Specializarea :Arta Sacra

Anul I

Jertfa Mântuitorului pe Cruce și

actualizarea Ei în Jertfa euharistică.

Student: Popescu Adriana

 Introducere

Cultul ortodox reprezintă totalitatea manifestărilor religioase, atât

interne, cât și externe ale omului în care acesta intră într-un dialog viu și
personal cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cultul creează o ambianță în care omul
simte prezența lui Dumnezeu și trăiește anticipat fericirea veșnică.

Tot prin cult se urmărește închegarea unei legături cu Dumnezeu,

iar acest lucru este posibil prin funcțiile sale: funcția latreutică pleacă dinspre
om spre Dumnezeu, întreaga Biserică aducând laudă și mulțumire, ca răspuns
firesc al oamenilor la dragostea lui Dumnezeu arătată prin actele liturgice.
Credincioșii laudă pe Dumnezeu pentru că se împărtășesc de iubirea Lui, în
această laudă fiind cuprinsă atât mulțumirea, cât și cererea; funcția harismatică
sau sfințitoare este funcția principală în cadrul cultului ortodox. Pe de o parte,
credincioșii cer revărsarea Duhului Sfânt asupra lor, iar pe de altă parte, prin
cult, Dumnezeu vorbește și îi comunică omului toată viața Sa, această vorbire
aducând un nou conținut vieții pământești, implicit, sfințind-o; o altă funcție a
cultului este cea didactică, prin care se urmărește pregătirea și edificarea
credincioșilor în învățătura creștină ortodoxă, dar și formarea unor repere după
care credincioșii să se ghideze pentru a avea o viață morală și duhovnicească
deosebită. Cu alte cuvinte, în acest dialog cu Dumnezeu, omul cunoaște tainele
credinței și lucrurile esențiale legate de viața de aici și cea viitoare.1

Întruparea Mântuitorului

Pentru Sfântul Chiril al Alexandriei, Întruparea Mântuitorului este o

teofanie ce nu poate fi comparată cu prefigurările din timpul Vechiului
Testament, trupul lui Hristos fiind unit cu Dumnezeu într-un mod fără
precedent. Tot Sfântul Chiril subliniază faptul că venirea Mântuitorului în trup
nu înseamnă despărțirea de firea Sa dumnezeiască, dar în același timp teofania
1
Pr. Prof. Ene Braniște, ,,Cultul Ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credințe, a dragostei, a
păcii și a bunei înțelegeri între oameni”,Studii Teologice, nr. 9-10,seria a II a, noiembrie-decembrie,
anul IV 1953, p. 626.
Sa nu a însemnat apariția în deplinătatea puterii și slavei Sale dumnezeiești într-
o lumină strălucitoare orbitoare ( cu excepția Schimbării la Față). Întruparea este
deci, o teofanie în care două naturi deosebite și care nu sunt egale, au ajuns într-
o unire numită după ipostas, naturală, adevărată. Scopul acestei întrupări îl
reprezintă redobândirea statutului haric de fiu al lui Dumnezeu de către omul
căzut.2

Jertfa Mântuitorului pe Cruce.

Mântuitorul Hristos învinge în Sine moartea, pentru că în El

comuniunea omului cu Dumnezeu este realizată în mod culminant prin moarte,
iar aceasta înseamnă că și sfințirea. Hristos a acceptat moartea pentru ca prin
puterea Sa dumnezeiască să surpe prăpastia dintre trup și suflet, situație în care
oamenii se aflau la acea vreme. Astfel, Mântuitorul învinge moartea suportând-
o, nu evitând-o și a unit în Ipostasul Său natura omenească cu cea dumnezeiască,
punând de la început baza învierii. Prin jertfa Sa de pe Cruce, deci, Mântuitorul
întemeiază comuniunea omului cu Dumnezeu și prin aceasta învinge pe veci
moartea. În urma acestei jertfe a Mântuitorului, noi nu trebuie să murim ca
Hristos în mod real, deoarece moartea noastră s-a desființat în moartea Lui; însă
noi murim la sfârșitul vieții pământești, nu ca o moarte de pedeapsă , ci ne unim
cu Hristos ,,într-o asemănare a morții Lui”. ( Romani 6,5). Moartea noastră se
face spre moartea omului vechi, adică a păcatului. 3

Actualizarea Jertfei Mântuitorului în Jertfa Euharistică.

Încă din epoca primară a existat conștiința că Sfânta Liturghie sau

jertfa euharistică se află în centrul cultului și că adevărata Liturghie se petrece în
cer și este veșnică, iar oamenii fiind legați de trup pot participa la această jertfă
prin intermediul văzutului, a materiei și a gesturilor. Pentru a explica actele

2
Pr. Conf. Dr. Nicolae Moșoiu, ,,Sarxzoopoios – Întrupare şi Euharistie în învățătura
Sfântului Chiril al Alexandriei”, pp. 39-42
3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă ( vol. 2), Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române-București 1978, pp. 143-148
văzute ale Liturghiei, mai întâi trebuie deschisă realitatea nevăzută din spatele
ei, adică realitatea Împărăției Cerurilor.

Teologia patristică a definit Liturghia ca fiind în esență iubirea

altruistă dintre persoanele Sfintei Treimi, la care întreaga creație e chemată să
participe; este o cină în împărăția iubirii Sfintei Treimi la care se poate intra doar
în stare de jertfă. Prin păcat, omul și-a alterat firea și nu a mai putut intra în
această comuniune, însă prin moartea și Învierea Mântuitorului și prin înălțarea
Ei de-a dreapta Tatălui, Cina cerească are ca altar, ca jertfă și ca arhiereu pe
Mielul junghiat aflat în stare de jertfă, din care gustând ne umplem de altruismul
iubirii sale și intrăm în stare de jertfă. Jertfa Mântuitorului este desăvârșită și ea
ne împacă cu Tatăl; Hristos se aduce pe Sine jertfă, iar ceea ce mișcă iubirea
Tatălui pentru noi este ceea ce a trăit Mântuitorul pe cruce, sentimentele curate
ale lui Hristos pe cruce, pricinuind revărsarea iubirii Tatălui asupra tuturor.
Aceste sentimente curate ne sunt împărtășite în Euharistie pentru ca și noi să
atragem iubirea Tatălui prin Duhul Sfânt. Comparativ cu jertfele din Vechiul
Testament, jertfa Mântuitorului este deplină, curată, fiind jertfa prin care umanul
a putut muri prin ascultare și iubire mișcând iubirea Tatălui. Actul jertfirii
Mântuitorului a fost acceptat de bunăvoie din iubire. Hristos și-a dorit să facă
acest lucru, iar împrejurările istorice i-au permis să facă acest lucru. 4

Jertfirea Mântuitorului s-a petrecut istoric, însă ea continuă veșnic,

Hristos aflându-se permanent în această stare de jertfă ajutându-ne și pe noi să o
facem. Liturghia este deci, gustarea în stare de jertfă și intrarea în comuniune cu
Tatăl prin Duhul Sfânt. Astfel, întreg ritualul Sfintei Liturghii este văzut în
teologia patristică ca o prelungire a actului veșnic de aducere a lui Hristos și de
atragere a făpturilor la starea de jertfă. Liturghia nevăzută o putem astfel trăi
prin formele văzute ale materiei lumii acesteia.5

Prof. Ciprian Ioan Streza, Teologie Liturgică- Suport de curs anul III, semestrul I, pp. 11-15
4

Ibidem, p. 16
5
 Astfel, actele văzute ale Sfintei Liturghii, ascund o realitate
nevăzută, realitatea Împărăției Cerurilor, unde jertfa Mântuitorului este mereu
actuală. Prima parte a Sfintei Liturghii vrea să evidențieze o prezență mai
accentuată a lui Hristos în mijlocul credincioșilor, această prezență urmând să
crească în intensitate pe parcursul Liturghiei. 6 Punctul culminant al acestei părți
a Liturghiei Catehumenilor îl reprezintă ,,Taina Cuvântului”, ce este alcătuit din
cinci elemente: Prochimen, Apostol, Aliluia, Evanghelie și Predica. Prin predică,
preotul își împropriază cuvintele Evangheliei și arată relevanța Evangheliei în
mod personal.

Rugăciunile pentru cei credincioși de la începutul Liturghiei

credincioșilor vor să pregătească poporul pentru faptul că la Tatăl nu se poate
intra decât în stare de jertfă. Hristos primește darurile noastre, ca semn văzut al
disponibilității noastre, le duce Tatălui alături de Jertfa Sa și ni le dăruiește
înapoi pline de viața Sa. În cadrul Sfintei Liturghii are loc,deci, un schimb de
daruri între noi și Dumnezeu.Rugăciunea Heruvicului exprimă faptul că Hristos
este atât jertfa, cât și jertfitorul și altarul de jertfă. Vohodul mare arată într-o
formă văzută intrarea lui Hristos la Tatăl împreună cu jertfele noastre. El este
pus pe jertfelnicul ceresc în fața Tatălui, aducându-ne pe toți la Sine, Tatălui. 7

Cuvintele de instituire din cadrul Anaforalei Euharistice duc cu

gândul la Cina cea de Taină, arătând de asemenea că Liturghia este o continuare
a Cinei celei de Taină. La Epicleză schimbul de daruri ajunge la apogeul lui.
Prin prefacere, Hristos e real prezent în pâine și vin, prin această taină arătându-
se infinita lucrare a lui Dumnezeu. El se arată simțurilor noastre într-o formă
accesibilă nouă prin care ne putem împărtăși de Trupul și Sângele Său. Prin
simțuri percepem pâine și vin, însă mișcându-ne prin credință simțim câ ne
împărtășim cu Trupul și Sângele Său. Astfel, aducerea jertfei noastre împreună
6
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ediția a II-a, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București-2004, p 296
7
Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1980,
,pp.122-126
cu jertfa lui Hristos este împlinirea sfântă a Epiclezei, iar darurile aduse de
Hristos Tatălui, umplute de Duhul Sfânt, devin Trupul și Sângele Lui și ni se
întorc înnoite nouă. 8

Asftel observăm cum prin Jertfa Mântuitorului pe Cruce și prin

actualizarea acesteia în jertfa euharistică noi suntem aduși la rândul nostru în
stare de jertfă și suntem conduși spre comuniunea cu Tatăl.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune

Ortodoxă, București-2013.

2. BRANIȘTE Pr. Prof. Ene ,,Cultul Ortodox ca mijloc de propovăduire

a dreptei credințe, a dragostei, a păcii și a bunei înțelegeri între oameni”,Studii
Teologice, nr. 9-10,seria a II a, noiembrie-decembrie, anul IV 1953.
3. Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București 1980.
4. MOȘOIU Pr. Conf. Dr. Nicolae,,Sarxzoopoios – Întrupare şi
Euharistie în învățătura
Sfântului Chiril al Alexandriei”.
5. STĂNILOAE Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă
( vol. 2), Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române-
București 1978.
6. STĂNILOAE Pr. Prof. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în
Liturghia Ortodoxă, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București-2004.

8
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ediția a II-a, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București-2004, pp. 465-486
 7. STREZA Prof. Ciprian Ioan Teologie Liturgică- Suport de curs anul
III, semestrul I

Pilda Întoarcerii Fiului Risipitor

( Luca 15, 11-32)

 Ne este pusă în față de către Mântuitorul o pildă care este destul de
actuală, mai ales pentru societatea în care trăim. Este o pildă care arată foarte
limpede nemăsurata iubire a lui Dumnezeu față de noi, oamenii și în același timp
evidențiază cât de ispititoare este calea păcatului și cât de plăcută este înaintea
lui Dumnezeu întoarcerea păcătoșilor.

Vom analiza, în primul rând contextul în care Mântuitorul a rostit

această pildă. Deschizând paginile Evanghelii de la Luca vom vedea că mai sunt
rostite încă două pilde mici, premergătoare celei a Întoarcerii Fiului Risipitor.
Este vorba de Pilda despre oaia cea pierdută și Pilda despre drahma cea pierdută.
Toate acestea sunt rostite în contextul în care fariseii și cărturarii cârteau și îl
acuzau pe Mântuitorul Hristos că stă și mănâncă cu păcătoșii. Prin aceste pilde,
Mântuitorul arată cât de plăcută îi este lui Dumnezeu întoarcerea păcătoșilor
către El.

Acești farisei și cărturari își imaginau un ,,dumnezeu” după propriul

lor plac, care să privească nepăsător la cei aflați în nevoi și să aibă toată atenția
asupra lor. Ei bine, pildele rostite de Mântuitorul au scopul clar de a oferi o
replică acestei închipuiri cu totul false. Vedem că ei îl acuzau pe Mântuitorul că
le acorda atenția Sa păcătoșilor. Acești oameni erau numiți cărturari, deci erau
învățați, erudiți sau chiar savanți, după cum este definiția acestui termen în
dicționar. Acest lucru denotă faptul că erau oameni iubitori de carte și implicit
iubitori de Scriptură. Cu toate astea, îl percepeau pe Dumnezeu drept un
Judecător care nu are milă pentru făpturile Sale. Ei bine, în ciuda titulaturii pe
care o aveau, ei nu au înțeles un adevăr fundamental din Scriptură, și anume
acela că Dumnezeu este iubitor de oameni. Deci unei astfel de situații răspund
pildele rostite de Mântuitorul; ele vin să contrazică concepțiile fariseilor și
cărturarilor și să Îl pună pe Dumnezeu în lumină nu ca un Judecător nemilos ci
ca un Tată iubitor care suferă nespus pentru fiii săi și care, în același timp se
bucură nemăsurat pentru fiii păcătoși care se pocăiesc. Acei păcătoși care stăteau
cu Mântuitorul, numai prin faptul că doreau să Îl asculte, nu mai puteau fi
numiți păcătoși; însă fariseii și cărturarii nu luau în calcul acest aspect.9

Trei sunt personajele pildei și anume: fiul risipitor, de

altfel ,,protagonistul” pildei, fratele fiului risipitor și tatăl lor.

Tatăl îl reprezintă pe Dumnezeu, Cel care împarte deopotrivă

iubirea și celor ascultători și celor neascultători față de poruncile Lui. El așteaptă
întoarcerea fiului care-și cheltuie averea părintească reprezentată de puterile
fizice și spirituale pe care le-a dat fiilor săi, cu încrederea că într-o zi acesta își
va veni în sine.

Sfântul Evanghelist Luca menționează clar faptul că ,,omul” din

parabolă, „le-a împărțit averea”, deci nu a făcut discrepanțe între cei doi, dând în
mod egal amândurora. Asemenea face și Dumnezeu. Dacă s-ar boteza un număr
foarte mare de oameni deodată, toți ar primi același dar, și anume iertarea
păcatelor, vrednicia înfierii și lucrarea mântuitoare a Duhului. De aici însă,
intervine rolul și datoria omului de a chivernisi aceste daruri.

Fiul risipitor este omul care sătul de bunătatea lui Dumnezeu, caută
să cunoască răutatea lumii și după ce cheltuie averea părintească rămâne să stea
de vorbă cu sine și să-și analizeze acțiunile de risipire. Venirea în sine se
produce cu ajutorul harului lui Dumnezeu care îi aduce aminte de confortul
material și spiritual pe care îl avea în casa Tatălui, nu numai el ca fiu, ci toți
slujitorii lui credincioși. Se hotărăște să se întoarcă și întoarcerea presupune și
recunoașterea vinovăției pe care o exprimă prin cuvintele: „Tată, am greșit la cer
și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.”

Putem observa încă de la început unde se plasează el din punct de

vedere duhovnicește. El spune tatălui său: „ dă-mi partea ce mi se cuvine din
9
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Lumina Evangheliei, Exegeze la Evangheliie duminicale, Editura Agnos, Sibiu 2016,
pp. 346-347
avere”. El consideră că averea i se cuvine și de ce nu, că este obligația tatălui să
i-o ofere. Acest lucru simbolizează depărtarea de Dumnezeu și momentul în care
El nu mai este în centrul vieții oamenilor și nu mai este ținta spre care fiecare
din noi trebuie să tindă. Acest moment reprezintă o ruptură între Creator și
creație. Creația se consideră independentă de Creator și începe să se călăuzească
după propriile reguli și principii.

Vedem cum fiul cel mic pleacă într-o ,,țară îndepărtată și acolo și-a
risipit averea, trăind în desfrânări” (Luca 15, 13). Este vorba despre o țară
îndepărtată de Dumnezeu, străină poruncilor Lui și lipsită de fapte bune. Acolo
nu odrăslește niciun bine, ci rodește cu sârguință fructul păcatului. Tânărul nu
risipește aici doar averea pământească, adică bunurile materiale, ci risipește
bogăția cea mare și nematerială dată de la Dumnezeu, adică însuși sufletul,
lepădând virtuțile în favoarea patimilor; iar sărăcia sufletească este de
nenumărate ori mai cumplită decât sărăcia materială. 10Este menționat că a trăit
în desfrânări, iar acest lucru înseamnă petrecerea zilelor în păcat și deșertăciune,
în beție, ceartă, mânie, trândăvie și mai mult decât toate, în desfrânare. Aceste
patimi înșirate sunt patimi împotriva Duhului Sfânt numite și capitale. Aceste
păcate capitale izvorăsc nemijlocit din firea omenească slăbită de păcatul
strămoșesc, iar din ele iau naștere o multitudine de patimi.

Ne este relatat în continuare faptul că în acea țară s-a făcut foamete

mare și el a început să ducă lipsă. Putem interpreta acea sărăcie, pe lângă una
materială, una spirituală, care este mai dureroasă. Pământul putea să sature doar
trupul oamenilor, nu și sufletele: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot
cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Această foamete poate
fi și o îngăduință din partea lui Dumnezeu asupra oamenilor, nu ca pedeapsă, ci
ca terapie duhovnicească pentru întoarcerea lor la Tatăl Cel Ceresc. În acest

10
Asterie al Amasiei, Omilii și predici, Traducere cu un cuvânt înainte i o introducere de Pr. D. Fecioru, Editura
Institutului Biblic și de Misiune ale Bisericii Ortodoxe Române, în vol. Izvoarele Ortodoxiei, nr. 8 București 1946,
pp. 279-284
context, s-a alipit de unul din locuitorii acelei țări, care l-a trimis la țarinile sale
să păzească porcii. Iată deci, în ce stare de degradare ajunsese fiul cel mic, din
fericirea sa de altă dată în care trăia, a ajuns prieten cu cel care păștea porcii și
ajunsese într-acolo încât dorea să mănânce din roșcovele pe care ei le mâncau
pentru a-și potoli foamea. Fiul ajunsese deci, într-o stare avansată de degradare
atât trupească cât și duhovnicească. Acestea sunt urmările păcatului; este dulce
pentru puțină vreme, însă pe termen lung nu are nimic benefic.

La un moment dat, relatează Evanghelistul Luca, el ,,și-a venit în

sine”. Această venire în sine arată faptul că în momentele când el se desfăta, nu
conștientiza faptul că păcatul i-a întunecat mintea și judecata. Atunci când omul
trăiește în păcat, este în afara lui însuși, adică în contradicție cu propria-i natură
și este nevoie de această venire în sine și de a conștientiza starea în care se află.
Fiul cel risipitor, după ce mintea i-a fost copleșită de păcate, hotărăște să se
îndrepte spre pocăință, care este opusul păcatului, cu alte cuvinte, și-a venit în
simțiri și a realizat că adevăratul lui scop pe pământ nu este traiul păcătos.

În continuare, tânărul spune că ,,se va scula” și va merge la tatăl

său, spunându-i că a greșit și că nu este vrednic de demnitatea de fiu al său și îl
va ruga să îl facă ca pe unul din argații săi, despre care, tot tânărul spunea că
erau îndestulați cu pâine. Acea „sculare” reprezintă pe lângă o ridicare fizică, o
ridicare duhovnicească considerabilă. Tânărul alege acum calea căinței,
regretând faptul că a trăit o viață egoistă și pătimașă, care nu a făcut nimic
altceva decât să îi aducă decăderea morală și materială. . Este bine de observat în
primul rând trezviade care tânărul dă dovadă atunci când își recunoaște starea de
degradare în care se afla. Mai apoi, curajul tânărului de a se reîntoarce în sânul
familiei sale este de remarcat. El trece peste scenariul în care tatăl său, drept
fiind, putea să îl pedepsească pentru faptele sale. Dorința arzătoare de căință îl
face să ignore acest aspect.
 Ieșirea în întâmpinarea fiului pierdut, a tatălui, presupune așteptarea
momentului de întoarcere pe care Tatăl îl nădăjduiește că se va produce cu
fiecare risipitor care cheltuie prin lume darurile lui Dumnezeu.

Îmbrățișarea ne arată reabilitarea totală pe care Tatăl vrea să o

marcheze prin haina cea bună și inelul de stăpânire cu care își reinvestește fiul.
Este arătată în persoana tatălui, bunătatea nemăsurată a lui Dumnezeu.

Vedem la fiul risipitor o mărturisire sinceră și smerită a păcatelor și

o conștientizare a nevredniciei în care starea de păcătoșenie l-a aruncat. El face
un legământ de a-i sluji tatălui, legământ marcat prin rugămintea către tatăl de a
fi făcut ca unul din argații săi. Deci fiul cel mic este conștient că nu mai este
vrednic de această demnitate, de fiu, și nici nu îndrăznește să îi spună tatălui să
îl trateze ca atare, ci este mulțumit doar să îi poată sluji tatălui său. Astfel el se
înalță pe sine, coborându-se și smerindu-se în fața tatălui. El devenise acum mai
bogat decât în momentul când a plecat din casa părintească. Era plin de bogăție
duhovnicească, de virtuțile smereniei, nădejdii, curajului, căinței, care sunt cheia
desăvârșirii.

Haina cea nouă dată de tatăl reprezintă luminarea și curățirea

sufletului și ,,legătura între Sfânta Taină a Botezului din apă și din Duh și Sfânta
Taină a Pocăinței numită și Botezul lacrimilor.”11

Atitudinea de bucurie marcată prin tăierea vițelului îngrășat

presupune comuniunea de la masa tatălui pentru toți cei păcătoși care se întorc la
Dumnezeu. Se poate face o analogie la Sfânta Euharistie spre care sunt chemați
oamenii pentru a primi tămăduire sufletească și trupească; prin Euharistie ni se
dăruiește arvuna vieții veșnice și a bucuriei Împărăției Cerurilor. (Ioan 6,54).
Avem în față acum imaginea unui ,,tată risipitor” care, din bucurie pentru
întoarcerea fiului său dă dovadă de o generozitate ieșită din comun și își pune în

11
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos, Predici la Duminicile de peste an,
Editura Basilica, București 2016, p. 370
fața fiului toate darurile sale. Acest lucru arată iubirea nemăsurată a lui
Dumnezeu la întoarcerea unui păcătos, bucurie la care se asociază întreg cerul. 12

Fratele cel mare, deși drept în ascultare, nu este la fel de iertător și

milostiv ca Tatăl și se simte nedreptățit de atitudinea îngăduitoare și excesivă în
bunătate pe care tatăl o atenuează prin cuvintele: ,, Tu în toată vremea ești cu
mine și toate ale mele sunt ale tale.” (Luca 15,31) Vedem deci că iubirea
nemăsurată a lui Dumnezeu copleșește orice rațiune logică. După concepția
fiului celui mare, fratele său trebuia pedepsit pentru faptele sale. Poate așa
gândim cei mai mulți dintre noi, însă vedem că Dumnezeu, pe lângă dreptate,
este iubire; o iubire care este deasupra rânduielilor firești și care este greu de
înțeles pentru cineva care nu gândește în spirit creștinesc.

Tatăl însă ține să îi explice perspectiva duhovnicească din care face

toate acestea, spunând ,,trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău
acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”. ( Luca 15, 31-32).

Concluzionând, putem spune că cel care ascultă la cuvintele lui

Dumnezeu, devine casnic cu El. Ca și în pildele cu oaia și drahma cea pierdută,
Mântuitorul vrea să scoată în evidență prin această parabolă, bucuria pe care o
are cerul atunci când un păcătos se întoarce la Dumnezeu. Fiul cel pierdut are
posibilitatea de a-și veni în sine și a nu rămâne un disperat fără soluție. Acest
lucru se poate face numai atunci când amintirea Tatălui persistă în inima omului
rătăcit. Parabola rămâne astfel un etalon al pocăinței prin care se exprimă că nu
doar cu buzele trebuie înfăptuită pocăința, ci mai ales cu o inimă curată, smerită
și sinceră.

Bibliografie.

12
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Lumina Evangheliei, Exegeze la Evangheliie duminicale, Editura Agnos, Sibiu 2016, p.
348
 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă, București-2013
2. MIHOC Pr. Prof. Dr. Vasile, Lumina Evangheliei, Exegeze la
Evangheliie duminicale, Editura Agnos, Sibiu 2016
3. Asterie al Amasiei, Omilii și predici, Traducere cu un cuvânt
înainte i o introducere de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de
Misiune ale Bisericii Ortodoxe Române, în vol. Izvoarele Ortodoxiei, nr.
8 București 1946
4. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia
slavei lui Hristos, Predici la Duminicile de peste an, Editura Basilica,
București 2016

5. Sfântul Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală a

oamenilor și despre buna purtare în 170 de capete, Filocalia I