INTRODUCERE

Lucrarea de faţă , „Comuniune şi ecumenism la început de mileniu”, ne pune în faţa a două

din marile probleme şi provocări ale creştinismului contemporan: problema comuniunii şi aceea a
ecumenismului ca dorinţă sinceră de unitate, pe de o parte, şi ca formă organizată de realizare a
unităţii văzute a Bisericii, pe de alta.
Destrămarea unităţii creştine şi imposibilitatea comuniunii sacramentale cu fraţii noştri
creştini de alte confesiuni m-au făcut să mă aplec cu mai multă atenţie asupra acestor probleme şi
de aici şi abordarea unui asemenea subiect în această lucrare. Parcurgând, în acest sens,
materialul bibliografic am constatat că subiectul este mult mai complex şi dificil decât ar fi părut
la prima vedere datorită tendinţelor centrifugale promovate în special în creştinismul apusean.
Creştinismul, religia întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos, a cunoscut în cursul
bimilenarei sale istorii numeroase încercări datorate, în primul rând, diferenţei fundamentale de
valoare religioasă şi morală faţă de celelalte religii, credinţe şi ideologii ale timpului.Ieşită întărită
din persecuţii, Biserica a avut de întâmpinat, însă, alte pericole de această dată venite din
interiorul ei. Ereziile primului mileniu n-au avut totuşi forţa de a dezbina Biserica, aşa cum s-a
întâplat în cel de-al doilea mileniu. Aceasta deoarece Biserica a reacţionat în mod conciliar şi în
comuniune prin Sinoadele ecumenice renunţându-se de multe ori la pretenţiile de tip monarhic.
Al doilea mileniu creştin a cunoscut însă, începând cu Schisma cea Mare de la 1054 o
sfâşiere cu profunde implicaţii în ceea ce priveşte comuniunea eclezială. Deşi cauzele acestei
rupturi erau cu mult mai vechi, confirmarea şi adâncirea schismei s-a produs în anii care au
urmat.
Reforma protestantă, apărută ca reacţie la exagerările şi inovaţiile romano-catolice, nu s-a
limitat la protestul împotriva acestora ci a trecut şi la reforme doctrinare care au schimbat
fundamental concepţia despre Biserică şi mântuire. Dacă în romano-catolicism interpretarea
Bibliei era doar apanajul ierarhiei, în protestantism s-a creat iluzia că fiecare individ poate
înţelege în mod corect Biblia chiar fără nici un fel de pregătire. În acest fel s-a ajuns ca imediat

1
după Reformă din protestantism să apară o sumedenie de denominaţiuni creştine tot mai
îndepărtate de fondul apostolic al credinţei.
Apariţia Mişcării ecumenice s-a datorat aşadar, în primul rând, unei nevoi organice de
unitate. Niciodată în istoria creştinismului nu s-a investit atât de mult din toate punctele de vedere
într-un proiect de o asemenea amploare care să adune la dialog membri din majoritatea
Bisericilor întrunite în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, în Conferinţa Bisericilor Europenesau
în Conferinţa Creştină pentru Pace . La acestea s-au adăugat întruniri de dialog între Biserica
Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică precum şi cu Biserica Anglicană.
În ceea ce priveşte speranţele acestea au început să prindă contur mai ales prin Declaraţia de
la Balamand din anul 1993, în privinţa dialogului cu romano catolicii, şi cu redactarea temei
„Botez, Euharistie, Ministerium” ca posibilă bază de discuţie la întrunirile Consiliului Ecumenic
al Bisericilor.Evoluţia ulterioară a demonstrat că lucrurile nu sunt atât de simple. Coloratura
preponderent protestantă a Mişcării ecumenice s-a făcut evidentă şi pe mai departe.
Aşa cum va reieşi şi din rândurile lucrării de faţă elementul doctrinar este primordial.
Biserica este „Trupul Tainic al Mântuitorului Iisus Hristos”. Încorporarea în acest Trup se face pe
calea firească a harului divin, energia divină necreată, care prin Botez ne face membri ai Bisericii
iar prin celelalte Taine ne sprijină în creşterea şi desăvârşirea noastră. Şi aceasta pentru că
adevărata unitate a Bisericii ţine de misterul euharistic prin care Trupul tainic al Domnului
fiinţează şi se desăvârşeşte prin Trupul euharistic.

2
 Cap. I. Sfintele Taine în viaţa Bisericii

1. Importanţa Sfintelor Taine în creşterea noastră în Hristos

2. Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine
3. Sfânta Euharistie – centrul cultului ortodox

1. Importanţa Sfintelor Taine în creşterea noastră în Hristos

3
 Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport cu întâlnirea noastră
cu Mântuitorul, care este Calea, Adevărul şi Viaţa şi care ne spune că: „Nimeni nu vine la Tatăl
Meu decât prin Mine” (Ioan 14,6).
Or, acesta ar însemna că odată cu înălţarea Mântuitorului la cer, legătura noastră cu
Dumnezeu, comuniunea cu El, singura garanţie a mântuirii ar înceta, ar dispare.
Cuvintele Mântuitorului spun însă clar. „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu
Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi”(Ioan
16,7) şi aici, în cele ce urmează acestui verset, ni se revelează pentru prima oară importanţa
Sfintelor Taine pentru mântuirea noastră, Taine - de data aceasta în sensul restrâns al cuvântului –
în sensul de sacramente creştine. 1
Harul transmis prin Sfintele Taine va face simţită prezenţa Mântuitorului faţă de toţi
oamenii: „Şi iată. Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului”, (Matei 28,20)
Absenţa întâlnirii vizibile cu Mântuitorul va fi împlinită de Harul revărsat în Sfintele
Taine, care sunt o permanentă sărbătoare a Cinzecimii pentru sufletele credincioşilor, sărbătoare
cu reale urmări ontologice.

Deci Sfintele Taine sunt lucrări vizibile, acte personale ale Mântuitorului în vizibilitate
pământească, prin mijlocirea cărora „ne întâlnim cu Omul preamărit Iisus”2 şi prin care venim
„în contact viu cu misterul cultic sfinţitor al lui Hristos”3.
Valoarea şi importanţa lor deosebită pentru mântuire rezidă în caracterul lor mai mult
decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârşeşte asupra credincioşilor. Ele sunt şi
simboluri, dar mai mult decât atât; ele sunt simboluri în sensul în care simbolul este domeniul în
care „văzutul este o parte a nevăzutului şi ca atare îl cuprinde, căci o parte poate reprezenta
întregul, pe baza participării, de pildă, capul este trupul întreg”.4
Important în Sfintele Taine, este nu numai faptul de a preînchipui, dar şi de a cuprinde o
anumită putere, o anumită forţă ce lucrează asupra fiinţei omeneşti şi anume aceea a harului care
se propagă asupra credinciosului.
Simbolismul Sfintelor Taine nu numai preînchipuie şi ci afirmă realitatea legăturii între
om şi Dumnezeu, prin harul şi acţiunea lui asupra credinciosului, acţiune transfiguratoare şi

1
BANU, Importanţa Sfintelor Taine în creşterea noastră în Hristos , p.683
2
SCHILLEBEECK, Hristos – Taina întâlnirii noastre cu Dumnezeu, p.120
3
Ibidem, p.121
4
STĂNILOAE, Taina tainelor în cele 3 confesiuni, p.10
4
desăvârşitoare. „Sfintele Taine desăvârşesc lucrarea de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu
prin care suntem chemaţi la unire cu Hristos. Prin ele ne împărtăşim de puterea lui Hristos şi
chiar mai mult, ni se comunică El însuşi unindu-se real cu noi”5 Ca şi Cuvântul lui Dumnezeu,
Sfintele Taine se cer primite cu credinţă, deoarece efectul lor se produce pe plan transempiric,
supraconştient, la rădăcinile conştiinţei noastre, fapt care depăşeşte capacitatea noastră de a simţi
imediat puterea comunicată. Nicolae Cabasila pune în evidenţă puterea transfiguratoare a harului
revărsat de Taine: „Bucuroşi că au primit învăţătura creştină chiar din gura Mântuitorului şi că
I-au fost martori la toate şi la darurile pe care Le-a revărsat peste oameni şi la câte a suferit
pentru ei şi la moartea Sa, cei dintâi creştini, de nici una din întâmplările acestea, nu s-au mirat
şi n-au văzut ceva nou, ceva peste fire, ceva mărit sau mai bun decât în Vechiul Testament, până
când nu s-au botezat. Când însă au ajuns să primească Botezul şi Duhul cel mângâietor a ajuns
să se reverse în sufletele lor, atunci s-au făcut alţi oameni, oameni noi însufleţiţi de viaţă nouă şi
pildă făcându-se unii altora, au început să aprindă flacăra lui Hristos, atât în sufletele lor cât şi
ale altora”.6

Sfintele Taine sunt acte care transformă, pentru că transformarea este ţinta reală a lui
Dumnezeu în actele Sale mântuitoare.7 Sfintele Taine sunt acte care transfigurează chipul
desfigurat al omului căzut în păcat. Ele sunt cele prin care noi căpătăm puterea ca să urmăm
Domnului pe muntele Taborului, din slavă în taină, din slavă în slavă. Dar întâlnirea cu fiecare
Sfântă Taină presupune o pregătire prealabilă, căci pregătirea şi împlinirea este ceea ce dă ritm
vieţii Bisericeşti. Efort şi bucurie, străduinţă şi sărbătoare, între aceste două puncte se desfăşoară
întreaga viaţă creştină. Astfel, devenim şi noi împreună, dar fiecare în parte, trup tainic al
Mântuitorului nostru. Devenim toţi temple ale Duhului Sfânt (I. Cor. VI,19) dar şi toţi împreună
un trup tainic în înţeles de Biserică. Prin Sfintele Taine devenim totodată hristofori, prin
participarea noastră ca părţi la întreg.
Sfintele Taine sunt sinteza cea mai minunată a pedagogiei divine pornite în căutarea oii
celei pierdute, omenirea căzută în păcat. Toate tainele învăţăturii creştine şi cu atât mai mult
Sfintele Taine îşi au rădăcina în Mântuitorul Iisus Hristos, ca unic şi originar Sacrament, Taină
din care izvorăsc toate şi în care se rezolvă toate.
După cum prin Taina Întrupării Mântuitorului care este Fiul lui Dumnezeu şi chipul
Tatălui, ni se descoperă dumnezeirea care altfel ar fi rămas o taină de nepătruns pentru noi, tot
5
Ibidem p.34
6
CABASILA, Despre viaţa în Hristos, p.56
7
Ibidem p.57
5
aşa Sfintele Taine constituie tot atâtea trepte de urcuş duhovnicesc, de creştere neîncetată în
cunoaşterea, în trăirea deplină, în unirea cu Fiul Său întrupat, răstignit şi înviat.
După cum Întruparea înseamnă într-un fel biruinţa distanţei dintre noi şi Dumnezeu, taina
ei punându-ne în legătură cu dumnezeirea, tot aşa, analogic şi real, Sfintele Taine înseamnă
biruirea distanţei în timp şi spaţiu, dintre noi şi Mântuitorul, o continuă apropiere a noastră de El,
de puterea Sa, de Harul Său.

2. Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine

Mântuitorul Hristos încorporează în Sine pe oameni, făcându-i mădulare ale Trupului Său,
prin Tainele Bisericii în Biserică. Cel ce săvârşeşte această încorporare şi creştere în Hristos a
oamenilor este Hristos Însuşi, prin Duhul Său în Biserică, la epicleza Bisericii făcută cu ajutorul
Duhului Sfânt, care este prezent şi lucrează în ea fără întrerupere de la Cincizecime. Duhul lui
Hristos ni se împărtăşeşte exclusiv în Biserică şi din Biserică şi ne face Biserică a lui Hristos, în
felul acesta încorporarea în Hristos ne face accesibil şi lucrător în noi pe Duhul, dar acest lucru
nu este posibil fără lucrarea Duhului care este în Biserică.
În Biserică, Tainele au rostul de a preface treptat existenţa credincioşilor după chipul
Omului Hristos, Dumnezeu. În acest proces fiecare Taină îşi are rolul ei deosebit de al celorlalte,
dar toate stau într-o strânsă legătură internă şi se implică reciproc. Botezul, de pildă, este
începutul vieţii celei noi, a omului în Hristos, pe care îl face mădular al Trupului lui Hristos,
Biserica, după care urmează creşterea şi desăvârşirea, dar nu în afara Bisericii, ci în Biserică.
Nimeni nu se poate apropia şi împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dacă nu a primit în
prealabil Botezul şi Mirungerea în Biserică sau dacă, după ce le-a primit pe toate trei – Botezul,

6
Mirungerea şi Euharistia – odată la intrarea în Biserică, nu rămâne în Biserică păstrând şi trăind
adevărul de credinţă încredinţat de Hristos Bisericii Sale. 8
„Toate efluviile de har ce ni se dau prin diferite taine izvorăsc dintr-o continuă stare de
jertfă, care e în acelaşi timp o continuă plinătate de viaţă a lui Hristos ca om şi produc în noi
aceeaşi stare şi numai întrucât produc aceeaşi stare, ne mântuiesc”9. Dar Hristos produce această
stare de continuă jertfă sau dăruire împreună cu El Tatălui şi de tot mai deplină viaţă cu El a celor
ce se împărtăşesc de El împreună cu Duhul Lui, în Taine, întrucât este Capul Trupului Său,
Biserica. Deci starea de continuă moarte tainică cu Hristos şi de umplere de viaţa lui Dumnezeu
are o formă eclezială, adică nu se poate abţine în afara Bisericii. În Biserică şi împreună cu
Biserica noi ne mântuim. Căci cine nu are Biserica drept mamă nu poate avea pe Dumnezeu drept
Tată. „Extra ecclesiam nulla salus” – este definirea cea mai concisă şi lapidară a legăturii între
mântuire şi Biserică, dată de Sfântul Ciprian. „Biserica singură este mijlocitoarea şi organul
sfinţirii, pentru că numai ea dispune de adevăratele mijloace necesare sfinţirii.”10
Datorită lui Hristos care se împărtăşeşte prin ele în Duhul, toate Tainele ţin de Biserică, sunt
ale Bisericii şi introduc sau promovează pe cei ce le primesc în Biserică. De aici, caracterul
ecleziologic şi efectul eclezial al Tainelor. Toate la un loc şi fiecare în parte sunt condiţionate de
Biserică pe de o parte, iar pe de alta Biserica este circumscrisă şi condiţionată de către Tainele ei,
în sensul că prin ele Biserica îşi manifestă sacramentalitatea ei, că prin ele uneşte mădularele
trupului şi în sensul că acestea sunt condiţia indispensabilă pentru creşterea trupului Bisericii.
Caracterul ecleziologic precum şi efectul lor eclezial indică şi învederează numărul de
şapte pentru Tainele Bisericii. 11 Unirea vizibilului cu invizibilul este inerentă naturii înseşi a
Bisericii. Ca cincizecime continuă, Biserica revarsă bogăţia inepuizabilă a harului prin orice
formă a vieţii sale. Dar instituirea Tainelor, fiind de origine de la Hristos însuşi, stabileşte o
ordine care previne şi apasă Biserica de orice rătăcire, şi în acelaşi timp oferă un temei sigur
obiectiv şi universal al vieţii harului. Duhul suflă unde voieşte, dar numai prin Taine, în prezenţa
condiţiilor legate de Biserică şi în virtutea făgăduinţei Mântuitorului, harul Duhului Sfânt este
conferit în mod sigur şi Biserica atestă aceasta. Într-un sens larg, tot ce are loc în viaţa creştină,
este eclezial şi deci de natură sacramentală, căci „Eu voi turna din Duhul Meu, peste tot trupul”.
(Fapte 2,17); tot este harismă, ministeriu, dar în slujba Bisericii. Sfinţenia personală, actele de

8
RADU, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema intercomuniunii, p.175
9 STĂNILOAE, Numărul Tainelor - raporturile între ele şi problema Tainelor din afara Bisericii, p.196
10
GAGIU şi BUZESCU, Dogmatica, p.271
11
ANDRUTSOS, Dogmatica , p.314
7
credinţă, de martiriu sau de dragoste, sfinţenia oricărei forme de existenţă şi de a fi se situează în
Biserică, deşi formează un domeniu care nu se exprimă în formule. Tainele însă au un caracter
obiectiv, eclezial. Orice Taină este o acţiune de sfinţire, dar nu orice acţiune de sfinţire este o
taină. Ţine de voinţa lui Dumnezeu ca să aibă loc acest act pentru care Biserica dă mărturie. Mai
precis, Biserica, prin episcopul sau preotul ei este nu numai aceea care invocă pe Duhul şi
săvârşeşte cu ajutorul Lui Tainele, ci şi cea care dă mărturie despre Taina săvârşită.
Biserica Ortodoxă şi Romano-Catolică admit şapte Taine: Botezul, Mirungerea,
Euharistia, Pocăinţa, Preoţia, Nunta şi Maslul. Având în vedere, efectele lor ecleziale, precum şi
paralelismul dintre cele şapte Taine şi cele şapte daruri ale Duhului Sfânt (I. Cor. 12,8-11), care a
trecut prin teologia scolastică a Mărturisirii de credinţă mai recente, mulţi teologi găsesc acest
număr ca potrivit cu trebuinţele vieţii spirituale ale creştinului. Botezul naşte pe om, prin Duhul
Sfânt, la o viaţă nouă în Hristos; Mirungerea întăreşte şi dezvoltă viaţa cea nouă duhovnicească,
iar Euharistia o săvârşeşte şi o înviorează, unind în mod deplin şi fiinţial pe cel botezat cu
Hristos. Boala sufletului, păcatul, şi bolile trupului sunt vindecate, prima prin pocăinţă, ultimele
în special prin Maslu. 12
În sfârşit, comunitatea credincioşilor are nevoie de o stare preoţească, pentru
propovăduirea Evangheliei, săvârşirea celor sfinte şi conducerea pe calea mântuirii (Matei, 28,19-
20). Această stare este aşezată prin taina Hirotoniei. Biserica mai are nevoie de Nuntă pentru
sfinţirea unirii bipersonale a celor ce realizează împreună legătura naturală a căsătoriei, în
vederea conservării neamului omenesc şi a participării lui la taina unirii lui Hristos cu Biserica. 13
Protestanţii recunosc în general numai botezul şi Euharistia. Luther admitea şi Pocăinţa sau
Mărturisirea dar nu în faţa unui preot, ci a oricărui frate. Astăzi dogmaticile luterane vorbesc
numai de două Taine, Botezul şi Euharistia, şi vorbesc despre Confirmaţia ca o ceremonie
necesară. Lutheranii socotesc Botezul şi Euharistia ca mijloace obiective ale graţiei de care se
împărtăşesc toţi cei ce le primesc, indiferent de dispoziţia lor subiectivă. Reformaţii extremişti
consideră credinţa celor aleşi, adică predestinaţi spre mântuire ca factor constitutiv al acestor
două Taine, astfel încât cei reprobaţi nu se împărtăşesc de graţia dumnezeiască, ci numai de
semnul gol. Menaniştii în afara acestor două Taine, admit spălarea picioarelor, la fel de necesară
şi impusă credincioşilor de Hristos însuşi, care a şi săvârşit-o asupra Apostolilor Săi (Ioan 13,4-
12)14

12
BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, p. 351-353
13
STĂNILOAE, Numărul Tainelor…, p.191
14
BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, p.353-354
8
 Adevăratul motiv al respingerii celor cinci Taine de către protestanţi stă în spiritul
doctrinei lor. Dacă Tainele sunt numai mijloace de întărire a credinţei în iertarea păcatelor, adică
numai nişte semne obiective, dar externe şi nu mijloace de comunicare a harului dumnezeiesc
pentru încorporarea în Hristos, de creştere a credincioşilor în Hristos ca mădulare ale Trupului
Său, Biserica, şi pentru mântuirea şi îndumnezeirea omului numărul lor trebuie micşorat. De
aceea, protestanţii nu cunosc propriu-zis decât o singură Taină: pe cea a Botezului, care dă
asigurarea iertării păcatului strămoşesc, nu ştergerea lui, păcatele de după Botez fiind numai
formele păcatului strămoşesc neşters, dar declarat iertat de Dumnezeu, şi aceste păcate neputând
nimici legătura creştinului cu Hristos sau neputând face pe Hristos să retragă asigurarea iertării
date cu ocazia Botezului. Celelalte Taine sunt de prisos. 15 „Botezul este certificatul de absolvire
pentru toată viaţa şi de orice păcat. Omul trebuie să-şi amintească numai de câte ori păcătuieşte,
de asigurarea iertării ce ia dat-o Domnul prin Botez (regressus-ad baptistum) şi va afla
mângâiere, ştiind că şi acest păcat îi este iertat”. 16 Menţinerea Euharistiei ca Taină este una din
inconsecvenţele concepţiilor protestante despre Biserică şi Taine, iar „concepţia protestanţilor
despre Taine este concluzia concepţiei lor despre justificare”.17 În această situaţie nu se poate
vorbi în Protestantism despre un caracter eclesiologic real, obiectiv, şi despre un efect eclezial al
Tainelor, sau dacă totuşi se poate vorbi despre aceasta, este numai în cazul Botezului.
Încă de la Conferinţa de la Laussanne (1927) se constată că lumea creştină acordă o
deosebită atenţie Sfintelor Taine şi mai ales Botezului şi euharistiei, ca cele ce sunt comune celor
trei confesiuni.
Cu acest prilej s-a relevat caracterul ecleziologic al Tainelor, după cum reiese din lucrările
acestei Conferinţe. Readusă în dezbaterea lucrărilor de la Edinburg 1937, problema relaţiei dintre
Biserică şi Taine, ne arată că Tainele nu sunt altceva decât darurile lui Hristos făcute Bisericii
Sale, care nu este o societate statică, ci un organism şi o comunitate care crede, călăuzită de
Sfântul Duh în tot adevărul. Se reliefează aici cel de-al doilea aspect al caracterului ecleziologic
al Sfintelor Taine şi anume, aspectul extern vizibil, geografic, concretizat în unitatea Bisericilor,
unitate realizată prin mijlocul propriu Bisericii, Taina. Suntem însă, încă departe de a realiza
acest deziderat al Conferinţei şi aceasta pentru că ne separă nu numai cum concepem sacramentul
ci şi însăşi esenţa, fiinţa sacramentului şi implicit, aria de activitate a acesteia în lume prin

15
RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine, p.177-178
16
STĂNILOAE, Numărul Tainelor, raporturile între ele, p.193
17
Ibidem, p. 195

9
Biserică.18 „Ceea ce este dureros este faptul că această despărţire se petrece şi se trăieşte prin
Trupul lui Hristos, care prin actul Întrupării nu numai că ne-a unit cu El, ci după învăţătura
ortodoxă ne-a unit şi pe noi cu noi şi între noi”19.
Biserica Ortodoxă mărturiseşte că în Sfintele Taine este prezent însuşi Iisus Hristos. El
este adevăratul săvârşitor al Tainelor.20
Prezenţa lui Hristos în Taine este reală şi personală şi devine eficace prin lucrarea
Sfântului Duh. Biserica în calitatea ei de sacrament a primit Duhul Sfânt la cincizecime pentru
aceasta îl are prezent necontenit pe Hristos şi nu se poate considera ca un simplu rezultat al
Tainelor „care se produc în ea şi îşi are harul parte în ea”. 21
Această ieşire din comuniunea cu Hristos şi cu Biserica a fost motivul principal care a dus
la nerecunoaşterea validităţii Tainelor ereticilor şi schismaticilor în epoca celor opt veacuri
ecumenice şi ulterior. Faptul că unele Taine se repetă ne arată că există o necesitate de
împrospătare continuă a Bisericii nu numai din Duhul care este în ea, dar şi mai presus de ea. Iar
această necesitate de împrospătare nu-i cerută numai de faptul că în Biserică sunt şi păcătoşi sau
din nevoia de a se adapta Biserica la fiecare timp cum susţine teologul romano-catolic Hans Kung
„ci şi din trebuinţa de progres spiritual, sau din tocirea care se produce ori de câte ori nu are loc
acest progres”.22
Romano-catolicii spun că în Taine, pe care Scheeben s-a străduit să le arate ca manifestări
ale sacramentalităţii Bisericii, adică să evidenţieze prezenţa lui Hristos în ele, primim graţia
meritată de Hristos, dar nu o graţie din Hristos.
Odo Casel are meritul de a fi luptat pentru introducerea ideii părinţilor că, în Sfintele
Taine primim de la Hristos în actele sale mântuitoare, şi nu numai o graţie creată, deosebită de
El.23
Dar, în felul acesta el ajunge la un dualism. Pe de o parte, în Taine ni se comunică Hristos
însuşi, iar pe de altă parte, graţia creată care nu numai că desparte pe credincios de legătura
directă şi personală cu Hristos, ci face de prisos în acest caz însăşi Întruparea.
Ce rost ar mai fi avut ea dacă Hristos ne putea chema la el prin graţia creată? Acelaşi
dualism se observă când preotul aflat în relaţie cu Hristos se suprapune comunităţii. Eurahistia nu

18
RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine, p.353-355
19
BUZDUGAN, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine în cele trei confesiuni, p. 740
20
MMA, Teologia Dogmatică specială şi simbolică, Partea a II-a, p.833
21
STĂNILOAE, Din aspectul sacramental p.534
22
BUZDUGAN, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine în cele trei confesiuni, p.741
23
ANDRUTSOS, Simbolica, p.249
10
mai este jertfa comunităţii comunitatea nu mai devine prin jertfă Trupul lui Hristos; Cel care se
jertfeşte. Prin aceasta s-a eliminat şi epicleza, socotind că Hristos nu are nevoie pentru a se aduce
pe Sine jertfă Tatălui să cheme pe Sfântul Duh. Şi cu toate acestea ei învaţă că Hristos e prezent
în Sfintele Taine, aşa încât la prima vedere am fi induşi în eroarea de a considera că învăţătura lor
despre prezenţa şi absenţa lui Hristos în Biserică şi prin Taine nu se deosebeşte cu nimic de cea
Ortodoxă.24
Conciliul II Vatican a redus în prim plan Euharistia, specificând că aceasta conţine
întreaga comoară spirituală a Bisericii, adică pe Hristos însuşi, Paştele noastre, Pâinea cea vie, a
cărui trup vivificat de către Duhul Sfânt şi făcut dătător de viaţă dă viaţa creştinilor, invitându-i şi
conducându-i ca să ofere împreună cu el, propria lor viaţă, lucrarea lor, întreaga creaţie. Dacă
într-adevăr ei nu ar face deosebirile fundamentale arătate atunci am fi întru-totul de acord cu
această afirmaţie, a Conciliului II Vatican, a cărui hotărâre însă nu este încă transpusă în viaţă.
Protestanţii văd în Taine numai simboluri ca în Vechiul Testament, negând caracterul
supranatural al Tainelor. După ei, Tainele nu au un rol soteriologic pentru că „sola fide”
credinciosul se mântuieşte.
În acest caz, Tainele nu sunt decât semne exterioare prin care se trezeşte şi se adevereşte
credinţa, care nu o implică, lucru de care învinuie ei sacramentalismul elenistic, înţelegând prin
aceasta misteriologia ortodoxă. Pentru luterani, în Botez şi mai ales în Euharistie, Hristos este
prezent în întregime. Comuniunea euharistică, după învăţătura lor, este mereu o comuniune cu
trupul şi cu sângele lui Hristos în realitatea lor totală, corporală şi spirituală şi nu, în anumite
cazuri o comuniune numai exterioară şi corporală cum o avea doctrina luterană pentru
comunitarii necredincioşi. Ea este această comuniune totală pentru toţi comunitarii, fără să
excepteze pe necredincioşi, cum orice doctrină calvină.
Pentru luterani, harul este în cuvântul sacramentului şi nu în materia lui. Hristos este prezent
prin Cuvântul Său şi nu în actul Său mântuitor. Calvin susţine că prin sacramente lucrează Duhul
Sfânt, dar numai asupra celor predestinaţi. Spre deosebite de Luther, care admite o prezenţă a lui
Hristos împreună cu elementele euharistice, sau de Calvin, care admite o prezenţă virtuală a lui
Iisus Hristos, Zwngli neagă orice prezenţă a lui Hristos în Taine. El afirmă că în Botez noi
primim un simbol, care ne angajează la viaţa reînnoită după învăţătura lui Hristos, iar prin Cină
atestăm că ne redăm prin aceasta morţii Sale, participând prin aceasta la bucuria comunicării care
mulţumeşte Domnului; care ne-a câştigat în mod liber binefacerea mântuirii. Timpul în viaţa

24
Ibidem, p.742

11
creştinului protestant este lipsit de esenţa sa, pentru că Hristos nu este prezent în Taine aşa cum
învaţă Biserica Ortodoxă. Prezenţa lui Hristos umple de sens timpul prezent şi prin aceasta dă un
sens existenţei credinciosului, legând trecutul în care Hristos S-a manifestat, ca Dumnezeu Om de
eshatologie, când El se va manifesta ca Împărat al comunităţilor creştine. Protestanţii nu trăiesc
acest sentimental prezenţei lui Hristos. Pentru ei Hristos este absent, dar absenţa aceasta nu-i în
sensul celei concepute de ortodocşi şi romano-catolici, ci e o absenţă totală, credinciosului
rămânându-i numai nădejdea că se va afla lângă Hristos în viaţa viitoare 25
Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine capătă plenitudinea sa prin acest dublu
aspect: comuniunea credinciosului şi a cosmosului întreg prin Taine îl recunoaşte ca stăpân al său
precum odinioară în paradis cu Dumnezeu şi comuniunea lui cu semenii Săi, deveniţi fraţi întru
Hristos şi fii ai lui Dumnezeu, al doilea aspect fiind semnul şi reflectarea primului.
Dat fiind faptul că omul îşi desfăşoară activitatea în cadrul lumii materiale şi pentru că
trupul lui este un component al acesteia, această transformare a credinciosului prin Taine în
Biserică se răsfrânge şi asupra ei, fapt pe care ni-l explică şi atestă prezenţa elementelor materiale
în cadrul oficierii Sfintelor Taine. Prezenţa Sfântului Duh în Taine nu doar sfinţeşte ci este şi o
prezenţă reală iar materia care este folosită ca simbol, devine ea însăşi purtătoare de sfinţenie. În
acest fel apa de la Botez şi untdelemnul de la Mirungere devin ele însele mijloace de transmitere
a harului. Nu acelaşi lucru îl spun şi protestanţii. Ei văd în materia Tainelor un simplu mijloc de
expresie, de manifestare a cuvântului dumnezeiesc, în care este harul divin prezent iar cauza
acestei concepţii trebuie căutată în deismul apusean care-L izolează pe Dumnezeu într-o
transcendenţă absolută. 26
Sensul profund ecleziologic al Sfintelor Taine este arătat de Nicolae Cabasila când
vorbind despre Trupul şi sângele Domnului arată că, nu rămân stabile în Biserică, ci Biserica e
prefăcută în ele. Nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc, ca pe oricare altă hrană, ci
Biserica se preface în ele, deoarece cele mai tari biruiesc „Nu noi am căutat pe Domnul, ci El ne-
a căutat pe noi, pentru că nu aceia a plecat în căutarea păstorului, şi nici hrana în căutarea
stăpânei sale”.27
Credinciosul ortodox şi cel romano-catolic are atitudinea unei transformări prezente
radicală a fiinţei sale, care se petrece în mod nevăzut. Diferenţa între unul şi celălalt constă în

25 ANDRUTSOS, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, p.310-335

26
D. POPESCU, Teologie şi cultură, p. 76-79
27 CABASILA, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, p.190-200
12
faptul că ortodoxul trăieşte sentimentul comuniunii prin comunitate în frunte cu preotul şi Iisus
Hristos. Cel romano-catolic este nevoit să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu prin intermediul
preotului lui care este suprapus în relaţie cu Iisus Hristos comunităţii pe care o păstoreşte.
Credinciosul protestant se află numai în comuniunea comunităţii care trăieşte cu speranţa vieţii
viitoare. Hristos nefiind prezent în Sfintele Taine nu este prezent nici în cadrul comunităţii:
„Comuniunea dintre Hristos şi comunitate nu este actuală şi personală, ci este doar ca
promisiune”.28
Prin urmare, la ortodocşi şi romano-catolici, în pofida deosebirii arătate, comuniunea
se face între comunitate şi Hristos cel întrupat, jertfit, înviat şi înălţat, între Hristos cel prezent şi
comunitatea care trăieşte sentimentul prezenţei Sale, în toate actele mântuitoare pe care le
simbolizează Sfintele Taine şi în care se realizează ca atare însă în mod invizibil. La protestanţi
însă comuniunea va avea loc în cadrul viitor, între comunitate şi Hristos cel eshatologic, cel care
ne-a răscumpărat şi care ne-a promis ca va veni.
„Caracterul ecleziologic al Botezului rezidă în renaşterea credinciosului sau în naşterea
sacramentală a fiecărui credincios şi încadrarea lui în calitatea de membru al Bisericii în Trupul
Tainic al Domnului. Prin Botez se reia comuniunea cu Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, şi cu
membrii comunităţii căreia i se integrează. Trupul Tainic al Domnului sporeşte cu un
membru”29.Aceasta este o realitate recunoscută atât de învăţătura ortodoxă şi romano-catolică, cât
şi de Bisericile Protestante. Nuanţele diferite pe care acesta le primeşte sunt solidare cu
diferenţele ecleziale ale Bisericilor respective.
Ca împreună moarte şi înviere cu Hristos, Botezul este o transformare reală, profundă şi
fiinţială a omului lucrată de Duhul Sfânt. Încorporarea şi creşterea în Hristos a celui botezat are
loc în Biserică şi formează Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt. Botezul este act al Bisericii, dar
şi condiţie a realizării Bisericii în mucenitate.
Botezul se înscrie pentru Sfântul Apostol Pavel în contextul comunitar al Bisericii şi
urmăreşte realizarea acestui context. Botezul este sacramentul prin care întreaga Biserică a fost
sfinţită şi purificată (Ef. 5,26). El este sacramentul prin care se constituie Trupul lui Hristos:
„Căci într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie
liberi, şi toţi la un duh ne-am adăpat.”(I.Cor. 12,13)30 Prin acesta creştinul nu se uneşte numai în
mod individual cu Hristos Iisus, nici numai în credinţă, ci el devine membru al unei comunităţi în

28
BUZDUGAN, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine în cele trei confesiuni, p.745
29
Ibidem, p. 745
30
RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine, p.185
13
care toţi îmbrăcându-se în Hristos numai sunt decât una în Hristos Iisus (Gal 3,28). Şi fiind ai lui
Hristos sunt urmaşii lui Avraam, moştenitor după făgăduinţă. (Gal 3,29) Pavel dă expresie aici
unuia din principiile fundamentale ale evenimentului petrecut la cincizecime după care credinţa
şi Botezul sunt inseparabil unite cu întemeierea şi prelungirea Bisericii, realizând încorporarea
omului în Biserică. „Biserica este deci comunitatea celor care cred în Hristos şi se botează spre
iertarea păcatelor şi spre primirea harului Duhului Sfânt (Fapte 2,36-38,41)”.31
Botezul joacă un rol preponderent. Taină a încorporării în Hristos şi, deci în Biserică, Trupul
Său. Botezul arată în mod public consecinţele credinţei şi caracterul prin care cel convertit este
unit cu Biserica şi actul personal prin care creştinul manifestă unirea sa intimă, în credinţă cu toţi
fraţii, şi se uneşte cu ei; dar este şi un angajament în Israelul nou constituit din toţi cei care cred
în Hristos. Şi într-un sens şi în celălalt, considerat obiectiv sau subiectiv, Botezul este
sacramentul care manifestă şi actualizează o virtualitate esenţială a credinţei. Botezul este legat
de fiinţa însăşi a Bisericii şi are implicaţii comunitare pentru cei care îl primesc. Aceştia sunt
încorporaţi în Hristos şi se adaugă Bisericii ca mădulare ale ei. „Prin Taina Botezului creşte
Trupul tainic al Domnului, se extinde Taina întrupării Cuvântului, Căci Cuvântul lui Dumnezeu
şi Dumnezeu, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, vrea să lucreze pururi şi în toţi taina întrupării
sale”.32
Prin Botez Biserica primeşte noi membri. „Aceşti membri sunt credincioşi trecuţi prin apa
Botezului şi prin apa spirituală nevăzută a Duhului, sunt credincioşi care se resimt de faptul că au
fost spălaţi, o dată spiritual de această apă. Ei poartă imprimată în fiinţa lor lucrarea sacramentală
a Botezului. Toţi membrii Bisericii sunt născuţi sacramental după asemănarea naşterii lui Iisus
Hristos, cum spune Teofan al Niceii”. 33
Biserica este deci constituită din cei care sunt purtători de Hristos prin Duhul şi deci au
intrat în comuniune personală cu Tatăl şi cu Fiul prin Duhul Sfânt, împărtăşit pentru prima dată
omului prin Botez şi apoi prin toate celelalte Taine. Ea este comuniunea de iubire şi viaţă a
oamenilor cu Dumnezeu plină de Duhul lui Hristos. Dar şi relaţia ei cu Hristos cel înviat şi înălţat
întru slavă de-a dreapta Tatălui are loc tot prin şi în Duhul Sfânt. Relaţia aceasta o deschide şi o
realizează Botezul adică Duhul Sfânt în baia Botezului. Duhul ne integrează în Trupul lui Hristos
ca împreună moştenitori ai lui Hristos. Prin Duhul Sfânt devenim fii ai Fiului, Fiu care ne
descoperă pe Tatăl. Tocmai de aceea Sfinţii Părinţi vorbesc despre lucrarea de adopţie prin care

31
Ibidem, p.186
32
SF. MAXIM, Ambigua, p.294-295
33
STĂNILOAE, Din aspectul sacramental al Bisericii, p.539
14
Duhul realizează filiaţia divină. Biserica este, aşadar, comunitatea celor care poartă „pecetea”
lui Hristos, pecete care îi leagă de moartea şi învierea Lui. 34
Căci „Taina Botezului întipăreşte în noi pecetea lui Hristos”, arătând „pe alesul Domnului
pe care îl face asemenea lui Hristos, îi dă o formă creştină şi-i rămâne ca o pecete adevărată”.40
Apa Botezului şterge întinăciunea păcatului originar (şi eventual a păcatelor personale) şi
imprimă pecetea lui Hristos. „Pecetea” înseamnă semn al puterii şi putere dată celui botezat. Prin
Duhul Lui, Hristos dă „un semn al puterii Sale asupra celor botezaţi”.35
Nu numai Botezul condiţionează şi dă realitate Bisericii, prin acea că Hristos încorporează
în Sine pe cei botezaţi, extinzându-ne în mod comunitar, sobornicesc în ei, ci şi Biserica
condiţionează Botezul. „Biserica e sacramentală şi pentru că are puterea să extindă
sacramentalitatea ei asupra celor ce vor să intre în ea sau sunt în ea. Căci cum ar putea să existe
Botezul şi să înfăptuiască el naşterea în Duh a creştinilor, acolo unde nu este Biserica? Reluând
un cuvânt admirabil al tratatului său; „De unitate Eclesiae”, Sfântul Ciprian comentează
eclezialitatea Botezului arătând că naşterea creştinilor se realizează în Botez şi aceasta numai în
Biserică, mireasa lui Hristos care este mama tuturor creştinilor. În acelaşi timp arată că nimeni nu
poate să-L considere pe Dumnezeu Tată fără să aibă Biserica drept mamă. Biserica şi Botezul se
implică şi se condiţionează reciproc prin Hristos, Capul Bisericii, care încorporează în Sine, cu
ajutorul Duhului, în Botez, pe fiecare ins în parte, ca mădular al Trupului Său Biserica. Botezul
este act eclezial, săvârşit de Hristos în Duhul, în Biserică şi prin Biserică.
Rolul nu lucrează în afara lui Hristos, ci acolo unde este Hristos şi împreună cu Hristos.
Hristos este Capul Bisericii la care se referă prin Duhul toate mădularele ei. „Din toată ambianţa
Bisericii ţâşneşte puterea lui Dumnezeu, pentru că Duhul Sfânt este lucrător în toată Biserica în
mod permanent ca în trupul tainic al lui Hristos”. 36 Căci unde este Biserica, acolo este Duhul lui
Dumnezeu şi, de asemenea, acolo unde este Duhul, acolo este şi Biserica precum şi tot harul. Şi
aceasta pentru că Biserica este Trupul lui Hristos, acel Hristos comunitar, sobornicesc, extins
peste veacuri şi spaţii. Începutul extinderii sociale a lui Hristos şi oameni are loc prin Botez, şi
anume prin Botezul din Biserică şi prin Biserică.
Din Botez ia fiinţă, pe de o parte, Biserica, dar în acelaşi timp, prin împreună lucrarea lui
Hristos şi a Bisericii, se nasc credincioşii ca membri ai Bisericii. 37 Biserica botează, gândind

34
RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine, p. 186-187
35
CABASILA, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, p. 31
36
STĂNILOAE, Sfântul Duh în revelaţie şi în Biserică, p.241
37
STĂNILOAE, Din aspectul sacramental al Bisericii, p.539-540
15
întotdeauna la Hristos, pentru a împlini voinţa Sa, pentru a răspândi cuvântul Lui, prin autoritatea
Lui, la porunca Lui. Astfel Biserica este, prin Domnul Său, împuternicită să dea Botezul. 38
„Botezul nu este niciodată în mod unic un act individual care are loc numai între Hristos
şi catehumen. Credinciosul nu se botează el însuşi, el este botezat de Biserică, prin episcop sau
preot şi pentru a aparţine comunităţii ecleziale: prin faptul că păcatele sale îi sunt iertate, acesta
este admis în comuniunea Sfinţilor; prin faptul că este însemnat cu partea apartenenţei la numele
lui Iisus Hristos, el devine în mod autentic membru al acestei comunităţi care este a sa; prin
faptul că Duhul îi este conferit, el este inserat ca piatră vie în edificiul comunităţii Duhului”39.
Dar încorporarea lucrată de Duhul este şi un act de decizie personală, făcut public prin
mărturisirea de credinţă în faţa Bisericii, care face parte integrantă din actul Botezului. Cu fiecare
nou încorporat în Hristos, prin Botez, Biserica lui Hristos creşte. Botezul este, deci, eveniment
pascal cincizecimic eclezial.
În teologia catolică, demnitatea de preoţie împărătească sau generală, văzută fie ca efect
direct al Botezului, fie ca efect al confirmării a fost mult dezvoltată, sfârşind adesea prin a vedea
în inşii acesteia instrumente ale Episcopatului, mai exact ale papalităţii. 40 Preluând această
noţiune din doctrina catolică, protestanţii de diverse nuanţe vor trage ultimele consecinţe: negarea
oricărei idei a unui ministeriu sacramental (ordonne) de instituire divină, de la Hristos însăşi, în
secolele XVI-XVII, iar în timpurile din urmă admiterea unui ministeriu sacramental ce deţine
puterea şi autoritatea de la comunitatea eclezială, supus deci ministeriului sau sacerdoţiului
general, împărătesc al întregii obşti ecleziale.
Credinciosul botezat este un „preot”, dar nu un „preot ierarhic” (un pretre Hierarchique)
de mic format, ci „preot” în hirotonia (dans l’ordre) Botezului său. Preotul ierarhic prin Botezul
pe care îl administrează, uneşte pe credincioşi în corpul sacerdotal, care este Biserica, dar
sacerdoţiul pe care, din ministeriul său, el îl conferă acestora, nu este un derivat al sacerdoţiului
său ministerial, ci o derivaţiune a sacerdoţiului lui Hristos.
Pe concepţiile protestante, Confirmarea este un simplu rit care se administrează celor
botezaţi tot la aşa-zisa „ vârstă a raţiunii” , ca şi Taina Confirmării în Biserica Romano-Catolică.
Ridicându-se împotriva Bisericii Romano-Catolice, Luther nu admitea decât
sacerdoţiul credincioşilor cu excluderea oricărui fel de sacerdoţiu ierarhic. Sacerdoţiul comun al
credincioşilor şi calitatea de popor al lui Dumnezeu a acestora se întemeiază exclusiv pe Taina

38
RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine, p.122
39
Ibidem, p.289-290
40
Ibidem p.240
16
Botezului, care împlântă sau uneşte sacerdoţiul comun al credincioşilor cu sacerdoţiul lui Hristos.
Botezul dă deci primitorului său părtăşie la sacerdoţiul lui Hristos. Concepţia aceasta ar vrea să se
impună acum în dialogul ecumenic privind problema Ministeriului şi Ministeriilor, prin
documentul elaborat în cadrul Comisiei „Foi et Constitution” a Consiliului Ecumenic al
Bisericilor: Recunoaşterea reciprocă a Ministeriilor care face sublinierea: Fundamentul
sacerdoţiului este: sacerdoţiul unic al lui Hristos şi sacerdoţiul împărătesc şi profetic, comun şi
universal al celor botezaţi (I Petru 2,9; Apoc 1,6;30,10;20,6). Sacerdoţiul lui Hristos şi cel al
comunităţii celor botezaţi sunt o funcţiune de jertfă şi de mijlocire. Precum Hristos se oferă pe el
însuşi pentru toţi oamenii, tot aşa creştinul oferă întreaga sa fiinţă ca o jertfă vie (Rom 12,1).
Cum Hristos mijloceşte la Tatăl pentru toţi oamenii astfel şi creştinul se roagă pentru libertatea
fraţilor sau, oamenii.41
Taina Mirungerii, care urmează Botezului, este o a doua mână de ajutor întinsă de
Mântuitorul nouă, celor credincioşi: „Iar Cel ce ne întăreşte, pe noi împreună cu noi, în Hristos şi
ne-a uns pe noi este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile
noastre”(II Cor. 1,21-22).
Mirungerea este Taina care pecetluieşte naşterea din nou dobândită prin Botez şi acordă
ajutorul necesar pentru împlinirea scopului către care tinde creştinul, unirea cu Hristos în Sf.
Euharistie. Ea conferă ceea ce am pierdut prin căderea în păcat, adică darurile Sfântului Duh,
daruri care sunt ale Sfintei Treimi şi nu exclusiv ale Sfântului Duh este o imprimare a lui Hristos
cel uns cu Duhul Sfânt la Botez şi înseamnă o intensificare a prezenţei Lui în viaţa creştinului
nou născut şi implicit a întregii comunităţi.
Protestanţii nu o recunosc ca Taină iar de romano-catolici ne deosebim prin timpul şi
condiţiile subiective care se cer la administrarea ei. Prin Taina Mirungerii, cel ce a primit-o
începe să se manifeste ca o persoană în relaţie cu semenii lui, tinzând în mod firesc spre o
comuniune cu Dumnezeu şi cu membrii comunităţii căreia aparţine. Ca şi la Botez, caracterul
ecleziologic se vădeşte şi prin prezenţa celor ce asistă la oficierea ei. 42
Hristos completând naşterea Sa din Fecioară cu naşterea de sus pentru nou prin
Botez, „noi putem primi îndată, după Botezul nostru ungerea sau pecetluirea cu Duhul”. 43 Taina
Mirungerii nu poate să întârzie, căci Hristos nu este niciodată singur, ci odată cu el vine şi Duhul
Lui. Necesitatea acestei Taine este implicată, deci în Taina Botezului. Din antichitatea creştină,

41
DAVID, Ecumenismul, factor de stabilitate în lumea de astăzi, 155-157
42
BUZDUGAN, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine în cele trei confesiuni, p. 746
43
STĂNILOAE, Din aspectul sacramental al Bisericii, p.542
17
Biserica a considerat ungerea cu Sfântul Mir ca darul perfecţiunii, darul personal al Dăruitorului
însuşi, realizarea deplină a făgăduinţei de adio a lui Iisus Apostolilor Săi.
„Mirul spiritual al simţirii de la fii ai Tatălui ceresc, se îmbibă profund în toată fiinţa
noului născut din Dumnezeu cu marea ei forţă de difuzare”44. Căci, Duhul este acela care
deschide pe om lui Hristos ca să prindă chip sau formă în el. dar Duhul Sfânt este Duh al
comuniunii în Hristos, adică al comuniunii ecleziale a celor ce cred în Hristos, cu simţirea de fii
ai Tatălui ceresc şi de împreună moştenitori ai lui Hristos. Ca Duh al comuniunii, duhul Sfânt
primit prin Taina Ungerii cu Sfântul Mir, „dezvoltă raporturile de comuniune între membrii
Bisericii şi între ei şi ceilalţi oameni şi sporeşte unitatea de relaţie personală între mădularele
Trupului lui Hristos, ca pe o unitate în diversitate, ca pe o unitate a comuniunii, care o
promovează în acelaşi timp ca persoană”. 45
Unitatea şi comunitatea personală se implică şi se susţin reciproc. După modelul vieţii de
comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi şi susţinută de aceasta, şi Biserica este o unitate, însă,
însă o multiunitate, unitate sobornicească în care mădularele aceluiaşi Trup al lui Hristos se
completează şi se îmbogăţesc reciproc, atât prin dăruiri reciproce, cât şi prin slujiri diferite în
acelaşi Hristos, prin Duhul care susţine şi hrăneşte această unitate simfonică sau comunitate
sobornicească. Persoana creşte şi se dezvoltă în comunitatea semenilor, dăruindu-se şi
îmbogăţindu-se din darurile celorlalţi. Această dăruire şi îmbogăţire reciprocă nu ar putea avea
loc în afara Duhului şi a darurilor Lui care sunt diferite. Duhul comuniunii este Duhul darurilor
împărţite fiecăruia spre slujirea tuturor mădularelor; darurile sunt multe şi deosebite, dar în toate
lucrează acelaşi Duh – Unul şi toate urmăresc acelaşi scop: unitatea Trupului lui Hristos (Rom.
12; I. Cor. 12).46 Duhul însuşi m-a zidit într-un singur Trup al lui Hristos încă de la Botez (I. Cor.
12,13). În Taina Ungerii cu Sfântul Mir, acelaşi Duh ne uneşte şi mai accentuat, activând forţele
potenţiale ale credincioşilor renăscuţi, pentru a creşte şi a se dezvolta multiform, soborniceşte în
aceeaşi unitate.
Darul Duhului în Taina Mirungerii este principalul semn sacramental al dimensiunii
particulare a mântuirii care este inseparabilă de Botez, după norma liturgică. Astfel, „viaţa în
Hristos” şi „viaţa în Duhul” nu sunt două forme distincte de spiritualitate: ele constituie aspectele
complementare ale aceleiaşi căi care duce la îndumnezeirea eshatologică.

44
Ibidem, p. 543
45
Ibidem, p. 543
46
RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine, p. 235
18
 Taina Mirungerii îşi are indiscutabil specificul ei, dând primitorului ei, care este cel
botezat, un har de putere, de creştere în Hristos, prin puterea Duhului, contemplând şi
desăvârşind astfel latura pozitivă a Botezului 47, înnoirea şi sfinţirea fiinţei celui botezat, odată cu
curăţirea de păcat şi împăcarea cu Dumnezeu, pregătindu-l pentru împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele lui Hristos în Sfânta Euharistie şi pentru a da mărturie despre Hristos cu care a fost
pecetluit de Duhul în Taina Mirungerii şi cu care s-a împărtăşit apoi. Taina Ungerii cu Sfântul
Mir se leagă deci, pe de o parte, de Botez, iar pe de altă parte de Euharistie, fiindcă toate trei
izvorăsc din Patima Domnului, nedespărţită de Învierea Lui, deşi, prin Taina Ungerii cu Sfântul
Mir, credinciosul participă într-un grad mai puţin deplin la moartea şi învierea lui Hristos. 48
Funcţia primordială a acestei Taine este de a exprima într-o formă simbolică şi de a
realiza chiar ridicarea, în acel astăzi al Bisericii şi al Tainelor, a Trupului mistic sau pnevmatic al
creştinilor prin conformarea lor cu Trupul slăvit al lui Hristos, asupra căruia Duhul Sfânt însuşi se
odihneşte. Toţi cei care au primit ungerea sfântă a Duhului formează o preoţie sfântă şi
împărătească, un popor agonisit de Dumnezeu, ca să aducă jertfe duhovniceşti, plăcute lui
Dumnezeu, prin Iisus Hristos, vestind bunătăţile Lui (I. Petru, 2,5,9,10).
Euharistia este Taina unităţii, dar această unitate este rezultatul firesc al comuniunii. După
învăţătura ortodoxă, Euharistia este jertfă a întregii comunităţi şi pentru întreaga comunitate. Nu
însă la fel învaţă şi Biserica Romano-Catolică, deoarece nu comunitatea în frunte cu preotul
săvârşeşte Jertfa, ci preotul suprapus comunităţii. Protestanţii sunt mai departe de a înţelege
aspectul ecleziologic al Sfintei Euharistii, negând prezenţa reală şi eficace a lui Iisus Hristos în
Euharistie. La ei totul se face în comunitate, dar fără comuniunea cu Hristos. Nu are loc o
încorporare prin Jertfă a comunităţii pentru a putea intra în comuniune cu Hristos. De aici şi
caracterul imobil, static al comunităţii.
Prin împărtăşire noi trăim sentimentul comuniunii cu Iisus Hristos şi prin aceasta şi pe cel al
comuniunii cu aproapele, pentru că unirea cu Hristos nu rămâne o unire pur spirituală.
individuală, ci este o unire în calitate de corp al lui Iisus Hristos. În faţa altarului toţi suntem fraţi,
iar prin împărtăşire noi toţi devenim fii ai lui Dumnezeu. Este Taina cu cel mai pronunţat caracter
comunitar şi aceasta pentru faptul că esenţa ei este această comuniune. Roadele ei se reflectă în
viaţă, fiecare văzând în semenul său un frate al său şi împreună socotindu-se ca fii ai aceluiaşi
Dumnezeu.

47
STĂNILOAE, Numărul Tainelor, raporturile între ele, p.202
48
Ibidem, p.104

19
 Astăzi noi redescoperim Euharistia, nu numai ca Una dintre Taine, ci ca pe Taina Bisericii
prin excelenţă, adică Taina în care Biserica este Biserică, taina în care Biserica ni se arată ca
Sacrament şi în care Euharistia înglobează întreaga realitate a Biserici, într-o continuă deschidere
spre ceea ce nu poate fi exprimat niciodată până la capăt, sau cuprins şi definit prin simboluri. 49
Biserica, în calitatea ei de trup al lui Hristos şi plenitudine a Duhului Sfânt (Ef. 1,23) se
realizează şi se exprimă plenar în Euharistie. Realizat deplin în Euharistie, ministerul Bisericii,
depăşeşte aici, dilema rugăciunii şi a răspunsului, a naturii şi a harului, a divinului opus
umanismului, pentru că Biserica ca trup al lui Hristos, este în mod precis o comuniune între
Dumnezeu şi om, în care nu numai Dumnezeu este prezent şi activ, ci în care umanitatea devine
în mod plenar, acceptabilă lui Dumnezeu în întregime, conformă cu planul originar al lui
Dumnezeu. Rugăciunea însăşi devine, atunci, un act de comuniune în care nu se mai poate spune
că ea nu este auzită.
Euharistia desăvârşeşte încorporarea omului credincios în Hristos ca mădular al Trupului
Său, Biserica şi extinderea comunitar – sobornicească a lui Hristos, în cei încorporaţi prin Botez,
şi pecetluiţi de către Duhul lui Hristos în Taina Ungerii cu Sfântul Mir. Hristos însuşi este cel ce
lucrează în noi prin Duhul Său, făcându-se pe rând „creator în Taina Botezului, întăritor în cea a
Mirului şi împreună luptătoare în cea a Împărtăşaniei.”50
Deplina comuniune cu Hristos, ca mădular al Trupului său şi unitatea tuturor creştinilor în Hristos
şi întreolaltă, se realizează în Euharistie. Extensiunea comunitar-sobornicească a lui Hristos în
oameni, care constituie Biserica, devine acum o comunitate plină de Hristos. Prin Euharistie,
Hristos este deplin în comunitatea eclezială şi în fiecare membru al acestei comunităţi, iar
comunitatea şi fiecare membru al ei cresc în Hristos care s-a situat în centrul ei şi în adâncul de
taină al fiecăruia în parte
„Iar dacă Euharistia este marea taină a dragostei, aceasta este pentru că ea este
mai întâi marele sacrament al unităţii Bisericii, cu Capul ei, Hristos. Şi dacă ea este sacramentul
unităţii, ea face din oameni Trupul lui Hristos, care este unul. În fine, Euharistia este în primul
rând inserarea cea mai intimă a poporului lui Dumnezeu; ea este sacramentul eclezial al cărui
liant este iubirea. În mod precis, ca liant al unităţii ecleziale, Hristos este prezent în Euharistia
Bisericii. Euharistia este într-adevăr prezenţa reală a lui Hristos, prin cuvântul consacrator care

49
RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine, p. 16
50
CABASILA, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, p.193-200
20
realizează alianţa. Deci, în Euharistie, accentul cade, în doctrina catolică, nu pe încorporarea în
Hristos, ci pe încorporarea în Biserică, mai exact în poporul lui Dumnezeu. Deci pe instituţie”.51
Euharistia este sacramentul unităţii ecleziale, pentru că este misterul jertfei
răscumpărătoare reactualizat ca sacrament printre noi.
Biserica este o comunitate sobornicească sacramentală. Şi este sacramentală pentru că ea
este o comunitate euharistică. Căci nu există Biserică, nu există comunitate sacramentală, în afara
comunităţii euharistice, spre care se îndreaptă Botezul şi Mirungerea şi de la care primesc putere
şi sens toate celelalte Taine. Dar nici Euharistia şi nici celelalte Taine nu există fără ministerul
sacramental al Episcopului şi nici în afara Bisericii.
La catolici, cum subliniază D. Stăniloae, Hristos rămâne, ca şi la protestanţi, prea sus faţă
de corpul credincioşilor, ca să-i dea puterea şi dragostea Sa ce se jertfeşte, atât de necesară
sfinţirii comunităţii. „La catolici, Hristos rămâne în zona distantă a instituţiei, rupt de comunitate;
la protestanţi, Hristos rămâne în cer, de asemenea rupt de comunitate: dar fără a se identifica nici
cu instituţia. Biserica, identificată cu instituţia, devine la catolici o ordine juridică, stăpânitoare,
iar comunitatea o societate ascultătoare de instituţie, supunându-se ierarhiei ca lui Hristos. La
protestanţi comunitatea nu mai ascultă de nimeni, dar nu ascultă nici de Hristos, ei ascultă
cuvântul lăsat de Hristos în Evanghelii şi interpretat, inevitabil, în mod individualist”. 52 Unitatea
comunităţii se salvează la catolici prin dependenţa de instituţie, pe când la protestanţi aceasta este
într-un proces continuu de destrămare, Duhul devenind dependent nu numai de comunitate, ci şi
faţă de fiecare ins în parte, contrazicând-se pe Sine.
Taina Pocăinţei, de asemenea are un profund caracter ecleziologic. Unii Sfinţi Părinţi o numesc al
doilea Botez, care şterge păcatele personale, precum primul şterge păcatul ereditar. În Taina
Pocăinţei nu mai imităm un sentiment din viaţa Mântuitorului, pentru că El nu a avut păcat. Prin
ea se caută o continuă purificare şi o păstrare a ceea ce am primit prin Botez şi Mirungere.
Ea este însă Taina sacrificiului egoismului, este taina prin care credinciosul constrâns
interior mărturiseşte, intră în comuniune cu Hristos căruia i se mărturiseşte, dar tot printr-un act
de comuniune, acela al mărturisirii făcute preotului. El se pregăteşte astfel pentru Taina Tainelor,
Sfânta Euharistie, care uneşte pe credincioşi între ei şi pe toţi împreună cu Hristos. Toţi se
întâlnesc în acelaşi trup al lui Hristos, toţi formează împreună extinderea Trupului lui Hristos.
Nu putem avea o ideea justă şi completă despre Taina Pocăinţei şi despre rolul său în
Trupul lui Hristos, Biserica, dacă nu luăm în consideraţie condiţia pământească a creştinului şi

51
Ibidem, p.195
52
STĂNILOAE, Din aspectul sacramental al Bisericii, p. 549
21
implicaţiile comunitare şi ecleziale ale păcatului săvârşit de om în calitatea lui de creştin,
încorporat în Hristos şi în Biserica Sa. Căci păcatul nu are numai consecinţe personale, pentru
mântuirea personală a autorului lui, ci şi comunitare, căci el este mădular al Bisericii şi membru
al unei colectivităţi umane. 53
Păcatul taie legăturile de comuniune a omului cu Dumnezeu şi umbreşte sau chiar taie
relaţiile cu Biserica şi comunitatea eclezială şi uneori chiar cu comunitatea larg umană al cărei
membru este orice om.
„Creştinul botezat, încorporat în Hristos şi în Biserică, dacă rupe prin păcat legătura cu
viaţa supranaturală, care îl uneşte cu Hristos şi cu Biserica Lui, dă păcatului său un dublu
caracter tragic separaţie de Hristos – Capul, separaţie de întregul Trup al lui Hristos”54. De
păcat nu este scutit nimeni dintre muritori. De aici necesitatea eliberării omului de păcat, care nu
poate veni decât cu ajutorul lui Dumnezeu, dat în Taina Pocăinţei, instituită de Hristos însuşi.
Anunţând-o lui Petru (Matei 16,19) şi apoi tuturor celor 12 Apostoli: „Adevărat grăiesc vouă:
Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi
dezlegate şi în cer” (Matei 18,18), Mântuitorul Hristos, din iubire faţă de oameni şi pentru a
aduce iarăşi la comuniunea cu Sine şi în Trupul Său pe cel rătăcit (Marcu 2,7,0,17; Luca
7,48,50,19,10; Matei 10,6;15,24;18,11-13), instituie odată cu Taina Preoţiei, odată după învierea
Sa din morţi, şi pe cea a Pocăinţei ca fiind strâns legată de prima şi putere a preoţiei
sacramentale, căreia îi revin ca putere şi aducerea jertfei euharistice (Luca 22,19): „Si suflând
asupra lor le-a zis: Luaţi duh sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine,
ţinute vor fi” (Ioan 20,22-23). Puterea de a ierta păcatele oamenilor a dat-o Mântuitorul
Apostolilor deopotrivă şi aflaţi împreună în Biserica lui Hristos şi pentru îndreptarea acelui ce
greşeşte. Taina Pocăinţei priveşte pe cei aflaţi în Biserica lui Hristos (Matei 18,17), şi pe cei care
odată rătăciţi de la calea cea dreaptă şi de la Biserica Lui, revin la comuniunea cu Hristos în
Biserica Sa (ereticii).
Păcatul şi iertarea lui prin Taina Pocăinţei au deci implicaţii ecleziologice. Păcatul face parte
din condiţia existenţială a creştinului, fiind desigur o slăbire sau chiar o rupere a relaţiei lui cu
Dumnezeu, cu Biserica şi cu semenii Săi. Orice păcat al celui botezat este şi un păcat al
membrului calificat al Bisericii. În credinciosul botezat orice păcat contra lui Dumnezeu şi a
Hristosului Său, este un păcat contra Bisericii; căci în Hristos, Dumnezeu s-a făcut om şi s-a unit
cu el, iar în Biserică, Hristos este un mod actual printre oameni.

53
RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine, p. 298
54
Ibidem, p. 298
22
 Taina Pocăinţei prilejuieşte întâlnirea fiului rătăcit cu Tatăl ceresc şi Hristos care ne iartă
păcatele prin harul Duhului Sfânt împărtăşit în Biserică, printr-un sacrament al Bisericii, săvârşit
de episcop sau preot.
Orice Taină este o nouă relaţie cu Hristos sau e o aprindere a întâlnirii noastre personale
cu Hristos în Duhul Lui, dar nu în afara Bisericii, ci în comuniunea mădularelor Trupului Său.55
Biserica este Hristos comunitar, sobornicesc extins în unitatea răscumpărată de El pe
cruce şi înnoită şi deschisă vieţii dumnezeieşti a Duhului Sfânt prin Înviere.
Sfinţii Părinţi subliniază puterea Pocăinţei arătând că ea poate să elibereze pe cel botezat
care a păcătuit mult, de greutăţile greşelilor sale şi să restabilească pe cel care este în pericol,
chiar dacă acesta a coborât până în adâncul răutăţii. De asemenea, cei ce se căiesc sunt încurajaţi
să se ridice fără să deznădăjduiască şi să intre în Biserică unde pot obţine iertarea păcatelor
pentru că înaintea lui Dumnezeu nu există păcat de neiertat. 56
Taina Pocăinţei nu este o simplă lucrare particulară, de la Dumnezeu la noi şi de la noi la
Dumnezeu, prin mijlocirea preotului care ne dă asigurarea despre iertarea obţinută datorită puterii
purificatoare a sângelui Domnului nostru, ci este un act public, un act eclezial destinat
comuniunii ecleziale cu Hristos.
Ca şi Botezul însă, Taina Pocăinţei este destinată comuniunii cu Hristos, în Biserica Sa, a
celui ce primeşte harul iertării de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Este o Taină ce pune început
restaurării comuniunii cu Hristos şi cu Biserica şi mijloc al trezviei şi îmbunătăţirii noastre
duhovniceşti ecleziale. Duhovnicul nu lucrează în calitate de judecător în scaunul mărturisirii,
decât în sensul că pronunţă milostivul decret al iertării din partea lui Dumnezeu şi face
dependentă iertarea de constatarea căinţei penitentului. 57 Preotul trebuie să rămână în
comuniunea intimă cu cei ce s-au mărturisit şi aceasta este comuniune Bisericii.
Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine îşi găseşte răsunet şi în viaţa bolnavului. Maslul
este Taina prin care Biserica nu îl părăseşte pe cel bolnav, nu-l lasă victimă izolării, care i-ar
spori disperarea în faţa sfârşitului. Aici, la capul celui ce suferă „preoţii împreună cu credincioşii
se adună şi împreună cu rugăciunile făcute, bolnavii primesc din partea lui Hristos, puterea
suportării Crucii. Comuniunea care se naşte prin rugăciune şi prin participarea preoţilor şi
credincioşilor sporeşte puterile de viaţă ale bolnavilor.”58

55
STĂNILOAE, Din aspectul sacramental al Bisericii, p.535-552
56
TODORAN şi ZĂGREAN, Teologia Dogmatică, p. 348-350
57
STANILOAE, Taina Pocăinţei ca fapt duhovnicesc, p. 12
58
BUZDUGAN, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine în cele trei confesiuni, p. 747
23
 Privită prin prisma apartenenţei ecleziale şi prin efectele ei, Taina Maslului apare ca o
taină complementară a pocăinţei, aşa cum Taina Mirungerii este, într-un anume fel,
complementară Botezului. Ca relaţie personală harică, cu Hristos a celui bolnav, Taina Maslului
este o Taină în sensul deplin al cuvântului şi anume una din cele şapte Taine ale Bisericii.
În Evanghelie, tămăduirea bolnavilor nu este prezentată ca făcând parte din opera mesianică a lui
Hristos. Tămăduind pe cei iviţi în calea Sa şi pe cei aduşi spre aceasta Mântuitorul Hristos a
inaugurat lupta Sa contra morţii şi a păcatului, contra lui Satan. Celor aduşi spre vindecare
Mântuitorul nu le cere decât dorinţa de a se vindeca şi credinţa în puterea Sa; uneori El adaugă
vindecării trupeşti iertarea păcatelor (Matei 9,2) şi cere celui vindecat să nu mai greşească (Ioan
5,14). Deci există o legătură între boală şi păcat (Luca 4,39). Cu misiunea de a vindeca boala şi
neputinţa din popor, care este a Sa, Mântuitorul Hristos a investit pe Apostolii Săi de a o exercita
după plecarea Sa şi chiar odată cu trimiterea lor la propovăduire (Marcu 6,16) În darul acordat
apostolilor, de a vindeca bolnavii şi a alina suferinţele trebuie să vedem instituirea Tainei înseşi
de către Hristos. Iar Sfântul Ioan Iacob o va recomanda ca atare credincioşilor: „De este cineva
bolnav între voi să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el ungându-l cu untdelemn, în
numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va
fi făcut păcate se vor ierta lui”(Iacov 5,14-15). Rânduiala Tainei cuprinde şapte pericope ale
Apostolilor şi şapte pericope evanghelice şi rugăciuni pentru vindecare bolnavului, uns cu
untdelemn sfinţit. Vindecarea nu este cerută decât în cadrul pocăinţei şi al mântuirii şi nu ca un
scop în sine. Indiferent de sfârşitul bolii, ungerea simbolizează iertarea divină, libertatea din
cercul vicios al păcatului, al suferinţei şi al morţii care reţine captivă umanitatea decăzută. 59
Prin această Taină, Biserica ajută pe credincioşi să se comporte ca membri ai Trupului
Domnului şi în situaţia de bolnavi. Din Hristos cel răstignit primitorii Tainei iau puterea să-şi
poarte şi ei crucea suferinţelor lor trupeşti cu răbdarea uşurată de bucuria învierii lui Hristos care
îi va învia şi pe ei.
Aspectul eclezial comunitar al acestei Taine este evidenţiat şi de doctrina catolică, care o
numeşte impropriu Extrema Unctia ca şi cum aceasta ar fi Taina spre dobândirea vieţii veşnice
(or se ştie că Euharistia este acea care ne dă arvuna vieţii veşnice), dar şi de învăţătură ortodoxă.
Este clar, subliniază un teolog catolic că Extrema Unetia comunică şi un dar al graţiei, printr-o
inserţiune vizibilă în Biserică. Biserica este, într-adevăr, reprezentarea terestră a răscumpărării lui
Hristos triumfând asupra păcatului şi, prin aceasta asupra morţii. Extrema Unetia este un act al

59
RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine, p.307
24
Bisericii care învinge moartea în profitul creştinului grav bolnav. Şi acest act este plin de
realitatea pe care o semnifică. Ca contact specific cu Biserica sub acest aspect determinant, acest
sacrament dă tămăduirea bolilor grave sau, în caz de moarte viaţa viitoare care urmează morţii.
Inserţiunea specifică în Biserică, în calitatea ei de comuniune eshatologică de putere care triumfă
asupra morţii este deci efectul eclezial al Extremei Unctia. Ungerea eclezială este părtăşia
Bisericii la suferinţa creştinilor bolnavi. Cei care sunt unşi intră deci într-o stare eclezială
particulară care este obiectul unei solicitudini şi rugăciuni speciale a Bisericii. 60
După învăţătura ortodoxă, Taina Maslului presupune comuniune rugăciunii ecleziale şi manifestă
cu putere această comuniune. Taina este săvârşită de şapte preoţi după numărul darurilor
Duhului, rânduiala Tainei cuprinzând, de altfel, şapte evanghelii şi rugăciuni pentru tămăduirea
celui bolnav, pentru iertarea păcatelor şi mântuirea lui. De faţă se află o asistentă împreună
rugătoare de credincioşi cu preoţii, ministerii Tainei. „Comuniunea sporeşte puterile de viaţă ale
bolnavului sau îl întăreşte cu căldura ei, până în pragul clipelor de supremă şi îngheţată
singurătate ale despărţirii de toţi şi de toate de pe pământ”.61
Taina Maslului este urmată imediat de cea a Pocăinţei şi de Taina Sfintei Împărtăşanii ca
merinde a unirii cu Hristos şi pentru viaţa veşnică. Dacă nu mai poate fi administrată Taina
Pocăinţei, fiindcă muribundul nu-şi mai poate exprima regretul pentru păcatele sale, Taina
Maslului dobândeşte o dimensiune nouă, ţinând locul şi Tainei Pocăinţei înseşi.
Şi maslul, deci, este o întărire deosebită prin duhul lui Hristos, care ni se dă prin Biserică,
din ea, sau de sus, prin ea.
Biserica nu este numai popor al lui Dumnezeu, noul Israel, Trupul lui Hristos ci şi
Mireasa lui Hristos. Nunta este Taina Bisericii care „înfăţişează mistic Taina lui Hristos şi a
Bisericii, adică sfânta Unire între Hristos şi Biserică, care se întemeiază pe Sângele Domnului,
pe sângele legământului celui nou şi veşnic.”62 Este Taina care inserează obiectiv unirea celor
doi soţi în relaţia strânsă şi fiinţiale a Bisericii cu Hristos.
Nunta şi Hirotonia sunt cele două Taine care pun pe cei ce le primesc în relaţii personale
particulare cu Hristos şi Biserica Sa, dăruindu-le cu harul împărtăşit capacitatea pentru misiuni
speciale în societate şi în Biserică.
Nunta este şi ea un act eclezial, o Taină a Bisericii prin care se împărtăşeşte harul unirii
bipersonale celor ce realizează împreună legătura naturală a căsătoriei. Ei se pot bucura numai în

60
Ibidem, p.307
61
STĂNILOAE, Din aspectul sacramental al Bisericii, p.557
62
GALERIU, Taina nunţii, p.485-486
25
comunitatea unuia cu altul de acest har. Botezul este Taina naşterii din nou prin împreună
moartea şi învierea cu Hristos, în Duhul, iar Nunta este Taina iubirii bipersonale a bărbatului şi al
femeii. Şi nu din întâmplare Biserica edenică începe în căsătorie, în pleroma conjugală a primului
cuplu. Căsătoria ca imagine arhitipică preexistă în cuplu, căci Adam este creat după chipul lui
Hristos şi Eva după chipul Bisericii, iar Sfântul Apostol Pavel va formula esenţialul: „Mare este
Taina aceasta, iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Ef. 5,32). Prin cădere, căsătoria s-a deteriorat,
odată cu stricarea firii umane înseşi, când chipul lui Dumnezeu din om s-a întunecat. Ea însă a
rămas.
Prin prezenţa sa la Nunta din Cana, Hristos nu numai că confirmă instituţia ei, ci o ridică
la rangul de Taină. Prefacerea apei în vin, cu această ocazie, care este o imagine euharistică,
aruncă o lumină nouă asupra nunţii, sau căsătoriei creştine. Ea este pusă deci în relaţie Strânsă cu
Euharistia, Taina comuniunii şi unităţii noastre fiinţiale şi personale cu Hristos, care ni se oferă
mâncare şi băutură, pentru creşterea în El şi viaţa veşnică. Apa transformată în vin, invită pe cei
uniţi în Taina Nunţii, la transformarea pasiunii brutale în vin nobil al iubirii harismatice. În mod
concret, legătura internă între căsătoria creştină şi Euharistie se arată în teologia ortodoxă prin
aceea că săvârşitorul Tainei nunţii nu poate fi decât episcopul sau preotul, adică celebrantul
Euharistiei care, liturgic, reprezintă întreaga Biserică.
Unirea soţilor presupune unirea lui Hristos cu Biserica Sa, ea se leagă de ea şi
colaborează, cu ea la un scop supranatural. Soţii trebuie să colaboreze pentru acest scop. Prin
harul lui Hristos cei doi miri sunt încorporaţi ca familie în trupul Bisericii, tot aşa cum prin Botez
au fost încorporaţi ca persoane distincte. 63 Soţii, ei înşişi înglobaţi în unirea lui Hristos şi a
Bisericii, se unesc în Hristos când ei se căsătoresc, ei prelungesc unirea lui Hristos şi a Bisericii
sub un aspect particular şi într-un scop determinat; ei o reproduc sub o anume formă şi pun la
dispoziţia ei un nou organ pentru a colabora la acest scop. Unirea lor între ei este, deci, bazată pe
iubirea lor reciprocă cu Hristos; ramură a unui arbore, ea este în acelaşi timp o prelungire, o
imagine şi un organ.64
Căsătoria este o Taină care consacră pe cei uniţi în această unire bipersonală într-o funcţie sau
pentru o misiune publică, căci Nunta nu este o chestiune particulară, care ar interesa numai pe cei
care se împărtăşesc de harul ei. Sfinţenia acestei uniri bipersonale este dată de „Hristos însuşi
care este, de altfel, săvârşitorul suprem al tuturor care căsătoria îi uneşte. Ea nu este săvârşită de
mirii înşişi cum pretinde doctrina catolică, ci de Hristos însuşi care este, de altfel, săvârşitorul

63
BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, p. 96
64
RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine, p. 313
26
suprem al tuturor Tainelor în duhul, prin episcop sau preot în Biserică. Nunta este săvârşită de
Hristos în Biserică pentru o misiune specială socială. 65
Legătura unirii soţilor din ce în ce mai deplină este Hristos însuşi în Biserica Sa. „În
Hristos, legătura lor este o continuă întâlnire de intimitate şi de depăşire a egoismului, a
singurătăţii plictisitoare care pândeşte viaţa de familie. Prin aceasta viaţa de familie e continuu
împrospătată în aerul spiritual al înălţimilor, este înălţată la treapta de parte şi chip într-un anumit
punct de vedere al Bisericii, ca celulă a organismului bisericesc. Aşa cum nu atomul e partea în
ceea ce are ea specific, ci molecula, tot aşa familia este, într-o anumită măsură, partea minimă a
Bisericii în specificul ei de comunitate în Domnul. 66 „Acest lucru îl arată Sfântul Ioan Hrisostom
când ecclesia domestică a Sfântului Apostol Pavel: ea este celula organică a Bisericii şi imagine
profetică aici a împărăţiei lui Dumnezeu.
Prin harul Nunţii, comuniunea familiei este înălţată într-un anume sens la nivelul
comuniunii ecleziale, sau comunitatea eclezială este ajutată să se realizeze prin familii, care sunt
şi un model concret al comuniunii bisericeşti. Înţelegerea comunitar-eclezială a căsătoriei creştine
este un pas hotărâtor pe drumul întâlnirii acesteia.
Biserica săvârşeşte Tainele lui Dumnezeu, fiindcă are în ea instituite de către Hristos
însuşi şi consacrate de El însuşi, prin Duhul Lui care este în ea şi care se coboară în ea, organele
lucrării Domnului: Apostolii, şi cei ce au urmat acestora, prin însăşi punerea mâinilor lor;
episcopii, preoţii şi diaconii.
Dacă în Tainele de până acum, privite în ele însele, a ieşit în relief mai mult condiţionarea
Bisericii prin ele, în Taina Hirotoniei, în schimb reiese în relief condiţionarea tuturor acestor
Taine de către Biserică, determinarea lor ecleziologică. „Iar aceasta înseamnă că Hirotonia însăşi
are ca aspect dominant caracterul ecleziologic.” 67 Unde nu este preoţie sacramentală, nu este nici
„ecclesia”, căci Biserica este o comunitate sacramentală cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu,
aşezaţi de Hristos, prin Duhul Său. Nu există Biserică fără episcop, căci acesta aparţine Bisericii,
iar Biserica cuprinde şi pe episcop. Aşa zisul ministeriu comun al tuturor credincioşilor ca
mădulare ale Bisericii, implică cu necesitate ministeriul sacramental al episcopatului ca unul care
ţine de fiinţa Bisericii şi este pentru Biserică fără să-şi aibă obârşia în cel al credincioşilor
izvorând direct din preoţia sau arhieria lui Hristos, Capul Bisericii.

65
Ibidem, p. 314
66
STĂNILOAE, Din aspectul sacramental al Bisericii, p.556
67
Ibidem, p. 553

27
În preot, în episcop şi în episcopat e reprezentată într-un mod recunoscut de toţi, adică „oficial”,
comunitatea bisericească (parohia, eparhia, Biserica în întregime). „Preotul şi episcopul
reprezintă comunitatea întreagă, dar nu rupţi de comunitate, ci ca un fel de cap care are în unire
organică cu sine comunitatea. El este purtătorul de cuvânt a ceea ce trăieşte întreg corpul însuşi
şi a ceea ce trăieşte el însuşi în corp, împreună cu corpul. Aceasta se vede mai întâi în rugăciune
în invocarea Duhului Sfânt, şi în aducerea jertfei şi în faptul că prin aceste jertfe ale lor coboară
harul. Tainelor în Biserică, în credincioşi, se săvârşeşte jertfa euharistică, pentru a se dărui
Bisericii şi credincioşilor cu toate binefacerile legate de ea”68. Preotul şi episcopul sunt legaţi de
o anume comuniune aparţinând lor, se identifică cu ele. În actele lor, ei nu substituie comuniunea,
ei nu săvârşesc aceste acte „în numele” comunităţii, ci împreună cu ea, ei nu concretizează în ei
înşişi comunitatea, cum o face în catolicism preotul, care poate săvârşi singur liturghia şi popa
care formulează adevărul singur „în numele Bisericii”. Preotul la liturghie spune „Cel ce ne-ai
dăruit nouă aceste rugăciuni, obşteşti şi împreună glăsuite, Cel ce şi la doi şi trei, care se unesc
întru numele Tău, ai făgăduit să le îndeplineşti cererile, Însuţi şi acum plineşte cererile cele de
folos ale robilor Tăi”(Rugăciunea Antifonului III la Liturghie) 69. deşi se roagă împreună cu
comunitatea, sau o atrage în rugăciunea sa, totuşi cuvântul preotului cuprinde şi reprezintă toată
simţirea comunităţii prezente şi împreună rugătoare cu el.
Sfinţii Părinţi au arătat încă din vechime că nu este permis în afara episcopului, săvârşirea
tainelor, iar tot ceea ce el aprobă, aceea este şi plăcut lui Dumnezeu. Astfel, tot ceea ce se face va
fi sigur şi legitim. Sfântul Ignatie Teoforul, martirizat în timpul împăratului Traian, a dat mărturie
clară despre preoţia sacramentală diferenţiind clar cele trei trepte ierarhice. Episcopul aparţine
însă Bisericii, nu poate fi în afara Bisericii şi nici deasupra Bisericii, căci Biserica îl cuprinde şi
pe el Biserica nu poate exista fără episcop, dar nici episcopul nu poate fi în absenţa Bisericii.
Dacă el ar săvârşi actele sacramentale absolut singur, ar însemna că ar putea să existe episcop,
fără Biserică. Dar dacă episcopul este o prezenţă ionică a lui Hristos., Arhiereul prin excelenţă, a
cărui jertfă a străbătut cerurile, el nici nu poate fi conceput în afara Bisericii, Trupul lui Hristos,
ca şi cum Capul nu are nici o legătură cu Trupul.
Prezenţa şi locul episcopului în Biserică sunt legate de Euharistie, dar el nu este singur, ci
înconjurat de preoţi şi diaconi. Tot Sfântul Ignatie avertizează că nu se poate participa decât la o
singură Euharistie. Iar relaţia episcopului cu mădularele Bisericii este aceea de cuprindere prin
iubire în sine a acestora, după exemplul lui Hristos, Capul Bisericii, Arhiereul cel nevăzut.

68
Ibidem, p. 554
69
Ibidem, p. 555

28
 Fără episcopi, fără preoţi, nu există Biserică constituită, pentru că credincioşii nu pot
depăşi singuri subiectivitatea lor . În episcop, în preot converge comunitatea eclezială, aşa cum
converge în cel ce are conducerea, viaţa şi mişcarea unitară a oricărui corp social. 70
Dar definirea aceasta a prezidenţei ministeriului hirotonit este după doctrina catolică
articulată numai în Hristos separat de Duhul şi suficient Sieşi. Este o prezidenţă care nu exprimă
comuniunea şi nu cheamă la comuniune cu Dumnezeu pe cei adunaţi, este o prezidenţă impusă
exclusiv de sus, de autoritate şi nu de convergenţă şi comuniune în acelaşi timp. Episcopul şi
preotul lucrează autoritativ, ca unii care lucrează „în persona Cristi” de aici lipsa generală a
epiclezei care are un caracter profund, comunitar.
„Admiterea unui cap al bisericii, conceput asemenea lui Hristos, ca substituind pe
Hristos, ar însemna ca acest cap să fie scos de sub regimul de intercondiţionare a mădularelor,
să fie considerat ca numai dând din Sine Trupul lui Hristos şi neprimind lui el nimic. Şi această
situaţie se pretinde pe seama papei, când i se atribuie infailibilitatea ex sese non ex consensu
Ecclesiae. Dar aceasta este o imposibilitate. Aceasta înseamnă a ridica un om la treapta
Divinităţii, înseamnă o identificare a lui Hristos sau mai degrabă o dublare a lui Hristos”.71
Deşi e primită de persoane, Hirotonia este o taină prin excelenţă, pentru comunitate, pentru
comunitatea eclezială. Hirotonia este taina coeziunii şi unităţii Bisericii, căci de ea atârnă Tainele
care promovează şi ele comuniunea. 72 Prin ea, Biserica condiţionează toate Tainele şi exprimă
autoritativ credinţa şi întreaga ei putere de la Hristos prin Sfinţii apostoli. Revărsarea simultană a
Duhului, la cincizecime, peste Biserica întreagă şi în mod personal peste cei 12 Apostoli, este un
semn al aceea că ministeriul hirotonit este dat şi înrădăcinat în totalitatea Trupului Bisericii. Prin
urmare, nu există nici un automatism în transmiterea harului preoţiei. Ministeriul sau preoţia
sacramentală este în Biserică, în cuvântul Bisericii, nu deasupra ei, şi nici în afara ei, Există o
diferenţiere a slujirilor care asigură unitatea, dar diferenţierea slujirilor, ca de altfel în orice
organism, presupune şi implică o diferenţiere a structurilor, care nu distruge însă unitatea
organismului, nici a comunităţii soborniceşti sacramentale a Bisericii. 73 „Ca şi Euharistia,
suprema Taină a comuniunii actualizate, Taină pa care o primesc toţi, împreună în mod actual,
Hirotonia ca Taină a comunităţii, a comunităţii virtuale, ca Taină a beneficiului virtual al
tuturor, se săvârşeşte cu conlucrarea rugăciunii întregii comunităţi în liturghie ca slujbă

70
Ibidem, p. 555-557
71
IDEM, Sfântul Duh şi sobornicitatea Bisericii, p. 47
72
IDEM, Din aspectul sacramental al Bisericii, p. 555
73
RADU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine, p. 338
29
principală a comunităţii”74. Tot ceea ce preotul face, el face în numele comunităţii, nu separat de
ea ca la romano-catolici şi nici numai în cadrul ei ca la protestanţi, ai căror reprezentanţi nu au un
har special.
În concluzie, putem spune că, învăţătura ortodoxă despre Sfintele Taine este străbătută de un
profund caracter ecleziologic. Creştinul ortodox nu poate exista în afară de comunitate şi îşi
pierde sensul. Acesta este de altfel sensul progresului în viaţa creştinului trăită în Biserică. Iisus
Hristos fiind prezent în Taine, viaţa creştină după învăţătura ortodoxă este trăită în această
tensiune a prezenţei haristice în comunitate şi de aici marea responsabilitate pe care credinciosul
nou o are în cadrul vieţii noi sădită şi întreţinută prin Sfintele Taine. 75

74
STĂNILOAE, Din aspectul sacramental al Bisericii, p. 555
75
BUZDUGAN, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine în cele trei confesiuni, p. 748
30
 3. Sfânta Euharistie – centrul cultului ortodox

Sfânta Euharistie a concentrat dintotdeauna preocupările tuturor teologilor, care s-au

străduit să pătrundă cât mai adânc în imensitatea de bogăţii şi sensuri ce le cuprinde şi să pună în
lumină unul sau altul din aspectele ei.
După învăţătura Bisericii Ortodoxe Române „Sfânta Euharistie este Taina în care sub
chipul pâinii şi al vinului, se împărtăşeşte credincioşilor însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus
Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându-se totodată, real şi nesângeros,
jertfa de pe cruce a Mântuitorului”76. Definiţia acesta reflectă dublul caracter al Sfintei
Euharistii: ea este atât Taină, cât şi jertfă. Fiind Taina şi jertfa Bisericii, ea unifică în Trupul lui
Hristos pe toţi cei ce o săvârşesc, prin faptul că toţi se împărtăşesc de Hristos şi prin faptul că
Hristos îi adună pentru a-i oferi Tatălui în sine ca jertfă. Aceste două aspecte ale Euharistiei sunt
nedespărţite pentru că „Trupul lui Hristos care se dă credincioşilor , e trupul care totodată se
aduce ca jertfă Tatălui Ceresc. Acest Trup ni se dă nou, Trupul ce se jertfeşte lui Dumnezeu, sau
Trupul care mai întâi se jertfeşte lui Dumnezeu”77. Noi primim deci trupul lui Hristos ca un dar al
lui Dumnezeu către noi şi de aceea Euharistia este şi o jertfă de laudă şi mulţumire în Hristos. Iar
acest dar este oferit de Hristos întregii Biserici, pentru ca toate mădularele ei să poată fi ridicate
în jertfa Sa pentru a jertfi în numele Său şi cu El, iar prin El Tatălui. Iată de ce Euharistia este
marea Taină centrală a Bisericii, Taina sfinţirii noastre în Hristos şi cea mai perfectă Taină a
comuniunii şi armoniei între membrii Bisericii.
Viaţa spirituală ce ţâşneşte în Ortodoxie din toate punctele ei de credinţă şi din toate actele ce
cult, o vede teologul catolic Koepgen iradiind din Euharistie sau din Sfânta Împărtăşanie. Dovada
despre aceasta o vede el în accentul pe care îl pune Biserica din Răsărit pe epicleză, sau pe
invocarea Sfântului Duh. El arată că prin atitudinea scolastică romano-catolicii interpretează
prefacerea ca pe un proces real extern în vreme ce Biserica Răsăriteană gândeşte altfel. Pe ea nu o
interesează conceptele şi procesele obiective. Nu o interesează întrebările puse conştient sau
inconştient despre modul prefacerii, sau despre cum e prezent Hristos în pâine etc. Biserica
răsăriteană nu vede conceptul, ci evenimentul însuşi, realitatea spirituală. Pentru ea Euharistia

76
MMA, Teologia Dogmatică şi Simbolică, p. 865
77 STĂNILOAE, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni, p.73-74

31
înseamnă şi prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi sângele lui Hristos.. Pentru ea pe primul plan
stă nu prefacerea, ci îndumnezeirea creaturii. În adâncurile spiritului se săvârşeşte unirea între
Dumnezeu şi lume, sau faptul că Mielul, veşnic în sensul Apocalipsei, se jertfeşte încă o dată.
Taina este punctul în care se săvârşeşte pătrunderea celeilalte lumi în cea a noastră de aici. Şi
acest fapt este opera Sfântului Duh.78
Prefacerea pâinii în trupul, iar a vinului în sângele Domnului nu este un proces asemenea
prefacerilor ce se săvârşesc în natură, ci o lucrare a Duhului Sfânt, care ca toate actele Domnului,
transfigurează şi îndumnezeieşte cele ale naturii şi pe omul însuşi, prin iradierea transfigurării
săvârşite întâi cu firea omenească pentru că spre om şi prin om se extinde iubirea dumnezeiască.
De aceea se cere în epicleză venirea Duhului Sfânt întâi „peste noi”, adică peste preotul
liturghisitor şi peste comunitatea adunată şi apoi „peste darurile ce sunt puse înainte”, întrucât
ceste daruri fiind aduse de comunitatea liturgică, o reprezintă pe ea, sau sunt în legătură cu ea. 79
Nicolae Cabasila a stăruit în mod deosebit asupra procesului de transformare a
credincioşilor prin comuniunea euristică, reluând astfel învăţătura cea mai tradiţională a
îndumnezeirii prin Taine: „O! Ce Taină copleşitoare! Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul
nostru, voia Lui, una cu voia noastră, trupul şi sângele Lui, una cu trupul şi sângele nostru! Şi
atunci, cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru, când e stăpânit de cugetul lui Dumnezeu, cât
de dârză voinţa noastră, dacă însuşi Domnul o mână şi cât de înflăcărat curajul nostru, când
focul însuşi se revarsă peste el!”80
Prin aceasta izbucnire a lui Hristos în noi, prefacerea este deplină, omenitatea este atrasă
de puterea lui Dumnezeu, fiind făcută la propriu suprafirească: „O putere mai mare când
întâlneşte pe una mai mică n-o mai lasă să rămână aşa cum a fost: fierul pus în foc nu mai are
nimic din fier (…) Aşadar, este limpede că atunci când Hristos Se revarsă în sufletele noastre şi
Se face una cu ele, noi ne-am schimbat, ne-am făcut asemenea Lui, întocmai cum se întâmplă cu
o picătură de apă când cade într-un vas uriaş plin de untdelemn bine mirositor”.81
Sfântul Euharistie este considerat pe bună dreptate, Taina Tainelor, fiind expresia cea mai
adecvată a Bisericii şi inima ei, pentru că Trupul tainic al Domnului fiinţează şi se desăvârşeşte
prin Trupul euharistic, îndumnezeit, al lui Iisus Hristos. Ca urmare împărtăşirea de acelaşi Trup

78
STĂNILOAE, Taina Euharistiei, izvor de viaţă spirituală în Ortodoxie, p. 501
79
Ibidem, p. 502
80
CABASILA, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, p.208
81
Ibidem, p. 217
32
euharistic constituie sursa de coeziune spirituală de manifestare a unităţii prin comunitatea de
viaţă harică.82
Constituirea Bisericii în ziua Cinzecimii este urmată imediat de revelarea naturii sale: „Şi
în fiecare zi, stăruiam într-un cuget … şi, frângând pâinea … luam împreună hrana întru bucurie
şi întru curăţia inimii”(Fapte 2,46). Viaţa credincioşilor dobândeşte deci un stil euharistic,
comunitar, „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi avea toate de obşte” (Fapte 2,44). În lumina
înălţării şi a cincizecimii noi putem să înţelegem necesitatea şi semnificaţia epiclezei euharistice,
a invocării Duhului Sfânt asupra Euharistiei, pentru că Inălţarea pune în lumină intervenţia
epicletică a lui Hristos-Preotul, iar Cincizecimea manifestă împlinirea acestei epicleze într-o
ambianţă comunitară. 83 Prin pâinea-Hristos, credincioşii se transformă în însăşi această pâine aşa
încât Hristos vieţuieşte în ei şi ei în Hristos. Ori acesta este, evident, mai mult decât o
comemorare şi conferă epiclezei euharistice o semnificaţie aparte, în sensul unei mişcări a
anamnezei spre epicleză, tainic sesizată de credincioşi în cadrul comunitar al liturghiei. 84 Prin
epicleză se produce prefacerea elementelor în Trupul şi Sângele Domnului iar prefacerea este în
funcţie de comunitate pentru că în acest timp credincioşii s roagă şi al lor „amin” este
indispensabil, deşi singur preotul ales la coborârea Duhului şi identificarea ofrandei la Trupul lui
Hristos.
Epicleza asupra credincioşilor semnifică la rândul său, intrarea acestora în comuniunea Duhului
Sfânt şi deci unitatea lor cu Hristos. Hristos ne asociază ofrandei Sale, iar noi cuprinşi în El,
oferim Tatălui viaţa noastră; în felul acesta viaţa tuturor credincioşilor devine o parte integrantă a
ofrandei Mielului lui Dumnezeu. Rugăciunea ofrandei precizează acest lucru: „Doamne
Dumnezeule fă-ne vrednici a-ţi aduce Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti, pentru păcatele noastre şi
pentru cele din neştiinţă ale poporului. Şi ne învredniceşte să aflăm har înaintea Ta, ca să fie
bine primită jertfa noastră şi să sălăşluiască Duhul cel bun al harului Tău peste noi, peste aceste
daruri puse înainte şi peste poporul Tău”.85 Totodată Hristos singur oferă şi este oferit: „Ale Tale
dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate”86. Jertfa Sa este unică şi mereu actuală.
Ceea ce s-a produs odinioară odată pentru toţi, intră în cult ca ceva prezent, iar primirea Sa,
comunitară, iar în acelaşi timp personală şi veşnică, nu se raportează la trecut, ci la darul actual
făcut nouă de Hristos, prin ea. Peste tot nu se află decât Hristos, în întregime aici şi acolo,

82
VINTILESCU, Funcţiune eclezială sau comunitară a liturghiei , p. 8
83
POGAN, Semnificaţia eclezială a Sfintei Euharistii, p.535
84
Ibidem, p. 536
85
Liturghierul, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 138
86
Ibidem, p. 145
33
neformând decât un singur şi acelaşi trup. Şi la fel cum acelaşi singur şi acelaşi trup se oferă în
diverse locuri, tot astfel nu există decât o singură jertfă şi victima. Jertfa lui Hristos a fost adusă
pentru întreaga fire şi că la ea era de ajuns pentru a-i mântui pe toţi; în realitate însă nu le-a
folosit decât acelora care au crezut în asemenea jertfă.
Jertfa euharistică este şi jertfa Bisericii; ea este pentru toţi membrii ei, de unde şi
semnificaţia sa pregnant ecleziologică. Instituţia Euharistiei la Cina cea de Taină arată că Hristos
a vrut să lase Bisericii o jertfă conformă naturii membrilor ei, ca ei să reproducă jertfa
sângeroasă, oferită o singură dată pe Cruce, prin jertfa nesângeroasă de pe Altarul Bisericii.
Biserica îşi însuşeşte deplin jertfa Mântuitorului, ca şi cum ar fi jertfa ei, ca şi cum ar fi jertfa
proprie a fiecărui credincios al ei. Jertfa lui Hristos ne este comunicată prin Biserică, iar noi
participăm la această jertfă nu numai în efectele sale, ci în însăşi actul pătimirii jertfelnice. „Deci
noi aducem jertfă pe Hristos şi ne aducem jertfă cu El, pentru că Hristos atrage comunitatea în
jertfa Sa, pentru a o uni cu el şi a o integra în pleroma Sa. Trupul Său personal devine Trupul
Bisericii se asimilează Trupului hristic şi aceasta se face progresiv, până la teandria
desăvârşită”.87
Sensul curent şi elastic al Euharistiei este împărtăşania sau comunicarea. Împărtăşania ne
comunică în mod tainic una şi aceeaşi viaţă dumnezeiască, prin Iisus Hristos. Hristos este în noi
prin Trupul Său, iar noi în el şi prin El, în Tatăl. 88 Prin aceasta se înfăptuieşte ceea ce remarcă
Sfântul Apostol Pavel: „ca o pâine, un trup suntem cu cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o
pâine”(I. Cor. 10,17). Euharistia, păstrându-şi semnificaţia şi locul său central în viaţa oricărui
credincios, este înainte de toate un act al comunităţii bisericeşti, care depăşeşte limitele pietăţii
individuale, pentru că este sărbătoare Bisericii şi plenitudinea Sa. A te uni cu Hristos înseamnă a
te uni cu Trupul Său tainic, aşa cum este el, adică în forma Sa comunitară.
Unitatea Bisericii în pluralitatea membrilor ei se atinge în punctul ei culminant şi se manifestă
vizibil, întâi prin unitatea de credinţă şi apoi prin împărtăşirii, care-i leagă ontologic de Hristos şi-
i integrează deplin în inima Bisericii. Unitatea de cugetare în Hristos este premisa unirii
credincioşilor în Hristos. „O unire în Hristos, în pofida diferenţei de cugetare cu privire la El, s-ar
putea admite numai în cazul când s-ar înţelege ca o comuniune metanoetică (mai presus de
cugetare) în El, trăită în simţire. Dar şi aceasta presupune credinţa comună în ceva esenţial cu
privire la Hristos: credinţa că prin Euharistie suntem adunaţi în mod real în El, ci El ni se face

87
COMAN , Sfânta Euharistie în concepţia vechilor catolici şi poziţia Bisericii în această problemă, p.34
88
VINTILESCU, Funcţiune eclezială sau comunitară a liturghiei ,p. 24
34
prin Euharistie fundamentul comun în care viem şi factorul care creează în toţi creştinii aceeaşi
simţire”.89
Unitatea ontologică în Hristos, unire reprezentată intuitiv şi simbolic în proscomidie prin
miridele pentru Sfinţi şi pentru credincioşi, aşezate în jurul Sfântului Agneţ, se realizează în
modul cel mai deplin în Euharistie. Spre această unire se îndreaptă credincioşii cu frică de
Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre natura ei
arată că după cum pâinea constând din multe boabe e astfel închegată încât boabele nu se văd
nicăieri, deşi ele există, tot aşa şi noi să ne unim unii cu alţii şi cu Hristos. 90
Hristos vine la noi pentru a ne pregăti în vederea Învierii, ceea ce reprezintă începutul
sfinţirii noastre în întregime. „Mâncând pâinea şi vinul prefăcute în Trupul şi Sângele lui Hristos,
credincioşii nu fac numai un pas înainte, în esenţă, ci un pas hotărâtor în prefacerea lor în
Hristos. Comunitatea şi credincioşii în cadrul ei se mişcă prin Euharistie nu numai mereu
înaintea lor, ci spre o stare superioară celei de acum, spre cer, spre Hristos”.91
Noi primi de la Hristos în Euharistie într-o intimitate care ne cutremură, dacă ne gândim
că acest Hristos cu care ne unim este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, dar şi care
ne încântă inima, prin corespondenţa Sa la aspiraţiile noastre cele mai înalte şi cele mai tainice.
Această finalitate ecleziologică şi comunitară a sfinţirii euharistice este foarte vizibilă în
epicleza cuprinsă în Tradiţia Apostolică, epicleză care, mai mult chiar decât cele ale liturghiilor
bizantine, are o valoare exemplară pentru restaurările liturgice moderne subliniind părtaşia la
Biserică, adunându-i şi învrednicindu-i să se umple de Duh Sfânt, pentru întărirea credinţei lor.
Redescoperirea în zilele noastre a contextului eclezial şi comunitar al sfinţirii euharistice are o
mare însemnătate pentru dialogul ecumenic. Se aminteşte astfel că finalitatea şi plinătatea sfinţirii
pâinii şi a vinului, adică invocarea Sfântului Duh peste darurile aduse de adunare, care, prin
această cincizecime perpetuă care este Euharistia , se constituie în Trup şi Sânge al lui Hristos.
Teologia ortodoxă a comuniunii euharistice ne confirmă această viziune. Credincioşii, spun
Sfinţii Părinţi, devin „co-trupeşti” şi „co-sanguini” cu Hristos, „hristofori”. 92
Problema raporturilor dintre sfinţire şi comuniune priveşte întreaga teologie, în special
semnificaţia însăşi a creatului, a materiei. Biserica este locul în care creaţia este asumată, în care
redevine transparentă la lumina dumnezeiască şi se redescoperă în slujba omului. Afirmarea însă

89
STĂNILOAE, În problema intercomuniunii, p. 562
90
IDEM, Teologia Euharistiei, p. 348
91
Ibidem, p. 349
92
BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, p. 145-146
35
a acestei finalităţi antropologice şi ecleziale a cosmosului sau subordonarea acestuia tainei
omului nu înseamnă câtuşi de puţin o negare a materiei sau dispreţuirea acesteia.
Venirea Duhului este invocată nu numai pentru cei botezaţi ci şi peste darurile acestora,
astfel ca hrana pe care o vor primi cu mulţumire să nu fie acest trup, care nu foloseşte la nimic
(Ioan6,62), ci să fie pentru ei mâncare şi băutură duhovnicească (I. Cor. 10,31), pătrunse de
Duhul şi deci de prezenţa Împărăţiei; pâinea şi vinul nu trebuie să se poticnească în pragul
Împărăţiei, căci Domnul le-a ales ca merinde din care ne îngăduie încă de pe acum să gustăm şi
să vedem că bun este Domnul.
În taina euharistică, sfinţirea darurilor şi sfinţirea credincioşilor se situează deci într-o
relaţie reciprocă, neamestecată, dar şi neîmpărţită. Confundarea lor, în doctrina zwingliană, va
duce la o diminuare a valorii proprii a darurilor, nemaifiind luate în serios ca semne şi expresii
privilegiate ale anamnezei istoriei mântuirii, ca expresii ale jertfei şi ale vieţii celei noi în
comunitatea eclezială.
Disocierea lor în teologia medievală a dus, în schimb, la o „substantificare” a darurilor
euharistice, înlesnind astfel o tendinţă de adorare a acestora şi o subiectivizare şi o individualizare
a comuniunii euharistice, privită mai curând ca rod al Tainei Euharistiei, decât ca punct
culminant şi împlinirea Euharistiei comunităţii. 93
Astăzi, redescoperim Euharistia nu numai ca una dintre taine, ci ca taină prin excelenţă a
Bisericii, adică taina în care Biserica este Biserică, taina în care Biserica se revelează, ca taină
însăşi, în care euharistia înglobalizează întreaga realitate a Bisericii, într-o perpetuă deschidere
spre ceea ce nu poate fi niciodată exprimat, cuprins sau definit de către simbol. Euharistia se
revelează în conştiinţa teologică modernă ca taina prin excelenţă a Bisericii, taina în care Biserica
se recunoaşte, se perpetuează, ca locul şi timpul adunării poporului lui Dumnezeu, ca darul şi
sfinţirea acestuia ca Trup al lui Hristos prin pogorârea Sfântului Duh şi, în sfârşit, ca punctul de
plecare al materiei şi al expansiunii misionare şi apostolice a întregii Biserici.
„Euharistia realizează unitatea Bisericii în mai multe sensuri: unirea dintre comunitate şi
episcop, preot şi diaconi, deoarece Euharistia este o slujire a întregii comunităţi. Comunitatea,
însă, nu poate ea singură să facă Euharistia, ci numai cu episcopul sau cu preotul.” 94

93
BRIA, Credinţa pe care o mărturisim, p. 156-158
94
Ibidem, p. 159

36
 Cap. II . Ecumenismul în viaţa Bisericii

1.Începuturile şi dezvoltarea ecumenismului ;

2. Comuniunea euharistică în contextul ecumenic;
3.Tainele săvârşite în afara Bisericii

Realizarea mântuirii oamenilor este un act sau o lucrare continuă în care esenţială este
încorporarea şi creşterea în Hristos până la îndumnezeire. Mântuirea întregii lumi s-a împlinit în
chip obiectiv prin Întrupare, Jertfă, şi Înălţare, iar în chip subiectiv fiecare persoană trebuie să-şi
însuşească roadele operei răscumpărătoare realizate de Mântuitorul Iisus Hristos.
Locul acestei încorporări şi creşteri reale în Hristos este Biserica . Astfel Biserica este
extensiunea comunitară a lui Hristos, sau organismul celor adunaţi în Hristos, ei constituind
trupul tainic al Lui, iar Hristos este Capul pururi viu şi activ al acestui trup, niciodată despărţit de
trup. Biserica este terenul sau mediul de lucrare a harului divin care coboară cu putere din
Hristos, prin Duhul Sfânt, sălăşluit în omenitatea îndumnezeită a lui Hristos şi se comunică
membrilor ei, credincioşii, a căror viaţă spirituală constă din împărtăşirea cu Hristos şi din
creşterea în El. Scurt spus, Biserica este organul întemeiat de Dumnezeu-Omul pentru mântuirea
şi sfinţirea oamenilor. 95În plus, aşa cum am precizat şi în capitolul anterior. Între Biserică şi
Sfintele Taine există o strânsă legătură de intercondiţionare : Tainele sunt condiţionate de
Biserică dar şi Biserica este circumscrisă şi condiţionată de Taine . În acest context, a vorbi
despre unitatea Bisericii înseamnă, în primul rând, unitate de credinţă. De altfel, Mântuitorul Iisus
Hristos a şi arătat că vor veni zile în care unitatea credinţei va fi atacată : „Şi mulţi profeţi

95
TODORAN şi ZĂGREAN, Teologia Dogmatică, p. 299
37
mincinoşi se vor scula şi pe mulţi îi vor amăgi. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea
multora se va răci. Dar cel care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.”(Matei 24, 11-13)
Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos au fost confirmate de istorie. Odată cu întemeierea Bisericii
au apărut şi primii luptători împotriva unităţii acesteia: erezii, secte, curente filozofico-religioase
şi altele asemenea acestora. Este bine cunoscută evoluţia creştinismului în primul mileniu când
Biserica a avut de luptat cu marile erezii care o atacau din interior după care, sub presiunea unor
cauze de factură multiplă, s-a ajuns la Schisma cea mare din anul 1054 iar peste încă o jumătate
de mileniu la Reforma protestantă.
Fără a face un inventar exhaustiv al cauzelor care au condus la cele două mari rupturi din
sânul Bisericii , este necesară, totuşi, sublinierea uneia din cele mai importante: renunţarea la
tradiţia şi teologia patristică şi abandonarea spiritului critic în braţele filosofiei secularizate.
Biserica Ortodoxă nu s-a lipsit în nici un fel de experienţa patristică şi chiar dacă uneori s-au
făcut simţite influenţe scolastice sau de altă natură, apelul la gândirea Sfinţilor Părinţi a constituit
un punct de reper şi sprijin în păstrarea şi întărirea credinţei autentice. Teologia Ortodoxă ,
bazându-se pe tezaurul tradiţiei sale, a reuşit să nu cadă în capcana sistemelor de gândire tributare
filosofiei antice şi medievale: panteismul şi deismul. „Teologia răsăriteană este în măsură să
răspundă acestor două provocări provenite din direcţii atât de diferite. Faţă de deismul lumii
apusene, teologia răsăriteană afirmă prezenţa lui Dumnezeu în imanenţa creaţiei prin lucrările
sau energiile Sale necreate. Iar faţă de panteismul lumii orientale ea scoate în evidenţă
transcendenţa absolută a lui Dumnezeu în raport cu creaţia. În primul caz, lumea materială
dobândeşte o semnificaţie spirituală, fiindcă omul descoperă în creaţie nu numai materia, ci şi
capacitatea de a o transfigura în Hristos; în al doilea caz, fiindcă omul dobândeşte caracter de
persoană, ca unul ce a fost creat după chipul Ziditorului său care este un Dumnezeu personal,
Treime şi comuniune de iubire.”96
Nu acelaşi lucru se poate spune despre creştinismul apusean care s-a legat în mod exclusivist
când de platonism, când de aristotelism ajungând să accentueze când importanţa lucrării lui
Dumnezeu sau a graţiei în detrimentul lucrării omului, când lucrarea omului în detrimentul graţiei
sau lucrării lui Dumnezeu. În primul caz protestanţii au ajuns la ideea de predestinaţie, iar în al
doilea catolicii au elaborat o teologie a satisfacţiei care frizează uneori pelagianismul. Ca urmare,
judecate lucrurile mai în profunzime, „asimilarea neselectivă a filosofiei în corpul teologiei a

96
D.POPESCU, Teologie şi cultură, p.77-78
38
provocat confesionalizarea creştinismului şi sfâşierea unităţii creştine. Lipsa de discernământ a
transformat filosofia într-o adevărată dinamită a teologiei.”97
Trebuie precizat, în acelaşi timp, faptul că dacă tendinţele spre dezbinarea s-au făcut
evidente încă din zorii creştinismului, tot de atunci a existat şi dorinţa sinceră de a se păstra şi
reface , atunci când era cazul unitatea de credinţă. Cu toate că au existat în cursul istoriei
numeroase încercări de unire a marilor confesiuni creştine, totuşi, cea mai amplă şi organizată
formă de dialog a fost şi este aceea promovată de Mişcarea ecumenică.

1.Începuturile şi dezvoltarea ecumenismului .

Ecumenismul, în general, constituie mişcarea promovată de diferitele confesiuni crestine cu

scopul de a se ajunge, în urma dialogului, la refacerea unităţii văzute a Bisericii . Noţiunea de
ecumenism vine de la participiul medio-pasiv οικουμενη al verbului grecesc οικεω care
înseamnă a locui. „Οικουμενη semnifică lumea locuită de oameni, pământul întreg care este
locuinţa oamenilor, ceea ce implică ideea de unitate a genului uman, a destinului şi a aspiraţiilor
oamenilor de pretutindeni, iar în sens teologic universalitatea creaţiei şi a mântuirii în
Hristos.”98 Scopul urmărit de Mişcarea ecumenică este prezentat şi de Înalt Prea Sfinţitul Antonie
Mitropolitul Ardealului, el însuşi un strălucit reprezentant al ecumenismului : „Ecumenismul – de
la oikumene, lumea – urmăreşte să readucă lumea creştină la aceeaşi credinţă şi la aceleaşi
forme de exprimare a credinţei pentru ca, în felul acesta, creştinii de pretutindeni să fie una, iar
expresia acestei unităţi, Biserica, să fie de asemenea una.”99 Ecumenismul este cunoscut şi ca
tendinţa de răspândire a adevărului Evangheliei în toată lumea, fără a-l confunda neaparat cu
Mişcarea ecumenică şi cu formele ei instituţionale. În sensul sau de sobornicitate sau

97
Ibidem ,p. 82
98
PETRARU, Ortodoxie şi prozelitism, p. 127
99
I.P.S. PLĂMĂDEALĂ, Ca toţi să fie una – Ut omnes unum sint-, p.13
39
universalitate, ecumenismul este dorinţa dar şi ţinta spre care Mântuitorul Iisus Hristos a orientat
lucrarea Bisericii : „Şi această Evanghelie a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, spre
mărturie la toate neamurile.” (Matei 24, 14) Această lucrare de răspândirea Evangheliei are ca
scop nu prozelitismul, în sensul vehiculat în zilele noastre, ci convertirea păgânilor la creştinism.
În acest fel se poate vorbi de ecumenicitatea sau universalitatea Bisericii. Această idee de
ecumenicitate şi universalitate a Bisericii este mărturisită pentru prima dată, din datele pe care le
avem până în prezent, de către Sfântul Ignatie al Antiohiei într-o epistolă adresată smirnenilor:
„Unde este episcopul, acolo să fie şi mulţimea credincioşilor, după cum unde este Iisus Hristos
acolo este şi Biserica universală.”100
Ecumenismul aşa cum este el perceput astăzi ca relaţie de dialog între creştinii de diferite
confesiuni nu îşi are începutul , aşa cum afirmă unii, în sinoadele unioniste romano-catolice din
secolele XIII-XV. Experienţa acelor sinoade nu poate fi considerată nici pe departe o încercare
sinceră de dialog, cel puţin din punctul de vedere al presiunilor politice exercitate asupra
ortodocşilor ameninţaţi de pericolul cotropirii de către păgâni. Efectul acestor tentative nu a fost ,
nicidecum, cel scontat ci, paradoxal „au consolidat practic separarea: problema unităţii
Bisericilor a fost multă vreme amestecată cu minciuna şi cu calculul. Biserica nu cunoaşte decât
unitatea, deci nu poate recunoaşte un eventual „acord de unire”. Uniatismul implică practic o
lipsă de încredere în unitate, o negare a acţiunii harului, care poate anula orice neînţelegere.
Îndepărtarea mutuală a Orientului de Occident s-a încheiat printr-o separare completă: Orientul
ortodox şi Occidentul catolic”.101
Aşadar începuturile reale ale ecumenismului trebuie căutate mai târziu în dialogul dintre
protestanţi şi ortodocşi început în secolele XVI-XVII şi mai precis la începutul secolului XX
odată cu propunerile patriarhului ecumenic Ioachim III şi ale mitropolitului de Brusa, Dorotei,
locţiitor al patriarhului ecumenic. Nu trebuie trecută, însă, cu vederea „Enciclica Patriarhilor
Orientali” din anul 1848 care a trasat în mare perspectivele ecumenice ale Ortodoxiei. Regretatul
diacon profesor Petru I. David, fost şef de catedră la Facultatea de Teologie Ortodoxă Bucureşti,
afirma chiar într-una din lucrările sale că „asupra acestui document trebuie să-şi plece ochii toţi
„ecumenicii” zilei şi să observe că de fapt Ortodoxia a soluţionat „perspectivele” înaintea
iniţiatorilor confesionali ai Apusului. Şi atâta vreme cât confesiunile caută senzaţionalul în

100
SF. IGNATIE, Către Smirneni, 8 , 1-2 în P.S.B. 1, p.184
101
BĂBUŞ, Introducere în Istoria Bisericească Universală, p. 213

40
unirea Bisericilor şi nu realul în unitatea de credinţă şi împărtăşirea Sf. Duh, nu se va ajunge la
mare lucru şi ecumenismul va rămâne şubred.”102
În ceea ce priveşte cauzele apariţiei Mişcării ecumenice, în afara dorinţei sincere de dialog
în vederea realizării unităţii văzute a Bisericii, mai pot fi evidenţiate şi următoarele cauze :
1. Factorul misionar. Este vorba, în fapt, despre nevoia pe care au simţit-o misionarii
protestanţi, de a prezenta un mesaj unitar popoarelor necreştine în cadrul cărora îşi
exercitau misiunea. Nu de puţine ori intrau în contradicţie chiar în cadrul aceloraşi
misiuni, datorită multitudinii de coloraturi confesionale : „ Voi , spunea un creştin chinez,
Dr. Chang, ne-aţi trimis misionari care să ne facă cunoscut pe Hristos. Dar voi aţi adus
cu voi deosebirile voastre: unii predică metodismul, alţii lutheranismul, alţii
congregaţionalismul sau episcopalianismul. Noi vă cerem să predicaţi Evanghelia şi să
lăsaţi pe Hristos să ridice singur în mijlocul popoarelor noastre, prin acţiunea Sf. Duh, o
Biserică conformă cu cerinţele popoarelor noastre, conformă cu geniul rasei noastre,
care va fi Biserica lui Hristos în Japonia, Biserica lui Hristos în India, Biserica lui
Hristos în China, eliberată de toate ismele, cu care voi afectaţi predicarea evangheliei
printre noi…”103
2. O altă cauză se referă la nevoia combaterii necazurilor produse de războaie, în special de
urmările primului război mondial;
3. Nevoia condamnării tarelor morale şi sociale din lume;
4. O influenţă oarecarea a fost manifestată şi ca urmare a tendinţelor pentru unitate şi
cooperare puse în circulaţie de Liga Naţiunilor;
5. Tendinţele spre unitate apărute în protestantismul secolului XIX ca urmare a pericolului
pulverizării în mii de secte ca efect direct al individualismului protestant;
6. Dorinţa de cunoaştere reciprocă a tuturor creştinilor;
7. Conştiinţa că vrajba nu poate duce la nimic bun. 104
Ca premergătoare Mişcării ecumenice pot fi considerate următoarele asociaţii şi organizaţii :
„Asociaţia Bisericilor Anglicană şi Răsăriteană” (The Anglican and Eastern Orthodox Churches
Association), înfiinţată în anul 1864 şi care din anul 1906 devine „Uniunea Bisericilor Anglicană
şi Ortodoxă de Răsărit” (Anglican and Eastern Orthodox Churches Union)care şi ea fuzionează în
anul 1913 cu „Asociaţia Bisericilor de Răsărit” (The Eastern Churches Association) ; „Asociaţia

102.DAVID, Ecumenismul un factor de stabilitate în lumea de astăzi, p. 31

103
Ibidem, p. 39-40
104
Ibidem, p. 29-30

41
Mondială pentru promovarea înfrăţirii popoarelor prin Biserici” (The World Alliance for
Promoting International Friendship through the Churches” care ia fiinţă la data de 2 august 1914
la Constanţa (Elveţia). Aceasta din urmă a ţinut trei conferinţe şi în România: Sinaia (1924),
Bucureşti (1933) şi Râmnicu Vâlcea (1936) 105
O analiză istorică a Mişcării ecumenice ne arată că încă de la începutul secolului XX, în
sânul acestei mişcări s-au conturat două direcţii care, în linii mari, continuă până astăzi :
1. Creştinismul practic , curent care îşi are originea în mişcarea „Viaţă şi Acţiune” (Life and
Work). Prima Conferinţă Mondială a Creştinimului Practic s-a ţinut între 19-30 august
1925 la Stockholm. În legătură cu lucrările acestei conferinţe, P.S. Ioan Mihălţan,
Episcopul Oradiei, a afirmat: „Se pare că la această conferinţă s-a crezut cu prea mult
entuziasm că aşa de repede şi de uşor se va face unirea Bisericilor. Dar pe pământ
această unitate trebuie considerată cu multă seriozitate, deoarece acţiunile puterilor sunt
mult active. Exemplele biblice sunt concludente: Cain şi Abel. Creştinii din vremea Sf. Ap.
Pavel mereu dezbinaţi pentru doruri de mărire. Când vrea să statornicească pacea Sf.
Ap. Pavel le dă exemplul smereniei. Nici el nici Apolo nu sunt ceva, ci Dumnezeu care
face să crească, ei fiind doar cei ce udă, iconomi, dar nu crescători ai făpturii.”106 În
general, mişcarea creştinismului practic s-a axat pe opera de slujire a Bisericii încercând
pe această bază o apropiere a Bisericilor. S-a observat, însă, foarte curând că aceasta nu
este de ajuns şi că fără o unitate interioară în „credinţă şi în adevăr ne se poate concepe
unitatea finală a Bisericilor creştine. Aceasta este situaţia doctrinară şi de la ea nu se
poate sustrage nici o Biserică, dacă vrea ca unitatea să fie o realitate în Spiritul
revelaţiei divine, adică a învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos”107
2. Creştinismul teologic este al doilea curent şi el îşi are originea în mişcarea Credinţă şi
Ordine sau Credinţă şi Constituţie (Fait and Order). Prin acest curent se urmăreşte
obţinerea unui punct de convergenţă teologic ca bază pentru dialogul ecumenic în vederea
realizării unităţii Bisericii văzute. Spre deosebire de creştinismul practic apărut în Europa,
mişcarea Credinţă şi Constituţie a luat fiinţă în America în sânul Bisericii episcopaliene
fiind promovată de către episcopul Brem precum şi de laicul Robert Gardiner. La
conferinţele acestei mişcări au participat şi reprezentanţi ortodocşi cu declaraţii dar fără a
participa la vot. Organizatorii primei conferinţe au propus spre discuţie următoarele teme :

105
Ibidem, p. 30
106
P.S. MIHĂLŢAN, De vorbă cu credincioşii, p. 195-196
107
REZUŞ, Teologie Ortodoxă contemporană, p. 608
42
 Apel la unirea Bisericilor , Mesajul Bisericii către lume, Natura Bisericii, Simbolul de
credinţă al tuturor Bisericilor, Preoţia, Tainele şi unitatea creştinismului şi raportul
bisericilor existente faţă de această unitate. La toate aceste conferinţe ortodocşii au cerut
următoarele: în privinţa dogmelor să fie păstrate dogmele sinoadelor ecumenice ;
interpretarea este apanajul Bisericii în întregimea ei, cu atât mai puţin a persoanelor;
deosebirile de cult sunt îngăduite atâta timp cât nu se îndepărtează de baza lor doctrinară;
trebuie să se realizeze mai întâi unirea în credinţă pentru a se putea vorbi de comuniune
euharistică.108

Consiliul Ecumenic al Bisericilor

În anul 1937, cele două curente ecumeniste „Creştinismul practic” şi „Credinţă şi

organizare” hotărăsc crearea Consiliului Ecumenic al Bisericilor. În anul 1938 un comitet
provizoriu întrunit la Utrecht iniţiază proiectul de formare a acestui Consiliu dar din pricina
războiului punerea în practică a acestui proiect va întârzia până în 1948. Deşi va fi cea mai amplă
formă de manifestare a ecumenismului Consiliul Ecumenic nu va rămâne totuşi singura sa voce.
Prima Adunare generală are loc la Amsterdam în perioada 22 august-4 septembrie 1948
şi acum poate fi consemnată cu adevărat naşterea Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Tema
generală a adunării a fost „Omul în planul lui Dumnezeu” dar a abordat, aşa cum era şi de
aşteptat doar aspectele sociale ale acestei problematici. Mesajul adunării a dat o importanţă
deosebită înnoirii vieţii creştine: „Cea mai mare contribuţie pe care Biserica o poate aduce la
înnoirea societăţii, este însăşi înnoirea propriei ei vieţi, în credinţă şi ascultare, faţă de Domnul
ei”.109 Din punct de vedere doctrinar, formularea „Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o
asociaţie frăţească a Bisericilor, care acceptă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi
Mântuitor” s-a dovedit nemulţumitoare datorită ambiguităţii sale. Peste câţiva ani, în 1952, la 31
ianuarie, Patriarhul ecumenic Atenagora recomanda într-o Enciclică Bisericilor ortodoxe
prudenţă la lucrările şi conferinţele Consiliului ecumenic.
A doua Adunare generală a avut loc la Evanston (S.U.A.) în perioada 15-31 august şi a
avut ca temă generală : „Hristos nădejdea lumii”. La această adunare s-a încercat apropierea de
Bisericile ortodoxe din estul Europei. Ca urmare în anul 1961 are loc prima Conferinţă

108
P.S. MIHĂLŢAN, De vorbă cu credincioşii, p.199-202
Statements of the World Council of Churches on Social Questions; apud PLĂMĂDEALĂ, Biserica slujitoare, p.
109

175

43
Panortodoxă la Rodhos care a luat în discuţie şi problema „Ortodoxia şi Mişcarea ecumenică”
stabilindu-se modul şi condiţiile participării Bisericii Ortodoxe la Mişcarea ecumenică.Ca urmare
şi Biserica Ortodoxă Română era gata să participe la lucrările celei de a treia Adunări generale a
Consiliului Ecumenic.110

A treia Adunare generală, New Delhi (India) , 19 noiembrie-5 decembrie 1961.La

această adunare a participat şi o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române condusă de I.P.S.
Mitopolit Iustin Moisescu. Tema lucrărilor a fost „Iisus Hristos lumina lumii”. Lucrările au fost
marcate de câteva evenimente importante: a. admiterea unui mare număr de Biserici Ortodoxe
din: Alexandria, Ierusalim, Rusia, România, Bulgaria şi Polonia; b. Consiliul internaţional al
misiunilor fuzionează cu Consiliul Ecumenic; c. adoptarea unei baze lărgite cu caracter trinitar:
„De la o bază doctrinară echivocă, protestantă, nestabilă, incompletă s-a trecut la realitatea
fundamentală treimică a creştinismului, C.E.B. apropiindu-se de unitatea în Hristos şi
definitivându-se ca o asociaţie frăţească de Biserici, care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos
ca Dumnezeu şi Mântuitor după Scriptură şi se străduiesc să răspundă împreună la chemarea
comună spre slava unui singur Dumnezeu: TATĂL, FIUL şi DUHUL SFÂNT.”111 De asemenea, o
importanţă deosebită au avut şi lucrările Conferinţei mondiale a Comisiei „Credinţă şi
constituţie” de la Montreal unde s-au luat în discuţie următoarele probleme :
1. Biserica în planul lui Dumnezeu;
2. Scriptură, Tradiţie şi tradiţii;
3. Lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos şi slujirea Bisericii Sale;
4. Cultul şi unitatea Bisericii;
5. Toţi în acelaşi loc
O interesantă descriere a contribuţiei ortodoxe o face profesorul Nicolae Chiţescu:
„Delegaţiile Bisericilor ortodoxe au folosit din plin acest prilej de confruntare a teologiei
protestante cu teologia ortodoxă în care s-au manifestat îndeosebi râvna de afirmare a celei
greceşti, siguranţa de sine şi moderaţia celei româneşti şi înălţimea celei pravoslavnice.”112

110
DAVID, Ecumenismul un factor de stabilitate în lumea de astăzi , p. 69-70
111
BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, p. 260
112
CHIŢESCU, Sesiunea de la Paris, p. 1110-1150
44
 În anul 1967, Comitetul Central al C.E.B. s-a întrunit în sesiune anuală la Heraclion (Creta)
unde s-au sistematizat şi temele de contact cu Biserica Romano-Catolică:
1. Teologia;
2. Misiunea;
3. Apostolatul laic şi
4. Slujirea umanităţii

Adunarea a patra a Consiliului Ecumenic la Bisericilor s-a ţinut la Uppsala (Suedia) în

perioada 4-20 iulie 1968 şi a dezbătut tema : „Iată, le înnoiesc pe toate” având ca bază textul de
la Apocalipsă 21, 5. Lucrările Adunării au fost împărţite pe şase secţii după cum urmează:
1. Sfântul Duh şi catolicitatea Bisericii;
2. Reînnoirea misiunii;
3. Dezvoltarea economică şi socială ;
4. Către dreptate şi pace în afacerile internaţionale;
5. Cultul dat lui Dumnezeu într-o epocă secularizată;
6. Către un nou stil de viaţă.113
Din partea Bisericii Ortodoxe române au participat: I.P.S. Mitropolit Iustin (presedinte al
delegaţiei) care a activat la secţia întâi, profesorul Nicolae Chiţescu (la secţiunea a 6-a) şi Liviu
Stan (la secţiunea întâi)
În încheiere lucrărilor s-a recomandat Comitetului Central, din care făcea parte şi I.P.S.
Iustin precum şi pr. Prof. Liviu Stan, să încerce organizarea unei mai bune structuri a C.E.B. S-a
recomandat, de asemenea, un accent mai mare pus pe problema reconcilierii fapt care se va
împlini prin propunerea temei „Botez, Euharistie, Ministeriu”, temă la care şi-a adus o contribuţie
importantă şi I.P.S. Antonie, pe atunci rector al Institutului Teologic din Bucureşti.
În general, perioada de lucru dintre anii 1968-1975 se caracterizează printr-un accent cu
totul deosebit pus pe învăţătura Bisericii, pe cult şi pe relaţiile între Biserici.

113
DAVID, Ecumenismul un factor de stabilitate în lumea de astăzi , p. 74
45
 A cincea Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a avut loc la Nairobi
(Kenia), 23 noiembrie-10 decembrie 1975.
Aceasta a fost una din cele mai bine reprezentate adunări generale la ea participând peste
2500 de delegaţi ai Bisericilor membre. Biserica Ortodoxă Română a avut 12 delegaţi conduşi de
I.P.S. Iustin. O contribuţie însemnată şi-au adus şi ceilalţi delegaţi : P.S. Antonie Plămădeală, Pr.
Conf. Dr. Dumitru Popescu, Pr. Asist. Alexandru Stan şi Viorel Ioniţă.
Tema de discuţie a fost „Iisus Hristos eliberează şi uneşte” punându-se un accent deosebit
pe exegeza biblică .
La Secţia I s-a plecat de la parabola Fiului risipitor şi s-a terminat cu Apocalipsa
accentuându-se pericolul eshatologic al înarmărilor. S-au dezbătut probleme legate de creaţie,
tehnologie şi supravieţuire a omului.
Secţia a III-a a luat în discuţie problema datei comune a prăznuirii Paştilor; s-a recomandat,
de asemenea, dezvoltarea relaţiilor C.E.B. cu toate grupările confesionale şi, în special, cu
Biserica Romano-Catolică.
Forma de organizare a C.E.B. de la Nairobi a fost structurată astfel:
1. Adunarea generală, organul deliberativ;
2. Comitetul Central;
3. Comitetul Executiv şi
4. Secretariatul general
De asemenea, C.E.B. are trei unităţi de activitate, fiecare din ele cu secţiile lor:
1. Unitate şi mărturisire, cu secţiile:
a. Credinţă şi constituţie;
b. Misiune şi evanghelizare;
c. Dialogul cu alte religii;
d. Biserica şi societatea
2. Dreptate şi slujire, cu secţiile:
a. Comisia pentru afacerile internaţionale;
b. Comisia pentru participare la dezvoltare;
c. Comisia pentru programul de lucru împotriva rasismului;
d. Comisia de într-ajutorare a Bisericii
3. Educaţie şi reînnoire, care, la rândul ei, a avut şi ea o serie de compartimente specifice. 114

114
Ibidem, p. 78

46
 Trebuie amintit şi faptul că în afara membrilor din Comitetul Central, Biserica Ortodoxă
Română a avut reprezentanţi însemnaţi şi în diferite comisii ale Adunării generale: Pr. Prof. Ioan
Bria, Secretarul Comisiei „Misiune şi Evanghelizare”, Pr. Prof. Ştefan Alexe în Comisia
„Credinţă şi Constituţie” şi Pr. Asist. Viorel Ioniţă în comisia „Educaţie şi reînnoire” 115
În încheiere s-a menţionat faptul că adevăraţii creştini ştiu că Iisus Hristos este cel care
eliberează şi uneşte şi că în acest sens trebuie să militeze toţi membrii C.E.B. 116
Rugăciunea finală s-a dorit o invocare în favoarea creaţiei şi a omului : „Ajută-ne Doamne
să luptăm ca să păstrăm pământul şi pentru generaţiile viitoare, eliberează-ne să ne bucurăm
când toţi vom fi liberi… Dumnezeule al nădejdii, al cărui Duh dă lumină şi putere poporului Tău,
întăreşte-ne ca să mărturisim numele tău pretutindeni, să luptăm pentru dreptatea Ta împotriva
tuturor puterilor şi stăpânirilor nedrepte.”117

A şasea Adunarea generală a C.E.B., Vancouver (Canada), 24 iulie-10 august 1983.

Tema generală a acestei adunări a fost „Hristos- viaţa lumii” şi poate fi considerată o temă
românească fiind recomandată, încă din 1981, de către P.S. Antonie. Ca o notă deosebită trebuie
reţinut faptul că cei peste 3500 de participanţi au cântat „Hristos a înviat!” şi „Sfinte
Dumnezeule” în limba română. Ţinând cont de participarea numeroasă şi de prezenţa multora din
instituţiile media ale timpului se poate spune că această Adunare generală a fost una din cele mai
mediatizate.
Desfăşurarea lucrărilor s-a făcut urmărindu-se patru direcţii ale temei principale:
1. Viaţa, darul lui Dumnezeu;
2. Viaţa, biruitoare a morţii;
3. Viaţa, în plenitudinea ei;
4. Viaţa, în unitate
Unul din documentele cele mai importante puse în discuţie a fost „Declaraţia asupra păcii
şi dreptăţii” căreia i s-a dedicat o sesiune plenară aparte la care o substanţială intervenţie a avut şi
I.P.S. Antonie Plămădeală, conducătorul delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române. Înalt Prea Sfinţia
sa a lansat conceptul „O nouă ordine morală”.

115
Ibidem, p. 78-79
116
Ibidem, p. 76
117
SOARE, Participarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la cea de-a V-a Adunare generală a Consiliului
Ecumenic al Bisericilor, p. 1561

47
 Deşi lucrările acestei Adunări generale s-au încheiat într-o atmosferă optimistă părând să
marcheze un pas uriaş în realizarea unităţii văzute a Bisericii, mai ales prin documentul BEM
(Botez, Euharistie, Ministerium), lucrările întrunirilor post- Vancouver de până la următoarea
Adunare generală s-au desfăşurat într-o atmosferă mult mai realistă sau, mai potrivit spus,
pesimistă. A devenit evidentă, în această perioadă, şi mai mult politica confesională antiortodoxă.
Ca urmare, tot mai mulţi teologi au apreciat că ecumenismul a intrat în criză. Nu de aceeaşi
părere a fost şi regretatul prof. Petru I. David care afirma: „Nu ecumenismul este în criză ci aceia
care nu au vocaţie spre unire şi unitate şi pun în pericol cauza sfântă a unităţii în Hristos”.118

A şaptea Adunare generală a C.E.B. s-a ţinut la Canberra (Australia) între 7-20
februarie.
Cele aproape 4000 de persoane au participat la una din temele cele mai interesante: „Vino
Duhule Sfânt”. Aceasta pentru că a avut în vedere faptul că Hristos rămâne prezent în creaţie prin
Duhul Sfânt. Aportul teologilor români a fost şi mai bogat, ţinând cont şi de faptul că ţările din
Estul Europei s-au văzut eliberate de comunism.
Obiectivele Adunării generale au fost în principal următoarele:
1. Celebrarea C.E.B.
2. Trecerea în revistă şi evaluarea activităţii C.E.B. şi publicarea raportului Comitetului
Central „De la Vancouver la Canberra”, la care s-a adăugat un raport al preşedintelui
Comitetului Central ca şi unul al Secretariatului general.
3. Luarea la cunoştinţă a conţinutului rapoartelor de mai sus, alegerea membrilor noului
Comitet Central şi ai prezidiului, aprobarea orientării generale a activităţii C.E.B., diferite
programe şi responsabilităţi.
4. Dezbaterea temei în patru secţii cu subtemele:
a. Duhule, izvor de viaţă, păzeşte credinţa Ta!
b. Duhule al adevărului, eliberează-ne!
c. Duhule al unităţii, reconciliază poporul Tău!
d. Duhule Sfinte, transfigurează-ne şi ne sfinţeşte!119

118
DAVID, Ecumenismul un factor de stabilitate în lumea de astăzi , p. 88
119
Ibidem, p. 90

48
 Din partea Bisericii Ortodoxe române a participat o delegaţie condusă de I.P.S. Daniel care a
şi fost ales în Comitetul Executiv în vreme ce P.S. Nifon Ploieşteanul a fost ales în Comitetul de
selecţionare a candidaţilor pentru postul de secretar general al Consiliului Ecumenic.
În general, se poate spune că această Adunare generală „a abordat teme provocatoare atât
pentru Bisericile membre ale C.E.B. cât şi pentru C.E.B. în ansamblu: problematica relaţiei
dintre Evanghelie şi cultură (culturi) a fost ridicată mai direct şi mai pertinent decât cu ocazia
altor întruniri; în vreme ce nevoia de „inculturare” este acceptată pe scară largă, forma pe care
trebuie să o aibă aceasta şi limitele care trebuie să o circumscrie au continuat să fie prilejuri de
contradicţii; iar întrebările referitoare la participare ( a femeilor, a tinerilor, a laicilor şi a
persoanelor cu handicap) au fost puse mai răspicat, pentru a fi luate mai mult în seamă pe viitor,
ca de altfel şi întrebările asupra limitelor participării.”120

Cea de-a 8-a Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor (Harare, Zimbabwe, 3-14
decembrie 1998)
Cea de-a 8-a Adunare generală a avut în primul rând o caracteristică aparte marcată de
aniversarea a 5o de ani de la fondarea C.E.B. precum şi de împlinirea aceloraşi ani de la apariţia
„Declaraţiei universale a drepturilor omului”. A fost remarcată şi subliniată similaritatea între
frecvenţa Adunărilor şi jubileul Consiliului cu textul de la Levitic 25,8,10-11: „Să numeri apoi
şapte ani de odihnă, adică de şapte ori câte şapte ani, ca să ai în cei de şapte ori câte şapte ani,
patruzecişinouă ani…Să sfinţiţi anul al cincizecilea şi să se vestească slobozenie pe pământul
vostru pentru toţi locuitorii lui… căci acesta este jubileu.”121
Contextul mondial în care s-a ţinut această adunare a fost unul marcat de conflicte şi atentate
sângeroase în : Sudan, Ruanda, Congo, fosta Iugoslavie, Algeria ş.a. În acelaşi context pot fi
menţionate şi tendinţele generale legate de fenomenul mondializării şi al globalizării.
La şedinţele acestei adunări a apărut şi aşa numita „problemă ortodoxă”. Biserica Georgiei,
la presiunea unor medii conservatoare a fost forţată să părăsească lucrările rămânând doar un
singur preot, iar Biserica Ortodoxă Bulgară a redactat şi ea o notă oficială privitoare la ieşirea din
Consiliu. Deşi atmosfera a rămas liniştită şi lucrările s-au desfăşurat într-o atmosferă de calm, a
devenit tot mai evident că tendinţele protestante sunt marcate din ce în ce mai mult de un

120
LUNGU, Cea de-a 8-a Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor (Harare, Zimbabwe, 3-14 decembrie 1998),
Reportaj, în „B.O.R.”, p. 210
121
Ibidem, p. 214-215

49
liberalism extrem „mergând până la vehicularea unor teorii legate de hirotonia femeilor,
căsătoria între homosexuali ş.a.”122
Au fost consacrate reuniuni speciale pentru fiecare din cele patru unităţi:
1. Unitate şi reînnoire;
2. „Bisericile în misiune: sănătate, educaţie, mărturie”,
3. Dreptate, pace şi creaţie
4. Împărtăşire şi slujire
Este demnă de remarcat şi activitatea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române conduse de
I.P.S. Ioasif, al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi Meridională. P.S.
Nifon a avut o contribuţie importantă prin medierea împăciuitoare în discuţiile interortodoxe.
Dintre delegaţii Bisericii noastre la această Adunare au fost aleşi în Comitetul Central: P.S.
Nifon, Pr. Prof. Aurel Jivi şi D-ra Iulia Corduneanu. Dintre aceştia, P.S. Nifon a fost ales şi în
Comitetul Executiv al C.E.B.

A noua Adunare generală a C.E.B. va avea loc la Porto Alegre în Brazilia între 14 şi 23
februarie 2006 iar tema de dezbatere va fi „Transformă lumea, Doamne, cu harul Tău!”
Deşi suntem destul de aproape de lucrările acestei Adunări generale este, totuşi, prea
devreme pentru a estima ce va reprezenta această nouă întrunire a C.E.B.
Aşa cum am precizat şi mai înainte, Consiliul Ecumenic al Bisericilor nu este singura
organizaţie a ecumenismului contemporan. Mişcarea ecumenică, în general, este mult mai diversă
şi bogată. Între aceste organizaţii sunt demne de menţionat datorită importanţei lor deosebite şi
Conferinţa Bisericilor Europene precum şi Conferinţa Creştină pentru Pace de la Praga. 123

Conferinţa Bisericilor Europene

Deşi se află în strânsă legătură cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi este socotită în mod
neoficial o secţie a cestuia, Conferinţa Bisericilor Europene are un statut de autonomie. În

122
Ibidem, p. 216
123
Ibidem, p. 218

50
virtutea statutului său, Conferinţa Bisericilor Europene se consideră o „asociaţie ecumenică a
Bisericilor Europene care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos, ca Dumnezeu şi Mântuitor- după
Sfânta Scriptură şi pe care, pentru aceasta, se străduiesc să răspundă împreună chemării lor
comune pentru mărirea unui singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”.124
Rolul Conferinţei Bisericilor Europene a avut şi are o strânsă legătură cu situaţia generală a
Europei. Una din problemele care sunt de stringentă actualitate atât pentru C.E.B. cât şi pentru
C.B.E. este aceea a prozelitismului religios.
De o deosebită actualitate sunt şi acum recomandările făcute de pr. Prof. Dumitru Popescu
adresate C.B.E. încă din anul 1979:
1. Bisericile membre ale C.B.E. sunt rugate să continue studiul „slujire şi pace” oriunde;
2. Aceste Biserici sunt chemate să promoveze educaţia pentru pace în toate planurile:
familie, şcoală şi societate;
3. Sunt chemate să promoveze punerea în practică a hotărârilor de la Helsinki;
4. Bisericile trebuie să fie atente la încercările de ateizare şi păgânizare datorate
prozelitismului sectar.

În aceeaşi categorie a organizaţiilor ecumenice se poate înscrie şi Conferinţa Creştină

pentru Pace de la Praga al cărei scop este „responsabilizarea creştinilor pentru pace, dreptate
socială şi o viaţă demnă pentru toţi oamenii.”125

În încheierea acestui paragraf, legat de începuturile şi dezvoltarea ecumenismului, se poate

afirma că Mişcarea ecumenică, în ansamblul ei, reprezintă concretizarea unor eforturi şi resurse
extraordinare din toate punctele de vedere. Este impresionantă această convergenţă de forţe atât
în ceea ce priveşte efortul organizatoric şi, de ce nu, economic, precum şi dorinţa reală de
realizare a unităţii văzute a Bisericii. Pe de altă parte, trebuie afirmat cu tărie faptul că Mişcarea
ecumenică ar trebuie să renunţe la coloratura marcat protestantă. Mai grav este faptul că în
mediile ecumenice au pătruns persoane fără pregătire teologică care sunt exponenţii unor noi
orientări politice şi culturale care fac abstracţie de creştinismul autentic şi care urmăresc
promovarea cu orice preţ a unităţii făcând concesii inacceptabile din punct de vedere doctrinar şi
chiar religios-moral (de exemplu – dezincriminarea homosexualităţii). 126

124
DAVID, Ecumenismul un factor de stabilitate în lumea de astăzi , p. 136
125
Ibidem, p. 167
126
PETRARU, Ortodoxie şi prozelitism, p. 363
51
 În altă ordine de idei, trebuie subliniată şi atitudinea faţă de ecumenism a Bisericii Romano-
Catolice. Este cunoscută atitudinea Romei care prin enciclica „Mortalium animos” din 1928 a
condamnat ferm ecumenismul. Abia în 1964 prin promulgarea decretului „Despre ecumenism” al
Conciliului II Vatican a început să se organizeze. Aceasta, deşi nu face parte ca membru din
C.E.B., îşi promovează coloratura confesională prin accentul pus cu deosebire pe unitatea
monarhică în jurul papei şi pe separarea de grad şi esenţă pe care o proclamă în virtutea teoriei
despre graţia creată. La acestea se adaugă şi prozelitismul istoric manifestat prin fenomenul
„uniaţiei”, dar şi prin alte forme de prozelitism. Această tematică va fi, însă, tratată şi în
capitolele următoare.
Cât priveşte atitudinea Ortodoxiei, aşa cum s-a manifestat ea în întrunirile ecumeniste
aceasta s-a conturat, în principal din cele două perspective:
1. Perspectiva iconomiei
2. Perspectiva acriviei
Din perspectiva iconomiei se remarcă dorinţa de a participa la dialog, dorinţă care trebuie în
acelaşi timp să fie condiţionată păstrarea învăţăturii de credinţă. Termenul de iconomie îmbracă
mai multe sensuri începând cu acela de plan al lui Dumnezeu în legătură cu creaţie până la acela
care îmbracă aspecte canonice care reglementează validitatea Tainelor săvârşite de confesiunile
neortodoxe.127Iconomia este deci „una din modalităţile principale pe care Biserica le foloseşte în
aplicarea normelor canonice, care constă într-o atitudine pastorală, de condescendenţă şi de
compasiune.”128
Din perspectiva acriviei trebuie privită grija Bisericii faţă de respectarea doctrinei şi a
tradiţiei caz în care canoanele trebuie respectate cu mai mare stricteţe. „În practica bisericească
acrivia se referă la validitatea şi aplicarea canoanelor, ca parte a tradiţiei permanente. De
asemenea, în cursul istoriei, austeritatea aceasta canonică exagerată – care ar pune în pericol
însăşi mântuirea în cazuri personale, sau deschiderea misionară şi activitatea pastorală a
Bisericii – a alternat cu iconomia. Acrivia şi iconomia sunt două modalităţi principale de care
biserica dispune în exercitarea autorităţii sale canonice. În dialogul ecumenic, acrivia şi
iconomia au fost menţionate ca două atitudini posibile faţă de validitatea Tainelor, în special a
hirotoniei, în afară de limitele canonice ale Bisericii.”129

127
BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, p. 204-205
128
Ibidem, p. 205
129
Ibidem, p. 18

52
 2.Comuniunea euharistică în contextul ecumenic;

Ortodoxia, moştenitoare a unei bogate tradiţii patristice a fost preocupată întotdeauna de

legătura dintre Dumnezeu şi om ca şi de legătura dintre oameni în acelaşi timp. Ideea de
comuniune este, aşadar, un principiu de bază al Ortodoxiei. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan
vorbeşte într-una din epistolele sale despre comuniunea dintre oameni ca popor al lui Dumnezeu
şi realitatea divină însăşi: „Ceea ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să
aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea (κοινονια) noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Iisus
Hristos:” (I Ioan 1, 3) Noţiunea de comuniune are, însă, mai multe sensuri. Cel care ne preocupă
pe noi acum este acela de comuniune euharistică şi acela de inter-comuniune euharistică cu
precizarea că Biserica Ortodoxă nu este de acord cu folosirea celei de a doua noţiuni. 130
Biserica Ortodoxă este conştientă de faptul că Taina Euharistiei reprezintă culmea
comuniunii cu Dumnezeu : „Taina Împărtăşaniei este mai presus de oricare alta şi rodeşte un şir
întreg de bunătăţi, cu cât ea formează şi ţinta cea mai înaltă spre care se poate îndrepta
strădania omenească. Căci prin ea ajungem să ne întâlnim chiar cu Dumnezeu, care se uneşte cu
noi în cea mai desăvârşită unire, iar dacă ajungi să fii in singur duh cu Dumnezeu, ar putea
exista oare o unire mai deplină?”131 Tocmai de aceea ortodocşii nu acceptă nici concelebrarea şi
nici comuniunea euharistică cu Bisericile şi creştinii care nu fac parte cu ei din corpul văzut al

130
BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, p. 101
131
CABASILA, Tâlcuirea dumnezeeştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, p. 196
53
Bisericii. Acest punct de vedere a fost afirmat şi la a cincea Adunare generală de la Nairobi:
„Biserica Ortodoxă se găseşte astăzi în poziţia de a nu practica concelebrarea şi comuniunea
euharistică cu Bisericile şi cu creştinii care nu fac parte din corpul lor văzut. De asemenea,
ortodocşii se opun „ospitalităţii deschise” în materie de primire şi oferire a Euharistiei. Această
practică se bazează pe regula apostolică transmisă de Iustin Martirul (Apologia întâi, cap.
LXVI).”132 De asemenea, în acelaşi material se mai arată că şi perspectiva unei comuniuni
euharistice rămâne greu de soluţionat. Principalele obstacole în calea realizării acestei comuniuni
ţin de concepţia despre ierarhie şi hirotonie ca şi de cea privitoare la caracterul sacramental al
Sfintelor Taine.

Biserica Ortodoxă şi problema comuniunii cu Bisericile Protestante

Cea mai mare separare doctrinară se află, în mod evident, între Biserica Ortodoxă şi cele
protestante : „Divergenţe de ordin teologic dogmatic creează obstacole în ce priveşte
comuniunea cu confesiunile ieşite din Reforma protestantă, în veacul al 16-lea, acestea, luate în
general. Divergenţe serioase există în domeniul doctrinei Tainelor, mai ales privind hirotonia
episcopală în succesiune apostolică şi Euharistia. Ortodocşii şi protestanţii nu au aceeaşi
doctrină euharistică. Ortodocşii ţin în mod principial să existe o simetrie perfectă între doctrina
de credinţă şi comuniunea euharistică.”133 În plus, protestanţii nu au o viziune unitară asupra
prezenţei lui Hristos : „Dintre problemele disputate legate de Cina Domnului, natura prezenţei lui
Hristos este probabil cel mai important subiect de discuţie. Până şi Martin Luther şi Ulrich
Zwingli, care au fost de acord în privinţa altor probleme, inclusiv în cea a eficacităţii ritului, nu s-
au înţeles cu privire la acest punct. Problema este dacă şi în ce măsură trupul şi sângele lui
Hristos sunt într-adevăr prezente în elementele întrebuinţate la Cina Domnului. Cu alte cuvinte,
cât de literal trebuie să luăm afirmaţiile: „Acesta este trupul Meu” şi „Acesta este sângele Meu”?
La această întrebare s-au dat mai multe răspunsuri:

132
BRIA, Ortodoxia în perspectiva ecumenică, p. 8
133
IDEM, Credinţa pe care o mărturisim, p. 325

54
 1. Pâinea şi vinul sunt trupul şi sângele lui Hristos;
2. Pâinea şi vinul conţin trupul şi sângele lui Hristos;
3. Pâinea şi vinul conţin în mod spiritual trupul şi sângele lui Hristos;
4. Ele reprezintă trupul şi sângele lui Hristos” 134

Comuniunea cu Bisericile Vechi-Orientale

Situaţia este diferită în cazul Bisericilor Vechi-Orientale (Armeană, Coptă, Etiopiană,

Siriană din India, Iacobită din Siria). Este vorba de Bisericile necalcedoniene, adică de acelea
care nu au acceptat dogma hristologică de la Calcedon, în anul 451. Din discuţiile teologice mai
recente s-a ajuns la concluzia că diferenţele hristologice ţin mai curând de vocabularul unor
teologi ai epocii respective decât de conţinut care este in esenţă ortodox. Ţinând cont şi de faptul
că ruptura a avut un caracter mai mult istoric decât doctrinar, este posibil ca în curând să se poată
ajunge la reluarea comuniunii euharistice cu aceste Biserici. O situaţie asemănătoare comportă şi
relaţiile cu Biserica Vechi-Catolică.135

Problema comuniunii cu Biserica Romano-Catolică

În ceea ce priveşte reluarea comuniunii cu Biserica Romano-Catolică situaţia este şi ea

destul de complicată. De-a lungul istoriei relaţiile între Apus şi Răsărit au cunoscut stări de
tensiune deosebite care au condus la excomunicarea reciprocă între cele două scaune episcopale
în timpul Schismei de la 1054. Relaţiile s-au răcit şi mai mult în urma cuceririi şi devastării
Constantinopolului de către cruciaţii latini în anul 1204. La acestea s-au adăugat inovaţiile
doctrinare ale romano-catolicilor ca şi învăţătura despre primatul papal. În ceea ce priveşte
participarea la Euharistie, Biserica Romano-Catolică practică împărtăşirea laicilor doar cu trupul

134
ERICKSON, Teologie creştină, vol. III, p. 296
135
Ibidem, p. 324

55
Domnului fapt pentru care au fost criticaţi chiar de Luther precum şi de teologi protestanţi mai
noi ca Millard Erickson: „O problemă specifică şi de interes istoric este dacă laicii pot sau nu
primi ambele elemente ale Cinei Domnului. Una din cele mai mari critici aduse de Luther
Bisericii Catolice a fost că ea îi oprea pe laici să ia paharul cu vin. Lor li se îngăduia numai
pâinea. Preoţii luau paharul în numele laicilor. Această practică a constituit ceea ce Luther a
etichetat drept una dintre „captivităţile babiloniene” ale Bisericii.”136 În această situaţie
„Ortodoxia reclamă revenirea la o Biserică conciliară în care subzistă Biserici surori în sensul
total al termenului”. 137Biserica Ortodoxă împărtăşeşte oarecum această afirmaţie în sensul că la
potir trebuie să aibă acces şi credincioşii dar, în acelaşi timp, condamnă învăţătura protestantă
despre ”Cina Domnului”. Pe de altă parte, ţinând cont şi de faptul că Biserica Romano-Catolică
are şi ea origine apostolică şi este împreună beneficiară a succesiunii apostolice premizele
realizării unei comuniuni euharistice sunt promiţătoare.
Ca o concluzie la cele prezentate mai sus sunt elocvente cuvintele părintelui profesor
Dumitru Stăniloae : „Trebuie avut permanent în vedere, în abordarea acestei chestiuni, că
Euharistia este a unei comunităţi bisericeşti şi e solidară cu toată viaţa ei de credinţă şi deci cel
ce vrea să se împărtăşească cu această comunitate trebuie să participe la întreaga ei viaţă în
Hristos. Euharistia nu e săvârşită de indivizi independenţi şi diferenţiaţi din punct de vedere
spiritual, adunaţi la un loc în mod întâmplător şi trecător, fără voinţa de a fi şi de a deveni una
în credinţa şi în toată viaţa lor din credinţă. Euharistia nu poate fi scoasă din legătura ei
organică cu Biserica şi tratată ca act individual sau interindividual. De aceea rezolvarea
pozitivă a problemei intercomuniunii pe plan generale se va realiza numai când Bisericile se vor
apropia toate de plenitudinea prezenţei lui Hristos şi prin aceasta de unirea dintre ele.”138

136
Ibidem, p. 299
137
BRIA, Credinţa pe care o mărturisim, p. 325
138
STĂNILOAE, Teologia Euharistiei, p. 363
56
 3. Tainele săvârşite în afara Bisericii

O altă mare dilemă a ecumenismului contemporan este cea privitoare la problema Tainelor
săvârşite în afara Bisericii. Această problemă trebuie discutată şi înţeleasă prin prisma
interpretărilor doctrinare ale diferitelor Biserici şi confesiuni creştine dar şi din perspectiva
asumării credinţei şi tradiţiei apostolice. Aceasta deoarece Biserica Ortodoxă nu participă la
Mişcarea ecumenică situându-se în postura unei Biserici confesionale ci în aceea de păstrătoare şi
continuatoare a tradiţiei apostolice. Realizarea unităţii văzute a Bisericii nu se poate realiza
golind Biserica de caracterul ei sacramental. De aceea Biserica nu poate fi separată de Taine şi
nici Tainele de Biserică. Modelul de realizarea al unităţii Bisericii văzute este acela al unităţii
existente până la Schisma cea Mare: „Unitatea ecumenică dinainte de Marea Schismă a
constituit pentru Biserica Orientală modelul potrivit căruia creştinătatea trebuie să-şi
fundamenteze unitatea. Şi când spunem aceasta trebuie să înţelegem că unitatea creştină nu
trebuie să se realizeze printr-o simplă juxtapunere sau printr-o simplă asociere externă a
diferitelor biserici, ci asemenea unităţii primelor opt secole, unitatea creştină trebuie să aibă ca
fundament unitatea de credinţă şi de învăţătură prin manifestarea liturgico-sacramentală şi a
succesiunii apostolice neîntrerupte” 139
Problema Tainelor săvârşite în afara Bisericii întâmpină o piedică serioasă, aşa cum am
văzut şi din capitolele anterioare, atât din ceea ce priveşte concepţiile protestante despre Taine ca
simple simboluri sau semne ale credinţei cât şi din ceea ce priveşte accentul pus pe individualism
în relaţia cu Duhul Sfânt. 140 În Biserica Ortodoxă Tainele au un caracter eclezial : „Tradiţia
ortodoxă a dat o mare atenţie practicii şi interpretării ecleziale a Tainelor. Taina adică este
înţeleasă nu atât ca având un punct de vedere formal şi exclusiv individual, în perspectiva
mântuirii subiective, ci ca fiind un act eclezial, ca eveniment bisericesc săvârşit în numele
comunităţii şi în perspectiva apartenenţei la Biserică a celui ce primeşte Taina. După cum s-a
văzut, Taina înseamnă nu numai revelaţia misterului, ci şi acceptarea personală a misterului.
Prin Taină, fiecare credincios intră în misterul morţii şi învierii lui Hristos. Tainele sunt etape

139
L. POPESCU, Ecleziologie ortodoxă, p. 44
140
BRIA, Credinţa pe care o mărturisim, p. 141
57
succesive ale vieţii lui Hristos. Dar această accentuare a prezenţei lui Hristos în Sfintele Taine
este inseparabilă de caracterul bisericesc, comunitar al Tainelor. Toate Tainele se săvârşesc în
contextul direct sau indirect al Liturghiei şi în prezenţa comunităţii, ca gest al comunităţii. În
cazul botezului copiilor, dorinţa de botez şi mărturisire a credinţei, care formează mobilul
exterior al Tainei, sunt chiar înlocuite de prezenţa comunităţii.”141
Rezultă, aşadar şi din cele prezentate până acum că nu pot exista Taine săvârşite în afara
Bisericii şi pentru a înţelege acest lucru trebuie luate în calcul două situaţii :
a. Situaţia celor care s-au despărţit de Biserică prin schismă sau apostazie; şi
b. Situaţia celor care s-au născut în afara Bisericii prin pretinsele Taine valide şi
eficace142
O mare importanţă în studierea acestor atitudini a avut-o şi părintele profesor Dumitru
Stăniloae care a şi subliniat complexitatea şi dificultatea acestei probleme: „Din fiinţa Tainelor ca
mijloace de unire a omului cu Hristos cel ce moare tainic şi învie, eveniment mistic necontenit,
care constituie viaţa Bisericii, ar rezulta că nu există taine în afara Bisericii, întrucât Biserica
este corpul tainic însufleţit de Hristos. Aceasta este axioma de care trebuie să se ţină seama în
toate discuţiile referitoare la aşa zisele taine săvârşite în afară de Biserică. Dar problema
aceasta, simplă în principiu, se complică în concret prin faptul că însăşi Biserica e o problemă,
întrucât aproape nu există astăzi teolog, care să nu conteste celorlalte confesiuni creştine orice
legătură cu Hristos, deci o oarecare trăsătură a caracterului bisericesc. De aceea, în problema
tainelor din afară de Biserică s-au dat răspunsuri diferite.” 143

Atitudinea Bisericii Romano-Catolice faţă de tainele săvârşite în afara Bisericii

Biserica Romano-Catolică are o atitudine aparte în ceea ce priveşte acceptarea tainelor

săvârşite în afara Bisericii. Ei consideră aceste Taine valide deoarece săvârşitorul lor este Hristos.
Acceptarea validităţii acestor taine are la bază învăţătura Fericitului Augustin privitoare la
valabilitatea Tainelor indiferent de vrednicia primitorului. În ceea ce priveşte efectul acestor
Taine, intervine nuanţarea că acesta este doar potenţial. Acest efect poate deveni act doar atunci
când primitorul intră în Biserică. „Pe baza acestei opinii, Biserica Romano-Catolică a construit o
teorie, conform căreia tainele fiind proprietatea Bisericii Apusene, toţi nevârstnicii botezaţi

141
Ibidem, p. 140
142
L. POPESCU, Ecleziologie ortodoxă, p. 45
143
STĂNILOAE, Numărul tainelor…, p. 209
58
aparţin ei, iar dintre cei vârstnici toţi cei care trăiesc despărţiţi de ea bona fide, pentru că nu
cunosc adevărul, însă îndată ce l-ar cunoaşte, l-ar primi; deci în aceştia graţia lucrează
mântuitor.”144
Trebuie precizat, mai departe, faptul că nu se poate vorbi despre o poziţie protestantă
faţă de tainele din afara Bisericii. Aşa cum am mai arătat şi în capitolele precedente,
protestanţii au golit tainele de caracterul sacramental şi au renunţat la cea mai mare parte din ele.
„Adevăratul motiv al respingerii celor cinci taine de către protestanţi, stă însă în spiritul
doctrinei lor. Dacă tainele sunt mijloace obiective de întărire a credinţei în iertarea păcatelor,
numărul lor trebuie micşorat”145 De fapt, protestanţii recunosc o singură taină: botezul, pe care o
consideră şi un fel de substitut al pocăinţei, bineînţeles tot fără caracter sacramental.

Atitudinea Ortodoxă cu privire la Tainele săvârşite în afara Bisericii

Biserica Ortodoxă nu a stabilit o doctrină oficială privind Tainele săvârşite în afara

jurisdicţiei sale. Sfinţii Părinţi au refuzat în principiu Tainele administrate de eretici. Practica
sinoadelor ecumenice ne arată însă că au fost şi cazuri în care Biserica a recunoscut botezul unor
eretici care au revenit la sânul ei. Această practică a ţinut cont de principiul iconomiei: „Căutând
un principiu prin care s-ar putea explica practica aceasta, numită a iconomiei, care face uz când
de condescendenţă, când de rigurozitate, o seamă de teologi ortodocşi socotesc că acest
principiu nu poate fi decât acela că tainele din afara Bisericii nu sunt valide, dar Biserica le
poate face valide atunci când socoteşte că e în interesul ei, adică spre folosul multora dintre fiii
ei, sau al celor căzuţi de la ea. După această teorie, toate tainele săvârşite în afara Bisericii sunt
goale de orice conţinut, dar Biserica poate umplea pe unele de substanţă atunci când vrea, sau
cel ce intră în sânul ei e asemenea tâlharului de pe cruce, care deşi n-are propriu-zis vreo taină
de mai înainte, poate intra în cer, fără să primească vreo taină” 146
Practica iconomiei este, deci, tată după următoarele criterii:
1. Săvârşirea canonică şi irepetabilitatea tainelor în secţiunea non-ortodoxă a celor care se
întorc în sânul ortodoxiei când există o unitate de credinţă aproape corespondentă (spre

144
Ibidem, p. 209
145
Ibidem, p. 195
146
Ibidem, p. 196

59
 exemplu: Botezul săvârşit în numele Sfintei Treimi şi credinţa în Ea; Hirotonia prin
succesiune apostolică şi credinţa în harul divin) ;
2. Această libertate de a recunoaşte sau nu o Taină poate fi limitată şi de interesul superior al
Bisericii care coincide cu mântuirea tuturor membrilor ei şi face mai puţine calcule cu
privire la îmbogăţirea numărului acestora. 147
Se poate afirma deci că nu poate fi vorba de o recunoaştere în ele însele a tainelor unei alte
confesiuni creştine ci numai de procedura concretă în care un individ anume din altă confesiune
vine la sânul Bisericii şi intră în ambianţa de har a acesteia completându-şi sau îndreptându-şi
credinţa. În caz contrar s-ar putea ajunge la consecinţe inacceptabile care ar presupune că acea
confesiune de unde vine individul respectiv ar avea aceeaşi lucrare mântuitoare ca Biserica
Ortodoxă şi, în consecinţă, ar putea fi considerate una.148

147
L. POPESCU, Ecleziologie ortodoxă, p. 47
148
STĂNILOAE, Numărul tainelor…, p. 215
60
 Cap. 3 Episcopatul şi ecumenismul actual

1. Biserica şi ierarhia bisericească în context ecumenic – privire

interconfesională
2. Succesiunea apostolică şi episcopatul ca manifestare a
apostolicităţii Bisericii;
3. Episcopatul şi ecumenismul actual

Nici o evaluare a ecumenismului contemporan nu poate să treacă cu vederea viziunea asupra

Bisericii şi ierarhiei privite din direcţia fiinţei şi întemeierii lor. Din păcate evoluţia istorică a
creştinismului ne-a arătat că în Apusul creştin, tributar unei concepţii trinitare care pune accent cu
deosebire pe fiinţa divină în detrimentul persoanelor, s-a dezvoltat o teologie ecleziologică de tip
monarhic. Această teologie a dus la exagerarea aspectului văzut a Bisericii şi la pretenţia că papa
este capul văzut al Bisericii, iar pe de altă parte, ca reacţie la aceasta, s-a produs în lumea
protestantă o altă exagerare, de această dată în cealaltă direcţie, a părţii nevăzute a Bisericii. 149 În
romano-catolicism s-a produs, aşa cum vom vedea, o separaţie între Hristos şi Biserică. Această
separaţie a determinat, în acelaşi timp şi o separare în sânul Bisericii trasându-se o linie de

149
D. POPESCU, Teologie şi cultură, p. 10-11
61
demarcaţie clară între ierarhie şi credincioşi. Ca revers, în Bisericile protestante se vorbeşte
despre un singur fel de preoţie, preoţia universală şi, evident, despre nici un fel de ierarhie harică.

1. Biserica şi ierarhia bisericească în context ecumenic – privire

interconfesională

De o mare importanţă în păstrarea şi întărirea credinţei şi viziunii apostolice asupra Bisericii

păstrate şi dezvoltate în Biserica Ortodoxă a fost şi teologia Sfinţilor Trei Ierarhi. Aceştia au
arătat că învăţătura despre Sfânta Treime este greu de înţeles şi că multe primejdii se pot ivi din
reaua ei interpretare: „Da, învăţătura despre Sfânta Treime este lină de foarte multe primejdii
pentru cei cărora li s-a încredinţat grija luminării credincioşilor; o primejdie ca nu cumva, de
frica politeismului, să vorbeşti de o singură persoană în Sfânta Treime şi să înţelegi că aceeaşi
persoană este şi Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, făcând din numele lor nişte simple nume; altă
primejdie, ca nu cumva să desparţi Sfânta Treime în trei persoane deosebite ca fiinţă şi străine
între ele, care nu păzesc rânduiala şi nici începătoria, să faci din ele, aşa zicând, nişte dumnezei
care se luptă între ei şi să cazi astfel într-o greşeală opusă celeilalte, aşa cum se întâmplă cu un
pom, pe care trăgându-l prea mult ca să-l îndrepţi, îl strâmbi în cealaltă parte.”150 Soluţia acestei
probleme a fost pusă în lumină tot de Sfinţii Trei Ierarhi care „au integrat diversitatea personală
a Sfintei Treimi în unitatea naturii divine, înţelegând Treime ca Taină a iubirii supreme dintre
Persoanele divine, ei au depăşit oscilaţia dintre o unitate de tip dictatorial şi alta de tip sectar,
punând bazele unităţii soborniceşti a Bisericii, de tip sinodal sau conciliar.”151

150
SF. GRIGORE DE NAZIANS, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau despre preoţie, p. 177
151
D. POPESCU, Teologie şi cultură, p. 16
62
 Din punct de vedere ortodox, aşadar, fiinţa Bisericii îşi găseşte originea şi modelul în
misterul comuniunii Sfintei Treimi. „Interpretarea personală, ipostatică a dumnezeirii are
consecinţe evidente pentru interpretarea Bisericii. Biserica este una, indivizibilă şi în acelaşi
timp personală, după chipul comuniunii Treimii.”152 Nu este vorba însă de o unitate de tip
monarhic, fapt arătat şi de Sfântul Apostol Pavel: „Căci trupul nu este un singur mădular ci
multe…şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă cu el; şi dacă un mădular este slăvit,
toate mădularele se bucură cu el. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos, şi mădulare fiecare în parte.”
(I Cor. 12,14-27) Nu este vorba de o sfâşiere în Biserici locale ci acestea sunt de fapt
manifestarea deplină a Bisericii universale ale cărei elemente sunt prezente şi active în Biserica
locală prin comuniune euharistică şi prin unitatea în jurul episcopului care este garantul legăturii
cu Biserica universală. 153
Teologia Ortodoxă pune, de asemenea, în evidenţă caracterul teandric al Bisericii: „Esenţa
tainică, dumnezeiască şi omenească a Bisericii, teandria ei, îşi are temeiul în Sfânta Treime.
Biserica este un organism teandric în care viaţa umană se uneşte cu cea divină imitând-o pe
aceasta, după modelul arătat de Fiul lui Dumnezeu. Organismul acesta este întreţinut de
prezenţa Duhului Sfânt despre care unii teologi spun că Duhul lui Hristos, sau Duhul iubirii este
cel care întreţine iubirea între mădularele Bisericii, adică iubirea reciprocă între credincioşi,
este respiraţia Bisericii.”154

În ceea ce priveşte doctrina Romano-Catolică privitoare la Biserică aceasta este tributară

atât accentului pus pe unitatea treimică în detrimentul persoanelor ca „Treimea cea de o fiinţă”
cât şi concepţiei lor privitoare la graţia creată. Toate aceste elemente au conturat în romano-
catolicism o ecleziologie aparte în care accentul este pus cu preponderenţă pe partea văzută a
Bisericii . Teologii romano-catolici văd Biserica drept o societate a oamenilor uniţi prin
mărturisirea aceleaşi credinţe şi prin împărtăşirea cu aceleaşi sacramente lăsând oarecum în
umbră elementele nevăzute ale Bisericii. 155 De asemenea, afirmaţiile altor teologi catolici nu pot
fi justificate decât prin interpunerea ierarhiei, în general, şi a papei, în special, între Biserica
văzută şi Hristos: „În pofida disensiunilor dintre creştini, Biserica lui Cristos continuă să existe în
plinătatea sa numai în Biserica Catolică. În al doilea rând, că numeroase elemente de sfinţire şi

152
BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă ,p. 63
153
Ibidem, p. 64
154
TODORAN şi ZĂGREAN, Teologia dogmatică, p. 302
155
Ibidem, p. 313

63
adevăr există în afara structurilor sale vizibile, adică în Bisericile şi Comunităţile bisericeşti care
nu sunt încă în comuniune deplină cu Biserica Catolică. Însă forţa şi valoarea acestora derivă din
plinătatea harului şi adevărului care a fost încredinţată Bisericii Catolice. Biserica lui Hristos este
prezentă şi acţionează în aceste Biserici, deşi nu au comuniune deplină cu Biserica Catolică,
datorită faptului că resping învăţătura catolică cu privire la primatul pe care episcopul Romei îl
posedă şi îl exercită în mod obiectiv asupra întregii Biserici în conformitate cu voinţa lui
Cristos.”156
În acest context este evident că preocupările ecumeniste nu au prea mari şanse de izbândă
atâta vreme cât doctrine ca primatul papal şi infailibilitatea papală nu vor fi reevaluate şi
corectate.
Cu toate acestea între Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică există şi asemănări şi punţi
de legătura care ţin de originea şi esenţa apostolică a celor două Biserici şi în care de o
importanţă fundamentală este caracterul sacramental al Bisericii şi ierarhiei bisericeşti

Doctrina protestantă despre Biserică este axată cu preponderenţă pe aspectului ei

nevăzut. Lipsa Tainelor şi a caracterului sacramental al acestora a făcut ca în protestantism să nu
existe acele criterii externe ale Bisericii văzute. Datorită acestui accent precum şi datorită
inexistenţei unui for de autoritate care să poată hotărî asupra corectitudinii predicării învăţăturii s-
a ajuns la existenţa a mii de denominaţiuni religioase ieşite din protestantismul reformatorilor. 157
În ceea ce priveşte ierarhia bisericească după protestanţi aceasta nu există pentru că, spun ei,
preoţia este generală. Mai mult ei fac deosebire între preoţie („sacerdoţium”) şi slujirea
preoţească („ministerium”). Ei afirmă că preoţia este generală şi aparţine tuturor credincioşilor iar
slujirea sau „ministerium-ul” este de drept uman şi se obţine prin delegaţie din partea
comunităţii.158
Această concepţie despre Biserică şi despre ierarhia bisericească nu este de loc încurajatoare
în promovarea unui ecumenism real conform cu dorinţa Mântuitorului Iisus Hristos : „Dar nu
numai pentru ei mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toţi să
fie una.” (Ioan 17, 20-21)

156
C. DUMEA, Religii, Biserici, secte privite din perspectivă catolică, p. 249
157
TODORAN şi ZĂGREAN, Teologia dogmatică, p. 320
158
Ibidem, p. 321

64
 Evaluând critic învăţătura celor trei mari confesiuni creştine se poate constata că Biserica
Ortodoxă este păstrătoare şi apărătoarea fidelă a învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos aşa cum a
fost predicată ea de Sfinţii Apostoli. Învăţătura ortodoxă despre Biserică face posibilă legătura cu
adevăratul ei cap şi întemeietor Fiul lui Dumnezeu întrupat. Aceasta datorită şi harului divin
înţeles ca energie divină necreată care izvorăşte din fiinţa comună a celor trei ipostasuri dar fără a
se separa de ea. În felul aceasta Biserica este cu adevărat „trupul tainic al lui Hristos” iar
credincioşii, fiecare, „mădulare în parte” (I Cor. 12, 27)

2. Succesiunea apostolică şi episcopatul ca manifestare a

apostolicităţii Bisericii

Simbolul credinţei, expresia concretă a lucrării Duhului Sfânt în hotărârile Sinoadelor

Ecumenice, ne vorbeşte despre principalele însuşiri ale Bisericii: unitatea, sfinţenia,
sobornicitatea şi apostolicitatea Bisericii. În ceea ce priveşte apostolicitatea Bisericii, subiect care
ne interesează acum, trebuie subliniat faptul că „Biserica creştină este apostolică nu numai
pentru că se prelevează de o origine apostolică, în sens cronologic, istoric, şi că posedă anumite
instituţii şi slujiri apostolice fără de care ea nu se poate identifica, ci şi pentru că are o trimitere
mesianică, aşa după cum şi Iisus Hristos a fost trimis de Tatăl.”159
Apostolicitatea este, în acelaşi timp, nota specifică şi esenţială a Bisericii prin care aceasta
se poate identifica drept ortodoxă şi deci de păstrătoare şi propovăduitoare a învăţăturii
Apostolilor. Mărturiile Sfintei Scripturi sunt clare în această privinţă: „Fraţilor, staţi neclintiţi şi
ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră”(II Tes. 2, 15).
Apostolii sunt cei care au primit de la Mântuitorul mandatul de propovăduire a cuvântului dar şi
de sfinţire şi conducere a credincioşilor: „Drept aceea mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate
câte v-am poruncit vouă.” (Matei 28, 19-20)

159
BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, p. 42
65
 Acest mandat a fost încredinţat de apostoli, la rândul lor; episcopilor şi preoţilor prin
succesiune apostolică. Această umplere a arhiereilor şi preoţilor de arhieria şi preoţia lui Hristos
„a binevoit să o facă cunoscută celorlalţi credincioşi, într-o formă sensibilă la început, prin
trimiterea Duhului Sfânt peste Apostoli, apoi tot vizibil prin actul hirotoniei, care arată
transmiterea aceleiaşi împuterniciri a lui Hristos organelor succesoare.”160 În virtutea acestei
înalte responsabilităţi Biserica s-a îngrijit şi interesat întotdeauna de calitatea candidaţilor la
Hirotonie: „În primul rând s-a cerut tuturor acestora să aibă credinţă adevărată (I Tim. 3, 3);
Canon 58; 80 Apostolic; 2 I Ec.; 2 V Ec.; 12 Laodiceea). Să fie botezaţi regulamentar (I Tim. 3,
6; Canon 80 Apostolic; 2 I Ec.; 12 Neocezareea). Să aibă purtare exemplară (I Tim. 3, 21; Canon
17-19 Apostolic; 2 I Ec.; 12 Laodiceea). Şi apoi să fie aleşi după o anumită rânduială (Canon 1,
30, 34 Apostolic; 4, 6 I Ec.; 19 Antiohia; 6 Sardica; 22, 49, 50 Cartagina), prin conlucrarea
credincioşilor.”161
Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti ai primelor veacuri precum Sf. Ignatie Teoforul şi
Clement Alexandrinul vorbesc despre succesiunea apostolică evidenţiind rolul episcopilor. „De
altfel, potrivit analogiei folosite de Sfântul Ignatie, episcopul este imaginea Tatălui, nu a
apostolilor, care sunt reprezentaţi de prezbiteri, diaconii fiind chipul lui Hristos.162 Mai mult
Sfântul Ignatie nu numai că menţionează în epistolele sale existenţa episcopilor ci chiar
menţionează cele trei trepte cu scopul de a risipi orice fel de confuzie legată de cele trei trepte ale
preoţiei sacramentale şi toate acestea într-o perioadă istorică în care împăratul Traian (98-117)
dăduse persecuţiilor împotriva creştinilor un caracter sistematic. 163
O altă caracteristică a succesiunii apostolice este aceea că Biserica revendică continuitatea ei
cu colegiul apostolic în întregime şi nu cu vreunul dintre apostoli luaţi individual. De aceea
catolicii nu sunt îndreptăţiţi să vorbească despre primatul lui Petru asupra apostolilor precum şi
nici de acela al papei asupra celorlalţi episcopi ai Bisericii. 164
Aşadar succesiunea apostolică se transmite prin episcopat care „este indispensabil în
Biserică pentru continuitatea ei apostolică”.165 În acelaşi timp succesiunea apostolică prin

160
STĂNILOAE, Legătura dintre Euharistie şi iubirea creştină. Preoţia slujitoare şi preoţia subiectivă generală.
Aspectul ecleziologic al preoţiei, p. 28
161
STĂNILOAE, Succesiunea Apostolică, p. 313
162
BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, p. 348
163
VERZAN, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca postapostolică, p. 18
164
BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, p. 348
165
Ibidem, p. 150

66
episcopat este de structură eclezială episcopul nefiind izolat de restul Bisericii. Tocmai de aceea
episcopul este hirotonit menţionându-se în mod obligatoriu şi numele comunităţii sale. 166
Sub aspect interconfesional se poate spune că succesiunea apostolică aparţine Bisericii
Ortodoxe şi Bisericii Romano-Catolice în vreme ce Bisericile protestante sunt lipsite de această
succesiune întrucât nu recunosc caracterul sacramental al ierarhiei bisericeşti. Din această pricină
şi dialogul ecumenic întâmpină obstacole de netrecut atâta vreme cât preoţia lor este lipsită de
harul divin transmis prin succesiune apostolică.

3. Episcopatul şi ecumenismul actual

Aşa cum am precizat şi în capitolele anterioare mişcarea ecumenică a cunoscut în secolul

XX o dezvoltare deosebită. Cu toate acestea ar fi foarte greu de afirmat că s-au făcut
progrese importante. Un punct crucial al Mişcării ecumenice s-a părut a fi Documentul de
la Lima al Comisiei „Credinţă şi constituţie” intitulat „Botez, Euharistie, Ministerium” din
anul 1982.Foarte mulţi dintre membrii Mişcării ecumenice şi-au pus atunci nădejdea în
găsirea unui punct de convergenţă cu privire la cele trei Taine. Documentul cuprindea
într-o anumită măsură o reevaluare protestantă asupra celor trei Taine. Şi în ceea ce
priveşte ierarhia bisericească au apărut nuanţări care îndreptăţeau creşterea speranţei în
ceea ce priveşte acceptarea caracterului sacramental al preoţiei şi al succesiunii apostolice
prin episcopat.167Speranţele au fost, cel puţin până în acest moment, zadarnice.
Alte speranţe s-au legat de apropierea între Biserica Ortodoxă şi cea Anglicană. Vreme de
aproape un secol s-a discutat despre recunoaşterea hirotoniilor anglicane. Prima reuniune oficială
a Comisiei interortodoxe pentru dialog s-a petrecut la Oxford între 6-13 iulie 1973. Biserica
Anglicană a cerut lămuriri privitoare la problema lucrării Duhului Sfânt în afara Bisericii
Ortodoxe şi detalii asupra atitudinii ortodoxe faţă de creştinii din apus.
„Ortodocşii la rândul lor au cerut anglicanilor să răspundă:
1. Calea prin care Biserica Anglicană înţelege unirea ei cu Biserica Ortodoxă şi

166
P.S. MIHĂLŢAN, Preoţia Mântuitorului Hristos şi Preoţia Bisericească, p. 97
167
Ibidem, p. 183-184
67
 2. Posibilitatea unirii Bisericii Anglicane cu cea Ortodoxă după intercomuniunea pe care
Biserica Anglicană a hotărât să o practice cu diferitele confesiuni luterane;
3. Modalitatea în care hotărârile dialogului teologic vor deveni obligatorii pentru toată
Comunitatea Bisericilor Anglicane;
4. Poziţia şi autoritatea celor 39 de articole în tradiţia anglicană şi Anglicanismul
contemporan.”168
După cum se observă la această întrunire nu s-a abordat, totuşi, direct problema hirotoniei.
Acest lucru s-a întâmplat mai târziu dar sub auspicii mai puţin favorabile când în Biserica
Anglicană a început să se vorbească din ce în ce mai mult despre hirotonia femeilor.
În ceea ce priveşte problema episcopatului şi a preoţiei în general din prisma relaţiilor cu
Biserica Romano-Catolică, plecând de la ceea ce s-a mai arătat deja se poate afirma că Conciliul
Vatican II nu a adus nici el vreo schimbare esenţială faţă de poziţiile doctrinare anterioare. Am
putea spune chiar că la Vatican II autoritatea papei s-a extins cu şi mai multă tărie asupra
Colegiului episcopal.169
De, asemenea unul dintre teologii catolici, Michael Schmaus, socoteşte chiar că papa nu
depinde de comunitatea episcopilor şi că este cel mai mare din Biserică drepturile sale fiind
înrădăcinate în Hristos şi că singura excepţie ar fi aceea când papa ar fi bolnav psihic sau ar tinde
spre erezie. Afirmaţiile sale sunt după cum se vede contradictorii pentru că nu mai explică în ce
fel un papă infailibil ar putea tind spre erezie. 170
Chiar şi actualul papă, Ioan Paul al II-lea, în diferite ocazii, vorbeşte despre primatul papal
sprijinit pe presupusul primat al lui Petru asupra apostolilor.
În ciuda acestor diferenţe şi atitudini nu trebuie uitat actul extraordinar de reconciliere
petrecut în anul 1965 atunci când, la 7 decembrie, prin Declaraţia comună a Patriarhului
ecumenic Atenagora I şi a Papei Paul al VI-lea s-au ridicat cele două anateme aruncate reciproc
de cele două Biserici. Declaraţia respectivă a subliniat următoarele:
1. Regretul pentru cuvintele ofensatoare şi toate atitudinile condamnabile manifestate de
cele două părţi în timpul schismei şi după aceea;
2. Se preciza regretul şi se cerea scoaterea din memorie şi din mijlocul Bisericilor a
sentinţelor de excomunicare care au avut urmări asupra relaţiilor dintre cele două Biserici
până în zilele de astăzi;

168
Ibidem, p. 175-176
169
Ibidem, p. 154
170
Ibidem, p. 155

68
 3. Se regretă toate precedentele supărătoare şi evenimentele care au urmat schismei şi care
prin natura lor şi prin influenţa altor factori au condus în final la ruptura efectivă a
comuniunii bisericeşti.171

Ca o concluzie la acest capitol se poate arăta că doctrina cu privire la preoţie, în general, şi

episcopat în general a avut implicaţii deosebite în relaţiile dintre cele trei mari confesiuni
creştine.
În acelaşi timp doctrinele respective au caracterizat atât evoluţia internă a Bisericilor
respective cât şi relaţiile ecumenice:
1. Astfel, în protestantism lipsa episcopatului ca instituţie de drept sacramental precum şi
disoluţia de autoritate generată de această lipsă a condus la fărâmiţarea protestantismului
şi la apariţia a mii de denominaţiuni sectare.
2. În romano-catolicism prin accentul pus pe papă şi pe primatul său s-a neglijat aspectul
conciliar al Biserici, fapt ce a generat iarăşi o serie de inovaţii care au devenit un factor
perturbator al relaţiilor de tip ecumenist.
3. În Biserica Ortodoxă s-a păstrat şi întărit cel mai bine apostolicitatea Bisericii. O
necesitate urgentă ar fi, însă, aceea legată de finalizarea demersurilor legate de întrunirea
Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox.

171
I.P.S. PLĂMĂDEALĂ, Ca toţi să fie una; p. 40-41
69
 Cap. IV Prozelitism şi ecumenism

1. Misiune şi prozelitism – delimitări conceptuale

2. Prozelitismul confesional şi prozelitismul sectar în context
ecumenic
3. Prozelitism şi ecumenism – consideraţii finale

Opera de răscumpărare săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos are la bază întreita sa

demnitate: chemarea profetică, slujirea arhierească şi demnitatea împărătească. Această împărţire
are mai curând un scop didactic pentru că, de fapt, cele trei slujiri sau demnităţi nu trebuie privite
ca fiind izolate una de alta. Mântuitorul Iisus Hristos a afirmat despre El însuşi : „Eu sunt calea ,
adevărul şi viaţa.” (Ioan 14, 6) În acest sens tot ceea ce se săvârşeşte în Biserică şi de către
Biserică se face în Hristos şi în numele lui Hristos. Porunca Mântuitorului Iisus Hristos a fost
aceea ca apostolii şi mai apoi şi episcopii, preoţii şi diaconii, în Biserică, să răspândească
evanghelia la toate neamurile: „Şi apropiindu-Se Iisus le-a vorbit lor , zicând: Datu-Mi-s-a toată
puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în

70
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit
vouă, şi iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 18-20) Cuvintele
Mântuitorului sunt o poruncă dar şi o împuternicire. Această împuternicire a fost dată celor
unsprezece ucenici în Galileea după învierea Sa din Morţi, aşadar apostolilor pentru că ei aveau o
misiune specială, diferenţiată deci de a celorlalţi oameni.
Ultimul capitol al acestei lucrări vrea să scoată în evidenţă care este adevărata formă în care
se împlineşte această misiune încredinţată de Mântuitorul . Pentru a realiza acest lucru este
nevoie mai întâi de o clarificare a termenilor folosiţi în acest context.

1. Misiune şi prozelitism – delimitări conceptuale

După Înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos la ceruri şi după Pogorârea Duhului Sfânt,
Apostolii şi-au început activitatea de răspândire a Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos,
activitate care, însă , nu s-a rezumat doar la transmiterea învăţăturii ci a cuprins şi încorporarea
harică în Biserică a celor care primeau această învăţătură în vederea mântuirii lor. Acest mandat a
fost apoi încredinţat prin hirotonie episcopilor, preoţilor şi diaconilor şi apoi prin succesiunea
apostolică manifestată prin episcopat s-a păstrat în Biserică până în zilele noaste. Din păcate în
unele Biserici şi secte această misiune a fost denaturată prin prozelitism care a devenit din ce în
ce mai agresiv şi care s-a manifestat prin mijloace şi metode din cele mai diverse şi mai
periculoase. Tocmai datorită acestui fapt este necesară mai întâi o delimitare conceptuală a celor
două noţiuni (misiune şi prozelitism) cu scopul de a arăta foarte clar care este adevărata dorinţă
a Mântuitorului.
1. „Misiunea este vocaţia apostolică a Bisericii de a propovădui Evanghelia lui
Hristos la toate neamurile, chemându-le la reconcilierea în numele lui Hristos prin
pocăinţă şi botez (Matei 28, 19)”172 Trebuie precizat că Biserica nu este doar
instrumentul realizării misiunii ci şi scopul ei. Misiunea Bisericii nu a urmărit
niciodată doar o convertire personală ci şi formarea de comunităţi creştine.
„Imaginea Bisericii la Cincizecime este reversul turnului Babel, de aceea proiectul

172
BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, p. 256
71
 ei apostolic este zidirea Trupului lui Hristos”173 Misiunea are un caracter spaţial dar
şi unul temporal: primul referindu-se la extinderea geografică a Bisericii iar celălalt
la preocuparea de a se dezvolta istoric peste toate generaţiile.
2. Prozelitismul însemnă, în sens larg, acţiunea sau efortul unei persoane sau grup de
persoane în vederea atragerii altor persoane la ideile sau concepţiile acestora. În sens
bisericesc, prozelitismul desemnează practica unor comunităţi creştine de a atrage
membrii altor comunităţi la credinţele, practicile şi structurile organizatorice ale
acestora. În acest sens termenul are o conotaţie negativă întrucât comportă o
deturnare de la scopul misiunii. 174
Ţinând cont de aceste consideraţii este important să vedem şi care au fost şi sunt implicaţiile
ecumenice ale prozelitismului în trecut şi astăzi.

3. Prozelitismul confesional şi prozelitismul sectar în context

ecumenic

Ţinând cont de împărţirea creştinilor în primul rând în trei mari confesiuni şi, de asemenea ,
de faptul că acestea în raport cu denominaţiunile sectare pot fi grupate într-o categorie distinctă,
cel puţin din punctul de vedere al apropierii de creştinismul apostolic, şi acţiunea prozelitistă o
vom analiza în două compartimente: prozelitismul confesional şi prozelitismul sectar.

Prozelitismul confesional

Prozelitismul catolic s-a manifestat sub diverse forme pe tot parcursul istoriei dar cea mai
importantă formă a fost aceea a uniatismului care, de fapt, a depăşit cu mult conţinutul semantic
al cuvântului ajungându-se chiar la folosirea forţei în vederea aducerii unor comunităţi religioase
sub jurisdicţia Bisericii Romano-Catolice.
Încă de la apariţia sa uniatismul s-a manifestat ca o formă excesivă de prozelitism care a
crescut şi mai mult tensiunile cu Biserica Ortodoxă. Ideea uniatismului a fost o eroare nu doar în
ce priveşte relaţia dintre Biserici ci şi o eroare în ce priveşte aşteptările întrucât n-a reuşit decât

173
Ibidem, p. 257
174
GEORGESCU, Prozelitismul, piedică în calea unităţii creştine în trecut şi azi, p. 9
72
impunerea primatului papal, deci mai mult o problemă de jurisdicţie decât una de credinţă 175
Uniatismul constă de fapt în ataşarea canonică de Sfântul Scaun a unei comunităţi ieşite dintr-o
Biserică Orientală care îşi putea păstra teoretic specificul liturgic, pastoral şi misionar fiind de
fapt o „formă de şantaj eclezial şi politic a Occidentului catolic.”176 Este binecunoscută situaţie
românilor din Transilvania, ca de altfel şi a credincioşilor din alte ţări, care au fost siliţi prin toate
mijloacele, inclusiv prin violenţă, să accepte unirea cu Roma. De aceea uniatismul nu este o
realitate religioasă prin el şi dacă n-ar mai fi susţinut de catolicism credincioşii lui s-ar întoarce
„în mod firesc în sânul Ortodoxiei de care aparţin în esenţă, iar vârfurile uniate s-ar încadra în
catolicismul de care ţin, la rândul lor, în mod complet.”177
În ceea ce priveşte încercările de dialog în spirit ecumenic au existat o serie de întâlniri şi
dialoguri interteologice care şi-au avut începutul real după întâlnirea istorică între patriarhul
Atenagora I şi papa Paul al VI-lea când la 7 decembrie 1965 s-au ridicat anatemele aruncate
reciproc de cele două Biserici în anul 1054. Discuţiile cele mai serioase s-au concretizat însă în
Documentul de la Balamand din anul 1993. Cu acest prilej Biserica romano Catolică a condamnat
orice formă de prozelitism hotărându-se chiar o informare reciprocă asupra proiectelor pastorale
în vederea eliminării suspiciunii şi neîncrederii. 178 Perspectivele erau, aşadar, promiţătoare. Din
păcate „mai catolice decât papa” s-au arătat a fi chiar Bisericile unite prin reprezentanţii lor care
au declarat nule şi neavenite unele din articolele acestui document..

Prozelitismul protestant a fost şi continuă să fie un motiv de dezbinare între Biserici.

Protestanţii au încercat deseori să mascheze prozelitismul sub masca misiunii şi aceasta ,mai ales
în zone ca Africa, America Latină şi Orientul Apropiat şi Mijlociu dar şi pe teritoriul Europei şi
chiar şi la noi în ţară, în special în Transilvania. Deşi iniţial scopul lor părea a fi convertirea
populaţiilor de altă religie la creştinism, s-a dovedit mai târziu că eforturile multor aşa zişi
misionari s-au rezumat la un prozelitism destul de agresiv în rândul populaţiilor creştine fie de rit
ortodox fie catolic.179
Cu toate acestea au existat o serie de întruniri la care s-a dezbătut problema prozelitismului
şi la care s-a încercat dacă nu eradicarea cel puţin temperarea fenomenului: A IV- a Adunare a

175
STĂNILOAE, Problema uniatismului în perspectiva ecumenică, p. 617
176
PETRARU, Ortodoxie şi prozelitism, p. 167
177
GEORGESCU, Prozelitismul, piedică în calea unităţii creştine în trecut şi azi, p. 48
178
Ibidem, p. 58
179
Ibidem, p. 75-76

73
C.B.E. (Nyborg IV- 1964); a IX- a Adunare generală a C.B.E. (Stirling- 1986); a X-a Adunare
generală a C.B.E. (Praga-1992) ş.a.

Prozelitismul sectar

Fără intenţia de a analiza exhaustiv fenomenul sectar este important să subliniem aici câteva
din caracteristicile sale. O primă trăsătură comună este aceea că sectele proliferează în condiţii
speciale, mai ales în perioade de anarhie socială când oamenii sunt terorizaţi de teamă şi
nesiguranţă: „Sectele apar acolo unde frica şi teroarea stăpânesc pe om, se înmulţesc înainte de
catastrofe, în confuzii, revolte sociale, revoluţii, războaie mondiale şi se regrupează în momente
de pace „profeţind” sau indicând ce va fi mâine”.180 Este lesne de înţeles de aici faptul că sectele
speculează situaţiile prezentate mai sus şi profitând de slăbiciunile unor oameni îşi sporesc
rândurile rătăcindu-i pe unii de la credinţă. Principalele cauze ale fenomenului sectar în zilele
noastre sunt identificate de regretatul diacon prof. P.I. David :
1. Neînţelegerea Vechiului Testament prin împlinirea sa în Noul Testament fapt care a
condus la apariţia unor secte care au rămas la prescripţiile legii mozaice;
2. Folosirea cărţilor apocrife;
3. Împletirea nereuşită a culturii cu religia
4. Combinarea credinţei cu practici aşa zis ezoterice;
5. Justificarea credinţei prin diverse doctrine filozofice
6. Specularea şi denaturarea unor explicaţii ştiinţifice
7. Necunoaşterea tainelor vieţii şi disperarea în faţa morţii181
Toate acestea ne arată atât cauza apariţiei sectelor cât şi pericolul prozelitismului practicat
de acestea. Ele afectează toate bisericile indiferent că sunt ortodoxe, catolice sau protestante. „Ele
se constituie în asociaţii izolate para şi antibisericeşti şi practică intoleranţa faţă de cele oficiale,
pe care le consideră corupte, false, conformiste. Sectele dau o mare importanţă comunităţii
organizate sub autoritatea unui despot, iar morala socială pentru toţi este aproape inexistentă”182
Ele adoptă în general o poziţie antiinstituţională , antistatală şi antisacramentală. De aceea
ele resping şi mişcarea ecumenică pentru că de fapt ele fiinţează prin rupere şi nu prin unire.

180
DAVID, Sectologie sau apărarea dreptei credinţe, p. 1
181
Ibidem, p. 2
182
GEORGESCU, Prozelitismul, piedică în calea unităţii creştine în trecut şi azi, p. 88
74
 4. Prozelitism şi ecumenism – consideraţii finale

Analiza celor doi termeni, pe care am şi făcut-o în cursul lucrării de faţă, ne arată că aceştia
se situează pe poziţii antagonice. Mântuitorul Iisus Hristos a încredinţat apostolilor misiunea de a
vesti evanghelia la toate neamurile cu scopul încorporării acestora în Biserica Sa. Este vorba,
aşadar, despre o misiune şi un mandat de natură harică prin care se urmăreşte un scop
soteriologic, anume mântuirea credincioşilor. În acest sens principala preocupare a misionarului
creştin ar trebui să fie aceea a vestirii Evangheliei către poarele necreştine şi aceasta cu respectul
cuvenit faţă demnitatea acestora. Din păcate acţiunile de tip prozelitist, în sensul general acceptat
de astăzi, nu numai că nu aduc nici un folos ci chiar dăunează ecumenismului în general.
Trăim astăzi vremuri de schimbări radicale în conformaţia Europei cât şi a lumii întregi.
Lumea apuseană, mai ales, a cunoscut un puternic proces de secularizare pe fondul căruia au
apărut o serie de secte care caută să speculeze această conjunctură. Acestea caută să ofere
„soluţii” legate de angoasele omului modern care face apel la libertate dar îi este frică de ea. De
asemenea, o largă răspândire şi un serios pericol îl constituie sectele de sorginte asiatică. Acestea
amestecă fără nici un discernământ doctrine panteiste orientale cu învăţături creştine.
Prozelitismul acestor secte este dus până la fanatism iar urmările sunt pe măsură: droguri,
terorism, spălarea creierului şi altele asemenea acestora. Ele vin, de fapt, să ne vorbească despre o
aşa zisă Nouă Eră (New Age) şi , în fapt, despre un nou mântuitor 183
Iată aşadar câteva pericole reale pentru realizarea unităţii văzute a Bisericii spre care se pare
că nu toţi membrii Mişcării ecumenice privesc cu atenţie!

183
DAVID, Sectologie sau apărarea dreptei credinţe, p. 239
75
 CONCLUZII

Unul din principalele câştiguri ale marilor confesiuni creştine contemporane este acela că a
devenit tot mai clară ideea că Biserica este instituţia întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos cu
scopul de a-i încorpora la sânul ei pe credincioşi. Faptul că este aşa ni-l demonstrează chiar
Mişcarea ecumenică în care s-a investit mult din toate punctele de vedere. O lipsă de cea mai
mare importanţă a Bisericilor protestante este, însă, aceea a desacralizării Bisericii prin lipsa
aportului haric al Tainelor şi prin reducerea ei la aspectul său nevăzut .Biserica Ortodoxă a pus
în evidenţă caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi consideră Euharistia ca fiind expresia cea
mai adecvată a Bisericii: Trupul tainic al Domnului fiinţează şi se desăvârşeşte prin Trupul
euharistic.
Mişcarea ecumenică în formele ei instituţionalizate deşi a căutat şi caută realizarea unităţii
văzute a Bisericii nu a putut depăşi bariera doctrinară a protestantismului chiar dacă uneori a
creat impresia că o va face.
Cu toate acestea dorinţa de comuniune devine din ce în ce mai puternică şi poate că într-un
viitor mai apropiat sau mai îndepărtat se va putea ajunge şi la aceasta.
Pe de altă parte faptul că Biserica Romano-Catolică a preferat să nu se implice în mod
oficial a condus, în mod evident, la o componenţă preponderent protestantă a organizaţiilor
ecumenice.

76
 Cele două Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică, au ca valoare comună tradiţia lor
apostolică şi succesiunea harică prin episcopatul lor. Fondul acesta comun ar putea fi folosit în
sens pozitiv în realizarea unui dialog mult mai deschis şi durabil în vederea înlăturării piedicilor.
Soluţia este aceea a legăturii cu Hristos nu printr-o graţie creată care-l îndepărtează pe Hristos de
Biserică ci prin harul divin ca energie divină necreată.
O altă problemă a ecumenismului contemporan şi în acelaşi timp a comuniunii este aceea
preoţiei . Bisericile protestante nu acceptă caracterul sacramental al preoţiei şi vorbesc despre
preoţia generală în vreme ce Biserica Romano-Catolică, tributară unei viziuni de tip monarhic
tinde să concentreze în papă întreaga autoritate a Bisericii.
Prozelitismul religios se constituie într-o altă piedică în vederea realizării unui dialog util
realizării comuniunii. De asemenea, noile realităţi sociale, politice şi culturale ale
contemporanităţii concurează şi ele ca factor perturbator al ecumenismului prin secularism
accentuat, prin influenţa politicului ca şi prin ideologiile de tip panteist care prin exotismul lor
tulbură minţile multora dintre tineri.
Toate aceste concluzii consideraţii conduc în mod firesc la concluzia că pentru realizarea
unei comuniuni reale între Biserici şi pentru realizarea unităţii lor văzute trebuie, mai întâi
lămurite problemele doctrinare de la care nu se poate face rabat. Biserica Ortodoxă a participat şi
participă la Mişcarea ecumenică nu de pe poziţii confesionale ci de pe aceea a unei Biserici
apostolice. Dorinţa ei cea mai sinceră este aceea a împlinirii voinţei Mântuitorului „ca toţi să fie
una”. În acelaşi timp, însă, trebuie depusă mai multă stăruinţă în pregătirea Sfântului şi Marelui
Sinod Panortodox.

77
 BIBLIOGRAFIE
Izvoare

Texte liturgice:
Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1967
Texte patristice:
SF. CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze, partea I şi a II-a, trad. Pr. prof. D. Fecioru,
Bucureşti, 1943
SF. IOAN GURA DE AUR, SF. GRIGORIE DE NAZIANS şi SF. EFREM SIRUL, Despre Preoţie, trad.
Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1987
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, în «P.S.B.» nr. 80, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1987.
Carti, studii si articole
ANDRUTSOS, HRISTU, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae,
Sibiu, 1930
IDEM, Simbolica, trad. Prof Iustin Moisescu, Craiova, 1955
BĂBUŞ, pr., EMANOIL, Introducere în Istoria Bisericească Universală, Ed. Sophia, Bucureşti,
2003, p. 213
BRIA, pr., prof., dr. ION, Credinţa pe care o mărturisim, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune
al B.O.R., Bucureşti, 1987
IDEM., Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.,
Bucureşti, 1981
CABASILA, NICOLAE, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Ed.
Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1989
DAVID, I. PETRU, Ecumenismul un factor de stabilitate în lumea de astăzi, Ed. Gnosis,
Bucureşti, 1998
IDEM, Sectologie sau apărarea dreptei credinţe, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Tomisului,
Constanţa, 1998
ERICKSON, MILLARD, Teologie creştină, vol. III, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1998
GEORGESCU, pr. dr., VIOREL, Prozelitismul, piedică în calea unităţii creştine în trecut şi
astăzi, Editura Paralela 45, 2002.
1. P.S. MIHALŢAN, IOAN, Preoţia Mântuitorului Hristos şi Preoţia Bisericească, Editura
Episcopiei Oradea, 1993

78
2. IDEM, De vorbă cu credincioşii, Editura Episcopiei Oradiei, 1993
3. PETRARU, GHEORGHE, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi, 2000
4. PLĂMĂDEALĂ, ANTONIE, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986
5. IDEM, Ca toţi să fie una, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1979
6. POPESCU, Pr. prof. dr., DUMITRU, Teologie şi cultură, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993
7. POPESCU, Pr. lect dr., LEONTIN, Curs de Ecleziologie ortodoxă pentru anul al IV-lea,
manuscriptum conţinând cursul de Ecleziologie pentru anul al IV – lea, susţinut la catedra
de Teologie Dogmatică Ortodoxă de la Facultatea de Teologie Litere din Galaţi, Galaţi,
anul universitar 2003 – 2004.
8. REZUŞ, PETRU, Teologia ortodoxă contemporană, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1989
9. TODORAN, ISIDOR şi ZĂGREAN, IOAN, Teologia Dogmatică, Manual pentru Seminariile
teologice, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1991
Articole:
10. BANU, dr, EMANUEL, Importanţa Sfintelor Taine în creşterea noastră în Hristos, în
«Studii Teologice», XXVII, nr. 7-10, 1976
11. BRIA, pr., prof., dr., ION, Ortodoxia în perspectiva ecumenică, în «Ortodoxia», XLVI, nr.
2-3, 1994
12. CHIŢESCU, prof., NICOLAE, Sesiunea de la Paris, în «B.O.R.», LXXX, nr. 11-12, 1962
13. GALERIU, pr., CONSTANTIN, Taina nunţii, în «Studii Teologice», XII, nr. 7-8, 1960
14. LUNGU, pr., MIHAIL-DANIEL, Cea de-a 8-a Adunare a Consiliului Mondial al Bisericilor
(Harare, Zimbabwe, 3-14 decembrie 1998), Reportaj, în «B.O.R.», CXVI, nr. 7-12, 1998
15. POGAN, dr., DOREL, Semnificaţia eclezială a Sfintei Euharistii, în «Studii Teologice», nr.
7-8, 1973
16. RADU, pr. prof. dr., DUMITRU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema
intercomuniunii, în «Ortodoxia», XXX, nr. 1-2, 1978
17. SCHILLEBEECK, E.H., Hristos- Taina întâlnirii noastre cu Dumnezeu, în «Ortodoxia»,
XVIII, nr. 1, 1966
18. SOARE, pr., DUMITRU, Participarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la cea de-a V-
a Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, în «B.O.R.»,XCIII, nr. 11-12,
1975
19. STĂNILOAE, pr. prof. dr., DUMITRU, Din aspectul sacramental al Bisericii: Raportul
special al Tainei Hirotoniei cu Biserica, în «Studii Teologice», XVIII, nr. 9-10, 1966

79
20. IDEM, Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni, în «Ortodoxia», V, nr.1, 1953
21. IDEM, În problema intercomuniunii, în «Ortodoxia», XXIII, nr.4, 1971
22. IDEM, Legătura dintre Euharistie şi iubirea creştină. Preoţia slujitoare şi preoţia
subiectivă generală. Aspectul ecleziologic al preoţiei, în «Studii Teologice», XVII, nr. 1-
2, 1965
23. IDEM, Problema uniatismului în perspectiva ecumenică, în «Ortodoxia», XXI, nr.4, 1969
24. IDEM, Sfântul Duh în revelaţie şi în Biserică, în «Ortodoxia», XXVI, nr.2, 1974
25. IDEM, Sfântul Duh şi sobornicitatea Bisericii, în «Ortodoxia», XIX, nr. 1, 1967
26. IDEM, Succesiunea apostolică, în «Studii Teologice», VIII, nr. 5-6, 1955
27. IDEM, Taina Euharistiei, izvor de viaţă spirituală în Ortodoxie, în «Ortodoxia», XXXI, nr.
3-4, 1979
28. IDEM, Taina Pocăinţei ca fapt duhovnicesc, în «Ortodoxia», XXIV, nr. 1, 1972
29. IDEM, Taina Tainelor în cele trei confesiuni, în «Ortodoxia», VIII, nr. 1, 1956
30. VINTILESCU, pr. prof., PETRE, Funcţiunea eclezială sau comunitară a Liturghiei în
Biserica Ortodoxă, în «B.O.R.», LXIV, nr. 1-2, 1973.

80