de cruce ceea ce
ne duce cu gandul la crucea Mantuitorului. Sunt cinci la numar, in amintirea
celor cinci paini si doi pesti, binecuvantate si inmultite de Domnul in pustie.
Fiecare prescura poarta o pecete pe care se afla inscriptia sub forma patrata:
"IS-HR-NI-KA", ceea ce inseamna: "Iisus Hristos biruieste".

Din prima prescura se scoate cu ajutorul copiei intreg patratul cu pecetea

(IS-HS-NI-KA). Aceasta se numeste "agnet", adica "Miel", si reprezinta
painea pentru a fi prefacuta in Trupul Domnului. El ne aduce aminte de
cuvintele Sfantului Ioan Botezatorul : "Iata Mielul lui Dumnezeu, Care ridica
pacatele lumii" (Ioan 1, 29). Amintind de rastignirea Domnului pe Cruce,
preotul impunge cu copia in inscriptia "IS" din prima prescura, asemenea
sutasului care a impuns coasta lui Iisus din care a iesit sange si apa (Ioan
19 34). Sfantul Agnet, taiat si impuns, se pune pe disc. Din celelalte prescuri
se scot asa numitele "miride", adica particele, care se pun alaturi de Agnet.
Se scoate o mirida mai mare intru amintirea Maicii Domnului si se aseaza in
dreapta Agnetului. In stanga Agnetului se aseaza miride pentru ceilalti sfinti
impartiti in noua cete. In partea de jos se aseaza mirida pentru arhiereu,
pentru patriarh si pentru ctitori, iar mai jos miridele pentru credinciosi,
despartite in doua gramajoare. Unele sunt pentru vii, altele pentru morti.
Sfantul Agnet si miridele astfel asezate inchipuie intreaga Biserica, din care
fac parte atat cei vii, cat si cei adormiti. Toti formeaza o unitate in jurul
Agnetului care este Hristos, capul Bisericii. In Potirul alaturat se toarna vin si
apa, care se va preface in Sangele Domnului. Peste disc se pune steluta si
apoi acoperamintele. La fel si potirul este acoperit. Se citeste rugaciunea
Proscomidiei, dupa care se cadesc darurile si apoi altarul. Darurile astfel
pregatite se numesc "cinstire daruri", fiindca ele sunt inchinate lui Dumnezeu
spre a fi sfintite la timpul potrivit si prefacute in Trupul si Sangele Domnului.
Cinstitele Daruri au o dubla semnificatie. Ele amintesc atat Nasterea cat si
moartea Mantuitorului. Privind Nasterea Domnului, scoaterea Agnetului
inchipuie intruparea si nasterea din Sfanta Fecioara. Proscomidiarul este
locul unde S-a nascut, a copilarit si Si-a petrecut viata pana la Botez Iisus
Hristos. Discul simbolizeaza locul ieslei din Betleem. Acoperamantele ne
amintesc de scutecele cu care a fost infasat. Steluta care acopera darurile
este steaua care a calauzit pe magi, iar tamaierea darurilor reprezinta
darurile magilor. Acoperirea darurilor se refera la epoca necunoscuta
dinaintea activitatii Sale publice.

Interpretarea Proscomidiei, cu referire la rastignirea Domnului, scoate in

evidenta simboalele caracteristice Jertfei Sale. Proscomidiarul reprezinta
Golgota, adica locul unde a fost rastignit Hristos. Copia reprezinta sulita
sutasului cu care a fost impunsa coasta Celui rastignit. Vinul si apa care se
toarna in potir aduc aminte de sangele si apa care au curs din coasta
Domnului. Discul pe care este asezat Agnetul indica patul pe care a fost
coborat Domnul de pe cruce, iar mirida in amintirea Maicii Domnului asezata
in dreapta discului ne duce cu gandul la Sfanta Fecioara care, indurerata, a
stat sub crucea Fiului ei. Tamaierea altarului de la sfarsitul Proscomidiei
reprezinta darurile Sfantului Duh.

2. Sfanta Liturghie a catehumenilor se numeste astfel intrucat, in vechime,

la ea puteau lua parte cei care se instruiau pentru primirea Botezului si care
se numeau catehumeni. Aceasta parte a Liturghiei tine de la binecuvantarea
in numele Sfintei Treimi si pana la cuvintele "Cei chemati iesiti...". Aceste
cuvinte atrageau in vechime atentia catehumenilor ca nu vor mai putea
participa din acel moment la Sfanta Liturghie, cand se sfinteau darurile si se
impartaseau credinciosii. Catehumenii, nefiind botezati, nu erau socotiti
membrii ai Bisericii si, ca urmare, nu se puteau impartasi. Partile Liturghiei
catehumenilor sunt urmatoarele : "Ectenia mare ; Antifoanele, Vohodul mic
sau iesirea cu Sfanta Evanghelie ; Imnul Trisaghion (Sfinte Dumzeuie...) ;
Citirea Apostolului si a Evangheliei, apoi ectenia intreita si ectenia pentru
catehumeni.

Ectenia mare este rugaciunea de la inceput, care exprima cereri pentru

diferite trebuinte. Raspunsul credinciosilor, "Doamne miluieste", dupa fiecare
cerere, arata adeziunea lor la rugaciunea preotului si comuniunea tuturor in
Biserica lui Hristos.

Antifoanele sunt imne cantate de credinciosi sau de strane, alternativ. Ele

cuprind parti din psalmii profetici. Acestia indica asteptarea Mantuitorului, iar
"Fericirile" arata inceputul activitatii Sale mesianice, primele Sale cuvinte.

Vohodul mic sau iesirea cu Sfanta Evanghelie, ni-L infatiseaza pe

Mantuitorul la inceputul activitatii Sale. Lumina care merge inainte ne
aminteste de profetii Vechiului Testament si de Inainte-Mergatorul Domnului,
Sfantul Ioan Botezatorul : "Veniti sa ne inchinam si sa cadem la Hristos"
exprima bucuria ca am aflat pe Mantuitorul lumii.

Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule...), care reproduce cuvintele proorocului

Isaia, cantat de credinciosi, infatiseaza unirea Bisericii triumfatoare cu cea
luptatoare, in persoana Mantuitorului Hristos si indica participarea ingerilor
si oamenilor la Sfanta Jertfa a Domnului.

Citirea Apostolului inchipuie trimiterea Apostolilor la propovaduire, iar citirea

Evangheliei inchipuie insasi propovaduirea Domnului Iisus Hristos. Cadirea
care se face in timpul citirii Apostolului reprezinta mireasma propovaduirii
apostolice, conform cuvintelor Sfantului Apostol Pavel : "Multumita fie lui
Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori in Hristos si arata prin noi
mireasma cunostintei Sale in tot locul, ca suntem buna mireasma a lui
Hristos pentru Dumnezeu..." (II Corinteni 2, 14-15).

Apostolul se citeste inaintea Evangheliei, pentru a ne arata ca cele spuse de

Mantuitorul sunt mai depline, mai lamurite decat cele spuse de Apostoli, dar
Domnul nu Se va arata in toata stralucirea Lui decat la a doua Sa venire.

3. "Liturghia credinciosilor" se numeste astfel fiindca la ea nu puteau

participa decat cei care, prin Botez, au devenit membri ai Bisericii. Intrucat
partea principala a ei este prefacerea cinstitelor Daruri pe Sfantul Altar,
primul lucru este a aduce cinstitele Daruri de la proscomidiar pe masa
altarului. Si aceasta se face la Vohodul mare, sau iesirea cu Darurile. Inainte
insa se canta Imnul heruvimic si se face tamaierea, pentru crearea
atmosferei de taina si pentru inmiresmarea ei spre a primi pe Domnul care
se aduce ca Jertfa. Vohodul mare inchipuie ultimul drum al Mantuitorului din
Betania la Ierusalim, unde se va aduce ca jertfa ; sau mai degraba luarea
Trupului Domnului de pe cruce si punerea in mormant. De aceea, preotii
liturghisitori spun in taina tocmai troparele care redau aceasta taina : "Iosif
cel cu bun chip de pe lemn luand preacurat Trupul Tau...". "In mormant cu
trupul..." si "Ca un purtator de viata". Pomenirile care se fac in timpul
vohodului aduc aminte de rugaciunea talharului de pe cruce : "Pomeneste-
ma Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta". In acest caz, Antimisul
inchipuie mormantul in care a fost pus Trupul Domnului, iar masa altarului,
gradina unde se afla mormantul. Acoperamantul potirului simbolizeaza
giulgiul in care a fost pus trupul Domnului, iar acoperamantul discului,
mahrama pusa pe fata Mantuitorului. Acoperamantul mare (numit "Aer"), pus
peste potir si disc inchipuie piatra pravalita la intrarea in mormant, iar steluta
care ramane pe disc reprezinta pecetea pusa pe piatra mormantului ;
Cadirea aminteste de miresmele aduse de femeile mironosite la mormant.

De acum urmeaza partea pregatitoare pentru savarsirea Jertfei : 1.

Rugaciunea redata prin ectenie si 2. "Sarutul pacii", practicat inca dintru
inceput intre crestini, ca manifestare a dragostei care ii leaga in unitatea
jertfei care se aduce spre iertarea pacatelor. La inceput, acest sarut era
practicat de intreaga comunitate, barbatii intre ei si femeile intre ele. Acum il
practica numai preotii slujitori. 3. Marturisirea de credinta, rostirea crezului
de intreaga comunitate, este precedata de cuvintele "Usile, usile...". La
inceput aceste cuvinte atrageau atentia celor ce pazeau usile ca nu cumva
sa fie lasat vreun catehumen sa participe la Sfanta Jertfa. Acum aceste
cuvinte atrag atentia asupra marturisirii de credinta. In timpul rostirii
"Crezului", preotii in altar clatina deasupra Darurilor acoperamantul cel mare
simbolizand cutremurul care a avut loc in timpul rastignirii Domnului.
Clatinarea inceteaza la cuvintele : "Si a inviat a treia zi… " acoperamantul
fiind pus alaturi, aducandu-ne aminte de rasturnarea de catre inger a pietrei
de pe mormant.

Partea centrala a Liturghieie este sfintirea Darurilor. Aceasta este numita

"anaforaua" (cuvant grecesc care inseamna ridicare, inaltarea jertfei. A nu
se confunda cu cuvantul "anafura" care inseamna paine binecuvantata), si
cuprinde, mai multe rugaciuni prin care se inalta, se ofera, se aduc darurile
ca jertfa lui Dumnezeu. Inainte insa preotul anunta pe credinciosi: "Sa stam
bine, sa stam cu frica, sa luam aminte Sfanta Jertfa cu pace a o aduce", la
aceasta strana si credinciosii raspund : "Mila pacii, jertfa laudei" si primind
apoi binecuvantarea preotului raspund : "Cu vrednicie si cu dreptate este a
ne inchina Tatalui si Fiului si Sfantului Duh...". In acest timp preotul citeste in
altar "Marea rugaciune euharistica". Aceasta este prima rugaciune din
anaforaua liturgica. Ea exprima recunostinta si multumirea adresata lui
Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. In acest timp, preotul intervine
cu ecfonisul: "Cantare de biruinta cantand..." si citeste mai departe
rugaciunea in timp ce credinciosii canta "Sfant, Sfant, Sfant Domnul
Savaot...". Rugaciunea euharistica se incheie cu ecfonisul care reproduce
cuvintele Domnului de la Cina cea de Taina : "Luati, mancati, acesta este
Trupul Meu" si "Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu...".

A doua rugaciune din anaforaua liturgica rostita de preot se numeste

"Anamneza", adica "amintirea" intregii opere de mantuire ; de cruce, de
groapa de invierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de sederea de-a
dreapta Tatalui si de cea de a doua venire", incheind cu ecfonisul : "Ale Tale
dintru ale Tale..." si ridicand in acest timp Darurile spre a le oferi lui
Dumnezeu spre sfintire, credinciosii canta : "Pe Tine Te laudam..:" iar preotul
continua cu cea mai importanta rugaciune numita "epicleza", adica
"invocarea" sau "chemarea" Sfantului Duh spre a sfinti Darurile. Ea este
adresata lui Dumnezeu Tatal si are urmatorul continut : "inca aducem Tie
aceasta slujba duhovniceasca si fara de sange si Te chemam, Te rugam si
cu umilinta la Tine cadem, trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste
aceste Daruri ce sunt puse inainte. Si fa, adica, painea aceasta, cinstit Trupul
Hristosului Tau. Iar ceea ce este in potirul acesta, cinstit Sangele Hristosului
Tau. Prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant. Amin ! Amin ! Amin ! Pentru ca
sa fie celor ce se vor impartasi spre trezirea sufletului, spre iertarea
pacatelor, spre impartasirea cu Sfantul Duh, spre plinirea imparatiei cerurilor,
spre indraznirea cea catre Tine, iar nu spre judecata sau spre osanda". Prin
aceasta rugaciune cinstitele Daruri se prefac in Sfintele Daruri, adica in
Trupul si Sangele Domnului.
Anaforaua se sfarseste cu rugaciunea de mijlocire pentru intreaga Biserica
deopotriva, pentru cei in viata si pentru cei adormiti. Aceste rugaciuni de
mijlocire ale Bisericii se numesc "diptice". In continuare, in cadrul dipticelor
se face pomenirea Maicii Domnului si in timp ce credinciosii canta "Axionul"
("Cuvine-se cu adevarat...") preotul face pomenirea Sfantului Ioan
Botezatorul, a Apostolilor si a Sfantului zilei, mijlocind in continuare pentru
toata lumea, pentru Biserica, pentru conducatorii tarii, pentru chiriarhul
locului etc, incheind cu ecfonisul : "Si ne da noua cu o gura si cu o inima a
mari si a canta preacinstitul si de cuviinta numele Tau...", care anunta ca
anaforaua liturgica s-a sfarsit.

Pana aici am vazut Liturghia ca jertfa, adica sfintirea Darurilor si prefacerea

lor in Trupul si Sangele Domnului. Slujba care va continua se refera la taina
Liturghiei, adica la pregatirea Darurilor sfintite pentru sfintirea credinciosilor
prin impartasirea cu ele. Astfel va avea loc, in altar, frangerea Agnetului in
patru parti, ceea ce ne aduce aminte de frangerea painii la Cina cea de taina.
Particica cu inscriptia "IS" va fi pusa in potir si va insemna unitatea Trupului
si Sangelui Domnului, adica invierea Sa. Cu particica "HS" se vor impartasi
preotii, iar celelalte doua particele "NI" si "KA" introduse in potir spre
impartasirea credinciosilor, simbolizeaza tot invierea Domnului. Apa calda
introdusa in potir simbolizeaza apa care a curs impreuna cu sangele din
coasta Domnului impunsa cu sulita, si se rerera la caldura Sfantului Duh,
Care, de viata facator fiind, niciodata nu S-a despartit de Sfantul Trup si
Suflet al Domnului. Urmeaza apoi impartasirea, infafln a preotilor Si aPoi a
credinciosilor. In acest caz, masa altarului va " }}sa. masa de la Cina cea de
taina. Prima aratare a potirului si chemarea mciosilor sa se impartaseasca
inchipuie aratarea Domnului dupa Inviere. La fel si aratarea potirului dupa
impartasirea lor. Cea de a treia aratare a potirului simbolizeaza ultima
aratare a Domnului, iar ducerea si depunerea la proscomidiar a Sfintelor
Daruri inchipuie inaltarea Domnuli la cer. Cadirea darurilor ne aminteste de
norul in care S-a inaltat Domni la cer, sau raspandirea in lume a invataturii
Sale. Masa proscomidiarului simbolizeaza locul sederii Fiului de-a dreapta
Tatalui, iar masa Altarului inchipuie acum scaunul slavei lui Dumnezeu Tatal.

Anafura este painea binecuvantata (a nu se confunda cu "Anaforaua' la care

ne-am referit mai sus), taiata din prescurile din care s-au pregatit Cinstitele
Daruri. Ea inchipuie comuniunea credinciosilor. In vechime, cei care nu se
puteau impartasi cu Trupul si Sangele Domnului primeau din prescurile din
care se lua Trupul Domnului. Si cum aceasta prescura inchipuie pe Sfanta
Fecioara din care a luat trup Fiul lui Dumnezeu, impartirea anafurei la
credinciosi inchipuie pe Maica Domnului care permanent va fi printre noi.

"Potrivirea" Sfintelor Daruri inseamna consumarea lor de catre preot si

inchipuie cina fericirii vesnice in imparatia lui Dumnezeu impreuna cu
Mantuitorul. Daca jertfa reprezenta forma cea mai inalta de adorare a lui
Dumnezeu, Liturghia ca Jertfa reprezinta o adorare suprema. Si aceasta
rezulta din insasi valoarea Jertfei liturgice. In primul rand, cel care aduce
Jertfa este Hristos insusi, "Fiul cel iubit al Tatalui". El este Arhiereul
desavarsit, "cuvios, fara rautate, fara pata, osebit de cei pacatosi si fiind mai
inalt decat cerurile (Evrei 7, 26). In al doilea rand, darul de Jertfa este tot El.
Iar "firea omeneasca a lui Hristos" e tot ce a creat Dumnezeu mai sfant, mai
curat si mai desavarsit ; e opera cea mai de pret a lui Dumnezeu, impodobita
cu toate virtutile, harurile si perfectiunile. Aceasta are mai ales o valoare
nemasurata prin aceea ca, in persoana unica a lui Hristos, ea ested unita, in
chip indisolubil, cu Dumnezeirea : "caci in El salasluieste trupeste toata
deplinatatea Dumnezeirii" (Coloseni 2, 9). Iata de ce jertfa liturgica intruneste
in ea si implineste, in chipul cel mai desavarsit, scopurile diferite ale tuturor
jertfelor Legii vechi, pe care ea le-a inlocuit. Ea este in acelasi timp cea mai
inalta jertfa de lauda si de multumire, de impacare si ispasire, ca si de cerere
sau mijlocire, pe care o putem aduce lui Dumnezeu" (Pr. prof. dr. Ene
Braniste, Liturgica speciala, Bucuresti, 1980, p. 295-296).

Privind raportul Jertfei liturgice fata de Jertfa de pe Cruce, in esenta este una
si aceeasi. Adica, noi ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului cu care
S-a intrupat din Sfanta Fecioara, cu care a patimit, a inviat si S-a inaltat la
cer. In forma insa apar unele deosebiri. Astfel, Jertfa de pe Cruce s-a adus
in chip dureros si sangeros, aducand moartea fizica, pe cand Jertfa liturgica,
sub forma vazuta a painii si vinului, ne ofera in mod nesangeros.
sacramental, Trupul si Sangele Domnului. Apoi, Jertfa de pe Golgota este
adusa pentru mantuirea oamenilor de Hristos singur, pe cand Jertfa liturgica
este adusa si cu participarea obstii credinciosilor, a Bisericii. In sfarsit, daca
Jertfa liturgica se aduce pretutindeni, pana la sfarsitul veacurilor, Jertfa de
pe Cruce s-a adus o singura data pentru totdeauna si intr-un singur loc. Altfel
spus, "Jertfa din Liturghie este o reproducere, o forma de prelungire in timp
si in mijlocul nostru a prezentei lui Hristos, Cel junghiat o data pentru
totdeauna ; este o multiplicare in timp si in spatiu a unicei Jertfe de Golgota"
(Ibidem, p. 291-292).

Datorita acestei identitati dintre Jertfa liturgica si cea de pe Cruce,

credinciosii se impartasesc in cadrul slujbei nu numai cu harul divin, ci cu
insusi Izvorul harului divin. Din acest motiv Sfanta Liturghie se afla in centrul
cultului divin public, in jurul ei gravitand toate celelalte Sfinte Taine prin care
primim harul divin, sau ierurgiile prin care dobandim sporul duhovnicesc jn
sfintirea vietii. De aceea in cadrul ei se savarsesc si unele din Sfintele taine
si ierurgii, cum ar fi: Hirotonia, impartasirea, Sfintirea apei mari, Sfintirea
Sfantului si marelui Mir, parastasul, pomenirea mortilor etc. Apoi, inaintea ei,
sau dupa ea, se savarsesc hirotesiile, sfintirile de biserici, Taina Cununiei si
a Botezului. Pe de alta parte, toate cele sapte Laude bisericesti constituie o
pregatire duhovniceasca a credinciosilor in vederea Sfintei Liturghii.

De aici vedem ca Sfanta Liturghie reprezinta originea si centrul cultului divin

public, fiind cea mai inaltatoare forma de manifestare a lui, fiindca prin ea
aducem cea mai inalta adorare lui Dumnezeu si ne impartasim de roadele
mantuitoare aduse de Jertfa lui Hristos.

Avand in vedere importanta Sfintei Liturghii pentru viata duhovniceasca a

credinciosilor, porunca Bisericii ne indeamna sa participam cu regularitate si
evlavie la Sfanta Liturghie si sa ne impartasim in cele patru mari posturi de
peste an, sau cel putin in Postul Pastelui.Preotii care oficiaza Sfanta
Liturghie, indeplinind - spun Sfintii Parinti - o misiune mai inalta decat a
ingerilor, trebuie sa fie pregatiti atat trupeste, cat si sufleteste.

La fel si credinciosilor le revine aceasta datorie. Ei sunt angajati in

participarea la Jertfa liturgica, nu numai prin darurile pe care le aduc, ci si
prin impartasirea din roadele ei duhovnicesti. Chiar daca nu se impartasesc,
ei trebuie sa participe cu regularitate la Sfanta Liturghie, de la inceput si pana
la sfarsit, cu sufletul linistit si impacat, despovarat de orice grija si lipsit de
orice manie, ura sau invidie fata de semeni. La fel si cu trupul va trebui sa
fie curat si imbracat "de sarbatoare", sa ajuneze pana la primirea anafurei.
Se cuvine apoi ca fiecare credincios sa participe activ la intreaga Sfanta
Liturghie, urmarind cu atentie gesturile preotului si straduindu-se sa
inteleaga simboalele fiecarui act liturgic. In sfarsit, sa-si indrepte
simtamintele spre Parintele ceresc prin rugaciunile care se rostesc pentru vii
si pentru adormiti, si prin imnele care se canta si la care trebuie toti sa ia
parte activa.

Se vor canta cu credinciosii imnele liturgice mai importante : "Sfinte

Dumnezeule...", "Heruvicul", "Sfant Domnul Savaot", "Pe Tine Te laudam",
"Axionul", "Am vazut lumina cea adevarata...", "Fie numele Domnului bine-
cuvantat", ca si pricesne tipiconale aflate in cartile de cult.

Se va rosti cu credinciosii Simbolul de credinta (Crezul) si rugaciunea "Tatal

nostru", indicandu-se apoi si rugaciunile pe care trebuie sa le rosteasca
inainte si dupa impartasanie.

Randuiala Sfintei Liturghii

1) Pregatirea darurilor (sau Proscomidia)

2) Liturghia Cuvantului

a) Binecuvantarea
- Ectenia mare
- Antifoane si ectenii mici
- Fericirile
- Intrarea Mica (procesiunea Evangheliei)
- Tropare (scurte compozitii care se refera la sarbatoarea zilei si la sfintii patroni ai
bisericii)
- Trisaghionul (cantarea

"Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi.")

b) Lecturi biblice
- Raspuns psalmic inainte de Apostol (Prochimen)
- Apostol
- "Aliluia..."
- Evanghelie
- Omilie
c) Rugaciuni pentru credinciosi

3) Liturghia euharistica

a) Preludii
- Doua rugaciuni pentru credinciosi
- Intrarea Mare (procesiunea Sfintelor Daruri): Cantarea imnului heruvimic
- Rugaciunea punerii-inainte (a Darurilor)
- Sarutarea pacii
- Simbolul Niceo-Constantinopolitan
b) Anaforaua (Rugaciunea Sfintei Jertfe)
- Dialog introductiv
- Rugaciunea de lauda si de multumire pentru binefacerile dumnezeiesti
- Imnul trisaghion "Sfant, Sfant, Sfant..."
- Istorisirea Cinei celei de Taina si instituirea Euharistiei
- Anamneza (rememorarea operei mantuirii)
- Epicleza (invocarea Sfantului Duh pentru prefacerea Darurilor euharistice)
- Dipticele (pomenirea viilor si a mortilor)
- Concluzie si Amin final
c) impartasirea
- Pregatirea pentru impartasire: invocare, rugaciuni de pregatire
- inaltarea Sfantului Agnet, Frangerea Sfantului Agnet, Amestecarea - preotul pune
o parte din Trupul lui Hristos in pretiosul Sange (plinirea potirului)
- Caldura (preotul toarna apa calda in Sfantul Potir)
- impartasirea slujitorilor si a credinciosilor
- Rugaciuni de multumire dupa impartasire
- Rugaciuni finale: binecuvantarea preotului (Apolisul)
Sfanta Liturghie - semnificatia ritualurilor

Modul in care se savarseste Sfanta Liturghie a cunoscut o evolutie regulata

si omogena din secolul al IV-lea pana in secolul al XlV-lea, cu numeroase
variante locale. In secolul al XlV-lea ea s-a fixat in ceea ce priveste
esentialul, in forma sa actuala, sub influenta unei mari reinnoiri spirituale
("renasterea isihasta") care, pornita din Muntele Athos, a cuprins intreaga lume
greaca si slava in ajunul cuceririi turcesti.
Caderea Constantinopolului si disparitia Imperiului crestin de Rasarit au
determinat reducerea importantei culturii bizantine, iar inventarea tiparului a
contribuit la unificarea si fixarea definitiva a practicii liturgice.
Sfanta Liturghie, in starea sa actuala, cuprinde trei parti care formeaza un
intreg si constituie impreuna un memorial al intregii istorii a mantuirii si in
acelasi timp o evocare pe pamant a Liturghiei Ceresti.

a. Proscomidia

Prima parte (Proscomidia) se savarseste, fara a fi vazuta de catre

credinciosi, pe o masa asezata in mod obisnuit intr-o absida situata in stanga
absidei principale, unde se afla Altarul. Acest loc in care este asezata painea
ce va fi folosita la Sfanta Euharistieaminteste de pestera din Betleem, "Casa
Painii". Aici se vede adesea o icoana a Nasterii lui Hristos. Totusi, ritualul pregatirii
darurilor este o reprezentare simbolica a Patimii si Mortii Mantuitorului.
Preotul ia o prescura (paine mica rotunda, dospita, purtand amprenta unei
peceti speciale) si scoate o parte in forma de cub numita Agnet, care va fi
sfintita in timpul Liturghiei. Savarsind aceste acte, preotul rosteste cateva
versete din cantarea a patra a "Robului lui Dumnezeu" (Isaia 53, 7-8), care
descria dinainte patima lui Hristos; apoi el junghie Agnetul in forma de cruce si il
pune pe sfantul disc zicand: "Junghie-se Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridica pacatul
lumii, pentru viata si pentru mantuirea lumii." Apoi impungand Sfantul Agnet cu
copia in partea dreapta, sub numele Iisus, el zice: Si unul dintre ostasi cu sulita coasta
Lui a impuns; si indata a iesit sange si apa. in acest moment toarna vin si apa in
sfantul potir.
Apoi preotul scoate particele din alte prescuri intru pomenirea Maicii
Domnului, a ingerilor, a profetilor, a diferitelor categorii de sfinti, precum si a
viilor si mortilor pe care i s-a cerut sa-i pomeneasca. El asaza rand pe rand
aceste particele in dreapta si in stanga Sfantului Agnet, simbolizand astfel
unirea Bisericii ceresti si pamantesti cu Stapinul ei in memorialul Jertfei Sale.
Spre sfarsitul Liturghiei, aceste particele vor fi varsate in sfantul potir si
imbibate cu scump Sangele Domnului. Proscomidia constituie deci un
memorial al Patimii si al Mortii lui Hristos pe cruce. Sfantul Agnet asezat pe
sfantul disc il reprezinta pe Hristos mort. Proscomidia poate fi considerata
astfel ca prima faza, pregatitoare, a Liturghiei euharistice care va continua
cu Intrarea mare.

b. Liturghia Cuvantului

Liturghia Cuvantului incepe cand preotul a terminat Proscomidia si a cadit

biserica, in semn de purificare a adunarii, pentru a simboliza rugaciunea
tuturor, care se va inalta catre Dumnezeu. Ni se prezinta acum insasi taina
mantuirii noastre, nu doar prin intermediul gesturilor simbolice, ci asa cum a
fost anuntata oamenilor de catre Apostoli si Evanghelisti.
Liturghia Cuvantului incepe printr-o binecuvantare sacerdotala, care este in
acelasi timp o aclamatie: Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si
a Sfantului Duh, acum si purrea si in vecii vecilor. Amin. Apoi urmeaza
ectenia mare pentru pacea lumii si pentru toate nevoile Bisericii, urmata de
trei serii de cantari intrerupte de ectenii mici. La origine, acest ansamblu era
cantat in timpul procesiunii clerului si poporului, care intra in biserica, unde
avea sa fie savarsita Liturghia. Acest preludiu are deci rolul de a permite
adunarii sa paraseasca lumea si preocuparile ei, in duh, pentru a patrunde
in templu unde va fi savarsita taina euharistica.
Cand slujeste si un diacon, el rosteste toate invocarile ecteniilor Sfintei
Liturghii. Adunarea raspunde: "Kirie eleison" si preotul incheie printr-o
rugaciune in taina si o doxologie trinitara rostita cu glas mare ("ecfonis").
Structura propriu-zisa a Liturghiei Cuvantului, formata din lecturi preluate din
Noul Testament si din Evanghelie, incadrate de cantari de psalmi, se inspira
din cea a Sinagogii din vremea Apostolilor; dar ceea ce anunta ea este
indeplinirea fagaduintelor si implinirea in Hristos si prin El. Intrarea Mica sau
procesiunea Evangheliei care precede lecturile simbolizeaza venirea in lume
a lui Hristos, Care ne face cunoscut mesajul Evangheliei Sale si ne cheama
sa primim lumina dumnezeiasca a cunoasterii Sale.
Ecteniile care urmeaza dupa citirea Evangheliei si predica existau inca de la
inceput, sub forme diverse, in majoritatea liturghiilor crestine. Ele corespund
unui element al rugaciunii sinagogale si incheie Liturghia Cuvantului.
Trimiterea catehumenilor (si odinioara a penitentilor) este adesea omisa
astazi, cel putin in ritul grecesc, deoarece vechea institutie a
catehumenatului a disparut. Insa acest ritual ne aminteste ca la origine
numai cei botezati, care urmau sa se impartaseasca, ramaneau in
biserica pentru Liturghia Euharistica propriu-zisa.
Pentru credinciosi, impartasirea este intr-adevar modul normal de a lua parte
deplin la jertfa euharistica; dar cei care nu puteau sa o primeasca, nu
participau decat la Liturghia Cuvantului.
c. Liturghia Euharistica

Cu Intrarea cea Mare, riturile simbolice reprezentand Taina Mantuirii se reiau

chiar de acolo de unde se oprisera la sfarsitul Proscomidiei. Preotul si
eventual impreuna-slujitorii sai, precum si diaconii, se indreapta spre
poscomidiar, ridica cinstitele Daruri, care-L reprezinta pe Hristos mort, si le
poarta in procesiune in mijlocul bisericii, depunandu-le pe Sfanta Masa.
Acest ritual reprezinta inmormantarea lui Hristos, de la coborarea de pe
Cruce pana la asezarea Sa in mormant. Altarul este mormantul lui Hristos,
care va deveni locul invierii.
In timpul transferului cinstitelor Daruri de la proscomidiar la Altar, corul
canta "Imnul heruvimic" care aminteste ca Liturghia noastra pamanteasca este
taina, prezenta mistica a Liturghiei ceresti si ca toti cei care iau parte la ea trebuie sa
fie constienti de conditia lor de membri ai imparatiei cerurilor: Noi, care pe heruvimi
cu taina inchipuim si facatoarei de viata. Treimi intreit-sfanta cantare aducem. Toata
grija cea lumeasca sa o lepadam, ca pe imparatul tuturor sa primim pe Cel inconjurat
in chip nevazut de cetele ingeresti. Aliluia, aliluia, aliluia.
Asezand Darurile pe Sfanta Masa, preotul rosteste acest tropar, care explica
semnificatia riturilor savarsite in acest moment: Iosif cel cu bun chip de pe
lemn luand preacurat Trupul Tau cu giulgiu curat infasurandu-L si cu
miresme (evocate de tamaie) inmiresmandu-l, in mormant nou ingropandu-
L, L-a pus.

Dupa ectenia si rugaciunea prinoaselor rasuna chemarea diaconului care ii

invita pe credinciosi la iubire reciproca si pe slujitori sa-si dea sarutarea pacii:
Sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim: Pe Tatal, pe Fiul si pe
Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita. Acest moment ne
aminteste, in pragul savarsirii jertfei euharistice, cuvantul Domnului: "Daca iti
vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva
impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea altarului si mergi intai si impaca-te cu
fratele tau si apoi, venind, adu darul tau" (Matei 5, 23-24).
Ni se aduce astfel aminte, chiar inaintea rostirii Crezului, ca starea obligatorie
pentru a cunoaste adevarul revelat este iubirea reciproca. Asa cum scria
marele teolog rus din secolul al XlX-lea A. S. Homiakov, adevarul nu se
descopera nici crestinului solitar, autonom, nici societatii, nici geniului, ci
iubirii reciproce, adica Bisericii Sfinte si sobornicesti.
Dupa Simbolul credintei incepe anaforaua (canonul euharistie), cu un dialog
pe care-l regasim partial identic in cea mai mare parte dintre vechile
liturghii: "Sus sa avem inimile [...], sa multumim Domnului".
Desi adresata in intregime Tatalui, aceasta mare rugaciune euharistica, ale
carei modele indepartate se gasesc in liturghia pascala si in agapele
religioase din vechiul iudaism, are o structura trinitara. Slujitorul da mai intai
slava lui Dumnezeu pentru creatie si pentru intreaga opera de mantuire a
oamenilor. Trisaghionul Sfant, Sfant, Sfant, a carui cantare intrerupe
rugaciunea liturghisitorului, aminteste ca prin taina mantuirii, ingerii si
oamenii, odinioara despartiti de pacat sunt reuniti intr-o singura inima pentru
a canta aceeasi Liturghie in cer si pe pamant.

Dupa ce a dat slava Tatalui, liturghisitorul aminteste tot ceea ce a fost implinit
pentru oameni de catre Fiul lui Dumnezeu intrupat. El aminteste Cina cea de
Taina si ridica glasul pentru a canta cuvintele instituirii Euharistiei: "Luati,
mancati, acesta este Trupul Meu [...]. Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele
Meu."
Totusi, in traditia ortodoxa aceste cuvinte nu sunt considerate formule de
sfintire prin care s-ar realiza prefacerea painii si a vinului in Trupul si Sangele
lui Hristos; anaforaua intreaga este "sfintitoare" si prefacerea sacramentala a
cinstitelor Daruri este savarsita de Duhul Sfant, Care este invocat pentru aceasta,
dupa ce preotul formuleaza intreg continutul memorialului euharistie
astfel: "Aducandu-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mantuitoare (de a
reactualiza Cina cea de Taina) si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de
groapa, de invierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de sederea de-a dreapta si de
cea de a doua si slavita iarasi venire, ale Tale dintru ale Tale, Tie-Ti aducem de toate
si pentru toate."
In acest moment liturghisitorul invoca trimiterea sau pogorarea Duhului
Sfant pentru prefacerea Darurilor: si Te chemam, Te rugam si cu umilinta la
Tine cadem: trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste Daruri, ce
sunt puse inainte. Si fa, adica, painea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tau.
Iar ceea ce este in potirul acesta, Cinstit Sangele Hristosului Tau.
Prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant.
In timp ce preotul rosteste aceste cuvinte, credinciosii prezenti stau cu
capetele plecate. Privirea inimii noastre, luminata de credinta in cuvantul lui
Hristos, vede astfel Focul ceresc al Duhului coborand pe Altar, asa cum
odinioara un foc tainic cobora din cer si mistuia ofrandele vechilor jertfe (cf.
Judecatori 6, 21; 2 Cronici 7, 1).
Pe masa sfantului Altar nu se mai afla doar painea si vinul, simboluri ale
Trupului lui Hristos in stare de moarte, ci adevaratul Trup si adevaratul
Sange ale lui Hristos inviat, adica persoana Sa dumnezeiasca prezenta printre
noi in natura Sa dumnezeiasca. Cu adevarat, Hristos a inviat.
Rugaciunile de mijlocire, prin care se incheie anaforaua, sunt urmate de
concluzia acesteia, intarita prin Amin-ul final al adunarii, ce exprima credinta
puternica a tuturor in ceea ce tocmai s-a implinit.

Prezenta euharistica a lui Hristos Cel inviat nu isi are scopul in ea insasi, ci
este in mod esential destinata impartasirii. Adunarea se pregateste pentru
aceasta in rugaciune, mai ales prin rostirea Rugaciunii Domnesti (Tatal
Nostru) in care cererea Painii celei de toate zilele (sau spre fiinta) a fost pusa
adesea de catre Parintii Bisericii in legatura cu Euharistia.
Inaltand Sfintele Daruri, liturghisitorul zice cu glas tare:
"Sfintele sfintilor." Ceea ce nu inseamna ca Euharistia este rezervata unor
crestini desavarsiti in virtute, ci ca o pot primi cu vrednicie numai cei
botezati, care se straduiesc sa traiasca dupa Cuvantul Evangheliei si se
apropie de Taina in duhul dragostei si al respectului profund.
Apoi preotul reia gestul lui Hristos, frangand painea ca semn al darului pe care L-a
facut daruindu-Se pe Sine oamenilor. O particica din Sfantul Agnet este pusa in
sfantul potir, apoi se toarna apa calda (caldura - zeon); este Trupul lui Hristos Cel
inviat unit cu Sangele Sau si patruns de caldura Duhului Sfant, care se va imparti
spre impartasire.
Dupa ce s-a impartasit (impreuna cu ceilalti clerici prezenti in altar), preotul
imparte credinciosilor Sfanta Euharistie, sub forma unei particele imbibate cu
scump Sangele Domnului. El face aceasta cu o lingurita, gestul sau amintind gestul
serafimului care, in timpul vedeniei lui Isaia (6, 6-7), a luat un carbune aprins de pe
jertfelnic pentru a atinge cu el buzele profetului si a-1 purifica. De altfel, preotul
incheie ritul impartasirii spunand: Iata s-a atins de buzele tale si va sterge toate
pacatele tale, si faradelegile tale le va curati (Isaia 6, 6-7).

Odata incheiata impartasirea credinciosilor, corul canta:

"Am vazut Lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc; am aflat
credinta cea adevarata, nedespartitei Treimi inchinandu-ne, ca Aceasta ne-
a mantuit pe noi."Admirabil rezumat al tuturor binefacerilor pe care ni le
aduce slujirea liturgica prin care se revarsa peste noi Lumina invierii.
Preotul cadeste pentru ultima oara ceea ce ramane din Sfintele Daruri si le duce din
nou la proscomidiar, unde vor fi consumate de catre el sau de catre diacon la
sfarsitul Liturghiei. Apoi rosteste rugaciunile finale ale Liturghiei, binecuvinteaza
poporul si slobozeste adunarea euharistica.

Inainte de iesirea credinciosilor din biserica, el imparte antidoron-ul (anafura),

adica ceea ce a ramas din prescurile din care s-au scos in timpul Proscomidiei
Sfantul Agnet si particelele pentru pomenire. Aceasta paine binecuvantata,
impartita tuturor, aminteste de agapele din Biserica primara.
In multe parohii si manastiri, toti cei care au participat la Sfanta Liturghie se
intalnesc apoi pentru a servi, cu cumpatare, pranzul in comun, semn al bucuriei
pascale, manifestandu-se astfel continuitatea ce trebuie sa se stabileasca intre
slujirea euharistica si viata cotidiana a credinciosilor, a carei lege suprema este
milostenia.

ISTORIA ŞI EXPLICAREA VECERNIEI

1. Scopul şl semnificatia religioasă a rugăciunii de seară

Sfîrşitul zilei şi apropierea serii sunt momente de popas importante în viata

noastră zilnică. 0 I tră tă înseamnă un pas in plus spre sfîrşitul fatal şi ireversibil al
vietiii noastre pămanteşti; întunericul noptii care se apropie ne duce cu gandul, fără
să vrem, la apusul vietii noastre, la moarte, iar gandul mortii i-a făcut întotdeauna
pe oameni să-şi aducă aminte şi de Dumnezeu, Stăpanul vietii si al mortii.

Asemenea ganduri şi stări sufleteşti trăiau, mai intens decît noi, creştinii
Bisericii primare, care raportau totul la Dumnezeu. După cum am văzut, seara
reprezenta pentru ei nu numai încheierea unei zile de muncă, ci şi inceputul unei
noi zile. In momentul de răscruce dintre două zile consecutive din viata lor, ei se
simteau datori să aducă lui Dumnezeu, ca pe o «jertfă de seară, ofranda laudei lor
de multumire pentru ziua încheiată şi totodată să-I ceară, prin rugăciune smerită,
ajutorul pentru trecerea în pace a noptii care se apropia; de aceea, rugăciunea de
seară era socotită ca o datorie de căpetenie a vechilor creştini şi ea avea, in viata
lor religioasă, o semnificatie si o importantă deosebită.

Identificarea lui Hristos cu Lumina spirituală şi veşnică, pe care intunericul nu

a cuprins-o» (loan 1, 5) şi care nu apune niciodată, inspira şi caracteriza rugăciunea
de seară a Bisericii primare. Ideea aceasta o dezvoltă, printre cei dintîi, Sfîntul
Ciprian, episcopul Cartaginei (258) : «Ni se cuvine a ne ruga din nou la apusul
soarelui şi la sfîrşitul zilei; căci Hristos este soarele adevărat şi ziua adevărată.

Si apunînd soarele şi (sfîrşindu-se) ziua lumii, cand ne rugăm şi cerem ca să vină

peste noi iarăşi lumina, implorăm venirea lui Hristos, Cel ce ne va da harul luminii
vesnice.

Cu un veac mai tarziu, vorbind despre datoria creştină, a rugăciunii de seară,

Sfîntul Vasile cel Mare spunea: «...Cand ziua se sfarseste, se cade să multumim
pentru toate cate am primit in curgerea zilei aceleia şi pentru toate cate am împlinit
cu bun spor; apoi să mărturisim toate cate nu le-am împlinit, fie că greşeala noastră
e cu voie, sau fără voie, sau in taină făcută, fie prin cuvinte, ori prin fapte, ori
ascunsă in inimă; pentru toate trebuie să-L facem pe Dumnezeu îndurător, prin
rugăciune. Căci cugetarea asupra celor trecute e de mare folos, ca să nu cădem
iarăşi in asemenea păcate; căci de aceea s-a şi spus (Ps. IV, 4): «Cele ce ziceti in
inimile voastre, întru asternuturile voastre vă umili» 2. C-am în aceeaşi vreme
(secolele IV-V), autorul anonim al asezămintelor apostolice îndemna pe creştini:
«Seara (faceti rugăciuni) drept multumire (lui Dumnezeu) că v-a dat noaptea spre
odihnă de osteneala din timpul zilei» 3.

Ideile Sfîntului Ciprian şi ale Sfintului Vasile despre scopul şi semnificatia

rugăciunii de seara în viata religioasă crestină au inspirat, în cea mai mare parte, şi
textul celor şapte rugăciuni ale serii (ale luminilor), citite de preot in taină la
începutul Vecerniei (a se vedea textul lor, in Liturghier).

2. Originea ritualului principal al Vecerniei.

Descrieri vechi ale Vecerniei

Obiceiul de a sfinti seara printr-o rugăciune sau slujbă specială eYista la evrei.
Esentialul acesteia se constituia ritul aprinderii şi aşezarii sfesnicului cu lumini, in
fata căruia arhiereul aprindea tămîie şi care apoi trebuia să ardă toată noaptea
«înaintea Dommului>, adică in fata perdelei din Cortul mărturiei (vezi Ieş. XXX, 63
şi.' Lev: XXIV, 1-4). Ritul acesta a trecut şi in viata religioasă a primelor generatii
creştine, alcătuite în cea mai mare parte din foşti evrei, el căpătand o semnificatie
noua, crestină: “lumina lină a sfeşnicului aprins la vreme de seară le aducea aminte
creştinilor despre Cuvîntul (care) era lumina cea adevărată şi Care, venind in lume,
luminează pe tot omul” (loan I,19). Inca din veacul al doilea, Tertulian aminteşte
despre obiceiul aprinderii sfeşnicului la adunările de seară pentru rugăciune, in
desfăşurarea cărora domnea încă improvizatia 4: Curand însă s-a constituit un ritual
intrebuintat peste tot, in cadrul, căruia rugăciunea principală, care insotea ritul
aprinderii sfeşnicului de seară;

avea ca temă predominantă exprimarea multumirii pentru lumina naturală a zilei şi

pentru cea spirituală, adusă de Mantuitorul de o astfel de <<multumire de
seară».Acestea sunt amintete atat de Sfîntul Grigore de Nyssa, în viata Sfintei
Macrina 5, cit şi Sfantul Vasile cel Mare, care vorbeşte despre obligalia creştinilor
de a aduce lui Dumnezeu laudă de multumire la sfîrşitul zilei, prin cantarea imnului
«Lumină lină...»,, din care el citează un scurt fragment 6. Cam în aceeaşi vreme, în
Apus, Fericitul Ieronim îndemna pe una din corespondentele sale ca, «aprinzand
sfeşnicul, să aducă jertfă de seară» '..

Cea dintai descriere a ritualului rugăciunii de seară o găsim în aşa-numita

Randuială bisericească egipteană, care este o prelucrare a lucrării Trcdigia
apostolică, a lui Ipolit Romanul din secolul III (cap. 25).Un ritual asemănător ne
transmite şi un alt document, similar, din aceeaşi grupă a «Rînduielilor bisericeşti»,
şi anume Testamentul Luminii (cart. II, cap. 11).

Mai amănuntit ni se descrie randuiala slujbei de seara în al treilea document,

din aceeaşi categorie cu cele dinainte, adică în Constitutiile Apostolice
(Aşezămintele Sfintilor Apostoli) din secolele IV-V.

Informatii interesante despre felul cum se savarsea slujba de seară la

Ierusalim, mai ales în Săptămana Patimilor, slujbă care prezenta multe analogii cu
cea descrisă pană aici, ne dă, prin anii 380-385 pelerina apuseană, Etheria sau
Egeria (alias Silvia) ,,in insemnările ei de călătorie la Locurile Sfinte''.
 Din informatiile date de aceste izvoare, vedem că in a doua jumătate a
secolului IV se fixase deja o randuială a slujbei de seara, un ritul originar şi central
al aprinderii luminilor, cu rugăciuni şi cantari de imne şi de psalmi (antifoane), care
erau in general întrebuintate in tot Răsăritul creştin; la această randuială făcea
aluzie şi sinodul din Laodiceea (can. 18).

In jurul anului 600, călugărul loan Moshos şi Soffonie (viitorul patriarh al

Ierusalimului), vizitand pe staretu1, Nil al Manăstirii din Sinai, asistă acolo la slujba
unei vecernii de sambătă seara, pe care ei o descriu. Ea cuprindea, între altele :
psalmul I(«Fericit bărbatul...».

Psalmul CXL («Doamne, strigat-am către Tine ...), imnul «Lumină lină...»,
rugăciunea «~Invredniceşte-ne, Doamne...» şi rugăciunea lui Simeon (Acum
slobozeşte...) 12. Către sfarşitul secolului VII, Sinodul trulan (692) vorbeşte, in
canonul 90, despre intrarea preotilor in altar (vohodul de astăzi), la Vecernia de
sambătă seara şi duminică seara.

Cele mai vechi manuscrise de cărti liturgice care se păstrează (ca de ex.
Codicele-Evhologhiu Barberini grec 336 in Biblioteca Vaticanului, secolele VIII-IX)
ne transmit textul rugăciunilor citite astăzi de preot in timpul Vecerniei, iar
manuscrise din secolul X ne dau şi alte amănunte din randuiala Vecerniei de
odinioară, cu variatiile ei de timp şi loc.

Pe la inceputul secolului XV, Simeon al Tesalonicului ne dă cea dintîi descriere

amănuntită şi explicare a Vecerniei in timpul său, care era absolut identică cu cea
de azi, atat pentru zilele de rand cat si pentru cele de sărbătoare 13. In afară de
vecernia obişnuită, Simeon a mai descris şi o randuială mai dezvoltată, a Vecerniei
cu cantări, care se făcea mai mult la manastiri şi catedrale, in ajunul duminicilor şi
al sărbătorilor mari, fiind combinată cu Litia, ca la Privegherea manăstirească de
azi. Ea urma schema obişnuită a Vecerniei, dar avea in plus unele antifoane, adică
grupe de psalmi cantati antifonic.

Chiar de pe vremea arhiepiscopului Simeon acest gen de Vecernie solemnă

iesise din uz mai peste tot, din cauza lungimii ei excesive şi a lipsei de cantăreti
buni.La uniformizarea randuielii Vecerniei, adică la fixarea ei in forma pe care o are
azi, a contribuit şi aparitia cărtilor liturgice tipărite (Ceaslovul, Evhologhiul şi
Tipicul), de la sfîrşitul secolului XV înainte.

Explicarea randuielii actuale a Vecerniei

a. Partea introductivă.
Precum am spus, toate cele şapte Laude sunt puse în legătură intimă cu
istoria sfantă a mantuirii neamului omenesc. Fiecare dintre ele aminteşte sau
simbolizează una ori alta dintre perioadele sau din momentele şi faptele cele mai
insemnate ale iconomiei mantuirii. Din punctul acesta de vedere, Vecernia evocă
epoca cea mai veche din istoria sfantă: epoca Vechiului Testament, adică vremea
revelatiei nedepline, dinainte de venirea Mantuitorului.

Formula de binecuvantare de la inceputul Vecerniei (Binecuvantat este

Dumnezeul nostru...) arată că, în epoca de inceput a istoriei mantuirii, pe care o
reprezintă această slujbă, omenirea nu ştia altceva despre Dumnezeu decat că El
există şi că e Unul singur. Caracterul nedesăvarşit al revelatiei din acele indepărtate
vremuri este simbolizat şi prin faptul că, la începutul slujbei, se deschide numai
dvera (perdeaua uşilor împărăteşti), pe cand uşile împărăteşti răman închise,
închipuind astfel cunoaşterea nedesluşită şi vagă, pe care lumea o avea atunci
despre Dumnezeu şi care se întemeia mai mult pe amintirea revelatiei primordiale,
de la creatie. Preotul dă binecuvantarea de început, din altar, deoarece altarul
bisericii închipuieşte cerul sau paradisul, iar preotul inchipuieşte acum pe primii
oameni, in timpul cat erau înca în rai, înainte de căderea lor în păcat. Psalmul CIII
(«Binecuvintează, suflete al meu, pe DomnuL..), care, in Psaltire,are ca suprascriere
(titlu) «Pentru facerea lumii,, ne vorbeşte despre creatia lumii, despre frumusetea
şi minunătiile firii, aşa cum se înfătişa ea atunci cand ieşise din mana Ziditorului şi
cand toate cate făcuse Dumnezeu erau «bune foarte» (Facere I, 31); el zugrăveşte
totodată, cu măiestrie, providenta sau purtarea de grijă a lui Dumnezeu fată de
făpturile Sale. De aceea, Biserica 1-a găsit potrivit pentru preamărirea lui
Dumnezeu-Creatorul la începutul unei noi zile şi de aceea i se mai spune şi psalmul
introductiv sau incepător (al Vecerniei şi totodată al zilei. El a fost consacrat ca
psalm specific al slujbei de seară ,mai ales pentru că în versetele 20-21, care se
repetă la sfarşitul psalmului, se vorbeşte şi de apusul soarelui : «Soarele si-a
cunoscut apusul său; pus-aI întuneric şi s-a făcut noapte, intru aceea vor trece toate
fiarele pădurii».

Iesirea preotului din altar şi rămanerea lui in fata uşilor împărăteşti inchise,
unde el citeşte (în taină) rugăciunile luminilor si de unde rosteşte apoi ectenia mare,
închipuieşte alungarea din rai a primilor oameni, după caderea lor in păcat; preotul
reprezintă acum omenirea de dinainte de venirea Mantuitorului, implorand mila
dumnezeiască, in fata portilor zăvorate, ale cerului.

Rugăciunile pe care preotul le citeşte in taina, în fata uşilor împărăteşti, se

numesc rugăciunile Vecerniei, sau ale luminilor de seara, pentru că ele se citeau
odinioară la vremea cand se aprindeau in biserici luminile sfeşnicelor şi ale
candelelor, menite sa ispească intunericul noptii. De aceea, in ele este vorba de
lumina ca si ritual a cunoştintei de Dumnezeu, care luminează cărările oamenilor în
intunericul necunoasterii si al pacatului in randuiala de azi a Vecerniei ele sunt în
număr de şapte, număr socotit sfant, care aminteste atat cele şapte zile ale creatiei
lumii, cat şi numărul Laudelor bisericesti ale unei zile liturgice. Ele alcătuiesc una
dintre părtile cele mi vechi ale slujbei de seară, păstrad reminiscente (formule şi
expresii) din rugăciunile serviciului divin zilnic, de seara şi dimineta in sinagogi
iudaice. Textul lor de azi îl putem urmări în manuscrise pană în secolul VIII. 0 astfel
de rugăciune ne transmite chiar cea mai ,, veche randuială a Vecerniei, păstrată în
«Traditia apostolică» a lui lpolit . Dintre cele şapte rugăciuni ale luminilor, cea mai
frumoasă si mai expresivă pentru scopul Vecerniei ca rugăciune de seară este
ultima; ea seamănă mult cu rugăciunile corespunzătoare din randuiala s1ujbei de
seară în vechile Randuieli bisericeşti15.

Ca şi la cele 12 rugăciuni ale dimineţii, de la i.ncepl.ttul Lltreniei, despre care

vom vorbi mai tîrziu, rugaciunile luminilor din randuiala vecerniei actuale erau
odinioară mai numeroase (în unele manuscrise erau, de ex. nouă) şi răspandite de-
a lungul întregii slujbe, fiind citite de preot in timpul ecteniilor rostite de diacon
(prima rugaciune se citea în timpul ecteniei mari de la începutul slujbei; a doua, in
timpul ecteniei mici de după prima stare a Catismei din randuiala Vecerniei
sarbătorilor; a treia, concomitent cu ectenia mică de după starea a doua şa.m.d.);
cu timpul, au fost grupate toate la un loc, la începutul slujbei (în timpul citiri
psalmului CIII), pentru ca preotii să rămană liberi si să poată rosti ei înşisi ecteniile
rostite odinioară de către diaconi, după împutinarea şi disparitia treptată a acestora
din serviciul bisericilor parohiiale. De altfel, cele mai vechi manuscrise ale
Liturghierului nu cuprindeau decat rugăciunile preotului, aşezate una dupa alta,
fără ecteniile diaconale, care se scriau in manuscrise aparte; de aceea Liturghierele
noi au preluat aceste rugăciuni aşa cum erau: aşezate în manuscrisele vechi.

Catisma de rand, adică psalmii care se citesc la Vecernie după ectenia mare
(azi numai la Vecernia zilelor de rand), reprezintă perioada de pregătire a omenirii
de dinainte de venirea Mantuitorului, cu ajutorul învătăturilor divine date de Legea
Veche, prin patriarhi şi prooroci. Ps CXL («Doamne, strigat-am către Tine.:.»), care
se cantă după catismă; e psalmul propriu şi caracteristic al Vecerniei. E mentionat
ca, făcand parte din randuiala rugăciunii de seară chiar în Constitutiile apostolice
16, la Sfantul Ioan Gură de Aur si la Sfantul loan Casian le e întrebuintat, în această
calitate,, atît la rugăciunea de seară a evreilor, cat si în tonic riturile liturgice creş-
tine. Împreună cu psalmii următori, cantati (citiţi) , in acest moment al Vecerniei
inca din vechime (ps. CXLI, CXXIX si CXVI) şi numiti în general psalmii de seară sau
psalmii luminilor (pentru ca ei se cînta odinioară în timp ce în biserici se aprindeau
sau se aduceau şfesnicele cu lumini) - psalmul CXL exprimă, în accente duioase şi
impresionante, starea de rătăcire şi de deznădejde a omului cu Duninezeu, izvorul
şi dreptarul vietii sale spirituale, precum şi de cea de pocăintă, in tip legală de
rugăciunea de seară, încă din cultul iudaic.

Cădirea de la «Doamne, strigat-am...» este simbolul văzut al rugăciunii

noastre, pe care o înăltăm spre Dumnezeu, aşa cum se înaltă fumul de tămaie,
cerînd să fie bine-primită de El ca o jertfâ de seară, precum zice Psalmistul: «Să se
îndrepteze rugăciunea mea, ca tămîia, înaintea Ta; ridicarea mîinilor mele ca jertfa
de seară, auzi-mă, Doamne» (Ps. CXL, 2) care se cîntă la începutul cădirii. După unii
liturgici, cădirea aceasta ar fi, totodată, o reminascenta a ritualului iudaic prin care
se împlinea porunca data de Dumnezeu lui Moise de a se aduce ofrandă de tămîiere
seara şi dimineata, în raza altarului in semn de ispăşire a păcatelor (Ies. XXX, 7 şi
Num. XVII, 6-15). In riturile Bisericilor Orientale necalcedoniene (la copti, sirienii
iacobiti şi maroniti) ea s-a dezvoltat mai mult decît în ritul bizantin, luand
extensiunea unei slujbe deosebite de Vecernie (slujba tămîierii deseară), în care se
accentuează ideea originară de pocăintă, redată de ritualul rugăciunii de seara.

b. Ritualul vohodului (ieşirea cu cădelnita). Cu toate ca slujba Vecerniei

reprezintă, în general, vremea de dinainte de venirea Mantuitorului, totusi
rînduiala ei anticipează, oarecum, venirea Aceluia care este telul ultim al istoriei
mantuirii şi în Care s-au împlinit toate aspiratiile lumii precreştine şi toate
preînchipuirile Legii Vechi. De aceea , stihuri din unii psalmi, ca: «De Te vei uita la
fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi Că la Tine este milostivirea!» (Ps.
CXXIX, 3) exprimă, de fapt, încrederea omului vechi-testamentar in mila şi
încrederea 1ui Dumnezeu, deci nădejdea lui in mantuirea după care suspina. Astfel
de versete servesc ca introducere la slujbele din rînduiala Vecerniei, compuse sub
inspiratia mîntuirii realizate in Noul Testament.

Cantările Legii Vechi, adică versetele sau stihurile din psalmii CXL, CXLI, CXXIX
şi CXVI, cantate imnologic înainte de fiecare stihiră, se împletesc, deci, si alternează
cu cele ale Legii Noi, arătînd astfel legătura indisolubilă dintre cele două mari
perioade ale istoriei mîntuirii.

Stihirile de la «Doamne, strigat-am ...», ca şi cele de la Stihoavnă,

comemorează şi slăvesc fie învierea Domnului la Vecernia din ajunul duminicilor),
fie praznicul respectiv sau faptele sfintilor sărbătorii in zilele respective. Numărul
lor este în raport cu gradul de importantă al fiecărei sărbători: la Vecernia Invierii
(duminicilor) se cîntă 10 stihiri, la Vecernia sfintilor mari 8, la Vecernia zilelor de
rînd 6, iar la vecernia mica (a sărbătorilor cu Priveghere) numai 4.

Venirea Domnului în lume este simbolizată mai sugestiv de ritualul vohodului

de la Vecernia sărbătorilor, adică ieşirea cu cădelnita sau intrarea mică.
Deschiderea uşilor împărăteşti înainte de vohod simbolizează redeschiderea raiului
pentru om, prin venirea lui Adam cel Nou, iar lumina purtată înaintea slujitorilor
închipuie lumina adusă în lume de Mantuitorul, Care a spus despre Sine: «Eu sunt
lumina lumii» (loan VIII, 12). După cum spunea Simeon al Tesalonicului, prin ieşirea
preotului în mijlocul bisericii şi apoi prin intrarea lui din nou în altar «se arată cum
că Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, pogorîndu-Se pană la noi din crugurile cerului,
iarăşi la cer S-a înăltat şi pe noi ne-a suit... Pentru că ieşirea si pogorîrea (preotului)
însemnează si smerenia lui Hristos; îmbrăcarea în veşminte (felon) simbolizeazâ
întruparea; şederea în mijlocul bisericii şi plecarea capului înseamnă că Mantuitorul
S-a răstignit în mijlocul pămîntului, a murit şi S-a pogorît în iad pentru noi...
Intoarcerea din nou şi intrarea în altar înseamnă că (Domnul) S-a inaltat de pe
pămînt la ceruri şi S-a suit acolo de unde a venit, cu trupul pe care l-a luat... Vohodul
Vecerniei înseamnă totodată si pogorîrea lui Dumnezeu, care va fi în veacul cel de
apoi»

Cădirea de la vohod reprezintă tămîia despre care este vorba în rugăciunea

intrării, ca simbol al rugăciunii noastre. Ea se aduce spre slava şi cinstea lui Hristos,
a Cărui venire în lume este înfătişată de vohod şi a Cărui viată şi lucrare
răscumpărătoare a constituit o adevărată jertfă bine-plăcută lui Dumnezeu. După
unii liturgişti, fumul de
tămîie simbolizează acum norul în care Domnul S-a înăltat la cele ceresti.

Imnul «Lumină lină...», (lumină veselă, aducătoare de bucurie), care se cîntă

sau se citeşte la vohod, este unul dintre cele mai vechi imne de inspiratie creştină,
intrate în uzul liturgic. După unii istorici, imnul provine chiar din secolele II sau III.
Intrebuintarea lui în cult, ca imn specific al rugăciunii de seară, prin care creştinii
aduceau lui Dumnezeu «multumire pentru sfeşnic», este mentionată în chip expres
inca din secolul IV de către Sfîntul Vasile cel Mare 20, care citează un fragment din
el, numindu-1 «cîntare veche», cunoscută încă de pe atunci ca fiind a Sfantului
Antinoghen martirul, episcop originar din Sevastia Capadociei, martirizat în
persecutia lui Diocletian (303 sau 311) şi amintit în sinaxarul ortodox la 16 iulie.
Vechimea imnului este confirmată şi de faptul că îl găsim, ca parte a rînduielii
Vecerniei, şi in riturile liturgice ale Bisericilor orientale necalcedoniene, adică la mo-
nofizitii sirieni (iacobiti) şi egipteni (copiti), cu mici variante de text. Numai
Ceasloavele slave şi româneşti il pun greşit sub numele Sfîntului Sofronie, patriarhul
Ierusalimului (638), căruia îi putem atribui, cel mult, consacrarea oficiala sau
generalizarea acestui imn în serviciul liturgic al Bisericii de răsărit.

După cuprins, imnul «Lumină lină...» are un caracter hristologic si totodată

trinitar. El este, adică, adresat lui Hristos, Care este «lumina cea lină (aducătoare
de bucurie) a slavei Tatălui ceresc», - dar totodată afirmă cu precizie atat distinctia
celor trei persoane ale Sfintei Treimi, cît si unitatea lor în dumnezeire («...lăudăm
pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Dumnezeu...»). Textul imnului ne face, deci, să
bănuim că alcătuirea si introducerea lui in serviciul liturgic s-a făcut pe vremea
discutiilor trinitare şi hristologice, din secoleIe IV. Textul acesta constituie, de altfel,
un ecou fidel al celei mai vechi rugăciuni de multumire pentru lumina de seară, care
ni s-a transmis în cadrul ritualului descris în Rînduiala bisericească egipteană (sec.
III), amintita mai înainte.

In vechime, imnul se cînta în momentul cand pe cer se ivea luceafărul de

seară, iar în biserici se aprindea (se aducea) sfesnicul culumina menită să împrăştie
întunericul serii, sfeşnic a cărui amintire clară o păstrează, de altfel, atat textul
imnului (« ...văzînd lumina cea de seară»), cît şi lumanarea aprinsă sau sfeşnicul
purtat înaintea preotului la vohodul Vecerniei sărbătorilor, dar mai ales ritul
sfesnicului) din rînduiala Vecerniei unite cu Liturghia Darurilor mai inainte sfintite,
în Păresimi (a se vedea mai departe, la rînduiala şi explicarea acestei Liturghii).
Lumina care apărea in mijlocul credinciosilor adunati pentru rugăciunea de seară
era ca o prezentă simbolică (spirituală,) a Mantuitorului, Care se identificase pe Sine
cu lumina lumii (In. VIII, 12). Rostirea sau cîntarea imnului în acest moment voia să
spună că, în haosul şi întunericul în care se zvonea venirea din perioada Legii Vechi,
aşteptarea şi venirea lui Mesia ca un luceafărul de seară, ca o stea călăuzitoare,
dătătoare de- încredere si de nădejde. De aceea, imortanţa momentului- este
rnarcată prin formula «intelepciune, drepti», care -ca şi cea de la vohodul cu Sfinta
Evanghelie din rînduiala Liturghiei vrea să atragă luarea aminte a crecdincioşilor
asupra prezenţei simbolice a lui Hristos, Care este «Intelepciunea de la Dumnezeu»
(I Cor. I, 30) şi trebuie intîmpinat prir atitudine fizică de respect, adica prin pozitia
dreaptă a corpului şi prin cuviinta şi atentia cu care trebuie sa ascultăm imnul care
se va cînta (citi) şi care ne vorbeşte tot despre Hristos-Mîntrriiorul.

c. Partea de dupa vohod. Prochimenele şi stihurile care le rostesc sunt resturi

din psalmii care se cîntau printre lecturile biblice de la Vecernie (paremii), Utrenie
si Liturghie. Aceşti psalmi se cantau odinioară în intregime, dar cu timpul au rămas
sub forma unor simple versete aşezate înainte - de paremii (la Vecernie), de
Evanghelia diminetii (la Utrenie) sau de Apostol si Evanghelie la Liturghie). De aceea
şi poartă denumirea de irpoxeil Levos, adică asezat înainte.

Prochimenele de la Vecernie sunt rînduite- pe zilele săptămanii; fiecare zi

avînd prochimenul ei, iar cele de la Utrenia duminicilor, pe glasurile Octoihului. La
Utrenia alter sărbători se canta prochimenul propriu al sărbătorii respective, iar la
Liturghie fiecare Apostol are prochimenul şi stihul lui.

La Vecernia din Sambăta Patimilor prochimenul nu se cîntă, in semn de

întristare pentru Domnul, Care atunci Se află in mormant. Paremiile care se citesc
astăzi după prochimen, la Vecernia, sărbătorilor din perioada Octoihului şi a
Penticostarului si la - Vecernia zilelor- de rînd din perioada Triodului (miercuri şi
vineri seara din săptămîna brînzei si loate zilele din Păresimi), slot lecturi (pericope
biblice) alese din anumite cărti-ale Vechiului- si Noului Testarnent: cuvantu1
grecesc isapoctia însemnează, de fapt, proverb,- parabol, pildă si- se aplică -
Proverbelor (Pildelor) lui Solomon. Cu timpul, denimirea de paremie s-a generalizat
pentru toate lecturile biblice folosite la Vecernie, pentru că de cele mai multe ori
aceste lecturi se iau din Proverbele lui Solomon. Numărul lor e variabil. La Vecernia
sărbătorilor din perioada Octoihului şi a Penticostarului sunt de obicei trei paremii.
La Vecernia de miercuri şi vineri seara în săptămîna brînzei se citeşte o singură
paremie (cu cate două prochimene). La Vecerniile zilelor de rînd din Păresimi sînt
cîte două. Vecernia din ajunul marilor praznice împărăteşti se distinge şi prin
numărul mai mare de paremii care se citesc: la Vecernia din ajunul Naşterii
Domnului sunt 8; la cea din ajunul Bobotezei 12 ; iar la cea din Sîmbăta Patimilor
(unită cu Liturghia Sfîntului Vasile) sunt 15 (vezi şi nota 27 a capitolului precedent).
 Rugăciunea «Învredniceşte-ne, Doamne...» pare să fie de o adancă vechime,
prin stilul ei, care aminteşte nota de smerenie şi evlavie caracteristică rugăciunilor
Bisericii primare. Ea apare ca făcînd parte din rînduiala Vecerniei de sîmbătă seara
în Povestirea lui loan Ntoshos si a lui Sofronie de pe la începutul secolului VII (vezi
in urmă).

Cît priveşte ectenia cererilor («Să plinim rugăciunea noastră cea de seară,
Domnului»), care se rosteşte îndată după rugăciunea «Învredniceşte-ne,
Doamne...», întrebuintarea ei în slujba de seară se ridică la o adîncă vechime; in
rînduiala slujbei de seara, descrisă în secolele IV-V. În Constitutiile apostolice i1
găsim textul ei actual, are, dar ii sub formă de rezumat.Tot atît de veche trebuie să
fie şi rugăciunea plecării capetelor («Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai plecat
cerurile...»), pe care preotul o citeşte în taină după ectenia de mai sus; ea
corespunde, ca idee şi functie, celor două rugăciuni citite odinioară de către episcop
pentru binecuvîntarea credincioşilor, înainte de concedierea lor din biserică, la
sfîrşitul rugăciunii de seară, rugăciuni al căror text ni s-a păstrat în Constituţiile
Apostolice.

Stihoavna, sau apostihurile, care urmează după ectenia cererilor, este o serie
de stihuri, strofe sau tropare (de obicei patru sau cinci), numite asa fiindcă două
sau trei dintre ele - şi anume a doua, a treia şi a patra, cînd e cazul) - sînt totdeauna
precedate de cate un stih (prima se cîntă fără stih, iar a patra şi a cincea cu «Slavă....
Şi acum...»). Acest stih poate fi un verset din psalmi sau, mai rar, din alte cărti ale
Vechiului Testament (ca de ex. din Pildele 1ui Solomon).Ca şi stihurile de la
prochimen, stihurile de la Stihoavnă reprezintă resturi ale unor psalmi care se
cîntau odinioară în întregime în cel al Vecerniei. Din secolul V inainte, printre
versetele se mai intercalatau, ca şi în grupul psalmilor de la vohod ii ceilalti), noile
strofe ale poeziei imnografice, de inspiratie (troparele sau stihirile de azi). Acestea
înlocuiesc apoi, pe stihurile vechilor psalmi cîntati, dintre care au rămas pînă azi
două sau trei, adică cele care precedă stihirile a doua, a treia si a patra.

Rugaciunea dreptului Simeon («Acum liberează...»), care se citeşte îndată

după Stihoavnă, este una dintre: rugăciunile de origine biblică, întrebuintate în
cultul ortodox. Textul ei îl aflăm în Evanghelia de la Sfîntul Luca este exclamatia
dreptului şi bătranului Simeon în momentul cand el intîmpină si tine în bratele sale
pe pruncul Iisus, adus de Sfinta Sa Maică la templu, la 40 de zile după nastere. Ca şi
cîntarea «Măreşte, suflete al meu, pe Domnul...>>, text consemnat de acelaşi sfînt
evanghelist ca fiind exprimat de Maica Domnului, această rugăciune de origine
biblică apartine perioadei de întrepătrundere a celor două Testamente, adică epocii
în care amurgul Legii Vechi se amestecă cu zorile Legii Noi. Rostitorul imnului,
bătrînul Simeon, face parte din lumea Vechiului Testanment, ca şi alte personalităti
biblice pomenite în Sfintele Evanghelii (Sfîntul loan Botezătorul, Sfîntul Iosif şi Sfînta
Fecioară, Ana proorociţa ş.a.). Toţi reprezintă apusul epocii Vechiului Testament,
după cum Vecernia este amurgul zilei naturale. Cu ei se încheie şii se stinge
perioada istoriei omenirii dinainte de Hristos; după ei se începe o eră nouă în istoria
omenirii: era creştină. Mesia cel aşteptat venise, dar era încă prunc şi nu se
descoperise decît la putini privilegiati al cerului, ca bătranul Simeon, care închide
ochii cu sufletul împăcat şi plin de bucuria venirii lui Mesia.

Pe bună dreptate s-a aşezat, deci, către sfîrşitul Vecerniei cîntarea de

mulţumire a bătrînului Simeon, care exprimă liniştea împlinirii unui tel şi împăcarea
pe care o aduceau acestor suflete nădejdea şi siguranţa apropiatei veniri a
Răscumpărătorului făgăduit şi aşteptat de atîta amar de vreme. Ca şi Simeon,
putem închide si noi ochii în pacea noptii şi a somnului aducător de odihnă. Iar cum
somnul noptii închipuie pe cel al mortii, rugăciunea dreptului Simeon ne aduce
aminte şi de sfîrşitul vietii noastre, cînd va trebui ca şi noi să spunem, cu conştiinta
liniştită şi cu inima împăcată: «Acum liberează, Doamne, pe robul Tău in pace ... ».

În cultul creştin, rugăciunea dreptului Simeon s-a întrebuintat din cea mai
adîncă vechime. O găsim în cele mai vechi Rînduieli biserireşti, ca de exemplu în
Constituţiile apostolice 23, unde este aşezată ca final al doxologiei («Slavă întru cei
de sus lui Dumnezeu...»), cu titlul «Imn de seară» , fiind folosită, probabil, încă de
pe atunci, ca rugăciune de seara.

Troparele, care se cîntă la sfirşitul Vecerniei, înainte de otpust, şi în care se

proclamă pe scurt virtutile de căpetenie ale sfintilor zilei sau măreţia şi importanita
sărbătorii, se numesc la greci, slavo-rusă : otpustitelni tropari, adică troparele
apolisului, tropare finale sau de încheiere a slujbei.

Pentru motivul arătat mai sus, la otpustul (apolisul) Vecerniei pomenim, între
altii, pe Sfintii Ioachim şi Ana, părintii Născătoarei de Dumnezeu. Ei reprezintă aici
pe dreptii Vechiului Testament, care au aşteptat pe Mesia, fără să fi avut bucuria
de a-L vedea. Cu ei se încheie şirul sfintilor pomeniti la otpustul de la sfîrşitul
Vecerniei, deoarece cu ei s-a încheiat epoca Legii Vechi, pe care o reprezintă sau o
simbolizează această slujbă sfîntă.

4. Simbolismul Vecerniei in raport cu viata Mîntuitorului

Raportată la fazele vietii şi activitătii Mîntuitorului, Vecernia aminteşte

răstignirea Mîntuitorului si patimile Sale, care au avut loc spre seara :«Dator este
preotul să săvirşească sau să asculte, seara, Vecernia, la care cu cucernicie să
gîndească în sine şi cu umilintă să cugete cum Domnul şi Mîntuitorul nostru lisus
Hrislos, după mintuitoarele Sale Patimi, vineri seara S-a răstignit pe cruce, pentru
păcatele noastre si a murit pentru mîntuirea noastră...».

3. Explicarea rînduielii actuale a Utreniei

Precum am văzut, ca slujbă a diminetii sau a începutului zilei, Utrenia
închipuie, în general, începutul sau zorile creştinismului, ivirea luminii sau a
revelatiei dumnezeieşti, care a urmat după noaptea întunericului, a păcatului şi a
necunoştintei. De aceea, mai mult decat Vecernia, slujba Utreniei constituie o
împletire de elemente din Vechiul şi din Noul Testament, reprezentand in general
epoca de tranzitie de la Legea Veche la cea Nouă, epocă pe care, precum am
văzut, o întrezărim încă de la sfîrşitul Vecerniei. Astfel, psalmii profetici, care
proorocesc şi exprimă presimilirea venirii Mantuitorului, alternează cu cantări ca
«Dumnezeu este Domnul...», care vestesc venirea Mantuitorului în lume, sau cu
troparele şi stihirile diferitelor grupe de cantări (sedelne, antifoane, Laude etc.),
care slăvesc atat lucrarea răscumpărătoare a Mantuitorului, cat şi viata, faptele şi
virtutile sfintilor care au contribuit la răspandirea şi întărirea credintei crestine în
lume. Dar mai ales vohodul Utreniei duminicilor, adică scoaterea Sfintei Evan-
ghelii în mijlocul bisericii, este actul care,precum vom vedea mai pe larg ceva
mai tarziu, închipuie şi vesteşte învierea Domnului. Totuşi,punctul de greutate în
alcătuirea si cuprinsul randuielii Utreniei rămane, mai ales în prima ei parte, tot
elementul din Vechiul Testament, adică cel care simbolizează şi reprezintă epoca
anterioară venirii Domnului.
a) Partea de la inceput a Utreniei (pană la «Slavă Sfintei... Treimi...»), numită
de unii liturgisti prolog sau proirnion, adică introducere, cuprinde rugăciuni pentru
autoritatea sau conducerea supremă a statului, concretizată odinioară (în epoca
sclavagistă şi cea feudală) în persoana împăratului.
Rugăciunea pentru conducătorii statului îşi are temeiul scripturistic în îndemnul
Sfantului Apostol Pavel, din prima sa epistolă către Timotei (cap. II, 1-2) ''Vă
îndemn, deci, înainte de toate, să faceti cereri, rugăciuni, mijlociri, mulitumiri,
pentru toti oamenii, pentru conducători si pentru soli care sant in înalte dregătorii,
ca să petreceti viată paşnică şi liniştită, întru toată cuvioşia şi buna cuviintă''. Una
dintre obligaţiile religioase elementare, ale oricărui creştin, înscrisă în porunca a
cincea a Bisericii, este rugăciunea pentru carmuitorii tării din care facem parte ca
cetăteni.
De aceea, toate elementele care alcătuiesc această parte a Utreniei ne amintesc,
într-un fel sau altul, despre împăratii de odinioară. Astfel, ceî doi psalmi, care se
citesc la început, adică psalmul XIX (<(Să te audă Domnul în ziua necazului...a) şi
psalmul XX («Doamne, întru puterea Ta se va veseli impăratul...v) se numesc uneori
si «psalmi împărăteşti, pentru că în ei se vorbeşte, între altele, despre prerogativele,
puterea şi strălucirea cu care era învestit odinioară cel ce reprezenta suveranitatea
absolută in stat, despre supunerea pe care i-o datorau cetătenii şi despre datoria lor
de a se ruga pentru sănătatea şi liniştea lui (vezi, de exemplu, versetul ultim al
primului psalm : «Doamne, mantuieste pe împăratul şi ne auzi pe noi, în orice zi Te
vom chema »).
Acelaşi caracter îl au şi cele trei tropare ale crucii din partea introductivă a
Utreniei, numite uneori «tropare împărăteşti, adică : «Mantuieşte, Doamne, poporul
Tău...» (troparul Crucii, cf. Psalmul XXVII, 12), «,Cel ce Te-ai înăltat pe Cruce de
bună voie...» şi «Folositoare, înfricoşată şi neînfruntată...g ; în acesta din urmă ne
rugăm : « Mantuieşte pe aceia cărora le-ai poruncit să împărătească si le dă lor
biruinta din cer...».
Ectenia întreită scurtă, de la sfîrşitul prologului Utreniei, cuprinde de asemenea
un aliniat special de rugăciune pentru conducătorii statului.
Acest exordiu al Utreniei constituia la origine un serviciu religios deosebit de
slujba propriu-zisă a Utreniei 51 analog cu Tedeumul (vezi la cap. despre Ierurgii).
La început, acest serviciu se săvarşea, între Miezonoptică şi Utrenie, numai in
manăstirile care erau ctitorii sau fundatii împărăteşti. Cu timpul, a intrat şi in
practica celorlalte manăstiri, apoi s-a extins şi în randuiala bisericilor ,uneorii,
contopindu-se cu Utrenia şi rămanand, astfel ca un prolog sau o introducere
inseparabilă a acestei slujbe.
Precum am văzut (în cap. anterior, la rînduiala Utreniei), in timpul de la Paşti )a
Înăltarii Domnului, prologul Utreniei se suprimă, deoarece Utrenia din acest răstimp
a rămas inca de la inceput scutită de el, predominind rugăciunea şi lauda adresată lui
Dumnezeu ; el se suprimă de asemenea şi in restul anului, atunci cand Utrenia se
face în ajunul sărbătorilor mari, sub forma de Priveghere (vezi în urmă).
b) In partea următoare a Utreniei, adică începand de la «Slavă Sfintei...
Treimi...g pînă la Canoane (Catavasii), predomină lecturile sau citirile biblice ;
începutul acestei părti reprezintă prin excelentă epoca Legii Vechi.
Formula «Slavă Sfinte... Treimi...», cu care începe această parte, constituie
binecuvantarea pentru începutul propriu-zis al Utreniei (in forma ei originară). Ea
are un caracter trinitar destul de vădit ; în loc să preaslăvim pe Dumnezeu in unitatea
esentei (fiintei) Sale, ca la începutul Vecerniei, preaslăvim pe Dumnezeu Cel in
Treime lăudat " Cu Utrenia ne aflăm, deci, într-o perioadă mai avansată a istoriei
mantuirii şi a revelatiei despre fiinta si însuşirile Lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl
exprimă şi formula cu care se începe răspunsul credincioşilor la binecuvantarea data
de preot : «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...» care precede citirea celor şase
psalmi şi care nu este altceva decat cîntarea îngerilor din noaptea naşterii Domnului
(Lc. II, 14). Astfel, de la început, Utrenia ne duce cu gandul înapoi la Naşterea Dom-
nului, care s-a întîmplat noaptea, şi la zorile mantuirii noastre, precum am spus deja.
Lecturile din această parte a Utreniei sunt alcătuite din grupul de psalmi pe
care îl numim Exapsalmul (adică cei Şase psalmi ai diminetii sau ai Utreniei : III,
XXXVII, LXII, LXXXVII, CII şi CXLII. Aceşti psalmi exprimă sentimente şi stări
sufleteşti foarte variate :
cand tanguirea omului Legii Vechi pentru păcatele, deznădejdea şi neputinta sa
(mai ales ps. LXXXVII), cand speranta şi increderea sa în mantuirea făgăduită,
care trebuia să vină (vezi mai ales ps. CII). Citirea lor simbolizează vremea de
întuneric de după căderea în păcat a primilor oameni ; de aceea, în manăstiri, cand
Utrenia se face seara în cadrul Privegherii, se sting în acest timp toate luminile din
biserică, afară de cea de la analog, lucru care se făcea odinioară în toate bisericile.
Cei_şase psalmi au fost randuiti să se citească la slujba diminetii pentru că în
textul lor se vorbeşte şi despre scularea noastră din somnul noptii şi despre
rugăciunea de dimineată : «Eu m-am culcat şi am adormit ; sculatu-m-am, că
Domnul mă va sprijini...» (ps. III, 5) ;«Iar eu către Tine, Doamne, am strigat şi
dimineata rugăciunea mea Te va întampina» (ps. LXXXVII, 14). Indeosebi psalmul
LXII («Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineată...p) este
psalmul diminetii prin excelentă (EC)BcvoS sau op6pwos_~alt~tos, matutinus
psalmus) ; împreună cu psalmul III el este moştenit din serviciul sinagogii iudaice,
în întrebuintarea cultului creştin. Il găsim mentionat ca făcand parte din rugăciunea
de dimineată în Constitujiile apostolice (II, 59 şi VIII, 38), ca şi în alte documente
vechi ; el s-a păstrat, de asemenea, în slujba diminetii în toate riturile liturgice
creştine.
Cele 12 rugăciuni citite în taină de către preot în timpul celor şase psalmi,
Rugăciunile diminetii sau ale Utreniei au un continut variat. Textul, numărul şi
aşezarea acestor rugâciuni în randuiala Utreniei nu au fost de la început cele de azi.
Astfel, în unele manuscrise vechi ele erau ori mai multe (13-14) ori mai putine (1, 3,
6, 9 sau 11) şi nu se găseau grupate ca astăzi sau strînse la un loc, în Liturghier, ci
risipite în cursul întregii slujbe, deoarece ele erau citite concomitent cu ecteniile
rostite de către diacon printre psalmii cantati odinioară in chip antifonic, aşa că
ecfonisele lor alcătuiau o încheiere logică a acestor ectenii. Cu timpul, numărul lor
a fost fixat definitiv la 12, după numărul orelor noptii sau al orelor zilei care începe.
In Liturghierele tiparite au fost stranse şi grupate toate la un loc, adică înşirate una
după alta la începutul Utreniei, pentru ca, după citirea lor, preotul să rămînă liber
pentru lucrarea Proscomidiei. Aşezarea actuală a acestor rugăciuni în cadrul
randuielii Utreniei din Liturghiere, dateazâ, după unii, aproximativ din sec. al IX-lea
.Inainte numai ecfonisele acestor rugăciuni au rămas în locurile lor de odinioară din
cadrul slujbei, fie pentru a încheia ecteniile în timpul cărora erau rostite rugăciunile
respective, fie pentru a marca începutul diferitelor lecturi sau cantări din rolul
cantăretilor de strane. Legătura acestor ecfonise cu rugăciunile pe care le încheiau
odinioară se vede inca lămurit. Astfel, ecfonisul ecteniei de după cantarea a şasea a
Catavasiilor (<<Că Tu esti Împăratul păcii şi Mantuitorul sufletelor noastre...» ) nu
e altceva decat ecfonisul rugăciunii a şasea, pe care preotul o citea probabil, în taină,
în timpul rostirii acestei ectenii. Din cuprinsul rugâciunii a noua (« Străluceşte în
inimile noastre...»), care e aceeaşi cu rugâciunea dinainte de Evanghelie din
randuiala Liturghiei, se vede că aceastâ rugăciune trebuie să se fi citit odinioară
înainte de pericopa evanghelică a Utreniei ; a zecea rugăciune are caracter
penitential, ea fiind legată probabil de psalmul L(psalmul pocăintei), iar a
unsprezecea şi a douăsprezecea au continut doxologic, fiind amandouâ în legătură
cu psalmii Laudelor şi cu doxologia.
Cat priveşte cuprinsul acestor rugăciuni, ele exprimă, mai toate, multumirea de
la sfarşitul noptii şi cererea de la începutul zilei, adresate lui Dumnezeu din partea
credincioşilor, prin preot, în calitatea lui de interpret al dorintelor şi simtămintelor
religioase ale comuniitătii. Ideea generalâ pe care sunt brodate - aceea a luminii
naturale ca simbol al celei supranaturale, adică al revelatiei divine, data în Vechiul
Testament prin Lege (Thora) iar în cel Nou prin lisus Hristos,este comună cu tema
proprie rugăciunilor de dimineată din cultul ebraic, ceea ce constituie şi un indiciu
despre adanca vechime a acestor rugăciuni.
Din cuprinsul unora dintre aceste rugăciuni (mai ales a şasea si a opta) se vede
că ele se citeau odinioară în timp ce afarâ era încă noapte şi întuneric, deoarece,
precum am văzut, începutul Utreniei se făcea in vechime, mai ales în manăstiri, cu
două-trei ceasuri înainte de ziuă. Ultimele şase dintre aceste rugăciuni se citesc afară
din altar în fata uşilor împărăteşti închise, ca şi rugăciunile luminilor de la începutul
Vecerniei, preotul înfătişand pe omul izgonit din rai. Pentru acest motiv, atat citirea
psalmilor Utreniei cat şi a rugăciunilor citite în taină de către preot în timpul lor se
suprimă la Utrenia din noaptea Paştilor şi din toată Săptămana Luminată,
înlocuindu-se cu cantări care au menirea de a vesti şi a sărbători marea minune a
Invierii Domnului si de a exprima sentimentele de bucurie ale credincioşilor.
Ectenia mare (~ µeTâ),-q aovaaT~),care urmează după citirea celor şase psalmi, e
aceeaşi de la începutul Vecerniei şi al Liturghiei ; ea reprezintă rugăciunea comună
a credincioşilor, rostită prin glasul preotului -ori al diaconului şi constituie
tranzicerea de la lecturile biblice (psalmi).
La cantările următoare, care, precum vom vedea, anuntă zorile epocii Noului
Testament sau prevestirea mantuirii care se apropie.
Cantarea «Dumnezeu este Domnul...p, formată din versetele 26 şi 27 ale
psalmului CXVII, se cantă de patru ori, ca o trambitare a veştii venirii Domnului în
cele patru laturi ale lumii. Spre a se arăta că este vorba de o«arătare» sau manifestare
a Domnului, odinioară, în momentul cand se începea această cantare, se aprindeau
toate luminile (care, precum am spus, fuseseră stinse la începutul citirii celor şase
psalmi, ceea ce se face şi azi prin unele biserici). «Se aprind acum toate făcliile -
explică arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului -- pentru cuvantul ce zice : Slava lui
Dumnezeu a strălucit peste ei, adică peste păstori (Lc. II, 2) şi se cantă «Dumnezeu
este Domnul...», pentru că este cu cale a se face noaptea închipuirea naşterii şi a
arătării Mantuitorului celei după trup, de vreme ce noaptea S-a născut. Pentru că
Isaia zice :«Nouă, celor ce şedem întru întuneric şi în umbra necunoştintei, lumină
mare s-a arătat...n .
Atat Dumnezeu este Domnul...» cat şi stihurile următoare (care pe alocuri nu se
mai citesc deloc) sunt resturi din psalmul CXVII («Mărturisiti-vă Domnului, că este
bun, că în veac este mila Lui...»), care odinioară se canta în întregime in acest
moment al Utreniei, fiind apoi înlocuit treptat de imnele cele noi (tropare),
rămanand sub forma celor cateva stihuri izolate (vers. 27, 26, 1, 11, 17, 22 şi 23),
care exprimă mai pregnant simbolismul momentului respectiv din randuiala slujbei,
adică vesteşte apropiata venire a Domnului.
Troparele inaugurează şirul cantărilor de inspiratie sau origine nouă, pur
 creştină, în randuiala Utreniei, fiind primele productii ale poeziei imnografice
încadrate în această slujbă. De aici înainte, cantările şi citirile din Vechiul Testament
se împletesc în serviciul Utreniei cu cele ale Noului Testament. Dintre toate slujbele
serviciului divin zilnic, Utrenia este aceea a cărei randuială a fost cel mai mult îmbo-
gătită cu productiile_poeziei imnografice crestine (bizantine), care este reprezentată
aici sub toate formele şi denumirile ei : tropare, stihiri,condace, icoase, antifoane,
canoane etc.şi prin care Utrenia se adaptează la calendarul anului liturgic (ciclul
sanctoral sau mineal).
Catismele şi sedelnele reflectă - ca şi stihurile de la «Dumnezeu este Domnul...»
şi troparele - antagonismul sau lupta dintre elementele Legii Vechi de o parte şi cele
ale Legii Noi, de altă parte, în evolutia cultului creştin. Şi aici se vede, încă de mult,
tendinta de suprimare sau comprimare a elementului vechi precreştin, în favoarea
celui mai nou, de origine pur creştină ; în bisericile de enorii, precum am văzut, de
cele mai multe ori se suprimă citirea catismelor şi se cantă numai sedelnele.
Aceeaşi lege a procesului de suprimare sau comprimare şi-a făcut deja estul şi
asupra altor grupe de cantări din restul Utreniei. Astfel stihul «Binecuvantat eşti,
Doamne, învată-ne pe noi îndreptările Tale !», care se repetă înaintea fiecărei stihiri
(fiecărui tropar) de la
ingeri şi a aduce împreună cu ei laudă necontenită lui Dumnezeu. De aceea, toate
scurtele tropare treimice din această parte a Utreniei se termină, invariabil, prin
întreitul imn «sfant» al îngerilor, din viziunea lui Isaia (VI, 6) şi din Apocalipsă (IV,
8).
Cu citirea Catismelor de rand din Psaltire începe o subdiviziune nouă şi distinctă
a primei parti a serviciului Utreniei, care tine pană la canoane.
Catismele de rand din Psaltire, adică grupele de psalmi a căror citire urmează
acum, se numesc aşa de la cuvantul grecesc xâ8taµa adică Yedere (de la xa6iC(o, a
şedea), pentru că în timpul citirii lor se poate sedea jos în strane. In unele din cărtile
noastre de slujbă (Liturghier, Tipicul bisericesc, Octoih, Triod ş.a.) ele mai sunt
numite şi «siihologii» jale Psaltirii), adică citirea psalmilor alcătuiti din «stihuri» sau
versete. Fiecare catismă e împărtită în trei stări (părti), în cinstea Sfintei T reimi. La
Utrenie se citesc în timpul verii două catisme, iar iarna trei catisme, după cum arată
Regula de la începutul Psaltirii. In timpul citirii lor, vera stă închisă, simbolizand
vremea de pocăintă dinainte de venirea Mantuitorului.
Se poate şedea jos, de asemenea, în timpul cantării acelor stihiri care alternează cu
citirea catismelor şi care, pentru acest motiv, sunt renumite sedelne, Şezande, sau
catismale .
Binecuvantările Invierii din randuiala Utreniei de duminica, nu este altceva decat
versetul 12 al psalmului CXVIII, psalm care alcătuieşte singur Catisma a XVII-a,
adică a treia catismă din randuiala Utreniei de duminica. Acest psalm se canta deci
odinioară in întregime, dar cu timpul a fost subplantat de cantările cele noi ale
Binecuvantărilor Învierii, intercalate la început printre stihurile lui.
Cădirea din timpul Binecuvantărilor Învierii inchipuie aromatele (miresmele)
aduse de femeile rnironosite la mormantul Domnului, în dimineata Învierii, pentru a
completa ungerea trupului Domnului, potrivit randuielilor traditionale pentru morti.
Falieleul (de la ao)<ueAeos, mult-milostiv) este o cantare care la praznice şi la
sărbătorile sfintilor .mai importanti înlocuieşte Binecuvantările Învierii de duminica.
La sărbatorile Mantuitorului şi ale sfintilor, polieleul este alcătuit din versetele alese
din psalmii CXXXIV (<<Robii Domnului, Aliluia...») şi CXXXV («Mărturisiti-vă
Domnului că este bun ...»), care preamăresc in chip deosebit şi laudă milostivirea lui
Dumnezeu ; după fiecare verset al psalmului CXXXV se repetă refrenul « Că în veac
e mila Lui l» (otir eis ti-~jv atuwa tio Ea.eo; a.uzoo), ceea ce a şi făcut ca această
cantare să capete denumirea de polieleu (multmilostiv sau multă milă).
La sărbătorile Sfintei Fecioare Polieleul este format din versete ale psalmului
XLIV («Cuvant bun răspuns-a inima mea...»), după care se repetă un fel de refren
(pripeală), care începe cu « Bucură-te...» şi care reprezintă franturi din diferite imne
şi rugăciuni pentru Maica Domnului.
In trei din duminicile Triodului (duminica Fiului risipitor, duminica lăsatului sec
de carne şi duminica lăsatului sec de branză) se adaugă, la Polieleul obişnuit al
sărbătorilor (psalmii CXXXIV şi CXXXV), şi psalmul CXXXVI («La raul
Vavilonului...»), care exprimă plangerea şi nostalgia poporului evreu pentru Tara
Sfantă, atunci cand se afla în robia babilonică, simbolizand acum plangerea
creştinilor după raiul pierdut, patria originară şi fericită a omului, din care l-au
izgonit păcatele.

Mărimitrile hâ MsTa~uvâp~a, la ruşi Velicanie, germ. Verhelrlichcirigslied), cu

stihurile 1or, care urmează după Polieleu, sunt o particularitate a ritului românesc si
slav (grecii nu le au). Se numesc aşa pentru ca ele preaslăvesc măretia praznicului
.Acestea alcătuiesc primul rand de imnuri (propriu-zise) şi sunt de origine rusească.
Unele sărbători mai au şi al doilea rand de Mărimuri sau «Pripele», (care încep
de regulă cu <;Veniţi toti (credincioşii)...» şi care sunt[ opera unui imnograf român
din secolul al XI V-lea : Kyr f',ilofei Monalui] ~ probabil de la Cozia), fost logofăt
al lui Mircea cel Mare, cu numele de Pi1os.
Stihurile Mărimitrilor sunt de fapt diferite versete din psalmi, potrivite cu
evenimentul sau cu sfantul sărbătorit în ziua respectivă. Alegerea stihurilor pentru
fiecare sărbătoare (de regulă cate Sase) este atribuită, in suprascrierile din cărtile de
slujbă, lui Nichifor Vlernide (teolog bizantin, 1197-1272). Ideea exprimată in textul
Mărimitrilor era concretizată odinioară în ritualul scoaterii şi închinării icoanei
sfantului sau a praznicului respectiv, ritual care avea loc în timpul cantării
Mărimitrilor şi care se mai păstreaza încă în unele manăstiri, cand se face Priveghere.
Strofa sau stihira numită Ipacoi (67raxo~ = ascultare, răspuns, ecou, răsunet) sau
subascultător (cum a fost tradus cuvantul respectiv în unele editii ale Octoihului
mare şi mic), precedează cantarea Antifoanelor, în randuiala Utreniei de duminica ;
la celelalte sărbători, Ipacoi e asezat după Cantarea a treia a Canoanelor. «Ipacoi»
însemna la început refrenul care se intercala printre versetele psalmilor cantaţi in
cantarea psâlmodică. Astăzi, stihirile duminicale numite astfel sunt rinduite pe cele
opt glasuri şi toate proclamă în chip solemn Învierea Domnului ; de aceea li s-a dat
această denumire, ca unele care trebuie să fie ascultate cu deosebită luare aminte si
fărâ să stăm jos. După vechii talcuitori al cultului, denumirea de «ascultare»
(ascultător,sau stihiră a ascultării) se referă }a Hristos-Mantuitorul - Adam cel nou -
- Care, prin ascultare, adică prin împlinirea voii Tatălui, a anulat neascultarea
vechiului Adam şi l-a adus la vrednicia cea dintai ;se poate referi si la sfintele femei-
mironosite, care, în frunte cu Maica Domnului, au venit cele dintai la mormant si,
ascultandu-L pe Hristos Cel înviat, au vestit apostolilor bucuria Învierii, anuland
astfel neascultarea Evei, prin care s-a călcat porunca şi a venit blestemul.
Antifoanele sau Treptele antifoanelor (âvapa0ttoi) din Octoih sint cantări
scurte, numite <<antiÎ`oâriev" penfru ca se cantă alternativ de către cele două
strane sau coruri de cantăreti. Ele sunt compuse de Sfantul loan Damaschinul
sau, după cum cred unii, de Sfantul Teodor Studitul, pe baza psalmilor CXIX-
CXXXIII (CXX-CXXXIV), care formează Catisma a XVIII-a, numită şi
«cantarea treptelor», pentru că se canta pe treptele de la intrarea templului din
Ierusalim, de către două coruri (cete) de cantăreti, care stăteau fată în fata şi can-
tau pe rand. Fiecare dintre antifoanele celor opt glasuri e format din două tropare
sau stihiri scurte, grupate trei cate trei, în trei antifoane pentru fiecare glas, cu
exceptia celui de la glasul VIII, care e împărtit în patru antifoane, avand astfel
12 tropare sau stihiri scurte. Împărtirea aceasta a antifoanelor are deci o evidentă
semnificatie trinitară, referindu-se la cele nouă cete ale ierarhiei, cereşti a
îngerilor, care cantă Sfintei Treimi lauda cea necurmată sau neadormită, cu care
ne unim .si noi spre a lăuda pe Domnul.
Citirea Evangheliei,este partea principală şi specifică a Utreniei sarbătorilor.
În jurul ei se grupează o serie intreagă de cantări şi formule (Binecuvantările
Învierii sau Polieleul, Antifoanele, Prochimenul, «Toată suflarea..., Invierea lui
Hristos văzand...» menite să încadreze şi să pună in lumină această lectură
biblică, prin care, în sărbătorile din cursul săptămanii, se simbolizează arătarea
sau venirea lui Hristos în lume şi învătătura Lui mantuitoare, iar duminica, In-
vierea Lui.
Duminica se citeşte 1a Utrenie una din cele 11 Evanghelii ale Punerii
(EoaTTeAca ~(oOcvâ), deoarece duminica este ziua săptămanală închinată
comemorării Învierii Domnului. Citirea celor 11 pericope duminicale ale
Evangheliei începe de la prima duminică după Rusalii (Duminica Tuturor
Sfintilor);"si repetandu-se astfel ,în tot cursul anului, cu exceptia perioadei
Penticostarului, cand sirul lor suferă unele modificări. Ciclul celor 11.
Evangheliirduminicale ale Utreniei era deja fixat în secolul al VIII-lea, dar
momentul - in care se citea Evanghelia în cursul Utreniei nu era pretutindeni ace-
lasi. Astfel, la Ierusalim se citea (ca azi) după antifoane, pe cand laConstantinopol
se citea după doxologie, fiind încadrată de cele două tropare ale lnvierii, care 51-
au păstrat pană astăzi locul lor de la sfîrşitul Utreniei (vezi mai departe).
Pentru ce sunt numai 11 Evanghelii ale Învierii si nu mai multe sau mai putine?
Pentru că mai toate vorbesc despre aratările Mantuitorului.
.
Pentru ce Evangheliile Învierii se citesc in latura dinspre miazanoapte a
Sfintei Mese ? Pentru că, pe de o parte, în această latură este situat capul
Mantuitorului, din scena iconografică numit~ i;pltczfios (punerea în mormant),
zucgrăvită pe sfantul antimis şi pe sfantul epitaf (cand acesta se află asezat pe Sfanta
Masă, adica de la Paşti la lnăltare), iar preotul care citeste Evanghelia Învierii il
închipuie, acum pe îngerul care a vestit femeilor mironosite Invierea, pe piatra
r.asturnată a mormantului , «în partea cealalta», unde era cazuta năframa capului,
cum precizează Sfantul Evanghelist Marcu (cap. XVI, 5). De aceea citeşte el
Evanghelia dinăuntrul altarului, langă Sfanta Masă care închipuie mormantul
Domnului, iar nu dintre uşile Imparatesti şii nu în văzul`multimii din biserică,
deoarece invierea este cunoscută inca numai femeilor mironosite, care au auzit cele
dintai vestea fericiă a marii minuni.
La sărbătorile din cursul săptămanii Evanghelia este citită însă dintre usile
împărătesti (ca la Liturghie), deoarece nu mai este vorba despre cele 11 Evanghelii
ale Învierii, şi atunci preotul reprezintă pe Mantuitorul Isus care vorbea în faţa
multimilor, înainte de patima si învierea `Sa ''. Evangheliile respective se aleg
atunci dintre pelicopele ai căror continut vorbeşte despre evenimentul sărbătorit (la
praznicele îrnparătesti) sau in legătură oarecare cu viata si virtutile sfantului
sarbatorit.
Scoaterea Sflntei Evanghelii in mijlocul bisercii la Utrenia de duminica închipuie
arătarea Domnnlui după lnvierea .Sa si vestirea lnvierii la toată lumea, De aceea se
cantă acurn :<Veniţi, toti credinciosii, să ne inchinăm Sfintei Învierii lui
Hristos...>~.
Alcătuirea imnului «Invierea lui Hristos vizand...> este atribuit Sfantului loan
Damaschinul.
Psalmul L este intrebuintat încă din vechime in randuiala Utreniei "", în acelaşi
loc in care îl găsim şi azi in toate riturile liturgice răsăritene ; el exprimă aici
sentimentele de umilintă şi smerenie, cu care credincioşii întampină pe Hristos, Cel
ce S-a arătat mai înainte prin citirea Evangheliei, ori prin cantările care ne vorbesc
despre El. Odinioară el se canta antifonic si constituia inceputul vechiului oficiu al
diminetii sau al Utreniei propriu-zise .
Cu stihira Învierii (« Înviind Iisus din mormant...:j se termină ciclul cantărilor în
legătură cu Evanghelia., care alcătuiesc o parte distinctă - şi anume partea cea mai
importantă şi mai caracteristică - a Utreniei duminicilor, prin care aceasta se
deosebeşte de Utrenia zilelor de rand. Stihira aceasta este de o adancă vechime, fiind
socotită, de unii liturgişii, ca fiind de provenientă egipteană. Într-o formă putin
deosebită se cantă si în cultul catolic, la venerarea Sfantei Cruci din Vinerea
Patimilor.
c) După aceasta, urmează, precum am văzut` citirea Canoanelor sau cantarea
Catavasiilor, care alcătuiesc partea a treia a serviciului Utreniei.
Canoanele alcătuiesc una dintre cantările caracteristice. Serviciului Utreniei.
Fiind produse ale poeziei religioase creştine, inspirate - precum am văzut - din
cantările poetice ale cărtilor Vechiului si Noului Testament, ele reprezintă cea
mai strălucită expresie poetică, in cultul ortodox, a legăturii stranse dintre
Vechiul şi Noul Testament..
Cantările numite svetilne sau. luminande (T'a. cpc~TaTw7exâ), care se cantă
înainte de Laude, se numesc asa, fie pentru că odinioară ele se cantau in momentul
cand incepea să se lumineze de ziuă, fie pentru că in mai toate cantările care poartă
această numire e, vorba de
lumină : lumina naturală a zilei, adusă de soare, sau- mai ales --lumina cea
adevarată şi veşnică,intruchipată şi adusă in lume de Hristos-Mantuitorul . Ele sunt
adevărate «epicleze (invocări) ale lui Hristos-Lumină, presărate in cursul întregii
Utrenii» . Îndeosebi pentru cele 11 svetilne duminicale ale invierii se
întrebuintează şi denumirea de exapostilarii (el;aaoa~Ei)`âp~a de la e~-âao-
a2EUcu = a trimite), -odată uneori în româneşte prin trimitătoare ori tropare ale
trimiterii ; denumirea aceasta se explică prin aceea că în ele este vorba ori de
trimiterea sfintelor femei către apostoli şi a acestora la neamuri pentru
propovăduirea Învierii , ori de făgăduinta trimiterii Sfantului Duh, făcută de
Mantuitorul înainte de Înăltarea Sa la cer. Se mai numesc aşa şi pentru că,
odinioară, în biserica cea mare (catedrala patriarhală) din. Constantinopol se
trimitea unul dintre cantăreti în mijlocul bisericii, spre a executa aceste cantări.
Cele 11 svetilne duminicale (~~aaoatie~~âp~a âvaaTâa~~a) sunt ca şi vos-
cresnele, în legătură cu Evangheliile corespunzătoare ale Învierii, pe care ele le
parafrazează. Ele sunt alcătuite, după unii, de împăratul bizantin Leon Filozoful
(inteleptul) , iar după altii, de fiul său Constantin al VII-lea Porfirogenitul (sec. al
X-lea).
Stihul «Sfant este Domnul Dumnezeul nostru...» şi celelalte, care se cantă
duminica înaintea svetilnelor, sunt luate din ps. XCVIII (vers. 2, 3, 5 şi 9), psalm
care, probabil, se canta odinioară în întregime, imediat inainte de Laude.
Cu Laudele începe a doua subdiviziune a acestei ultime părti a Utreniei, care
tine pană la sfarşitul slujbei.
Laudele, Lăudările sau Hvalitele (ot Aivot, tio IIaaaavoâp~ov) sunt cantările
principale şi caracteristice ale randuielii Utreniei. Ele sunt alcătuite dintr- o serie de
stihiri cu număr variabil (cduminica 8, la praznice 6, la sărbătorile mai mici şi in
zilele de rand 4), care alternează cu versete din psalmii CXLVIII, CXLIX şi CL,
numiti şi psalmii aleliliatici sau de laudă, fiindcă se termină cu refrenul ebraic «
Aleluiau care înseamnă :«Lăuda pe Domnul !». Întrebuintarea acestor psalmi în
serviciul divin al diminetii, mentionată în documente încă din sec al IV-lea ,
reprezintă o mostenire străveche din cultul sinagogii iudaice şi este universală în
toate riturile liturgice creştine, cu exceptia celui romano-catolic, din care a fost
suprimată in 1911 de către reformatorii Psaltirii romane. Odinioară, ci se cantau în
întregime ; după fiecare verset cantat sau rostit de către solist sau conducătorul
cantării, poporul canta refrenul :«Toată suflarea să laude pe Domnul !». Astăzi,
numai în zilele de rand care nu au stihiri la Laude în Minei,aceşti psalmi se mai citesc
in întregime, ca odinioară, aşa cum îi găsim încă în Ceaslov. La slujba din duminici
si sărbători au rămas din ei numai primele două versete ale psalmului CXLVIII,
versete care se cantă pe larg la început, precum şi celelalte cateva stihuri (versete)
din ceilalti psalmi (Ps. CXLIX, 9; Ps. CL, 1-5 ; Ps. IX, 32 şi Ps. CXXXVII, 1),
cantate recitativ printre stihirile Laudelor. Stihirile acestea reprezintă compozitii mai
noi, de inspiralie creştină, alcătuite de diferiti imnografi din sec. al VI-lea înainte şi
care au intrat treptat în Mineie, Octoih, Triod şi Penticostar.
Ultimele două stihiri de la Laude se cantă precedate nu de versete din psalmi, ci
de «Slavă.... Şi acum...» ; duminica, la Slava Laudelor se cantă una dintre cele 11
stihiri ale Evangheliei, numite şi voscresne (termen slav, care înseamnă înviere) sau
Eot(h)inale (de la cuvantul grecesc ew9wos-~-ov, care însemnează matinal) sau
manecande (de la cuvantul latinesc manico-are = a se scula dis-de-dimineată),
pentru că mai toate vorbesc despre «manecare», adică mergerea foarte de dimineată
a femeilor mironosile la mormantul Domnului, în ziua~ Învierii. Ele corespund - ca
şi svetilnele - celor 11 Evanghelii ale Invierii, pe care le comentează sau le
parafrazează si sunt alcătuite de impăratul bizantin Leon Înteleptul sau Filosoful (
1911).
Doxologia sau Slavoslovia (numită uneori şi Mărinda), sau Imnul îngeresc
(deoarece primul verset -«Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...>> - este imnul
cantat de ingeri la Naşterea Domnului, Lc. II, 14), constituie una dintre cele mai
vechi părti ale serviciului Utreniei. În forma sa de azi, doxologia este un imn cu
caracter trinitar, adică alcătuit «în cinstea Treimii», cum zice Simeon al
Tesalonicului. Dar in serviciul liturgic ea a fost întrebuinţată la început în forma sa
oridinară şi cea mai simplă, de imn al ingerilor, adică aşa cum o aflăm in Evanghelia
de la Sfantul Luca (II, 14). In această formă o găsim, de ex., în Constitutiile
apostolice (cartea a VIII-â, cap. 13), înserată în randuiala Liturghiei, îndată după
«Unul Sfant, unul Domn...v ; dar în acelaşi document o găsim, în alt loc (cartea a
VII-a, cap. 47 şi 48), deja amplificată aproape în forma de azi, ca un imn de laudă
către Dumnezeu-Tatăl si Fiul, amplificare provocatâ, desigur, de discutiile dog-
matice hristologice din secolul al IV-lea, provocate de arieni. Ulterior, din pricina
ereziei pnevmatomahe a lui Macedonie, s-a adăugat şi Sfintului Duh, cea de a treia
persoană a Sfintei Treimi («Doamne, Impărate ceresc, Dumnezeule... şi Duhule
Sfinte !>>), imnul căpătand astfel un caracter expres trinitar, adică alcătuit «în
cinstea Treimii», cum zice Simeon al Tesalonicului 29, şi devenind un mijloc de
luptă al Ortodcxiei împotriva ereziilor antitrinitare. Amplificarea s-a făcut, ca de
obicei, tot pe bază de texte biblice, îndeosebi cu versete din psalmi, luate textual sau
cu mici adaptări.
Odinioară, Doxologia se canta in momentul cand se ivea pe cer prima rază de
soare, adică lumina zilei. De aceea, cantarea ei era introdusă, ca şi azi, prin ecfonisul
rostit de diacon :~.~Slavă Tie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina !», prin care slăvim
pe Acela care nu numai că ne dă lumina naturală a zilei, dar ne-a adus şi lumina
spirituală, a cunoştintei de Dumnezeu, El fiind «Soarele cel adevărat şi lumina cea
adevărată»30, iar noi <<întru lumina Lui vom vedea lumină. in cadrul Utreniei,
Slavoslovia ocupă deci un loc şi are un rost analog cu cel ocupat de imnul «Lumină
lină...» în cadrul Vecerniei (vezi în urmă, la explicarea Vecerniei). Ea înseamnă
momentul culminant, apogeul laudei aduse de Biserică lui Dumnezeu, ca izvor al
luminii naturale şi totodată al celei spirituale, laudă care constituie scopul de câ-
petenie şi elementul predominant al părţii a doua a Utreniei, începand Inca dinainte
de svetilne. Intr-adevăr, formula rostită de preot (diacon) înainte de Cantarea a noua
a Catavasiilor (canoanelor) ne prevesteşte venirea lui Hristos, «Lumina lumii»,
mărind «.Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii...». Cantarea svetilnelor,
care coincidea odinioarâ cu începutul} luminării de ziuă, ne aduce aminte de zorile
mantuirii, pentru ca, ceva mai tarziu, cantarea doxologiei să anunte atat revărsarea
luminii cat şi venirea lui Hristos, ca pe un fapt implinit :«Slavă Tie, Celui ce ne-ai
arătat nouâ lumina !». Atat Laudele cat şi doxologia sant, de fapt, imne ale slăvirii
lui Dumnezeu ca izvor al luminii, atat de necesară pentru viata omului ca şi pentru
aceea a întregii existente organice.
Ideea şi termenul de «lurnină» sunt deci predominante si centrale în structura şi
simbolismul părtii finale a Utreniei, care ar putea fi numită slujba prin excelentă a
zorilor sau a luminării, dar şi a bucuriei, precum o caracterizează Sfantul Vasile cel
Mare`. Dacă în slujba, in cea de dimineaţă (Utrenia), dimpotrivă, izbucneşte
exuberanţa bucuriei, a iubirii pentru lumina care revine, care creşte treptat şi învăluie
din nou lumea, aducand cu ea nădejdea şi făcand să pulseze viata, redeşteptată din
amortirea somnului şi din întunericul noptii, aşa cum venirea Lui Hristos în lume a
adus bucuria mantuirii.
În diferitele părti care alcătuiesc serviciul Utreniei se expnmă astfel un sir întreg
de aspecte ale simtirii noastre religioase, pe care ni le trezesc, pe rand, rugăciunile,
cantările şi citirile slujbei. Incepem cu sentimentul de tristete, cu tanguirea şi
pocăinta celor aflati odinioară în întuneric şi păcat, exprimate prin cei şase psalmi ;
gustăm apoi sentimentul de mangaiere şi de nădejde, pe care ni le aduce cantarea «
Dumnezeu este Domnul...>> si cele următoare ; jubilăm in sentimentul de bucurie
şi preaslăvire, pricinuite de Polieleu şi de citirea Evangheliei ; după sentimentul de
linişte şi împăcare, pe care ni-l toarnă în suflete citirea (cantarea) lină a Canonului
(,Catavasiilor), cantăm lauda lui Dnmnezeu prin intonarea Svetilnelor şi a Laudelor,
iar in cele din urmă bucuria noastră explodează culminand în slăvirea entuziastă a
lui Dumnezeu, din cantarea doxologiei.
Cele două tropare, care se cantă după doxologie la Utrenia de duminică, vorbesc
amandouă despre Înviere, de aceea în greceşte s;~ ,~i numesc -,poaâpca âvaaTâacµa
(tropare ale Învierii). După supraînsemnarea din vechile Evhologhii mari greceşti
tipărite la Venetia, aceste tropare sunt facerea Sfantului loan Damaschin ; ele au fost
întrebuintate la inceput in slujba Învierii şi încadrau odinioară Evanghelia, care, la
Constantinopol, se citea în acest moment al Utreniei duminicale (vezi în urmă).
Rugăciunea (fără titlu), pe care preotul o citeşte în taină la sfarşitul Utreniei după
ectenia cererilor .(«Doamne Sfinte, Care întru cele de sus locuieşti...»), este de fapt
rugăciunea de biiiecuvantare şi de concediere a credinciosilor din biserică la sfarşitul
Utreniei. Ca sens,
ea corespunde deci cu Rugăciunea amvonului de la Liturghie (a se vedea mai
departe, la explicarea Liturghiei). Ea trebuie să fie destul de veche, căci o
rugăciune similară, dar cu alt text, găsim şi in randuiala Utreniei descrise în
Constitutiile apostolice.