ROLUL SI IMPORTANTA SFINTEI LITURGHII IN VIATA CREDINCIOSILOR

La consultatia interortodoxa de la Ecimiadzin, Armenia din 16-21 septembrie 1979, s-a pus
problema sensului “liturghiei dupa liturghie” adica permanenta liturghiei interioare in viata
personala a credinciosului atat in angajamentul public, profesional, social, familial, cat si in viata
cea mai intima.
Episcopul Anastosios Vannoulatos arata atunci ca “liturghia trebuie sa fie continuata in situatiile
personale si zilnice. Fiecare credincios este chemat sa implineasca o liturghie personala pe altarul
tainic al propriei inimi, sa realizeze o propovaduire vie a Vestei celei Bune pentru viata lumii.
Fara aceasta continuare, viata eclesiala ramane incompleta” 1.
Problema liturghiei in viata zilnica, a relatiei rugaciunii publice in biserica cu viata particulara
este una din problemele fundamentale ale pastoralei crestine. In legatura cu aceasta se pune
intrebarea: trebuie acceptata resemnarea fata de dihotomia sacrului si a profanului, a coexistentei
Duminicii liturgice, si a saptamanii aliturgice, a momentelor scurte de rugaciune si a perioadelor
in care Dumnezeu este absent din inima si viata omului? La aceasta intrebare se poate raspunde
numai plecand de la sensul jertfei euharistice pentru experienta personala inlaturand frontiera
dintre timp liturgic si timpul numit “aliturgic” din viata zilnica.
SENSUL CUVANTULUI "LITURGHIE"
In gandirea biblica si patristica, cuvantul liturghie are intrebuintari multiple. Initial grecescul
– vechiul atic – de la – popor si – lucrare, opera = opera
2
poporului , defineste activitatea unei persoane in serviciul statului apoi “serviciul” in general si
special slujba lui Dumnezeu in cultul public. In acest sens este folosit de Sfanta Scriptura a
Vechiului si Noului Testament. Astfel tinea Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul “liturghia”
in Templu (Luca 1, 23).
Clement Romanul arata in Epistola I catre Corinteni ca “liturghia” Vechiului Testament a fost
intocmita ca tip pentru slujirea Noului Testament. In Noul testament intreaga viata este o slujire
sfanta a lui Dumnezeu, asa cum arata Parintii Bisericii cand vorbesc de intaistatatorul Bisericii
care celebreaza Liturghia pentru comunitatea lor 3, adica o introduc in slujba lui Dumnezeu si in
special in serviciul divin: “Arhiereului ii sunt date slujiri proprii, preotilor li s-a randuit loc
propriu, levitilor le sunt puse diaconii proprii, iar laicului ii sunt date porunci pentru laici” 4.
“Fiecare dintre noi, fratilor, sa caute, cu cucernicie, ca in propriul sau rang sa fiu bineplacut lui
Dumnezeu, avand constiinta curata si nedepasind canonul randuit slujirii lui” 5.
Dupa cum aici ordinea liturghica a slujirii din Templu a fost transmisa crestinilor, in Epistola
catre Evrei, Hristos insusi este numit Slujitorul Noului Asezamant: “Slujitor Altarului si Cortului
celui adevarat pe care l-a infaptuit Dumnezeu si nu omul” (Evrei 8, 2).
Recunoastem clar aici ca misterul primordial al Noului Asezamant nu este o liturghie in sensul
ritual, ci ca expresiile liturghiei Vechiului Testament sunt transmise intr-un sens mai inalt
realitatilor pur pnevamtice ale Noului Testament. Jertfa lui Hristos nu este o “liturghie” in sensul
ritual vechi, ci realitatea curata si sublima, “ultima si cea mai inalta implinire a liturghiei tipice a
Vechiului Asezamant” (die letze un hochste Erfullung der typischen Liturghie des altes Bundes)
6
.
Cand biserica a inceput misterul lui Hristos in misterul cultului ca ritual, expresiile si formele
veterotestamentare au gasit o noua si mai inalta infaptuire si implinire in cultul Noii Aliante. Aici
a luat nastere o Liturghie care nu mai poarta in sine “umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10, 1), ci
realitatea plina de har a mantuirii insesi. Liturghia constituie astfel locul prin excelenta al
Duhului Sfant, mijloc divin, prin care facea comunicarea cu viata divina.
Scriptura dezvolta de asemenea notiunea de cult interior, de sacrificiu spiritual, asa cum se
observa in Sfintele Evanghelii si la Sfantul Apostol Pavel 7.
Intreaga viata a crestinului primeste deci o calificare liturgica. Este posibila totodata largirea
domeniului “liturghiei” facandu-l sa acopere intreaga existenta profana a omului, viata sa cea
mai personala si intima.
Exista astfel o continuitate intre liturghie si viata zilnica dar si o “ruptura” marcata prin intrarea
in spatiul sacru pentru cult, in locuri si timpuri specifice si unice, “ruptura” marcata de asemenea
prin reintoarcerea in lume.
J.J. von Allmen foloseste imaginea sistolei si a diastolei 8. Aceasta alternanta a adunarii si a
raspandirii constituie ritumul eclesial. Continuitatea Liturghiei in intreaga viata umana arata ca
cultul divin corespunde naturii liturgice profunde, vocatiei primordiale si ultime ale omului,
liturghisitor si preot in devenire 9, deschizand lumea pentru o lucrare mai eficienta a lui
Dumnezeu in ea.
Dumnezeu spre care inainteaza insa fiinta umana chiar in cadrul creatiei cosmice este Hristos.
Orice reflectie teologica cu privire la cult si la relatia sa cu Dumnezeu si lumea, trebuie sa plece
astfel de la persoana lui Hristos, Cuvantul intrupat.
Invers: se poate afirma ca in Liturghie actele mantuitoare ale lui Hristos devin evenimente
prezente, miscandu-ne si ridicandu-ne spre divin cum arata teologul catolic Odo Casel: “Fara
Liturghie actul mantuitor al lui Hristos ar fi pentru noi un eveniment trecut, care nu ar putea sa ne
miste si sa ne ridice spre divin” (ein vergangenes Geschehen, das uns nicht ergreifen und ins
Gottliche hineinheben konnte). Prin Liturghie insa suntem primiti in imisterul primordial 10.
Casel adauga: “Sfanta Liturghie este fapta mare si uriasa pe care o datoram crestinismului
primar. Daca nu am fi avut in Liturghie aceste simbloluri cultice sfinte transmise noua am fi fost
saraci” (Hatten wir diese in der Liturgie uns uberlkieferten heiligen Kultsymbole nicht, so waren
wir arm) 11.
In Sfanta Liturghie credinciosii traiesc si cresc in dragoste si in unirea in Hristos jertfit si inviat si
in acelasi timp ei insisi. Ava Dorotei vede aceste realitati intr-o stransa corelatie. Totodata
precizeaza ca cea de a doua este conditionata de prima: “Va voi da o imagine luata de la Sfintii
Parinti: presupuneti un cerc de pamant, adica o linie in cerc trasat cu compasul, si un centru.
Numim centrul mijlocul cercului… Inghipuiti-va ca acest cerc este lumea, iar centrul Dumnezeu;
si razele, diferite cai sau moduri de vietuire a oamenilor. Cand sfintii doritori de a se apropria de
Dumnezeu merg spre mijlocul cercului, in masura in care se apropie unii de altii, se apropie in
acelasi timp de Dumnezeu, si cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie mai mult unii
de altii. Si intelegeti ca si inversul este adevarat: cand se intorc de la Dumnezeu, pentru a se
indrepta spre exterior, este evident ca cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, se
indeparteaza mai mult unii de altii” 12.
Prin unirea lor euharistica cu Hristos credinciosii traiesc comuniunea cu Sfanta Treime devenind
partasi la ea. Comuniunea Sfintei Treimi, arata pr. Prof. D. Staniloae, este izvorul suprem si
nesecat al celor trei valori mai inalte ale existentei: “persoana, dragostea si vesnicia lor” 13.
Orientate intr-o unire mai deplina acestea dau sensul deplin al existentei umane. Ele ni se
comunica prin Fiul lui Dumnezeu care “S-a facut om, S-a rastignit si a inviat” ca sa ramana cu
noi … El se uneste cu noi cel mai mult prin Sfanta Impartasanie in Sfanta Liturghie, ca cel jertfit
si inviat. De aceea Sfanta Liturghie este prin excelenta trairea cu Hristos cel jertfit si inviat ca sa
intarim in noi duhul dragostei pana la jertfa contrara egoismului si sa inaintam astfel spre inviere
14
.
Constiinta spirituala ortodoxa traieste foarte profund unitatea fundamentala a celebrarilor
liturgice “pamantesti” si a unicii liturghii ceresti a Arhiereului Hristos in fata slavei Tatalui
“mijlocind in acelasi timp pentru lume si revarsand asupra lumii darurile supraabundente ale
Duhului Sfant” 15. Aceasta viziune a Epistolei catre Evrei este complementara Apocalipsei in care
cel care sta pe tron si Mielul sunt inconjurati de cetele ceresti si de sfinti intr-o lauda neincetata.
1. Cand in “memorialul” sau euharistic Biserica “isi aminteste” de tot ceea ce a fost facut pentru
noi “cruce, mormant, invierea cea de a treia zi, inaltarea la cer, sederea de-a dreapta si venirea
intru slava” ea actualizeaza realitatile acestea ale trecutului si viitorului, le face prezente in
actiunea liturgica dincolo de timp si spatiu 16.
2. Liturghia euharistica realizeaza deci aceasta prezenta eshatologica a lui Hristos in Biserica
comemorand in anamneza euharistica mai intai timpul istoric al mantuirii (cruce, mormant si
invierea cea de a treia zi), apoi preamarirea cereasca (inaltarea la cer si sederea de-a dreapta) si
parusia (a doua venire intru slava). Chemarile liturgice ale Apocalipsei exprima in cultul crestin
marirea “Celui ce este, Cel ce era si Cel ce vine” (Apocalipsa 1, 4, 8 si 11, 17).
3. Numai in actiunea liturgica a Euharistiei si in corespondentele interioare ale acesteia adica in
liturghia permanenta a inimii devine aproape Cel caruia existenta parea indepartata. Atunci
numai se inlatura frontierele spatiotemporale in prezenta lui Hristos.
4. Prezenta lui Hristos in Biserica implica, dupa pr. B. Boobrinskoy un triplu elan de iubire:
5. Un elan de iubire a Bisericii o impinge spre Mirele care S-a dat pe Sine pentru ea (Efeseni 5,
25). Biserica devine astfel, contemporana kenozei Sale; se alatura pana la sfarsitul lumii, la
crucea patimirii si invierii Sale.
6. Realitatile de mai sus implica un elan de iubire spre Marele Arhiereu Hristos care a strabatut
Cerurile si a deschis drumul spre Imparatia Cerurilor. Un dinamism ascensional marcheaza
Biserica in cultul sau si in intreaga sa existenta istorica.
7. Elanul acesta de iubire intoarce Biserica spre Domnul slavei care va veni ca sa judece viii si
mortii dar care vine deja in permanenta judecatii Sale inaugurate in prezentul Bisericii.
Euharistia insufleteste astfel dorinta si nerabdarea Bisericii, al carei ecou este in raspunsul
Domnului “Vin curand” (Apocalipsa 2, 16; 3, 11) 17.
Miscarea aceasta de adorare care este strans legata de memorialul euharistic trebuie extinsa la
intregul cult, ca marturie a tainei lui Hristos, dupa cum observa pr. B. Bobrinskoy 18. In acest
sens se poate observa prezenta si continuitatea ei in intreaga Liturghie. Totodata ea trebuie strans
legata de realitatea jertfei lui Hristos si a impreunei noastre jertfiri cu El. De fapt Sfanta Liturghie
este chiar unirea comunitatii cu Hristos in stare de jertfa pentru a se aduce si ea impreuna cu El
jertfa Tatalui ca sa se realizeze imparatia Treimii in toate.
Teologia Sfantului Chiril din Alexandria, care a staruit asupra faptului ca noi nu putem intra la
Tatal, deci nu ne putem mantui decat in stare de jertfa curata pe care nu o putem dobandi decat in
Hristos, trebuie sa constituie fundamentul oricarui mod de intelegere a rolui si importantei Sfintei
Liturghii.Sfantul Chiril arata ca Hristos care a primit crucea pentru noi, renuntand la Sine, ne ia
in Sine si ne prezinta Tatalui ca jertfa curata prin starea lui de jertfa curata: “Caci daca nu murea
Hristos pentru noi, n-am fi fost primiti spre miros de buna mireasma a lui Dumnezeu si Tatal.
Dar odata ce s-a desavarsit El prin patimi, venim dupa El indata ca dar sfintit lui Dumnezeu si
Tatal si ne oferm pe noi insine jertfa cu adevarat duhovniceasca” 19.
Sfantul Chiril afirma mai departe: “Dupa ce S-a ridicat din morti, Emanuel, noul fruct al
umanitatii intru nestricaciune, S-a suit la cer pentru a se arata acum pentru noi in fata lui
Dumnezeu si Tatal (Evrei 9, 24), desigur nu pentru a se aduce pe Sine sub vederea Tatalui… ci
mai degraba pentru a ne aduce in Sine sub vederea Tatalui, pe noi care eram in afara fetii Lui si
sub mania lui din cauza neascultarii” 20.
Aici intalnim semnificatia esentiala a tainei cultului: “Fara taina jertfei lui Hristos, arata Casel,
Biserica ar fi o slujitoare fara jertfa, un altar fara darul de jertfa, o mireasa despartita de Domnul
ei, nesfintita nevenind vesnic spre Tatal. Hristos ar fi atunci un preot fara Biserica, nu ar fi
Arhiereul, “Incepatorul mantuirii” (Evrei, 2, 10) 21.
Casel arata mai departe: precum insa Hristos nu numai prin daruirea interioara (nicht durch
innere Hingabe alleine), ci prin “propriul sange” (Evrei 9,12), a fost “Slujitor Altarului” (Evrei 7,
2), desigur a unei “slujiri cu atat mai deosebita cu cat este si Mijlocitorul unui Testament mai
bun” (Evrei 8, 6), tot astfel trebuie sa ofere si comunitate o jertfa adevarata, liturgica,
recunoscuta exterior 22.
Noi dobandim astfel “calitatea si puterea de jertfa totala, nelipsita de libertatea noastra Proprie”,
nu lipsiti de “calitatea de preoti ai jertfei noastre prin calitatea lui Hristos de Jertfa si de Arhiereu
al jertfei” 23. In acest sens Sfantul Chiril din Alexandria spune: “Jertfa noastra este primita si
place lui Dumnezeu, pentru patima mantuitoare a lui Hristos. Si eu cred ca aceasta este ceea ce a
spus Domnul insusi: “Fara de mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5). Deci, in buna noastra
mireasma este amestecata buna mireasma a jertfei lui Hristos, ridicandu-se impreuna cu ea la
Tatal, “caci noi nu suntem primiti altfel decat prin Hristos” 24.
Buna mireasma a jertfei noastre prin care depasim egoismul nostru din iubire nu poate fi
castigata decat prin Trupul Domnului oferit noua in Euharistie, care este “un Trup jertfit si sfintit,
sau curatat de orice pornire egoista”.
In “Metoda Sau cele 100 de capete” Calist si Ignatie Xanthopol (sec. XIV), arata importanta
impartasirii cu trupul Domnului: “dar nimic nu ne ajuta si nu contribuie la curatirea sufletului, la
luminarea mintii, la sfintirea trupului si la prefacerea amandurora spre o stare mai dumnezeiasca
si la nemurire ca si la biruirea patimilor si a demonilor, sau mai potrivit spus la unirea cu
Dumnezeu cea mai presus de fire, ca impartasirea si comuniunea (…) cu inima si cu simtire
curate, pe cat e cu putinta omului, cu precuratele si nemuritoarele si de viata facatoarele Taine, cu
insusi cinstitul Trup si Sange al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos”
25
.
In cuvintele acestor traitori, viata duhovniceasca a persoanei nu reprezinta o ordine separata
izolata de Liturghia comunitatii sau comunitatea euharistica. Invers: “comunitatea euharistica
este influentata de dezvoltarea duhovniceasca a persoanei. Trupul Domnului oferit crestinilor in
Euharistie, datorita faptului ca este plin de elanul jertfirii pentru noi, ne daruieste si noua elanul
daruirii noastre lui Dumnezeu si oamenilor. El ne face astfel sa sporim in comuniune. Trupul
rastignit si inviat al Domnului este fermentul indumnezeirii noastre, este, dupa expresia lui
Calist, “Duh de viata facator” 26, “ca zamislit din Duh de viata facator, pentru ca ce se naste din
Duh, duh este” (Ioan 3, 6).
Calist precizeaza ca spune aceasta nu ca sa desfiinteze firea trupului, ci ca sa arate ca “este de
viata facator si dumnezeiesc” 27, ca este coplesit de Duhul Sfant. “Pneuma”, subliniaza Casel,
“este viata dumnezeiasca pe care ne-o mijloceste Domnul, Stapanitorul Bisericii, inaltat, devenit
Duh si ridicat astfel dupa omenitate catre Dumnezeu” 28.
Intreg Trupul Domnului este acum Duh. “Pneuma Christi” inseamna Domnul intreg inaltat,
Duhul dumnezeiesc impreuna cu inaltarea omului Iisus 29.
“Omul simplu”, devenit “Hristos” dupa modelul Domnului inaltat pnevamtic (nach dem Vorbilde
des pneumatisch erhohten Kyrios) arata ca acum fiinta sa este ridicata pnevamtic (sein Wesen
pneumatisch erhoht ist) prin harul lui Dumnezeu si prin locuirea interioara, creatoare in el a
Treimii 30.
Prin mancarea Trupului si Sangelui lui Hristos pnevmatizate am asimilat intr-un fel oarecare
Trupul lui Hristos cu puterile Lui pnevmatizatoare in sufletul nostru. “El este cel care
pecetluieste si confirma inaltarea noastra la cer, el arata elementele darurilor noastre
fortificatoare ca si curatire in Duhul Sfant” 31.
Trupul lui Hristos este atat de pnevmatizat, coplesit de Duhul dumnezeiesc incat devine Painea
de viata facatoare care hraneste sufletul nostru; ceea ce primim in mod deosebit in Sfanta
Impartasanie este Duhul dumnezeiesc care uneste pe om cu Dumnezeu. In acest sens Calist si
Ignatie Xantopol citeaza cuvintele din Sf. Macarie “Precum vinul se amesteca in toate
madularele celui ce bea si se preface in el si el in vin, asa cel ce bea Sangele lui Hristos se adapa
cu Duhul dumnezeiesc, se amesteca cu El, iar prin Euharistie cei ce se impartasesc cu vrednicie
se invrednicesc sa se faca partasi de Duhul Sfant, si asa sufletele pot sa vietuiasca in veci” 32.
Trebuie mentionat aici, ca nu numai la Sf. Macarie este afirmat caracterul pnevmatologic al
Euharistiei: “Traditia euharistica antiohiana si siriana in general careia ii apartine anaforaua Sf.
Ioan Hrisostom, a fost in mod deosebit sensibila la acest aspect pnevmatologic al Euharistiei, nu
numai cu privire la sfintirea elementelor ci si cu privire la sfintirea credinciosilor” 33.
Dupa Sf. Efrem Sirul, care parafrazeaza instituirea euharistica, Iisus “a numit painea Trupul Sau
viu si a umplut-o pe El insusi si de Duhul Sfant… Luati, mancati cu credinta, nu va indoiti ca
acesta este Trupul Meu, si ca cel care-l mananca cu credinta, mananca focul Duhului… mancati
tot si mancati Duhul Sfant, caci Acesta este cu adevarat Trupul meu” 34, “De acum inainte, spune
Sf. Efrem veti manca un Paste curat, fara pata, o paine dospita si desavarsita pe care Duhul Sfant
a framantat-o si a copt-o, un vin amestecat cu foc si cu Duh” 35.
In omiliile pascale si liturgice ale traditiei alexandriene, in liturghia bizantina regasim tema
plentitudinii caldurii si a comuniunii Duhului Sfant (Romani 12, 11 “cu duhul fiti fierbinti”; I
Tesaloniceni 5, 19 “Duhul sa nu-L stingeti”; II Corinteni 13, 13 “Sfantul Duh sa fie cu voi cu
toti”).
Liturghiile bizantine amintesc prezenta Trupului preamarit si “pnevamtic” al lui Hristos. Prin
impartasirea de Trupul si Sangele lui Hristos pnevmatizate si indumnezeite, sufletul nostru
devine pnevmatic, fiind ridicat peste treapta spirituala creata si poate pnevmatiza si trupul. Dar
Duhul Sfant prezent in suflet se salasluieste si in trup, caci trupul lui Hristos fiind patruns atat de
adanc de Duhul Sfant si hranind trupul omului nu se poate afirma ca nu hraneste acest trup si cu
Duhul Sfant.
Faptul insa, ca jertfa euharistica dezvolta nu numai viata duhovniceasca a comunitatii, ci si a
persoanelor din ea, are ca si consecita realitatea ca Hristos, prin impartasirea euharistica se
salasluieste in interiorul cel mai intim al persoanei, ca un arhiereu in interiorul unui altar: “In
acest interior, arata pr.prof. D. Staniloae, se afla Hristos ca Arhiereu al bisericii noastre intime si
impreuna cu El suntem si noi preoti in ea” 36.
Liturghia comunitatii se prelungeste in acest fel intr-o liturghie personala. Intreaga existenta a
crestinului trebuie sa devina un cult, intelegand aici aspectele concrete pe care Sfantul Apostol
Pavel le leaga de trup. Cultul acesta este de acum inainte cultul spiritual ( )
cum se arata la Romani, 12, 1: “Va indemn, deci, fratilor, pentru indurarile lui Dumnezeu, sa
infatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu ca inchinarea
voastra cea duhovniceasca”.
Referindu-se la realitatea acestei liturghii sau jertfiri interioare, Sfantul Marcu Ascetul declara ca
noi oferim lui Hristos, aflat in interiorul inimii noastre ca intr-un altar, toate gandurile noastre din
primul moment al aparitiei lor, inainte de a fi muscate de fiara poftei sau a maniei. Gandurile
acestea traduc viata interioara inchinata lui Hristos aflata in legatura cu lumea din afara si avand
un efect sfintilor asupra ei.
Din faptul ca Sfantul Marcu Ascetul vede jertfele aduse lui Hristos de noi pe altarul inimii ca o
aducere atat a fiintei noastre cat si a tuturor gandurilor si simtirilor noastre, el scoate in evidenta
ca noi nu trebuie sa renuntam la viata noastra in lume, ci sa o inchinam doar lui Hristos. Sf.
Marcu Ascetul leaga astfel preotia noastra interioara de lucrarea noastra in lume, contribuind
astfel la sfintirea acesteia.
In acest sens el spune: “Templul (personal) este locasul sfant al sufletului si al trupului care e
zidit de Dumnezeu. Iar altarul este masa nadejdii asezata in launtrul acestui templu. Pe aceasta
masa se aduce de catre minte gandul intai nascut al fiecarui lucru sau imprejurare in care
ajungem, ca jertfa de ispasire pentru cel ce-l aduce, daca il aduce fara pata. Acest templu are un
loc in partea dinauntru a iconostasului. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Inainte Mergator” (Evrei
6, 28), locuind de la botez in noi, daca noi nu suntem crestini nevrednici (II Corinteni 13, 5).
Acest loc este incaperea cea mai dinauntru, cea mai ascunsa, cea mai curata a inimii. Daca
aceasta incapere nu se deschide prin Dumnezeu si prin nadejdea ratinoala si intelegatoare noi nu
putem cunoaste in mod sigur pe Cel ce locuieste in ea si nu putem sti daca jertfele noastre de
ganduri au fost primite sau nu. Deschizandu-se inima credincioasa prin nadejdea amintita,
Arhiereul ceresc primeste gandurile intai nascute al mintii si le arde in focul dumnezeieisc,
despre care a zis: “Am venit sa aduc foc pe pamant si cat as fi dorit ca el sa se fi aprins” (Luca
12, 49) 37.
Despre aceasta liturghie interioara au vorbit inaintea Sfantului Marcu Ascentul, Sfantul Irineu si
Origen. Astfel Sfantul Irineu, vorbind de sacrificiul Fiului lui Dumnezeu, arata ca prin aceasta
omul insusi este inaltat la ofranda propriei sfintiri harul lui Dumnezeu, care prin marea si
necuprinsa sa intelepciune ne salveaza si ne dezvaluie mantuirea 38.
“Ca fiecare dintre voi, spune Origen, sa poarte in el insusi arderea (jertfa) sa, ca sa se consume
neincetat. Daca renunt la tot ceea ce am, daca port crucea mea si urmez pe Hristos si daca lumea
a fost rastignita mie si eu pentru lume, am oferit o jertfa pe altarul lui Dumnezeu si devin preot al
propriei mele jertfe” 39.
Un imn inedit al Sfantului Efrem Sirul, arata cum cultul liturgic isi gaseste implinirea in
rugaciunea neincetata a crestinului:
“Ei au fost randuiti preoti pentru ei insisi
si ofera asceza lor…
Postul este ofranda lor, privegherea rugaciunea lor,
Pocainta si credinta sunt altarul,
Meditatiile lor sunt arderea,
Fecioria victima…
Inima curata este marele Preot,
Contemplatia lor, preotul care slujeste,
Fara incetare buzele lor ofera jertfa:
Rugaciunea care tinde spre odihna (in Dumnezeu)” 40.
Aducerea ca jertfa Arhiereului Hristos a gandurilor noastre de la prima lor aparitie reprezinta o
jertfa cuvantatoare, ca raspuns la cuvantul rostit de Hristos catre om.
Legatura intre Liturghia comunitatii si liturghia interioara, ca fructificare deplina a celei dintai, se
exprima cu toata claritatea in observatiile Sfantului Marcu Ascetul, Sfantului Chiril al
Alexandriei si Sfantului Grigorie Sinaitul (sec. XIV).
Sfantul Marcu Ascetul observa ca precum noi mancam in Liturghia comunitatii Trupul lui
Hristos, asa in liturghia interioara Hristos isi face proprie mintea noastra: “Caci facand asa,
precum la inceputul credintei venite prin Botez, Trupul lui Hristos s-a facut mancare
credinciosului, tot asa cum mintea, devenita tare in credinta si curata prin lepadarea gandurilor si
prin nadejdea intelegatoare, se face mancare lui Iisus” 41.
In lucrarea sa “Inchinare in Duh si adevar”, Sfantul Chiril al Alexandriei a intemeiat ideea ca noi
ne mantuim intrucat ne aducem in Hristos jertfa curata Tatalui si in acest fel ne sfintim: “Asadar
S-a injunghiat El pentru pacatele noastre, dar ne-am ingropat si noi impreuna cu El, suportand
moartea, nu cea trupeasca, ci omorand madularele cele de pe pamant si nemaivietuind lumii, ci
mai vartos lui Hristos si prin El Tatalui” 42.
Sfantul Chiril largeste intelesul jertfei aduse lui Hristos de catre crestini si prin El Tatalui la
intreaga noastra viata. Intreaga noastra viata poate deveni o prelungire a Liturghiei “ca sa stie
acestia aducand mielul pentru mantuirea lor, caci cu pret au fost rascumparate si nu sint ai lor, ci
unul pentru toti a murit, ca cei ce vietuiesc sa nu mai vietuiasca lor, ci Celui ce a murit si s-a
sculat pentru ei” (II Corinteni 5, 15) 43.
Un text din scrierile lui Grigorie Sinaitul rezuma sensul pnevmatic al jertfei noastre interioare
sau sensul liturghiei interioare celebrate dupa Duhul: “Inima eliberata de toate gandurile si
miscata prin Duhul Sfant insusi a devenit un adevarat templu inaintea sfarsitului timpurilor.
Liturghia se celebreaza aici cu totul dupa Duhul. Cel care n-a atins inca aceasta stare, va fi dorita
celorlalte virtuti o piatra buna pentru construirea acestui templu. Dar nu este el insusi templu al
Duhului, nici marele sau preot” 44.
Continuarea si permanenta Euharistiei in rugaciunea neincetata o vede pr. B. Bobrinskoy in
legile comune ale Euharistiei si rugaciunii. Aici sublniaza el trei aspecte:
1. Aspectul exclusiv, adica punerea de o parte a comunitatii liturgice a persoanelor umane intr-un
vis-a-vis ecclesial si personal cu Dumnezeu: “Grija cea lumeasca sa o lepadam”, “Sa taca tot
trupul omenesc”, “Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam” si “Sus sa avem inimile”.
Trebuie mentionat cu privire la ultima chemare amintita de B. Borinskoy, ca Al. Schmemman
subliniaza si aspectul inclusiv cand spune: “Cand corul si prin gura sa noi toti, intreaga adunare
raspundem: <<Avem catre Domnul>> este judecata noastra care se implineste. Caci cineva poate
intoarce in acel moment inima sa spre Domnul daca nu s-a intors si daca nu se intoarce spre El in
timpul intregii sale vieti” 45.
2. Aspectul inclusiv inglobeaza rugaciunea ecclesiala si personala. Hristos intors spre Tatal duce
lumea intreaga in mijlocirea Sa filiala si imparateasca: “Parinte, voiesc ca unde sunt Eu sa fie
impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-a dat” (Ioan 17, 24). Rugaciunea personala trebuie sa
implineasca aceasta exigenta si anume sa imbratiseze lumea si sa o duca lui Dumnezeu in modul
cel mai concret.
3. Aspectul apostolic al Euharistiei si al rugaciunii, trimiterea credinciosilor la sfarsitul Liturghiei
are o semnificatie simbolica si sacramentala profunda. “Cu pace sa iesim” aceasta “trimitere” a
credinciosilor nu inseamna iesirea din Biserica ci intrarea Bisericii in lume 46.
Raspunzand la intrebarea cum se exprima euharistic si liturgic viata de toate zilele, pr. B.
Bobrinskoy arata ca indemnul lui Hristos si al Apostolului Pavel, ca si crestinii sa se roage
neincetat (Luca 18, 1; I Tesaloniceni 5, 17) a fost luat in serios si adesea literal in traditia
crestina. Euharistia duminicala a ramas norma liturgica a Orientului crestin, fara ca prin aceasta
sa se desacralizeze saptamana. “Aceasta a primit in pietatea bizantina un continut teologic si
hagiologic de o mare bogatie si densitate, contribuind la o tensiune benefica si creatoare intre
saptamana si duminica” 47.
Propunerea pr. Bobrinskoy priveste elaborarea de structuri, un cadru liturgic viu in care sa se
imbine armonios participarea la Euharistie cu o viata de rugaciune personala. “In acesta se
intrepatrund recitarea psalmilor, a ceasurilor cu o rugaciune mai interioara si mai spontana” 48.
Ierarhia conducatoare a Bisericii si cei care exercita in ea o paternitate spirituala sunt chemati sa
lamureasca si sa informeze credinciosii ca rugaciunea neincetata si cea la anumite ore nu sunt
tehnici formale, ci prilejuri de unire cu Hristos si ca este posibil sa fie implinite in viata de toate
zilele.
O a doua forma de prelungire naturala a Liturghiei in toate aspectele vietii se realizeaza in
comuniunea cu bolnavii si cu cei izolati, prin impartasirea bunurilor materiale.
In aceasta directie se indreapta predica sociala a Sfantului Ioan Hrisostom. Pentru el iubirea
frateasca si milostenia sunt inscrise in inima insasi a Euharistiei. Fara iubire, fara rugaciune in
comun, spune el, “Duhul nu poate cobori” 49.
Astfel ne oferim “pe noi insine si unii si pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu”
facandu-ne receptivi Duhului Sfant care implineste legatura Trupului si ne da puterea sa adunam
la un loc partile dezbinate de noi dupa cum arata Nichita Stithatul. Caci cat timp firea acestor
puteri sau parti este dezbinata, suntem departe de liturghia tainica facuta prin lucrarea mintii:
“Cata vreme puterea firilor din noi este dezbinata in sine si e impartita in multe parti potrivnice,
nu suntem partasi de darurile mai presus firesti ale lui Dumnezeu. Iar nefiind partasi de acestea
stam departe si de Liturghia tainca a altarului ceresc, savarsita prin lucrarea mintii. Dar cand prin
multa sarguinta a sfintelor nevointe n-am curatit de intinaciunea pacatului si am impartasirea de
bunatatile negraite ale lui Dumnezeu si aducem dumnezeiestile taine ale liturghiei tainice a mintii
la altarul intelegator si mai presus de ceruri al lui Dumnezeu, in chip vrednic de Dumnezeu
Cuvantul ca niste vazatori si preoti ai tainelor nemuritoare ale Sale” 50.
Transformarea inimii omului interior este adevarata conditie a unei restaurari a functiei
sacramentale a Bisericii, care consta in a darui intreaga viata umana dupa modelul tainei lui
Hristos, mort si inviat si facand-o transparenta prezentei sfintitoare a Duhului Sfant. Omul se
redescopera ca fiinta liturgica creata pentru a celebra lauda lui Dumnezeu si pentru a inscrie
aceasta lauda in toate modurile existentei sale.
Viata spirituala poate fi descrisa, dupa Casel, rezumativ in urmatorul fel:
- Totul este ordonat spre Liturghie si deriva din ea.
- Contemplarea este vazuta ca lauda totala lui Dumnezeu si in forma sa cea mai inalta, sufletul
implineste unirea transformatoare deplina a inchinarii lui Dumnezeu in Duh si in adevar 51.
Accentuand trebuinta ca Liturghia sa fie traita interior de catre crestini, Casel arata: “Trebuie ca
Liturghia sa fie experiata si traita interior. Cu Liturghia este ca si cu Sfanta Scriptura. Cel care
priveste cu ochii necredintei, vede numai exterior, nesemnificativ; omul duhovnicesc priveste
comorile ascune. Pe drept numesc Parintii riturile liturgice, taine” 52. “Cine se roaga liturgic sta
pe un fundament de stanca. El este liber fata de oscilatiile dispozitiilor si simturilor umane (frei
von den Schwankungen menschlicher Stimmungen und Gefuhle). El a construit casa sa pe baza
mai sigura a vesniciei. Liturghia este un izvor care nu seaca niciodata (Die Liturgie ist eine
Quellw, die nie versiegt). Apele lui sunt, pentru a incheia cu profetul, adevarate” 53.
Vasile Cristescu,
Altarul Banatului, anul XI (L), serie noua, nr. 4-6, aprilie-iunie 2000, pag. 31-41.
1. Prof. Ion Bria, "The Liturgy after Liturgy" in Martyria/Mission, The Witness of the Ortodox
Churches today, Geneva, 1980, p. 67.
2. Odo Casel, Das christliche Kultmysterium, 4, Auflage, Regensburg, 1960, p. 61.
3. Clement Romanul, Epistola catre Corinteni, cap. 44, 4, trad. de pr. D. Fecioru in colectia
"Parinti si scriitori bisericesti", vol. I, Bucuresti, 1979, p. 69.
4. Idem, o.c., cap. 40, 5, p. 67.
5. Idem, o.c., cap. 41, 1, p. 67.
6. Odo Casel, o.c., p. 62.
7. Pierre Grelot, "Liturgie et vie spirituelle dans l'Ecriture", in Dictionnaire de spiritualite, t. 9,
Paris, 1975, pp. 875-880.
8. J. J. von Allmen, Essai sur le Repas du Seigneur, Neuchatel, 1966, p. 120.
9. Maximus Confessor, Mystagogia, P.G. 91, col. 660.
10. Odo Casel, o.c., p. 138.
11. Ibidem.
12. P. Miguel, "Quatres symboles de la vie monastique", in Collectanea Cristerciensia, tome 42,
1980, p. 61.
13. Pr. Prof. D. Staniloae, Spiritualitate si comuniune in liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 12.
14. Ibidem.
15. Boris Bobrinskoy, "La liturgie celebration de la saintete de Dieu et de ses elus", in La Maison
- Dieu, 201, Paris, 1995, p. 31.
16. Idem, o.c., p. 32.
17. Idem, Communion du Saint-Esprit, Paris, 1992, pp. 464-465.
18. Idem, o.c., p. 465.
19. Sf. Chiril al Alexandriei, Inchinarea si slujirea in Duh si adevar, cartea XVII, trad. pr. Prof.
dr. D. Staniloae, in P.S.B., vol. 38, Bucuresti, 1991, p. 588.
20. Idem, o.c., p. 593.
21. O. Casel, o.c., p. 40.
22. Ibidem.
23. Pr. Prof. dr. D. Staniloae, o.c., p. 22.
24. Sf. Chiril al Alexandriei, o.c., pp. 607-608.
25. Calist si Ignatie Xanthopol, "Metoda sau cele 100 de capete", cap. 91, trad, de pr. Prof. dr. D.
Staniloae in Filocalia, vol. VIII, Bucuresti, 1979, p. 201.
26. Idem, o.c., p.. 207.
27. Ibidem.
28. Odo Casel, o.c., p. 34.
29. Idem, o.c., p. 36.
30. Ibidem.
31. Alexander Schmemann, Aus der Freude leben, Freiburg im Breisgau, p. 50.
32. Calist si Ignatie Xanthopol, o.c., cap. 92, in trad. cit., pp. 207-208.
33. B. Bobrinsoy, Communion du Saint-Esprit, Paris, 1992, p. 299.
34. Ephrem le Syrien, Sermon sur la Semaine Sainte (Ephraemi Opera), ed., Lamy I, Malines,
1882, p. 415.
35. S. Ephraemi Syri, Hymni et Sermones, ed., Lamy I, Malines, Malines, 1882, p. 390 si 418. In
capitolul "Dumnezeiasca Euharistie" din Dogmatica, vol. II, pr. Prof. dr. D. Staniloae arata ca
"trupul Domnului coborat pe altar este un trup pnevmatizat". Acelasi autor, referindu-se la
cuvintele Mantuitorului Hristos din cap. 6 al Evangheliei dupa Ioan: "Duhul este cel care da
viata; trupul nu foloseste la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt Duh si viata" (Ioan 6,
63), spune: "Adica prezent in trup, Duhul care a pnevmatizat trupul, face trupul sau hrana spre
mantuire si viata in taina Euharistiei. Ipostasul Cuvantului da trupului o calitate ca a unuia
coborat din cer, iar Duhul face trupul acesta capabil sa fie ridicat la cer (Ioan 6, 50, 62) sau trup
pnevmatizat" (Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. III. Bucuresti, 1978, p. 92, 99).
36. Pr. Prof. dr. D. Staniloae, o.c., p. 23.
37. Sfantul Marcu Ascetul, "Raspuns acelora care se indoiesc despre dumnezeiescul Botez", in
Filocalia, vol. I, trad. pr. Prof. dr. D. Staniloae, Editia a II-a Bucuresti, 1992, pp. 328-329.
38. Irenee de Lyon, "Demonstration evangelique 97", in Sources chretiennes, 62, Paris, 1959, p.
66.
39. Origen, In Leviticum 9, 9, in P.G. 12, 521C-522A; cf. Ioan Hrisostom, In Ps. 140, 3, P.G. 56,
451A.
40. Sf. Efrem Sirul, Imnuri, la A. Louf, Seigneur, apprends-nous a prier, Bruxelles, 1972, pp.
160-161.
41. Sf. Marcu Ascetul, o.c., in Filocalia, vol. I, trad. cit., p. 287.
42. Sf. Chiril din Alexandria, o.c., in trad. cit., p. 597.
43. Idem, o.c., p. 577.
44. Grigorie Sinaitul, in Filocalia, vol. 7, trad. de pr. Prof. dr. D. Staniloae, Bucuresti, 1977, p.
93.
45. Alexandre Schmemann, "La Liturgie", in Le messager de l'Action Chretienne des Etudiants
Russes, Mars-Avril 1952, p. 16.
46. B. Bobrinskoy , Communion du Saint-Esprit, Paris, 1992, pp.: 344-345.
47. Idem, o.c., p. 346.
48. Idem, o.c., 347.
49. Johannes Hrisostomos, Hom. IV, in Act., la B. Bobrinskoy, Communion du Saint-Esprit,
Paris, 1992, p. 348.
50. Nichita Stithatul, "Cele 300 de capete despre faptuire, despre fire si despre cunostinta", trad.
de pr. Prof. dr. D. Staniloae, Filocalia, vo. VI, Bucuresti, 1977, p. 310.
51. Odo Casel, Kunder des Christusmysteriums. Hrsg. vom Abt - Herwegen - Institut der Abtei
Maria Laach, Regensburg, 1986, p. 91.
52. Idem, "Alte Quellen neuer Kraft", in Die Mysterienlehre und der Dialog mit der Ostkirche -
ausgewahlte Texte von Odo Casel, hrgs. von M. J. Krahe. Mit einem Vorwort von W. Nyssen,
Wurzburg, 1988, p. 63.
53. Ibidem.