Scopurile sau funcţiile cultului ortodox

Scopul cultului ortodox este să-l apropie pe om de Dumnezeu. Şi aceasta se

întâmplă prin coborârea lui Dumnezeu la om care aduce cu sine urcarea omului
la Dumnezeu şi de aceea distingem trei funcţii ale cultului ortodox:

a) o funcţie harismatică sau sfinţitoare

b) o funcţie latreutică sau de laudă

c) o funcţie didactică

! Iniţiativa aparţine întotdeauna lui Dumnezeu; El aşteaptă răspunsul omului !

Scopul harismatic este funcţia principală a cultului ortodox. În biserică şi prin
cult, Dumnezeu a ales să creeze un mediu de comuniune între om şi Dumnezeu
şi El a ales acest mediu şi îl doreşte a fi un izvor de revărsare al darurilor Sale.
Cultul este în primul rând un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea şi El doreşte
să-Şi reverse mila Sa prin formele văzute ale cultului Bisericii.
Revărsarea harului prin actele văzute ale Bisericii (imne, ritualuri, ş.a.) arată nu
doar dragostea şi interesul viu al lui Dumnezeu pentru om, dar mai ales
adaptabilitatea şi coborârea lui Dumnezeu până la cele mai mici realităţi ale
vieţii umane, pentru că omul şi Dumnezeu îşi sunt reciproc modele (cf. Sf.
Maxim) şi pentru că viaţa omului este indestructibil legată de Dumnezeu.

Scopul latreutic al cultului este partea umană a sinergiei, adică este acea
manifestare a cultului care pleacă dinspre om spre Dumnezeu şi se arată prin
răspunsul firesc al omului la dragostea pe care o revarsă Dumnezeu în cult. Este
o manifestare a „personalităţii noastre religioase” prin care în primul rând Îl
binecuvântăm pe Dumnezeu, în al doilea rând Îi mulţumim şi abia în al treilea
rând Îi cerem. Întâi Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, iar binecuvântarea exprimă
sentimentul de adorare şi de cinstire care I se cuvine doar lui Dumnezeu. A
binecuvânta este echivalent cu a adora, a slăvi. Lauda lui Dumnezeu este o laudă
care izvorăşte din iubire. Noi Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru că gustăm din
iubirea Lui. După laudă urmează imediat mulţumirea. Mulţumirea
personalizează lauda, iar apoi cererea împlineşte această comuniune a omului cu
Dumnezeu arătând dependenţa şi necesitatea stringentă a omului de Dumnezeu.
Ortodoxia se distinge prin faptul de a acorda o importanţă mare în primul rând
scopului harismatic al cultului căci în această revărsare a iubirii lui Dumnezeu
prin actele cultice omul poate şi să mulţumească, şi să Îl laude pe Dumnezeu
(scopul latreutic), dar poate să şi cunoască pe Dumnezeu, voia Lui şi poruncile
Lui (scopul didactic).
Ortodoxia a pus întotdeauna accent pe caracterul personal şi personalizant al
relaţiei omului cu Dumnezeu. Harul, care este iubirea lui Dumnezeu este unica
realitate şi singura în care omul îşi află împlinirea vocaţiei sale, unica sa creştere
şi îmbogăţire; de aceea întâietatea o are întotdeauna harul. El este cel care îl
mişcă, îl luminează, îl hrăneşte şi îl învaţă pe om şi aşteaptă răspunsul omului,
aşteaptă rezonanţa la această iubire. Harul este ambianţa în care omul se poate
arăta şi manifesta ca un partener de dialog cu Dumnezeu.

Trăsăturile generale ale cultului ortodox şi caracterele sale specifice în

comparaţie cu cultul celorlalte confesiuni creştine
1.Vechimea formelor de cult
2.Caracterul sacrificial şi ierarhic
3.Uniformitatea şi stabilitatea cultului
4.Bogăţia, varietatea şi frumuseţea formelor sale externe
5. Caracterul eclesiologic sau comunitar
6.Simbolismul sau caracterul epifanic şi eshatologic
7.Caracterul universal sau cosmic al cultului
& Importanţa cultului în viaţa religioasă ortodoxă

Aceste trăsături stabilite sau identificate în literatura liturgică trebuie să fie

înţelese ca un tot unitar. Ele constituie „pietrele” unei arhitecturi de o
profunzime şi o frumuseţe unică şi sunt strâns legate între ele şi nu pot fi
scolastic tratate separat.
I Vechimea formelor şi a rânduielilor de cult
Cultul este în esenţa lui un dat, căci esenţa lui constituie dialogul omului
cuDumnezeu. Dar în acelaşi timp este ceva ce a evoluat, căci formele de
manifestare au cunoscut o evoluţie în decursul istoriei în funcţie de realităţile
sociale, dar şi teologice ale fiecărei epoci istorice în parte.
În formele sale fundamentale, cultul ortodox păstrează o vie legătură cu
începuturile creştinismului fiind structurat pe ceva săvârşit, pe actele săvârşite
de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, acte care au fost îmbrăcate în mod diferit în
cuvinte, în epoci şi arii geografice diferite.

Istoria cultului creştin nu începe cu epoca Noului Testament. Rădăcinile lui

trebuie să fie căutate în profunzimea şi unicitatea cultului iudaic practicat de
Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli, cult pe care Mântuitorul l-a umplut de un sens
nou dându-i un caracter unic şi universal fiind destinat noului popor ales asupra
căruia Dumnezeu îşi revarsă toată atenţia Lui vrând astfel să-l atrag la fericita
viaţă a comuniunii cu Sine. Aceasta este noua şi unica perspectivă a cultului
creştin. Dumnezeul poporului Său este viu şi lucrător aşa cum a fost şi cu
poporul ales şi în Biserică prin Întruparea, Jertfa, Învierea şi Înălţarea Fiului lui
Dumnezeu.
Vechimea formelor de cult arată exigenţele duhovniceşti care au stat la baza
formării lui, iar creştinii fiecărei epoci au menirea de a se ridica la măsura
acestor exigenţe şi nu de a coborî cultul la nivelul sărăciei spirituale prin care ei
ar putea trece.
II Caracterul sacrificial şi ierarhic
Acesta se referă la un fapt fundamental afirmat de Sfântul Chiril al Alexandriei:
„Noi nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu decât în stare de jertfă”, adică de
deplină predare lui Dumnezeu aşa cum este umanitatea lui Hristos. Astfel,
esenţa cultului este această revărsare a iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu făcută
posibilă nouă prin moartea şi învierea lui Hristos, revărsare de iubire care vrea
să ne atragă la sine, să ne imprime şi nouă starea de jertfă a umanităţii lui
Hristos. Dialogul de iubire între om şi Dumnezeu este un dialog plin de
exigenţe, dăruirea totală a lui Hristos ca om Tatălui este modelul şi izvorul
dăruirii noastre personale. Şi Dumnezeu nu se opreşte aici: după înălţarea
Mântuitorului la cer El a vrut să permanentizeze această chemare la
împroprierea jertfei Sale prin întemeierea ierarhiei bisericeşti. Apostolii şi
urmaşii acestora sunt cei care continuă lucrarea Mântuitorului ca unii care sunt
primii care s-au umplut de starea lui de jertfă şi astfel Îl propovăduiesc pe Cel
căruia şi-au dăruit toată viaţa.

IV Uniformitatea şi stabilitatea cultului

Până în secolul al IV-lea cultul era caracterizat de improvizaţie, rugăciunile fiind
rostite în mod liber fără a avea un text scris, dar ele respectau o anumită schemă
generală de rugăciune.

Odată cu apariţia ereziilor, textele liturgice sunt aşternute în scris dorindu-se

astfel să se creeze o uniformitate şi o stabilitate a cultului. S-a dorit ca acest
dialog viu şi personal cu Dumnezeu să fie exprimat prin forme definitiv stabilite,
uşor accesibile şi de înţeles pentru toţi creştinii ducând astfel la păstrarea unităţii
de credinţă şi de mărturisire a adevărului tradiţiei apostolice.

Se pune întrebarea: „E posibilă improvizarea în cult în ziua de astăzi?”

Totalitatea experienţei duhovniceşti pe care omul a avut-o şi o are cu Dumnezeu

este păstrată în tradiţia vie a Bisericii, iar acest tezaur s-a cristalizat în cărţile de
cult, slujbele Bisericii, scrierile părinţilor în care litera, forma văzută a fost atât
de bine aleasă încât aceasta să ridice pe om la simţirea lui Dumnezeu, la
realitatea vieţii veşnice.

A improviza sau a introduce ceva nou în aceste forme consacrate ale tradiţiei
bisericeşti presupune în primul rând împroprierea, trăirea şi experierea mai întâi
a acestor forme consacrate şi abia mai apoi exprimarea şi compunerea altor
forme de rugăciune.

Modelul clasic pentru aceste exigenţe este scrierea/compunerea anaforalei

euharistice ce poartă numele Sfântului Vasile cel Mare. Acesta a cunoscut, a
trăit această tradiţie şi a prelucrat textul unei liturghii mai vechi din Cesareea
Capadociei adăugându-i conţinut scripturistic şi dogmatic făcând din ea cel mai
frumos conţinut al Răsăritului Ortodox.

Uniformitatea şi unitatea cultului ortodox o dă prezenţa şi lucrarea Sfântului

Duh care vine acolo unde se exprimă şi se trăieşte adevărul tradiţiei apostolice
primare.

Bogăţia, varietatea şi frumuseţea formelor de cult

În esenţa sa, cultul are origine apostolică şi păstrează frumuseţea şi bogăţia
cultului primar, chiar dacă formele lui de exprimare (texte, imne, gesturi, acte
liturgice) au cunoscut o evoluţie continuă în decursul istoriei. Când vorbim
despre bogăţie şi varietate în cult ne referim în primul rând la o bogăţie
esoterică, interioară pe care o comunică cultul ortodox, bogăţie care şi-a găsit
forme de exprimare adecvate frumuseţii sufletului uman de aşa manieră încât
prin cult omul participă cu toate puterile sale sufleteşti la dialogul viu şi personal
pe care Dumnezeu îl doreşte. Icoanele, gesturile, acele liturgice, tămâierea,
folosirea materiei în cult, arhitectura bisericească, toate acestea au menirea să
exprime bogăţia interioară a cultului şi să-l atragă pe om la ea. DAR! Lipsa de
fineţe spirituală poate duce la ne-simţirea prezenţei lui Dumnezeu în cult prin
intermediul acestei bogăţii atât interioare, cât şi exterioare a cultului. Există
riscul de a reduce frumuseţea şi bogăţia la sărăcia spirituală a vremii privând
astfel sufletul de bucuria la care oamenii vor fi părtaşi în viaţa viitoare.
Caracterul eclesiologic şi comunitar al cultului
Cultul ortodox se distinge prin faptul că rugăciunile sau adresarea făcută lui
Dumnezeu sau dialogul în care suntem angajaţi cu Dumnezeu este făcut
întotdeauna în numele unui eu colectiv şi nu se au în vedere în primul rând
nevoile personale ci cele ale colectivităţii, ale comunităţii. Întotdeauna în
biserică ne rugăm toţi pentru nevoile tuturor. Raportul între aspectul personal al
rugăciunii adresate lui Dumnezeu în cult şi cel comunitar trebuie să fie unul
complementar în sensul că relaţia vie personală a omului cu Dumnezeu nu poate
exclude relaţia cu semenii, precum şi rugăciunea împreună cu ei. (Dacă doi sau
trei se vor învoi pe pământ…) Sărăcia lumii actuale constă în faptul că
atomicizarea sau fragmentarea comunităţilor a dus şi la dispariţia înţelegerii
sensului comunitar al cultului ortodox. Celebrarea cultică consacră o
comunitate (! Cum ar trebui să fie la capelă), o sfinţeşte îi sensibilizează pe
membrii ei spre o atenţie şi mai mare faţă de Dumnezeu şi a unuia faţă de
celălalt. Raportul între spiritualitate şi comuniune, între desăvârşirea personală şi
viaţa în comunitate este dat în exclusivitate de sinceritatea şi atenţia apropierii
de Dumnezeu. Orice tip de formalism aduce cu sine individualizarea cultului,
supunerea formelor cultului intereselor materiale şi pierderea sensului comunitar
al cultului, ceea ce se arată în dispariţia parohiilor şi a comunităţilor.
Simbolismul sau caracterul epifanic şi eshatologic al cultului ortodox
Raportul între Dumnezeu şi lume este ajutat de a fi înţeles în cult prin
intermediul simbolului. Simbolul este ceva material ce trimite spre altceva
spiritual. Simbolul este o scară care ajută spiritul uman să urce la o realitate
spirituală. Simbolul este descoperirea a unui altceva real care depăşeşte
realitatea văzută. Deci: SIMBOLUL UNEŞTE DOUĂ REALITĂŢI: UNA
VĂZUTĂ, EMPIRICĂ ŞI ALTA NEVĂZUTĂ, SPIRITUALĂ. Aceste două
realităţi nu sunt unite în chip logic, adică aceasta înseamnă aceasta, şi nici prin
asemănare, aceasta preînchipuie aceasta şi nici prin raportul de cauză-efect adică
aceasta este cauza aceleia, ci în simbol cele două realităţi sunt unite în mod
epifanic, în sensul că prin simbol realitatea văzută o descoperă şi o face prezentă
pe cea nevăzută. Cultul ortodox este plin de simboluri căci prin fiecare act văzut
se împărtăşeşte credincioşilor realitatea nevăzută a Împărăţiei cerurilor. Astfel,
simbolul liturgic (gesturile, actele preotului, icoanele, picturile, etc.) sunt mai
întâi de toate teofanii, descoperiri ale prezenţei lui Dumnezeu în şi prin cult.
După Înălţarea la cer a Mântuitorului noi nu ne mai putem atinge de Hristos
trupeşte, ci Hristos îşi continuă lucrarea Sa asupra noastră prin intermediul
materiei văzute care devine un mediu de manifestare a prezenţei Sale. Prezenţa
nevăzută a lui Dumnezeu în Biserică poate fi sesizată şi se descoperă prin
intermediul simbolului.

Caracterul universal sau cosmic al cultului

Prin această trăsătură se subliniază faptul că în cultul ortodox se cuprinde
întreaga viaţă a omului în momentele cele mai felurite şi cu momentele cele mai
variate, astfel încât cultul ortodox ajunge să îmbrăţişeze sau să înglobeze
întreaga viaţă a omului în toate aspectele ei asupra cărora Dumnezeu vrea să îşi
reverse bunătatea.

Toate lucrările sacramentale sau văzute ale Bisericii sunt taine! Prin ele
Dumnezeu lucrează în Biserică şi prin Biserică în întreaga lume. Şi prin ele,
Dumnezeu vrea să transforme întreaga lume.

Importanţa cultului în viaţa religioasă

Ortodoxia mai înainte de toate este Ortodoxie prin cultul ei. În cult este cuprinsă
întreaga ei istorie, întreaga ei învăţătură dogmatică, întreaga ei experienţă
spirituală, iar prin cult Ortodoxia are marea misiune de a pregăti pe om pentru
viaţa de veci. Cultul este un tezaur de nepreţuit al Ortodoxiei căci are în centrul
ei Sfânta Liturghie prin care trecutul, prezentul şi viitorul sunt unite într-un
prezent continuu care este prezentul vieţii veşnice. Sărbătorile ortodoxe nu sunt
nimic altceva decât înveşnicirea timpului sau pregustarea încă de acum a
bucuriei veacului viitor.

Istoria cultului
1.Cultul iudaic ca origine şi sursă a cultului creştin;
2.Cultul creştin în epoca apostolică;
3.Cultul creştin în epoca persecuţiilor;
4.Cultul creştin în perioada iconoclastă;
5.Cultul creştin după perioada iconoclastă
- Cultul Bisericilor din Orient

- Cultul Bisericilor din Apus

- Cultul Bisericilor protestante şi neoprotestante

1.Cultul iudaic ca origine şi sursă a cultului creştin

În căutarea originilor cultului creştin trebuie pornit de la structura şi conţinutul
cultului iudaic pe care Mântuitorul l-a practicat, dar l-a umplut de un sens nou,
marcând astfel transformarea unui ritual simbolic în Sfinte Taine (în cultul Legii
celei Vechi toate actele liturgice aveau o semnificaţie simbolică punându-l pe
om în legătură cu Dumnezeu şi aceasta întotdeauna din perspectiva unui
legământ a lui Dumnezeu cu poporul Său.) Mântuitorul împlineşte şi săvârşeşte
toate aceste acte cultice iudaice, dar El aduce şi desăvârşirea lor eshatologică
umplându-le de un conţinut şi un sens nou.

După Înălţarea la cer a Mântuitorului, apostolii nu s-au mai putut atinge trupeşte
de Hristos, dar repetând actele cultice lăsate de Mântuitorul au ajuns să se
împărtăşească de un nou mod de prezenţă a lui Iisus Hristos Cel răstignit şi
înviat. Sfinţii Apostoli şi primii creştini, continuând ceea ce a făcut Mântuitorul
se împărtăşeau de prezenţa Lui. Cultul a păstrat sensul acesta nou, dar cu timpul
i-a găsit alte forme de expresie, astfel încât, foarte devreme, în primul secol,
Biserica creştină a început să-şi alcătuiască propria imnografie, propriile texte
liturgice datorită improvizării care exista în cult. Se improviza pe o schemă dată
păstrată din epoca Sfinţilor Apostoli, iar cel care rostea rugăciunea trebuia să
aibă abilitatea de o face (în primul rând abilitatea duhovnicească). Caracterul
nocturn al cultului primar este evident din Faptele Apostolilor.

În epoca persecuţiilor cultul nu şi-a dezvoltat formele lui de expresie, ci au

început să apară primele formulare sau texte liturgice scrise, apărând primele
culegeri de texte liturgice numite Rânduieli bisericeşti. Se remarcă o diversitate
de texte liturgice care cu timpul a ajuns să fie uniformizată dând naştere cultului
pe care îl ave astăzi. După Edictul de la Milan (313) cultul creştin a devenit
cultul oficial public şi a cunoscut o dezvoltare fără precedent a formelor lui de
expresie. Acum, în secolul al IV-lea diferitele familii liturgice create prin fixarea
în scris a textului cultic, se unifică, iar variantele textelor cultice mai puţin
folosite sau mai puţin cunoscute sunt înlăturate, iar bisericile locale se grupează
în jurul scaunelor patriarhale care ajung să impună cultul lor în toate regiunile
asupra cărora şi-au exercitat jurisdicţia. La început nu a existat o uniformitate de
expresie cum s-ar putea crede, postulându-se existenţa unei liturghii apostolice
scrise (cea atribuită Sfântului Apostol Iacob), ci a existat o uniformitate în
structura cultului, dar o diversitate în formele lui de expresie, dat fiind faptul că
până în secolul al IV-lea cultul se baza pe improvizaţii. Abia după ce apar
textele scrise cultul începe să se uniformizeze, să se standardizeze de aşa
manieră încât acest proces de omogenizare al cultului început odată cu luptele
anieretice din secolul al IV-lea să fie împlinită prin impunerea de către împăraţii
bizantini a cultului metropolei de aşa manieră, încât numeroasele tradiţii
liturgice locale au fost înlocuite iar textele liturgice păstrate până în ziua de
astăzi să fie cele consacrate, acceptate, dar şi impuse de autoritatea bisericească,
dar şi cea imperială.
Liturghiile păstrate până în ziua de astăzi sunt rezultatul unui lung proces de
evoluţie şi de cizelare căci ierarhi de seamă ai Bisericii precum Sf. Vasile sau Sf.
Ioan Gură de Aur au brodat pe schema liturghiei epocii lor îmbogăţind astfel pe
textul liturgic cu conţinut dogmatic. Liturghiile poartă numele acestor Sfinţi
Ierarhi nu pentru că ei sunt autorii lor, ci pentru că sunt cei care le-au dat forma
finală de expresie. Liturghia, ca şi cultul, izvorăşte din tradiţia Bisericii. Ea este
operă a întregii Biserici, ale plinătăţii eclesiale. Iar sarcina creştinismului zilelor
noastre este de a regăsi şi retrăi plenar această experiere a prezenţei Duhului
Sfânt în şi prin textul cultic de aşa manieră încât cultul ortodox să se impună de
la sine şi să nu fie impus prin mijloace externe.

Rolul şi funcţiile liturgice ale celor trei trepte ale clerului în biserica veche şi
cultul ortodox de astăzi
Având o constituţie dihotomică, alcătuit fiind din trup şi din suflet, omul intră în
legătură cu Dumnezeu, atât prin lucrurile nevăzute, sau partea noetică a cultului,
cât şi prin lucrurile, actele sau slujitorii văzuţi. Şi aceasta pentru a da un caracter
obiectiv relaţiei cu Dumnezeu, pentru a-l scoate pe om din subiectivitatea
personală şi a-l ancora în stabilitatea şi consistenţa unei relaţii obiective cu
Dumnezeu. Ierarhia bisericească are menirea de a mijloci legătura cu
Dumnezeu, de a duce jertfa nesângeroasă pentru păcatele poporului şi mai ales
de a-L face prezent pe Hristos prin toate actele cultice văzute.
Rolul ierarhiei este în primul rând unul mistagogic de iniţia poporul în taina
prezenţei lui Hristos de aşa manieră încât percepţia creştinismului şi simţirea
prezenţei lui Dumnezeu să fie făcută într-un mod personal, bazându-se pe
ascultare şi pe smerenie. Arătând că progresul în creştinism înseamnă creşterea
comuniunii între persoane prin gustarea din comuniunea interpersonală a Sfintei
Treimi. Relaţia omului cu Dumnezeu este o relaţie personală, iar ierarhia
bisericească trebuie să poată transmite iubirea lui Dumnezeu într-o formă
personalizată de aşa manieră încât prin toate lucrările văzute să fie împărtăşit
credincioşilor Hristos, Persoană vie care prin Sfântul Duh ne face pe toţi fii ai
Tatălui.

În Persoana preotului şi a arhiereului trebuie să coincidă atât autoritatea

duhovnicească, cât şi cea ierarhică de aşa manieră încât în toate lucrările
ierarhiei să fie prezent Hristos, iar credincioşii să vadă în ierarhie prezenţa şi
lucrarea lui Hristos.

Câteva cuvinte despre clerul inferior:

Există o categorie ajutătoare a clerului alcătuită din ipodiaconi, cântăreţi şi citeţi.

Alături de ei pot fi menţionate şi diaconiţele care primeau şi ele o consacrare
prin hirotesire alături de fecioare şi văduve. Rolul acestor persoane ajutătoare
era de a facilita şi de a uşura sarcinile mereu crescânde ale clerului superior.
Exorciştii, cunoscuţi în secolul al III-lea erau cei ce aveau harisma deosebită de
a alunga diavolii. Uşierii stăteau la uşile bisericii şi le închideau în timpul
persecuţiilor ca nimeni să nu mai intre.

Rolul credincioşilor laici este acela de a se constitui în membre ale trupului

Bisericii. Clerul împreună cu laicii alcătuiesc Biserica. Preoţii sunt aleşi dintre
cei laici, iar laicii sunt sprijinul, dar şi cununa sau lauda preoţiei. Există o
sinergie tainică între cler şi popor căci grija pastorală a clerului sădeşte o viaţă
spirituală deosebită în popor, iar roadele acestei vieţi spirituale se întorc şi îl
ajută pe preot în slujirea lui faţă de Dumnezeu.