ABREVIERI

Arhiep. Arhiepiscop
Arhid. Arhidiacon
Arhim. Arhimandrit
Art. Articol
A.S.C.O.R. Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi din România
BOR Revista „Biserica Ortodoxă Română“, Bucureşti
Buc. Bucureşti
Can. Canon
Cf. Conform
Diac. Diacon
Dr. Doctor
ed. Ediţie
Ed. Editură
Ep. Episcop
Ed. ştiinţ. şi
Enciclop. Editura ştiinţifică şi Enciclopedică
Gl. Glava
GL. Galaţi
ID Idem
IBM Institutului Biblic şi de Misiune
IBMBOR Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române
î.P.S. înalt Prea Sfinţit
Mitr. Mitropolit
M.M.A. Mai mulţi autori
Ort. Ortodoxia
p. pagină
Pr. Preot
P.S. Prea Sfinţit
PSB Colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti“
ST Revista Patriarhiei Ortodoxe Române, „Studii Teologice“ -
Bucureşti, 1930 ş.u.
Sf. Sfântul
Rev. Revistă
Rev. Ep. Revista Eparhială
Trad. Traducerea
Vol. Volum

BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
BIBLICE:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ed. IBMBOR, Buc., 1997.
2. MICA BIBLIE, Ed. IBMBOR, Buc., 1993.

LITURGICE:
1. BRANIŞTE, pr. prof. ENE, Liturgica teoretică, manual pentru seminariile teologice,
ed. a II-a, Buc., 1984.

PATRISTICE:
1. FECIORU, pr. dr. DUMITRU, Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Hrisostom, în rev.
B.O.R., nr. 7-10 (1937), p. 10-15.
2. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Explicarea Epistolei către Coloseni, Omilia a 10-a,
în rev. B.O.R., nr. 1-2 (1981), p. 81-86.
3. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Explicarea Epistolei I către Corinteni, Omilia a
26-a, în rev. B.O.R., nr. 1-2 (1981), p. 81-86.
 4. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Explicarea Epistolei către Efeseni, Omilia a 20-a, în
rev. B.O.R., nr. 1-2 (1981), p. 81-86.
5. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Predici la duminici şi sărbători, traduse şi orânduite
după duminicile şi sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de
Episcopul Roman Melchisedek, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997, 304 p.
6. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Puţul şi împărţirea de grâu, Ed. Bunavestire, Bacău,
1995, 578 p.

CANONICE:
1. CHRISOSTOM, IOAN, Comentariile sau explicarea Epistolei I către Corinteni,
Omilia a 36-a, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, Buc., 1908, în
Paschia, pr. dr. Gheorghe, Buna cuviinţă creştină, p. 11.
2. FLOCA, arhid. prof. dr. N. IOAN, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii,
Ed. Polsib S.A., Sibiu, 1993, 557 p.
3. MILAŞ, dr. NICODIM, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii, Ed.
Tipografia Diecezană, Arad, 1930, vol. I, partea I (316 p.); vol. II,
partea I (337 p.); vol II, partea a II-a (297 p.).
4. SACHELARIE, arhim. NICODIM, Pravila bisericească, ed. a II-a, Ed. Parohia Valea
Plopului, Prahova, 1996, 223 p.
5. Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu aşezămintele şi canoanele apostolice,
trad. pr. prof. IOAN MIHĂLCESCU, vol. II, Chişinău;

MANUALE TEOLOGICE:
1. ABRUDAN, pr. DUMITRU, CORNIŢESCU - diac. prof. dr. EMILIAN, Arheologie biblică,
Ed. IBMBOR, Buc.,1994, 360 p.
2. Călăuza biblică, Colecţia Credo, Ed. Cuget Românesc, Bârda,1997.
3. învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc., 1992, 447 p.
4. MLADIN, Mitr. dr. NICOLAE - BUCEVSCHI, prof. dr. OREST, CONSTANTIN - prof. dr.
PAVEL, ZĂGREAN - prof. diac. pr. IOAN, Teologie morală
ortodoxă, vol. I şi II, Ed. IBMBOR, Buc., 1980.
5. STAN, pr. conf. dr. ALEXANDRU, Istoria religiilor manual pentru învăţământul
preuniversitar, Ed. IBMBOR, Buc., 1991, 438 p.
6. STĂNILOAIE, pr. prof. dr., DUMITRU, Teologie morală ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR,
Buc., 1981.
7. STĂNILOAIE, pr. prof. dr., DUMITRU, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, Ed.
IBMBOR, Buc., p. 122.
8. TARNOVSKI, VASILE Arheologie biblică, Cernăuţi, 19/30, p. 176.
9. ZăGREAN, arhid. dr., IOAN, Morala creştină, Ed. IBMBOR, Buc., 1974.

DICţIONARE şI ENCICLOPEDII:
1. BRIA, pr.prof. dr. ION, Dicţionar de teologie ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc., 1994.
2. PARRINDER GEOFFREY, Dicţionarul Creştinismului trad. de Virgiliu Păcureţu, Ed.
Lucman, Buc., 1998, 303 p.
3. ROMANIA COMMON COUNTRY ASSESSEMENT - COMISIA NAŢIONALĂ DE STATISTICI,
December, 1997.

STUDII şI ARTICOLE:
1. ATHENEGORAR, arhiep. al Tiatirelor şi Marii Britanii, Problema hirotonirii femeilor,
în Rev. Oxford Herald, Londra, mai-iunie, 1975.
2. BALCA, diac. prof. dr. NICOLAE, Istoria Filosofiei Antice, Ed. IBMBOR, 1982.
3. BăLAN, arhim. IOANICHIE, Călăuză ortodoxă în familie şi societate, vol. II, Ed.
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Chişinău, p. 30-177, 1993, 190 p.
4. BăLAN, protos. IOANICHIE, Convorbiri duhovniceşti, Vol. II, Ed. Episcopia Romanului
şi Huşilor, Buc., p. 56-457, 1990, 500 p.
5. BăLAN, arhim. IOANICHIE, Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. III, V, VII, VIII,
Ed. Episcopiei Romanului, Chişinău, 1996 - 1999.
6. BăLAN, arhim. IOANICHIE, Rânduiala Sfintei Spovedanii şi a Sfintei împărtăşanii,
Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1999, 120 p.
7. BRECK, pr. prof. dr. JOHN, Darul sacru al vieţii, Ed. Pathos, Cluj-Napoca,
2001, 358 p.
8. CÂRSTOIU, protos. lect. dr. JUSTINIAN, Desăvârşirea creştină în Epistolele Sfântului
Apostol Pavel, Ed. Bucura Mond, Buc., 1996.
 9. CERVANTES, Don Quijote de la Mancha, vol I-II, trad. de Ion Frunzetii şi Edgar
Papu, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993.
10. CLEOPA, arhim. ILIE, Călăuza în credinţa ortodoxă Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
GL., 1991, 276 p.
11. CLEOPA, arhim. ILIE, Predici la duminicile de peste an, Ed. Episcopiei Romanului
şi Huşilor, Roman, 1990, 276 p.
12. COCÂRLEA, ELENA, Familia azi: probleme pastorale şi sociale, în «Biserică,
Misiune, Slujire», tipărită cu binecuvântarea P.S. dr. Casian Crăciun,
Episcopul Dunării de Jos, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, GL., 2001,
603 p.
13. CORNEANU, mitr. NICOLAE, Studii, note şi comentarii teologice, Timişoara, 1990.
14. CRĂCIUN, P.S. dr. CASIAN, Poarta Cerului, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, GL.,
1999, 350 p.
15. DANIEL, mitr. Moldovei şi Bucovinei, Familia creştină - Biserica de azi, în
«Familia creştină azi», Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 5-6.
16. DAVID, diac. PETRE, Caută şi vei afla. Predici, Ed. Episcopiei Argeşului, Curtea
de Argeş, 1996.
17. DRÂMBA, OVIDIU, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I-III, Ed. ştiinţifică şi
Enciclopedică, Buc., 1985- 1990.
18. ELIADE, MIRCEA, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I - III, Ed. Universitas,
Chişinău, 1994.
19. EVDOKIMOV, PAUL, Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Christiana, Buc., 1995.
20. EVDOKIMOV, PAUL, Taina căsătoriei, sfinţenia iubirii conjugale în lumina tradiţiei
ortodoxe, Ed. Asociaţia medicală creştină, Buc., 1994, 261 p.
21. HABRA, GEORGES, Iubire şi senzualitate, Ed. Anastasia, Buc., 1994, 288 p.
22. IOAN PAUL al II-lea, Să trecem în pragul speranţei, Ed. Humanitas, Buc.,
1995, 282 p.
23. LISFON dr. ALAN R., Do alternate Modes for Transmission of Human Immuno-
deficiency Virus Exist?, în «The Journal of the American Medical Asso-
ciation», Jama, martie 4, vol. 259, nr. 9, 1988, p. 1353-1356.
24. MAICA MAGDALENA, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, trad.
românească a cuvântului Sf. Ioan Gură de Aur despre educaţia
copiilor, Ed. Deisis, Sibiu, 2000.
 25. MĂNDIŢĂ, protos. NICODIM, Cele patru feluri de vieţuire creştinească, Ed.
Bunavestire, Bacău, 1994, 400 p.
26. MĂNDIŢĂ, protos. NICODIM, îndreptar pentru spovedanie. Ce să facem şi ce nu
trebuie să facem în biserică, Ed. Agapis, Buc., 1996, 64 p.
27. MĂNDIŢĂ, protos. NICODIM, Pacea părinţilor cu pruncii lor, Ed. Bunavestire, Bacău,
1994, 288 p.
28. MIHĂLŢAN, Ep. Oradei, IOAN, Preoţia Mântuitoruluii Hristos şi preoţia bisericească,
p. 145-153, 1993.
29. MIHOC, pr. dr. CONSTANTIN, Taina căsătoriei şi familia creştină. Din învăţăturile
marilor Părinţi ai Bisericii din Secolul IV, Ed. Teofania, Sibiu,
2002, 254 p.
30. M.M.A., Contracepţia, în Rev. «Arborele Lumii», nr. 86 (2001), p. 153-156.
31. M.M.A., Consilierea în Rev. «Arborele Lumii», nr. 105 (2002), p. 385-386.
32. M.M.A., Drogurile în societate, în Rev. «Arborele Lumii», nr. 41 (2001), p. 225-
228.
33. M.M.A., Fertilizarea şi reproducerea, în Rev. «Arborele Lumii», nr. 48 (2001),
p. 149-152.
34. M.M.A., Sida şi infecţia cu HIV, în Rev. «Arborele Lumii», nr. 67 (2001), p. 257-
260.
35. M.M.A., Homosexualitatea, prapagandă a degenerării umane, în Rev. A.S.C.O.R.,
mai, GL., 1995, p. 2-23.
36. MOLDOVAN, pr. prof. ILIE, Darul sfânt al vieţii şi combaterea păcatelor împotriva
acestuia. Aspecte ale naşterii de prunci în lumea moralei creştine
ortodoxe, Ed. IBMBOR, Buc., 1997, 67 p.
37. NECULA, pr. prof. dr. D. NICOLAE, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, GL., 1996, 351 p.
38. PASCHIA, pr. dr. GHEORGHE, Purtarea soţilor unul faţă de altul, în Rev. B.O.R., nr.
1-2 (1981), p. 81-86.
39. PASCHIA, pr. dr. GHEORGHE, Buna cuviinţă creştină, ed. îngrijită şi prefaţată de
pr. Al. Stănciulescu - Bârda, Ed. parohiei Molovăţ, Molovăţ, 1996,105 p.
40. PAPANDREON, Î.P.S. dr. DAMASCHINOS, Biserică, Societate, Lume, Ed. Trinitas, Iaşi,
1999, 312 p.
41. PIETRO, BABINA, Iubire şi instinct, Blaj, 1994, p. 51.
 42. PLĂMĂDEALĂ î.P.S. dr. ANTONIE, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă,
Colecţia Axios, Buc., 1995, 384 p.
43 POPESCU, DR. LEONTIN, La pratica della confessione dei peccati nella teologia, nella
spiritualita e nella pastorale della chiesa ortodossa rumena, Ed.
Belzoni, Padova, 2000, 527 p.
44. POPESCU, LEONTIN, Familia creştină în societatea contemporană, Teză de Disertaţie,
Buc., 1995, 104 p.
45. POPESCU, pr. lect. LEONTIN, Pastocraţia în mediul rural - astăzi, în Rev. «Theosis»,
supliment al Rev. Ep. „Căluză ortodoxă“, Ed. A.S.C.O.R., Filiala
Sf. Ap. Andrei, GL., nr. 22, Anul IV, 1998, 4 p.
46. RADU, DUMITRU, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema
intercomuniunii, în Rev. B.O.R., nr. 1-2 (1967), Ed. I.B.M., p 309-
315.
47. STĂNILOAIE, pr. prof. dr., DUMITRU, Sfinţenie şi delicateţe în «Almanahul Parohiei
Ortodoxe Române» , Viena, 1976, p. 115-118.
48. SHEDD W. CHALDRIE, Scrisori Caterinei - Sfaturi unei tinere căsătorite, Ed.
Bizantină, Buc., 1998.
49. STOICA, STELIAN, Viaţa morală a geto-dacilor, Ed. ştiinţ. şi Enciclop., Buc., 1984,
140 p.
50. TEŞU, pr. C. IOAN Din iadul patimilor spre iadul virtuţiulor, Ed. Christiana, Buc.,
2000, 284 p.
51. ZENCOVSKI, prof. V.V., Convorbiri cu tinerii despre sexualitate, Ed. Bizantină,
Buc., 1998, 140 p.
52. WHEAT, dr. EDUARD. şi WHEAT GAYE, Viaţa intimă în căsnicia creştină. Tehnica
raporturilor sexuale şi împlinirea sexuală în căsnicia
creştină, Ed. Societatea Misionară Română, Oradea, 1993, 248 p.
 INTRODUCERE

Ca toate făpturile, omul îşi are originea la Dumnezeu, dar, pe când celelalte făpturi apar prin
simpla exprimare a voinţei divine „să fie“, omul este creat după sfat dumnezeiesc şi prin lucrarea
directă, nemijlocită a lui Dumnezeu însuşi: „şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi
asemănarea noastră... şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut,
a făcut bărbat şi femeie“ (Facere 1, 26-27).
Pe baza Revelaţiei divine Biserica ne învaţă că neamul omenesc descinde din protopărinţii noştri
Adam şi Eva. Binecuvântarea primilor oameni, care este fapt şi porunca dată de Dumnezeu de a nu
mânca din fructul oprit, arată de fapt rolul femeii: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
stăpâniţi“(Facere 1, 28).
Se poate vedea din istoria strămoaşei noastre Eva, cât de bună a fost pentru dânsa izgonirea din
Rai. Pentru ea este o mare nenorocire. Dar dacă privim cum a fost Eva înainte şi cum a ajuns ea după
aceea, vedem diferenţa. Eva a crezut diavolului, amăgitorului şi duhului celui rău mai mult decât
poruncilor lui Dumnezeu şi, numai singura privire a pomului a ademenit-o să calce legea dumnezeiască.
„Dar uită-te numai cu cât s-a făcut ea mai bună şi mai cuminte după izgonirea din rai? Când a născut ea
un fiu a zis: „dobândit-am om prin Dumnezeu“(Facere 4, 1). Tocmai ea, care înainte dispreţuise pe
Dumnezeu, năzuieşte acum la Dumnezeu şi prin naşterea ei mulţumeşte nu firii, ci lui Dumnezeu,
Domnului firii, pe care acum îl cunoaşte şi-l proslăveşte. Tocmai ea, care înainte înşelase pe bărbatul
său, mai târziu, când a născut pe al treilea copil, i-a dat un nume, care de-a pururea trebuie să amintească
copilului că el a fost dăruit de Dumnezeu.
Aşadar, Dumnezeu trimiţând Evei o nenorocire, i-a gătit o nenorocire mult mai mare. El a
izgonit-o din rai, încă prin această izgonire ea fu adusă la cunoştinţa lui Dumnezeu şi, prin urmare, a
aflat mai mult decât a pierdut“.1
Cel mai adesea exegeza comentează descrierea biblică a creaţiei, în sensul că femeia a fost creată
pentru bărbat, sluga lui, ajutor, obiect; pe când bărbatul întotdeauna va căuta să se afirme depăşind tot
ceea ce îl limitează, femeia fiind o limită.
 înainte de căderea în păcat, Dumnezeu a întemeiat Taina Cununiei, unirea totală dintre un bărbat
şi o femeie sau dintre Hristos şi Biserică, cu scopul de a se jertfi, procrea şi sluji pe Dumnezeu veşnic,
aşa cum Hristos se jertfeşte pe sine Bisericii. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va
alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în
Biserică“ (Efeseni 5, 31-32). Deci, omul este predestinat a trăi în vederea iubirii. înainte de Hristos
femeia nu se bucura de nici un privilegiu, iar poligamia facilita repudierea femeii. Legea leviratului
asigura continuitatea speciei. De foarte multe ori asocierea bărbatului cu femeia era făcută în vederea
unei bune administrări a menajului şi a unei bune educaţii a copiilor. însă mulţi considerau din punct de
vedere social femeia ca fiind inferioară şi roaba bărbatului ei, aceasta trebuind să-i slujească lui ca
Domnului, iar în cadrul acestui tip de mentalitate procreaţia avea prioritate absolută.
Mântuitorul Hristos a ridicat nunta la rangul de Taină Sfântă, simbolizând unirea tainică a lui
Hristos cu Biserica Sa (Efeseni 5, 32). Participând la nunta din Cana Galileii, Mântuitorul a binecuvântat
nunta şi a instaurat-o ca Taină. Cununia (nunta) este deci, unirea dintre doi tineri de sexe opuse. Ei sunt
uniţi pentru toată viaţa, datorându-şi unul altuia fidelitate deplină, respect, într-ajutorare, aparţinându-şi
unul altuia, iubire şi devotament reciproc în scopul bunei lor convieţuiri, al naşterii de prunci buni, a
creşterii şi bunei lor educaţii creştine şi sociale, ca fii ai Bisericii şi ţării.2
Urmare a convieţuirii a doi tineri este copilul (copiii) care reprezintă fructul iubirii dintre cei doi.
Femeia are o calitate fundamentală şi deosebită faţă de bărbat. Aceasta este maternitatea. Femeia este
cea care iubeşte bărbatul pentru ceea ce este el şi aşa cum este; dar şi femeia, ca şi iubirea feminină
rămân o enigmă pentru bărbat.
Creat după chipul lui Dumnezeu omul este o fiinţă duală. La vederea femeii sale „bărbatul
încântat se recunoaşte în Eva pe sine însuşi şi îndată pronunţă cuvintele de dragoste: Iată acesta este os
din oasele mele şi carne din carnea!“ (Facere 1, 23).
Dacă bărbatului îi este propriu verbul „a acţiona“, verbul caracteristic femeii este „a fi“, ceea ce
corespunde unei stări de religiozitate. Se consideră că femeia are darul de a pătrunde direct în existenţa
altcuiva.3
O altă trăsătură specifică femeii este castitatea şi fecioria. Sunt cunoscute o multitudine de
mirese a lui Hristos care, prin exemplul vieţii lor şi ocrotite de Pururea Fecioară Maria au înfrumuseţat
bisericile şi mănăstirile.
însă căsătoria trebuie privită cu multă seriozitate, părinţii având un mare rol în pregătirea
căsătoriei copiilor lor. Ei trebuie să-şi educe copiii astfel încât, când aceştia îşi unesc viaţa cu cineva de
sex opus, să poată lua cu ei o bogată zestre spirituală şi nu doar una materială. Părinţii tinerilor trebuie să
nu caute un soţ sau o soţie pentru copilul lor, să nu caute pe cineva cu bani mulţi, ci tinerii trebuie să
aleagă persoana iubită cu evlavie, blândeţe, înţelepciune şi cerând ajutor lui Dumnezeu.
Tinerii trebuie să-şi păstreze castitatea până la căsătorie, iar în caz contrar, aceasta atrage după
sine consecinţe grave pentru viitoarea căsnicie. Totdeauna s-a ajuns în aceste situaţii la obişnuinţa cu
păcatul şi infidelitatea conjugală.4
Raporturile dintre soţi trebuie să se întemeieze pe dragoste. Deşi amândoi sunt egali, sunt două
jumătăţi ale întregului, totuşi, atât bărbatului cât şi femeii li s-a rânduit locul şi rolul în Biserică, familie
şi societate. Bărbatul este cap al familiei şi conducătorul ei, iar femeia este supusă bărbatului, aceasta
neînsemnând frică, ci trebuie să fie asemenea celei faţă de Domnul (Cf. Efes. 5, 22).
„în familie, fiecare dintre soţi are rolul său, responsabilităţile fiind împărţite conform constituţiei
şi disponibilităţilor primite de la Creator, care prin această împărţire a pus între ei o nouă legătură a
unităţii lor“.5
Biserica îndeamnă femeile creştine să-şi îndeplinească îndatoririle unei soţii faţă de soţul ei: să-şi
iubească soţul, să-l respecte, să-i fie sprijin în viaţă şi fizic şi duhovnicesc.
Femeia are datoria creştinească să se roage în permanenţă pentru ajutorul, liniştea şi sănătatea
soţului. Ea trebuie să-şi asculte soţul, să-l îndemne la post şi rugăciune, să-l împiedice, prin puterea
convingerii să nu practice jocurile de noroc, să nu înjure de cele sfinte. O soţie înţeleaptă nu va fi
niciodată certăreaţă, nu-şi va acuza soţul de păcate imaginare, chiar dacă i se strecoară în urechi, de către
„binevoitori“ unele lucruri rele despre acesta. O soţie creştină va şti că numai prin rugăciune şi răbdare
poate aduce pacea în casa sa. Cu tact şi calm ea va depăşi problemele casnice şi prin exemplul de care va
da dovadă, de bună gospodină, mamă şi creştină adevărată va reuni familia în dragoste şi armonie aub
acelaşi acoperiş.6
ţinuta femeii în Biserică trebuie să fie, de asemenea, una modestă şi plină de evlavie, având capul
acoperit, după porunca Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 11, 5-6, 10) şi nevorbind în Biserică.7
„Soţii nu trebuie să considere că au ceva în mod propriu; bunurile materiale sunt comune în
familie, căci chiar trupurile lor aparţin unul altuia“.8
Tema familiei creştine a fost întotdeauna de actualitate, fiind tratată cu foarte mare atenţie de
Biserică. Astăzi, mai mult ca niciodată familia creştină se confruntă cu o serie de probleme grave cum ar
fi: „ispita necredinţei în Dumnezeu şi a îndoielii în credinţă, ispita gândurilor de hulire a celor sfinte (a
Sfinţilor, a icoanelor, a preoţilor etc.), ispita lepădării de Ortodoxie, la îndemnul grupărilor sectante de
tot felul, care corup pe fiii Bisericii lui Hristos prin răstălmăcirea Bibliei, prin minciuni sau prin daruri
materiale; ispita deznădejdii de mântuire şi ispita sinuciderii care loveşte pe cei slabi în credinţă şi robiţi
de păcate grele“.9
 Bineînţeles că acestea nu sunt toate necazurile familiei de astăzi, la ele adăugându-se şi ispita
desfrânării, a mândriei, a lăcomiei de avere care duce numai la duşmănie şi ură chiar şi între cele mai
apropiate rude, ispita beţiei în special pentru bărbaţi, ispita certurilor şi a răzbunării, a vrăjitoriei şi în
sfârşit, cel mai grav păcat dintre toate - ispita uciderii de copii prin avort şi folosirea metodelor
contraceptive, căreia îi cad victimă cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi, devenind astfel ucigaşi de
copii.
De la femeia din antichitate până la femeia modernă, nu s-a schimbat nimic esenţial, căci fie ea
femeia astronaut, om de ştiinţă, doctor sau muncitoare a pământului, acelaşi este felul prin care va
dobândi mântuirea: prin naşterea de prunci.

CAPITOLUL I
IMAGINEA FEMEII DE-A LUNGUL TIMPULUI

I.1. Femeia în antichitate

Mântuitorul Hristos este Cel care a descoperit omenirii o nouă faţă, în ceea ce priveşte respectul
faţă de aproapele, dar mai ales egalitatea între bărbat şi femeie, lucru neobişnuit până la venirea Sa.
Femeia era o unealtă în mâna bărbatului, socotită incapabilă din punct de vedere intelectual,
neputincioasă din punct de vedere fizic şi întinată din punct de vedere moral. Aici ajunge degradarea
omului după păcatul originar. Acesta constă în neascultarea şi pierderea simţului realităţii, confruntarea
cu regnul animal şi degradarea principiului conservării speţei umane. însă, la această degradare ajută
însăşi natura înconjurătoare. Ea era folosită într-un mod greşit, de om, împotriva lui, călcând chiar şi
porunca lui Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi...“ (Facere 1, 28).10
«Este foarte greu a cuprinde cu mintea complexul feminin şi a pătrunde cu simţirea fiinţa care dă
naştere vieţii. Femeia dintru început a fost părtaşa nemuririi spirituale, dar din mândrie şi îngâmfare a
fost pradă uşoară vrăjmaşului. Rezultatul căderii în păcat îl cunoaştem; femeia, care a fost zidită cu mai
multă atenţie din partea Creatorului decât bărbatul, a atras după sine blestemul şi pedeapsa izgonirii din
Grădina Edenului.
Lumea veche a socotit femeia spurcată, pusă în rândul vieţuitoarelor necuvântătoare şi
considerată o unealtă în mâna bărbaţilor».11
 «în epoca pietrei, femeia era lucrător la râşniţă, în epoca vânătorii femeia era aruncată fiarelor
sălbatice ca jertfă obişnuită, abia în epoca matriarhatului, femeia începe a se bucura de atenţia familiei.
înţelegem de ce poligamia şi poliandria, la primitivi, era un obicei tabu şi „sacru“.
Religiile orientale au socotit-o vrăjitoare cu duh rău, care trebuie înlăturată din grupul iniţiaţilor,
grup alcătuit exclusiv din bărbaţi. Oracolele păgâne o luau drept „piază rea“ sau obiect de necâştig».12
«Pe piaţa tragică a sclavagismului, femeia era „marfa“ cea mai ieftină, pentru că exista o
concepţie străveche că femeia nu are valoare.
în acest context al lumii vechi, în care deznodământul final era desconsiderarea femeii, exista o
excepţie: poporul evreu. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, omenirea a fost adusă la lumina
conştiinţei prin patriarhii Vechiulu Testament şi, mai ales, prin proorocii aleşi de Iahve să constituie
opera de realizare a timpurilor mesianice. Femeia nu avea drepturi egale cu bărbatul la poporul evreu,
dar era socotită fiinţă cugetătoare, de acelaşi sânge şi cu aceleaşi aspiraţii şi idealuri ca şi bărbatul.»13
De la rolul primitiv femeia trece de-a lungul timpului prin perioade diferite, fiind apreciată, dar şi
contestată, anulându-i-se sau recunoscându-i-se meritele şi toate drepturile fireşti.14
Din era paleolitică nu ştim mai nimic sigur, toate deducţiile fiind bazate pe repere arheologice.
La concluzii mult mai sigure ne duc mormintele din paleoliticul mijlociu din care reiese că în ritualul de
înmormântare nu se făcea distincţie între sexe, ceea ce ne face să înţelegem că nici în viaţă femeia nu ar
fi deţinut o poziţie socialmente inferioară bărbatului.
a) în lumea mesopotamiană, relaţia dintre femeie şi bărbat, soţ şi soţie este bine reglementată în
codul lui Hamurabi.
La mesopotamieni se practica monogamia, dar în cazul în care soţia nu a avut copii, soţul putea
să-şi ia o a doua soţie. Când soţia nu era în stare să conducă menajul (gospodăria), soţul o putea repudia
sau o obliga să rămână sclavă. Bărbatul (soţul) îşi putea aduce atunci o soţie secundară, care trebuia să
arate supunere faţă de soţia „principală“.
Pe de altă parte, regimul familial îi asigura femeii anumite drepturi. în ceea ce privesc bunurile
femeii, bărbatul care îşi repudia soţia fără motive, soţia de la care nu avea copii, trebuia să-i restituie
zestrea integral, dar şi o parte din averea agonisită împreună. Faţă de a doua soţie, cu care a avut copii,
soţul trebuia să-i dea o dotă şi jumătate din avere pentru a creşte copiii.Soţul îşi putea repudia soţia
numai printr-o hotărâre de tribunal şi numai pentru motive serioase: sterilitate, boală gravă sau
neglijarea îndatoririlor de soţie.
b) în societatea asiriană, din mileniul II î.d.H., situaţia femeii era incomparabil mai ingrată. Aici
soţia putea fi repudiată oricând, fără nici o hotărâre judecătorească, fără a i se acorda vreo compensaţie
şi neputându-şi lua înapoi zestrea ei. Bărbatul îşi putea lua oricând una sau mai multe concubine, cărora
le acorda statutul legal de soţie. Obiceiul leviratului căpăta la sirieni forme barbare: după moartea
soţului, soţia supravieţuitoare era obligată să se căsătorească cu fratele acestuia, cu tatăl lui sau chiar cu
un fiu al defunctului provenit dintr-o căsătorie anterioară. Bărbatul avea dreptul să-i aplice soţiei
pedepse corporale grele, iar în caz de infidelitate - să o ucidă. Tatăl îşi considera fiicele ca pe simple
sclave, putându-le vinde oricând.15
în societatea egipteană femeia deţinea o poziţie de o demnitate puţin obişnuită în lumea antică. Ei
i se respecta dreptul de proprietate şi zestrea. Era numită „stăpâna casei“, iar în cazul în care rămânea
văduvă, devenea capul familiei. Egiptenii erau monogami, dar înalţii demnitari se considerau deosebit de
onoraţi când regele le dăruia, din haremul regal, o femeie de rang superior soţiilor lor, drept a doua soţie.
Conştiinţa egalităţii sexelor era profund înrădăcinată în tradiţia egipteană, iar prescripţiile religioase
cereau ca femeia să fie tratată bine. în cercurile superioare ale societăţii se specifică expresia „egalitatea
absolută a femeii cu bărbatul în faţa legii“, iar un aspect interesant este cel în care femeia apare solidară
cu soţul ei când acesta comitea o infracţiune.
Unele femei au îndeplinit nu numai funcţii de preotese ale templelor, ci şi înalte funcţii politice.
Pe la mijlocul mileniului al II-lea î.d.H., tronul Egiptului era ocupat de o femeie - regina Hatsepaut - iar
în secolul al VIII-lea î.d.H. mai multe femei au deţinut importanţa şi influenţa funcţiei de „mare preot“.
în general, tradiţiile şi obiceiurile acordau mai mari libertăţi femeii în Egipt decât în Grecia.
Egiptenii au stimulat femeia, poeţii i-au dedicat versuri de dragoste iar artiştii au înfăţişat-o ca pe o fiinţă
graţioasă şi plină de farmec. De remarcat că, totuşi, în Egipt, se acorda mai multă atenţie copilului de sex
masculin decât celui de sex feminin, fapt contestat de toate popoarele antice.16
c) Familia ebraică avea caracterele proprii regimului matriarhal, în care rolul principal în
familie îl deţinea mama. Ei îi aparţinea cortul şi gradul ei de rudenie era stabilit pe linie maternă. Soţia
nu era numai ea cea care trebuia să-şi urmeze bărbatul, ci invers. Ofensa cea mai mare care i se putea
aduce cuiva, era să-i fie înjurată mama. Tot femeia era cea care dădea numele copiilor săi. Urme de
matriarhat persistă chiar şi în timpul lui David. De exemplu, fiul se putea căsători cu mama sa vitregă,
rămasă văduvă, sau cu propria soră - după tată, nu după mamă - iar când prelua tronul avea dreptul să
preia şi femeile tatălui său.
Odată cu trecerea la o viaţă sedentară, locul matriarhatului a fost luat de patriarhat. în acest nou
regim autoritatea tatălui asupra membrilor familiei sale era absolută. Soţul putea să se despartă de soţie
fără a da explicaţii şi fără nici un fel de obligaţie ulterioară faţă de soţia repudiată. Putea, de asemenea,
să aibă două sau mai multe soţii dacă situaţia sa materială îi permitea acest lucru. Avea dreptul să-şi
vândă fiicele ca sclave. Judecând după vechile texte ebraice, situaţia femeii nu pare să fi fost mai grea
decât în Egipt sau în Mesopotamia. Statulul femeii în casa soţului său era foarte fragil, ea putând
moşteni bunuri materiale, dar şi trecută foarte simplu într-o poziţie inferioară atunci când soţul îşi lua o a
doua soţie sau putea fi repudiată definitiv. Soţia, în schimb nu-şi putea părăsi soţul. Soţul nu putea fi
învinuit de adulter, în schimb soţia adulteră era expusă goală, în public, sau condamnată la moarte prin
uciderea cu pietre, prin lapidare.17
în corpul sacerdotal nu existau preotese. în realitate, poziţia femeii în societatea ebraică era mai
bună decât o prezintă textele legilor (în Asiria sau în unele ţări africane). Astfel, dacă femeia rămânea
văduvă iar din căsătorie nu au rezultat copii, aceasta nu era lăsată în voia soartei. Fratele soţului defunct
era obligat să o ia de soţie spre a asigura descendenţa familiei (obligaţie numită levirat). Au fost cazuri,
la evrei, când femeia s-a bucurat de cea mai înaltă consideraţie publică. Femeile tuturor evreilor puteau
ieşi în public, participau la sărbători, se bucurau de stimă în calitatea lor de mame. De educaţia copiilor,
în primii ani de viaţă, se ocupa mama, după care acest rol revenea tatălui.
d) în Persia se menţine poligamia, dar de consideraţie şi de drepturile de stăpână a casei se
bucura numai una dintre soţii, numită „privilegiata“. La fel ca şi în Egipt, căsătoriile dintre frate şi soră
erau frecvente în familiile regilor şi ale nobililor. Femeia datora ascultare absolută soţului său, putând
totodată, să posede bunuri şi să dispună liber de acestea, putea să se ocupe de afacerile soţului în numele
acestuia, iar în public era obligată să apară numai cu faţa acoperită de văl. Cu toate acestea, se mai
admitea ca femeia să circule şi neacoperită.
în caz de adulter, ea putea fi iertată de soţul său, dacă rămânând însărcinată nu recurgea la avort,
acest fapt fiind pedepsit cu moartea. Trebuie menţionat că de aceste libertăţi se bucurau, în special
femeile din clasele sociale sărace. Femeile aristocrate duceau o viaţă de izolare, era interzisă cu
desăvârşire ieşirea în public cu faţa neacoperită de văl, întâlnirea cu bărbaţi străini, iar după căsătorie
întrerupeau orice relaţie chiar şi cu rudele cele mai apropiate de sex masculin. Era uzat, ca şi la evrei
dreptul leviratului, în schimb în cazul decesului soţului, copiii neajunşi la vârsta maturităţii erau puşi sub
tutela văduvei.18
e) Femeia indiană, căreia i se atribuie, în principal, funcţia de reproducere, îşi dedica viaţa
exclusiv căminului. Cu toate că, la populaţiile sudice, femeia se bucura de o consideraţie incontestabilă,
începând din sec. II î.d.H., sub influenţa concepţiilor brahmanice, iar mai târziu a islamismului poziţia
femeii a decăzut considerabil. Cu toate acestea, statutul social al femeii indiene era superior femeilor din
alte ţări ale Orientului antic (ex. cultul zeiţei Shakti). Este adevărat că femeilor li se interzicea studiul şi
nu aveau acces la instrucţie, cu excepţia celor din pătura nobiliară sau prostituatele templelor. în schimb,
soţia nu putea fi repudiată de soţ decât în cazuri bine determinate şi atunci păstrându-şi zestrea ca
proprietate personală. Ea conduce toate treburile casei, ia parte, alături de soţ, la anumite sărbători şi
festivităţi (nunţi) şi era respectată ca mamă a copiilor ei. Dar, odată cu stăpânirea indiană care a
însemnat o perioadă de declin a vieţii sociale, situaţia femeii a decăzut foarte mult. Izolarea obligatorie a
femeii, căpătase, din timpurile vechi o formă de subjugare aspră, în cazul în care soţia rămânea văduvă.
Astfel, în familie, văduva era subordonată autorităţii fiului său mai mare. în cazul în care nu avea copii,
era obligată (ca o recrudescenţă a obiceiului leviratului) să se căsătorească cu o rudă apropiată a soţului
decedat. Nu i se mai permitea să poarte bijuterii, nu mai putea folosi farduri sau parfumuri, părul şi-l
purta pieptănat într-un anumit fel, dormea pe pământul gol, mânca o dată pe zi o masă vegetariană. în
cazul în care din căsătorie au rezultat copii, văduva nu se mai putea căsători (căsătoria fiind considerată
indisolubilă chiar şi după moartea soţului), pentru că, se credea că astfel îşi va putea reîntâlni soţul într-o
viitoare existenţă.19
f) Rolul femeii chineze era procreaţia şi, de aceea, femeia care nu putea naşte copii (aceasta
considerându-se o ruşine absolută) îşi îndemna soţul să-şi ia o concubină sau, în unele cazuri, o căuta
chiar ea. Copiii de sex feminin erau consideraţi o adevărată povară, motiv pentru care familia unde erau
prea multe fete îşi părăsea copilele în câmp pradă frigului, foamei sau a animalelor sălbatice. Femeia
chineză putea fi părăsită în virtutea consimţământului mutual, iar când acesta lipsea, era repudiată de soţ
pentru unul din cele şapte motive stabilite de tradiţie: lipsa de respect faţă de socri, sterilitate, adulter,
gelozie, furt, limbuţie sau boli care o împiedicau să participe la cultul strămoşilor.
Sunt anumite aspecte, poziţia juridică a femeii chineze era uimitoare. Nu avea nici un fel de drept
de proprietate. Când un bun al familiei urma să se împartă, femeia era exclusă. Fiicele sau soţiile nu îl
puteau moşteni pe tatăl, respectiv soţul lor decât în cazuri excepţionale. Chiar şi în familiile cele mai
bogate, femeia aducea ca zestre bijuterii, haine scumpe, mătăsuri, mobile de preţ, dar numai rareori
sume de bani şi niciodată terenuri sau alte bunuri de proprietate.
Chinezii aveau dintotdeauna un respect deosebit pentru soţia-mamă, atât în familie cât şi în
societate. Soţia primă era recunoscută ca adevărata soţie şi stăpână, în timp ce concubinele se aflau pe o
poziţie apropiată de cea a sclavelor. Cuvântul chinez „soţie“ se scrie cu o ideogramă care înseamnă în
acelaşi timp „egal“. Femeia îşi păstra şi după căsătorie numele de domnişoară. Nu putea cere divorţul,
dar putea oricând să-şi părăsească soţul şi să se întoarcă la părinţii săi. în cazul decesului soţului, statutul
şi autoritatea soţiei se consolidau considerabil. Bineînţeles că acest lucru nu se întâmpla în toate păturile
sociale chineze. în înalta societate, viaţa ei de inactivitate totală o situa pe un plan subaltern, fapt care
implica anumite restricţii de ordin social la care era supusă. în schimb, în mediile sociale mijlocii şi
inferioare, unde, prin muncă, femeia avea un rol economic important, autoritatea ei în viaţa de familie
era egală cu cea a bărbatului.
Totuşi, în înalta societate, în mediile micii burghezimi se întâlneau cazuri în care femeile aveau
acces la instruire şi cultură. Se cunosc nume ale mai multor preotese de real talent.20
 g) în lumea greacă căsătoriile aveau ca principal scop procreaţia nu şi dragostea. Copilul de sex
masculin era preferat celui de sex feminin atât din punct de vedere economic, cât şi religios. Situaţia
femeii în societatea greacă a epocii clasice, mult degradată, nu era deloc demnă de prestigiul unui regim
democratic. Chiar şi în statul spartan, unele femei nu aveau nici un drept politic. Cu toate că în relaţiile
conjugale îşi puteau trata soţii de la egal la egal, luau parte la procesiuni şi serbări îmbrăcate foarte
îndrăzneţ iar la exerciţiile sportive alături de băieţi apăreau în public şi fetele. La Atena situaţia femeii
era diferită. Femeia avea grijă de casă şi îşi asculta soţul. în Grecia antică femeia nu avea un statut
juridic. Spre deosebire de băieţi, fetele nu primeau nici un fel de instruire. în familie, zestrea soţiei era
administrată de soţ, căci ea era supusă bărbatului. Soţul îşi putea repudia oricând soţia, fără a fi nevoie
de invocarea vreunui motiv. Soţul putea contacta şi alte relaţii. Femeia avea dreptul să ceară divorţul,
însă această cerere, de multe ori nu era luată în considerare, decât în cazul în care dovedea că a fost
maltratată. în cazul decesului soţului, de văduvă putea dispune tatăl sau orice alt moştenitor al soţului.
Totuşi, în Grecia, femeile acced la profesiuni literare.21
h) în familia romană, în perioada republicii, autoritatea soţului şi a tatălui era nelimitată şi
absolută. Tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor săi, pe care îi putea maltrata,
ucide sau vinde ca sclavi. Treptat aceste obiceiuri au dispărut.
Din sec. I î.d.H, soţia romană se bucură de un respect mai mare decât femeia din societatea
greacă. în şcolile elementare, fetele învăţau alături de băieţi. Mai târziu fetele din familiile înstărite îşi
continuau studiile cu un preceptor învăţând literatură, latina şi greaca, muzica şi desenul. După căsătorie
(care se practica la vârste foarte fragede - fetele la 12 ani iar băieţii la 14 ani), femeia romană putea să
meargă singură în vizite sau la cumpărături şi chiar să-şi însoţească soţul la petreceri. La împlinirea
vârstei de 7 ani, educaţia băiatului era preluată de tată iar a fetei - de mamă.
începând cu secolul I î.d.H., în societatea romană divorţurile au devenit mai frecvente, soţia
putând să-şi repudieze soţul (lucru practicat în special în familiile bogate, în care soţiile îşi puteau
recăpăta zestrea).22
i) în societatea bizantină - până la Constantin cel Mare atât căsătoria băiatului, cât şi a fetei era
hotărâtă de părinţi. Conceptul şi relaţiile de familie erau mult mai profunde, mai strânse, mai puternice
decât în societatea romană. Pentru ca o căsătorie să fie considerată legală era obligatorie celebrarea
religioasă. Soţia aducea zestre soţului ei, dar şi ea trebuia să primească un dar cât mai substanţial de la
acesta din urmă. Divorţurile, care la început erau destul de frecvente, deoarece pentru producerea
acestora se admiteau o serie de motive, a scăzut considerabil în timp, datorită moralei creştine. Sub
influenţa creştinismului s-a ameliorat şi statutul social a femeii. Cu toate acestea şi aici mai predominau
unele concepţii orientale: femeile nu se puteau bucura de o educaţie intelectuală, îşi petreceau viaţa
izolate în apartamentele lor servite şi păzite de eunuci, nu ieşeau în public neînsoţite decât foarte rar şi
obligatoriu cu faţa acoperită, iar la petreceri nu puteau lua parte nici chiar preotesele imperiale.
j) în textele antice şi mărturiile arheologice se ajunge la concluzia că poligamia era practicată de
toţi tracii. Herodot, Heraclit din Pont, elev al lui Platon, au arătat că tracii se căsătoreau cu trei sau patru
femei, dar existau cazuri în care un bărbat avea până la 30 de soţii. Aceştia erau foarte mândri de acestă
situaţie, considerând-o un lucru de cinste. Aceleaşi obiceiuri se întâlneau şi la daco-geţi, poligamia fiind
introdusă aici de Zamolxis.
Actul de contractare a căsătoriei se producea conform unor norme de procedură. Astfel, fetele
aflate la vârsta măritişului nu erau date viitorilor soţi de către părinţi, ci erau vândute în mod public. Se
ţinea cont de moralitatea şi frumuseţea fetei, cele care se încadrau în această categorie fiind vândute la
un preţ foarte bun. Licitaţia publică a fetelor de mărtiat avea o dublă destinaţie: în primul rând căsătoria
imediată, bărbatul achiziţionându-şi soţia în schimbul unui preţ şi o alta - cumpărarea fetei (cu tot cu
zestre) pentru a fi revândută ulterior la un preţ mai mare. Cei care dispuneau de mijloace materiale
suficiente pentru a cumpăra mai multe femei erau regii şi nobilimea. în restul păturilor sociale, cu
venituri mai modeste, poligamia era redusă.
Nu se cunoaşte vârsta la care fetele erau măritate (vândute), virginitatea fiind nepreţuită şi nici în
ce măsură gradul de rudenie îşi exercita prohibiţia asupra dreptului de a intra în raporturi maritale.
în cazul morţii soţului între soţiile sale se declanşau mari disensiuni. Apropiaţii familiei căutau să
afle pe care dintre soţii a iubit-o ce mai mult defunctul soţ. în urma deliberărilor, soţia care dădea dovadă
de cea mai bună moralitate şi conduită era considerată vrednică, era lăudată de bărbaţii şi femeile
comunităţii, după care i se acorda cinstea de a fi înjunghiată pe mormântul soţului (şi înmormântată
lângă acesta) de către ruda ei cea mai apropiată. Femeile acceptau moartea cu demnitate, ele dorind să
moară alături de bărbaţii lor pentru a fi înmormântate împreună cu aceştia, în timp ce celelalte soţii
jeleau, arătându-şi deznădejdea.23
în concluzie, din cele relatate în acest capitol se reliefează concluzia că în antichitate condiţia
femeii, cu câteva mici excepţii, era inferioară, umilă, fără nici un drept în stat, însă care se bucura de o
preţuire în familie pentru menirea ei dumnezeiască.
 I.2. Femeia în Vechiul Testament
Faţă de alte popoare, la iudei, femeia nu era supusă întrutotul autorităţii soţului, ci se bucura de
unele drepturi. Aşa cum reiese din Sfânta Scriptură, soţia nu putea fi vândură de bărbatul său, cum se
făcea cu sclavele şi cu fiicele acestora. Prin plata preţului de cumpărare a femeii de către soţ, aceasta
devenea proprietatea lui şi nu avea drepturi egale cu bărbatul. în schimb soţia, ca şi soţul de altfel, se
bucurau de aceeaşi cinstire din partea copiilor lor (Ieşire 20,12). Onoarea femeii era apărată de legea
castităţii care o ferea de adulter. însă, în cazul în care era dezonorată legea pedepsea prin uciderea cu
pietre a celui care a săvârşit acest act. (Deuteronom 22,25) sau plata a 50 de sicli de argint tatălui
acesteia, după care era obligat să o ia de soţie, neavând dreptul să divorţeze niciodată (Deuteronom
22,29). Femeia se ocupa de creşterea şi îngrijirea copiilor până la vârsta de 5 ani.24
La fel ca şi bărbatul, femeia a fost creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 27),
ca să fie de ajutor acestuia şi să formeze amândoi un trup (Facere 4, 24).
La evrei, poziţia socială înaltă a femeii se bazează pe concepţiile specifice Vechiului Testament,
referitoare la egalitatea ei cu bărbatul în faţa lui Dumnezeu, rezultată din actul creaţiei. Din cauza
păcatului originar, egalitatea dintre ei a fost afectată.
După Legea Vechiului Testament, femeia nu se putea căsători decât cu aprobarea tatălui sau a
fratelui mai mare şi nu putea să facă vreo făgăduinţă înaintea lui Dumnezeu decât cu acordul soţului său.
în familie, soţia avea grijă de gospodărie, muncea în câmp sau îngrijea de vite.25
După căsătorie, femeia nu-şi părăsea casa părintească, locuind acolo împreună cu soţul său. Ea
putea şi avea dreptul de a fi căsătorită cu mai mulţi bărbaţi. Matriarhatul, deci, îşi are rădăcinile şi în
Vechiul Testament (Facere 2, 24; 20, 12; 30, 3). Mai târziu, acesta va fi înlocuit cu patriarhatul, dar şi
atunci, rolul principal în familie îl deţinea bărbatul.
în cazul în care deceda soţul, după Legea Mozaică, soţia supravieţuitoare nu moştenea nimic din
averea acestuia, însă rămânea în grija moştenitorului care trebuia să arate înţelegere şi dragoste faţă de
dânsa (Deuteronom 14, 29; 16, 11; 28, 12).
Starea socială a sclavelor, la poporul evreu avea prerogative speciale. Unele sclave proveneau
din fiicele vândute de tatăl lor unui izraelit. Dacă sclava nu mai plăcea celui care o cumpărase, acesta era
obligat să o lase să se răscumpere, neavând dreptul de a o vinde unei familii străine. Sclavul evreu era
obligat să-i lucreze stăpânului său timp de şase ani, după care, în al şaptelea an, era eliberat de către
stăpân, acesta dându-i daruri (Ieşire 21,2; Deuteronom 15, 13, 14). Toţi sclavii evrei, inclusiv cei ce nu-
şi împliniseră cei 6 ani de sclavie, erau eliberaţi în cel de-al cincizecilea an, numit anul jubiliar, sau anul
libertăţii (Levitic 25, 40-41).
După Scânta Scriptură, în perioada veche, familia era aşezământul rânduit de Dumnezeu şi care
datează de la facerea primilor oameni, creaţi şi binecuvântaţi să fie rodnici, să se înmulţească, să umple
pământul şi să-l stăpânească. (Facere 1, 28). Familia, în concepţia poporului evreu este temelia oricărei
organizaţii politico-sociale şi religioase.26
 în vederea răspândirii şi înmulţirii neamului omenesc, Dumnezeu a admis poligamia. La poporul
israelit, poligamia era un lucru normal. în vremea lui Moise poligamia se înrădăcinase atât de mult, încât
era cu neputinţă de a lupta împotriva ei. Legea divină prevedea porunci aspre împotriva poligamiei, care
opreau căsătoria aceluiaşi bărbat cu două surori sau interzicea regelui să se căsătorească cu mai multe
femei (Deuteronom 17, 17).
în general poporul lui Israel a păstrat monogamia, aceasta rămânând instituţia ideală rânduită de
Dumnezeu; de aceea, chiar şi celui mai mare dintre preoţi, arhiereul, (în calitate de slujitor apropiat al
Divinităţii) i se admitea numai căsătoria cu o singură fecioară (Levitic 21, 13-14). Mântuitorul a
restabilit monogamia, condamnând poligamia (Matei 19,3), iar căsătoria monogamă a ridicat-o la rangul
de Taină (Ioan 2, 1-10).
La vechii evrei căsătoria nu avea caracter religios. Ea era alcătuită din două etape: logodna (eres)
şi cununia (chatuna). Actul logodnei consta dintr-un contract încheiat între părinţii şi fratele mai mare al
logodnicei şi părinţii logodnicului în prezenţa martorilor şi, uneori, se încheia printr-un legământ
(Iezechiel 16,8; Maleahi 2,14).27
După încheierea logodnei viitorii soţi primeau denumirea de mire şi mireasă, aceasta din urmă
neputând părăsi casa părintească până la căsătorie, fiind datoare să-şi păstreze castitatea. La un anumit
interval de la logodnă se încheia căsătoria, când mireasa era împodobită cu vălul de nuntă (era numită
„Kalla“, ceea ce în ebraică însemna „cea încununată“) şi aştepta sosirea mirelui însoţit de prietenii săi.
O altă problemă a familiei în Vechiul Testament o constituiau copiii. Se ştia că o familie se
considera armonioasă, asemenea unui dar divin numai atunci când din căsătorie rezultau copii (Levitic
26,9; Deuteronom 7,14, 28, 11), iar familia fără copii era considerată o pedeapsă dumnezeiască (Levitic
20, 21; Isaia 47, 9; Ieremia 22, 30).
în perioada patriarhatului femeile năşteau în prezenţa moaşelor sau chiar în absenţa lor. Imediat
după naştere, copilul era ţinut în braţe de tată, acest gest însemnând recunoaşterea paternităţii (Facerea
50, 23). în cazul unei sterilităţi a soţiei, aceasta oferea soţului său pe sclava casei. Copiii rezultaţi în
acest fel erau consideraţi legitimi (Facere, 30, 3). Copilul era alăptat timp de 2 - 3 ani de mamă sau de
doică - în cazul familiilor înstărite. Momentul înţărcării acestuia constituia un prilej de bucurie,
asemenea celui al naşterii (Facerea 40, 20). După legea mozaică, lăuza se considera necurată timp de 7
zile după naşterea unui fiu şi 14 zile după naşterea unei fiice. Astfel, îi era interzis cu desăvârşire a
părăsi locul (în cazul în care naşterea survenea în altă localitate decât cea de baştină) 33 de zile dacă
femeia năştea un fiu şi 66 de zile dacă nou-născutul era fată. După trecerea acestei perioade, mama era
obligată să meargă la locaşul sfânt şi să aducă jertfă un miel cu ardere de tot şi un pui de porumbel sau
turturică pentru iertarea păcatului. (Levitic 40, 20).
 Naşterea unui fiu asigura perpetuarea neamului şi a numelui, de aceea acest eveniment constituia
o mare bucurie pentru familie, lucru care nu se întâmpla în cazul naşterii unui copil de sex feminin (Ruth
4, 15; Ieremia 20, 15). După legea mozaică, primul născut de sex bărbătesc trebuia răscumpărat cu 5
sicli de argint de la serviciul locaşului sfânt ca ofrandă adusă în amintirea celor 273 de întâi născuţi,
cruţaţi la ieşirea din Egipt (Numeri 3, 46-47).
Copilul primea nume imediat după naştere (Facere 19, 37), iar după trecerea a 8 zile se tăia
împrejur, devenind membru al comunităţii religioase (Facere 17, 12).
Timp de 5 ani, de creşterea copiilor se ocupa mama, după care băieţii erau instruiţi de tatăl lor
sau de un educator (Omen). Instrucţia consta în iniţierea copiilor în scriere şi citire, astfel ca ei să poată
citi Legea şi Cărţile sfinte, să cunoască adevărata înţelepciune care izvorăşte din frica lui Dumnezeu
(Pilde 1, 7). Educaţia mai implica şi cunoaşterea calculului matematic, însuşirea normelor de drept
public şi particular.28
Până la Exil, după cum am menţionat, de educaţia copiilor se ocupau părinţii (tatăl sau
educatorul), după care îşi continuau instruirea în şcoli publice (Bet hammidras).
Legile care reglementau viaţa de familie a poporului evreu nu au apărut numai în epoca lui
Moise, ci au existat, în diferite forme, din timpuri străvechi.
în cadrul încheierii unei căsătorii, prima condiţie pe care trebuiau s-o îndeplinească soţii era
aceea a unităţii şi identităţii de credinţă, ceea ce înseamnă că evreilor li se impunea să încheie căsătorii
numai cu femei din neamul lor. Dacă totuşi, un israelit lua în căsătorie o femeie de alt neam, aceasta
avea obligaţia să treacă, mai întâi la legea mozaică.
O altă condiţie era aceea că între soţi nu era permisă existenţa unor legături de rudenie rezultate
din consangenitate sau încrucişare. în acest sens, era interzisă căsătoria unui bărbat cu soţia tatălui său,
cu sora sa, cu soacra, nora, nepoata de fiu şi fiică sau fiica soţiei sale rezultată dintr-o căsătorie
anterioară. în privinţa vârstei la care se putea încheia căsătoria, Vechiul Testament nu face nici o
referire. Talmud-ul (Cartea sfântă) precizează totuşi, că un băiat se putea căsători înaintea împlinirii
vârstei de 18 ani iar o fată - înainte de împlinirea vârstei de 12 ani.
La evrei exista concepţia că, în cazul în care un membru al familiei murea, fără să fi dat naştere
la urmaş, acesta era desconsiderat, privit ca un om care nu şi-a îndeplinit menirea pe pământ, urmărit de
blestemul şi pedeapsa lui Dumnezeu. Din solidaritate umană, pentru a perpetua specia, încă înainte de
Moise, la evrei s-a încetăţenit un obicei care, prin reglementarea pe care a dat-o Moise a devenit lege:
dacă un bărbat evreu murea fără să fi lăsat urmaşi, fratele acestuia care a locuit în aceeaşi casă cu el,
necăsătorit fiind, avea obligaţia să o ia în căsătorie pe cumnata sa (văduva fratelui decedat), iar cel dintâi
născut de sex bărbătesc era considerat copilul defunctului soţ al cărui nume şi drepturi le moştenea.
 La evrei s-a practicat poligamia. Pe lângă soţiile legitime, israeliţii aveau dreptul de a-şi lua
concubine, atât libere cât şi sclave. Soţia luată fără bani (necumpărată) se bucura de o autoritate mai
mare decât cea cumpărată. în cazul în care un israelit îi dădea fiului său o concubină, aceasta dobândea
statutul de noră, şi chiar dacă fiul se căsătorea ulterior cu o soţie legitimă, cea dintâi îşi păstra statutul de
concubină. Toate aceste situaţii evidenţiază starea de inferioritate şi dependenţă a femeii în raport cu
bărbatul. Relaţiile de subordonare ale femeii faţă de bărbat reies şi din faptul că aceasta îşi numea soţul
„baia“, adică „stăpân“, iar pe sine se numea „roaba“ lui (I Samuel 25,41). Concluzionând, putem spune
că femeia se bucura mai mult de toleranţa şi îngăduinţa bărbatului decât de drepturi egale cu el.29
O datorie primordială în relaţiile reciproce dintre soţi era păstrarea cu stricteţe a fidelităţii
conjugale (Osea 2,18), adulterul fiind pedepsit cu moartea (Levitic 20,10; Deuteronom 22, 22). în cazul
în care soţia era suspectată de infidelitate, soţul avea dreptul să-i ceară să se disculpe prin prestarea
jurământului de curăţenie. în acest caz, femeia avea obligaţia la cortul sfânt (mai târziu la templul sfânt),
să aducă un sacrificiu constând dintr-o zecime de efă de făină de orz care sugera prezumţia de vinovăţie
sub care se afla femeia (tocmai de aceea neadmiţându-se făină albă de grâu), fără ulei şi fără tămâie. La
fel ca şi făina albă, uleiul întruchipa harul lui Dumnezeu iar tămâia - rugăciunea din inimă curată, ori în
caz nu putea fi vorba că femeia bănuită dăduse dovadă de o astfel de comportare, rugăndu-se curat
pentru a primi răsplata harului lui Dumnezeu. Femeia, care venea la templu fără acoperământ pe cap şi
cu părul despletit, era primită de preot la intrarea în locaşul sfânt. Preotul umplea un vas cu apă din
lavoarul preoţilor, amesteca în ea puţin praf din curtea sanctuarului, rostind incantaţii înfricoşătoare
(blesteme cumplite), la sfârşitul cărora femeia rostea „Amin“. în cazul culpabilităţii femeii blestemele
urmau să cadă asupra ei. Preotul consemna pe o hârtie blestemele rostite, după care spăla hârtia în vasul
cu apă. Lua apoi, din mâinile femeii făina de orz şi o ardea pe altar, invocând astfel dreptatea lui
Dumnezeu pentru a pedepsi vina ascunsă. La sfârşitul ritualului femeia era obligată să bea din apa în
care spălase hârtia pe care erau scrise înfricoşătoarele blesteme, rostind incantaţii prin care acele
blesteme să cadă asupra femeii vinovate (Numeri 5, 11-31).30
Obiceiul divorţului este cunoscut la evrei din cele mai vechi timpuri. De dreptul de divorţ se
bucura numai bărbatul. Mult mai târziu s-au consemnat cazuri în care femeile cereau divorţul, dar, în
marea majoritate, acestea erau femei de moravuri uşoare.
Primul caz de divorţ cerut de femei, la evrei, menţionat în istorie a fost al Salomeii, fiica lui
Antipate, devenită ulterior soţia lui Irod cel Mare. Ea a fost cea care a trimis carte de divorţ soţului său,
Costobarus. Un al doilea caz consemnat în istorie a fost cel al Irodiadei, care s-a despărţit de Irod Filip,
fiul lui Irod cel Mare şi se căsătoreşte cu fratele vitreg al acestuia Irod Antipa, tetrarhul Galileii.
 Referitor la copiii concubinelor, Legea mozaică nu precizează nimic, avansând ideea că aceştia
se bucurau de aceleaşi drepturi de care se bucurau şi copiii legitimi. Fetele nu moşteneau averea
imobiliară a părinţilor, dar la căsătorie li se asigura o zestre în bani, haine şi alte bunuri. Uneori primeau
ca zestre şi pământ, dar asta numai în cazul în care se căsătoreau cu bărbaţi din cadrul seminţiei (Iosua
15,18; Judecători 1, 14).
Legea mozaică nu precizează cu exactitate motivele pentru care se putea cere divorţul, însă
acesta era înfăţişat ca un rău împotriva familiei şi a statului. Totuşi, merită consemnat că această Lege
pedepseşte adulterul şi desfrânarea ca fiind nelegiuiri de neiertat în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor
(Levitic 20, 10). Nici despre avort nu se menţionează nimic în Lege, dar acesta se considera un păcat în
contradicţie cu porunca dumnezeiască (Geneza 1, 28).
O interpretare susţine că femeia nu a fost luată din capul lui Adam pentru a nu-i fi superioară,
nici din picioarele lui, pentru a nu-i fi inferioară, ci din coasta sa, din dreptul inimii, ca să-i fie dragă şi
egală cu dânsul.
 I. 3. Femeia în Noul Testament

Legea Noului Testament are la temelie iubirea, care interiorizează, unifică şi desăvârşeşte
poruncile Legii Vechi. Legea iubirii adusă de Mântuitorul învaţă „...să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi“ (Matei 32, 39), numai că acum, aproapele este orice fiinţă umană, orice persoană, este deci o
noţiune universală.
Condiţia socială a femeii este transformată de Mântuitorul Hristos şi amplasată la locul smerit,
dar înălţător, locul întâlnirii dintre om şi Dumnezeu. Raportul este Fiu-mamă (Maică), legătura Lui cu
omenirea fiind consacrată prin maternitate.
Prin Iisus Hristos femeia devine „vas ales“ pentru înălţarea smerită a umanităţii, locul şi
importanţa femeii creşte în Taină, se înalţă prin slujirea aproapelui, e amplificată prin actul creaţiei.
însoţirea bărbatului cu femeia (căsătoria creştină) a fost ridicată de Mântuitor la rangul de Taină. Prin
căsătoria creştină, legătura dintre bărbat şi femeie este sfântă, întemeiată de Dumnezeu.
Potrivit învăţăturii creştine, căsătoria are la bază două caracteristici esenţiale: unitatea şi
indisolubilitatea.31 Un prim scop al căsătoriei, aşa cum se vede din cartea Facerii I, 27, 28 şi II 18-25,
rămâne naşterea şi creşterea copiilor, deci înmulţirea neamului românesc (Facere 1, 28). Cel de-al doilea
scop îl reprezintă într-ajutorarea (ajutorarea reciprocă a soţilor) pentru uşurarea sarcinilor vieţii (Facere
2, 18). La aceste două scopuri mai trebuie adăugat încă unul, la fel de important, şi anume ferirea de
desfrânare.
Pentru ca o căsătorie să fie reuşită, se impunea îndeplinirea mai multor condiţii: cei ce urmau să
se căsătorească nu avea voie să se afle în legătură de rudenie apropiată, să facă acest pas după o matură
chibzuinţă, cu ferma convingere că între ei există iubire reciprocă şi bună înţelegere şi, fiecare în parte
are o chemare pentru viaţa familială.32
 Este de la sine înţeles că părinţilor nu li se putea imputa faptul că iubirea şi blândeţea cu care îşi
creşteau şi educau copiii era îmbinată cu asprimea şi pedeapsa (uneori corporală), aceasta din urmă fiind
adeseori strict necesară (Evrei 12, 7).
Datoria primordială a copiilor faţă de părinţi era de a le arăta acestora cinstea, iubirea şi respectul
cuvenite. Porunca cinstirii părinţilor se desprinde din Decalog (Ieşire 20,12). Iubirea copiilor faţă de
părinţi trebuie să se manifeste în devotamentul şi recunoştinţa faţă de cei care le-au dat viaţă, iar
respectul în ascultare şi supunere prin participare efectivă la diferite munci pentru a-şi ajuta astfel
părinţii. Faţă de anumite slăbiciuni sau lipsuri ale părinţilor, copiii trebuie să aibă o atitudine
îngăduitoare dacă aceste defecte nu constituie o pricină de nenorociri pentru familie. Sfânta Scriptură
îndeamnă copiii la ascultarea sfaturilor şi îndemnurilor date de către părinţi: „Fiule, păzeşte poveţele
tatălui tău şi nu lepăda învăţăturile maicii tale“ (Proverbe VI, 20), sau „Ascultaţi de părinţii voştri întru
Domnul, că aceasta este dreptatea“ (Efeseni 6, 1). Copiii, deveniţi maturi au datoria de a purta de grijă
părinţilor, atunci când aceştia ajung în imposibilitatea de a-şi câştiga cele necesare pentru existenţă, la
bătrâneţe sau în caz de boală să-i întreţină, dându-le toate cele necesare din punct de vedere material,
moral şi spiritual. Neascultarea faţă de părinţi, necinstirea lor, comportamentul necuviincios faţă de
aceştia sunt considerate păcate strigătoare la cer (Proverbe 6, 20, 30, 17; Iisus Sirah 3, 12). Copiii au
datoria să se roage lui Dumnezeu pentru sănătatea şi bunăstarea părinţilor săi, atunci când aceştia sunt în
viaţă şi pentru odihna sufletelor lor, atunci când aceştia sunt morţi.
Asemenea datoriilor faţă de părinţii trupeşti, copiii trebuie să respecte aceleaşi prerogative şi
faţă de părinţii spirituali.
Morala creştină pleacă de la premisa că menirea femeii este, în primul rând de a naşte şi creşte
copii iar în al doilea rând de a-i fi de ajutor bărbatului întrutoate, în special în treburile gospodăreşti.
Biserica învaţă că femeia are datoria sfântă de a-şi îndeplini rolul de soţie şi mamă. Din această
perspectivă, este de neînţeles atitudinea unor femei care nu doresc să aibă copii, uzând în acest scop de
mijloace neîngăduite pentru împiedicarea procreării ori prin provocarea avortului, în concepţia în care
nimic nu o înnobilează şi nu o înalţă mai mult decât calitatea de mamă.
Una din datoriile principale asumate de părinţi este cea de naştere şi de creştere a copiilor.
Această datorie implică un şir de alte responsabilităţi ale părinţilor faţă de copii. Aceste responsabilităţi
sunt atât de adânc înrădăcinate şi conştientizate, încăt nici un părinte nu se poate sustrage de la
îndeplinirea lor. Referindu-se la ele, Mântuitorul spune: „... cine este acela dintre voi, de la care, de va
cere fiul său pâine, el să-i dea piatră sau de va cere peşte să-i dea şarpe?“ (Matei 7, 9-10).
Părinţii sunt datori să se îngrijească de bunăstarea şi sănătatea trupească a copiilor lor,
asigurându-le hrana, îmbrăcămintea şi condiţii civilizate de viaţă, pentru ca aceştia să poată creşte şi
dezvolta armonios. Părinţii mai au datoria de a le asigura copiilor educaţia şi instruirea necesară, mai
întâi în familie şi apoi la şcoală. „Cei şapte ani de acasă“ stau la baza educaţiei morale şi intelectuale de
mai târziu a acestor copii. Educaţia şcolară a copiilor asigură asimilarea unei profesiuni prin care aceştia
vor putea fi utili societăţii şi în acelaşi timp, să-şi asigure existenţa. în mare parte, buna educaţie şi
creştere a copiilor se bazează pe învăţăminte şi sfaturi ce sunt primite de la părinţi, mai ales prin
exemplul personal pe care aceştia îl oferă copiilor. De aceea, răul pe care părinţii îl comit constituie cel
mai prost exemplu pentru copiii lor, constituind o adevărată sminteală în educaţia lor, iar păcatul
părinţilor este îndoit. în mod deosebit părinţii trebuie să se îngrijeasscă de educaţia copiilor După
îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Părinţi, creşteţi pe fiii voştri întru învăţătura şi cercetarea
Domnului“ (Efeseni 6, 4).
Familia are o importanţă deosebită nu numai pentru cei ce se căsătoresc, dar şi din punct de
vedere moral şi social, căci ea poate oferi nenumărate prilejuri şi mijloace de desăvârşire spirituală.
îndatoririle pe care membrii familiei le au unii faţă de alţii, vizează relaţiile reciproce ale soţilor,
ale părinţilor faţă de copii şi ale copiilor faţă de părinţi.
O datorie primordială a soţilor este iubirea reciprocă în sânul familiei. Dacă între cei doi soţi
există credinţă şi iubire, atunci viaţa de familie se caracterizează prin încredere deplină a unuia faţă de
celălalt, lipsa geloziei, identificarea intereselor comune, sprijinirea morală şi sufletească în cazul grijilor,
nevoilor şi chiar a suferinţelor. Toate acestea au ca numitor comun armonia conjugală.
O altă datorie atribuită soţilor este ajutorarea reciprocă şi conlucrarea lor pentru câştigarea celor
necesare asigurării traiului. Soţii sunt datori să vieţuiască împreună în curăţenie trupească, sufletească,
păstrând nealterată cinstea şi fidelitatea conjugală, concentrându-şi atenţia la naşterea şi creşterea
copiilor, în aceasta constând, de fapt, împlinirea deplină a scopului final al căsătoriei. Contribuţia soţiei
în familie trebuie să fie rodnică şi înţeleaptă. Femeia este ascultătoare faţă de bărbatul său, dar această
ascultare nu se traduce prin supunere şi ascultare ca urmare a fricii sau a tiraniei soţului, ci a dragostei şi
respectului pe care le datorează acestuia. Sfântul Apostol Pavel aduce un îndemn remarcabil: „Femei,
supuneţi-vă bărbaţilor voştri ca Domnului, pentru că bărbatul este cap al femeii“ (Efeseni, 5, 22).
Supunerea şi ascultarea aceasta sunt explicate de acelaşi apostol, care precizează că ele trebuie făcute
din dragoste, iar bărbatul trebuie să răspundă tot cu dragoste şi cu jertfire: „Bărbaţi, iubiţi-vă femeile
voastre precum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru dânsa“ (Efeseni 5, 25). în cadrul
familiei, soţia poate exercita orice profesiune care e potrivită cu structura ei psiho-fizică, cu pregătirea şi
menirea ei primordială.
Figura feminină ce împodobeşte şi domină întreg Noul Testament, dar şi istoria mântuirii omului
este Fecioara Maria. Ea deschide calea Bisericii în uman, ea este „uşa“. Este „cea dintâi“, se află în
fruntea omenirii, ea naşte Calea şi se face pe sine „îndrumătoare“ şi „stâlp de foc“, călăuzind spre Noul
Ierusalim.
Adormirea Maicii Domnului închide uşa morţii, neantul este pecetluit cu pecetea Născătoarei de
Dumnezeu.33 Ca Preacurată Maică şi Fecioară, Maica Domnului este, prin însăşi neprihănirea ei
maternă, cea mai puternică expresie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.
Prin Maica Domnului, femeia a obţinut, mai înainte de orice, această carismă maternă de a-L
naşte pe Hristos în sufletele bărbaţilor.

I. 4. Femeia creştină în învăţăturile Sfinţilor Părinţi

şi ale Sfintei tradiţii

învăţătura dată prin viu grai Bisericii şi, din care, parţial, a fost fixată ulterior în scris, Predania
sau tradiţia, cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre, fiind permanentă
prezenţa Duhului Sfânt în Biserică. învăţătura venită de la Dumnezeu, prin Domnul Iisus Hristos, care
prin predica Sa transmite Apostolilor temelia credinţei, iar aceştia, prin tradiţia apostolică transmisă
tuturor neamurilor au dus la naşterea tradiţiei Bisericii. Temeiuri scripturistice ale tradiţiei găsim la Ioan
21, 25; Matei 28, 19-20; Marcu 16,15; Luca 9,2; Romani 10, 14-17. Biserica a fost şi va rămâne
păzitoarea şi tâlcuitoarea, dar mai ales propovăduitoarea fără greş a descoperirii dumnezeieşti şi, prin
aceasta, a Tradiţiei.
Există şi o tradiţie populară, formulată şi adăugată ulterior, datorată abaterilor de la rânduiala
Bisericii, a inovaţiilor unor slujitori, tradiţie fără autoritate apostolică.
Actualizarea tradiţiei este dată de noile probleme sociale care apar în viaţa duhovnicească a
creştinilor şi, în faţa cărora Biserica nu poate rămâne indiferentă.
Modernismul în lume, a adus cu sine o criză a vieţii de familie, care tinde spre generalizare, ca
urmare a slăbirii credinţei în Dumnezeu. însă responsabilitatea femeii în faţa familiei şi a societăţii nu s-
a schimbat, ci doar a cunoscut alternative şi direcţii noi.
 îndatoririle soţiei faţă de soţul său au rămas aceleaşi: de a-l iubi, a-l respecta, de a-i fi
credincioasă şi supusă, de a naşte copii şi a-i creşte în frica lui Dumnezeu. Nesupunerea soţiei faţă de
bărbat este îngăduită doar în cazul în care acesta are un compartament tiranic şi pătimaş, obligându-şi
soţia la săvârşirea unor păcate cum ar fi desfrânarea, avortul sau la împiedicarea naşterii copiilor. în
aceste cazuri femeia are libertatea de a nu se mai supune bărbatului, căci aceste păcate duc la osândirea
ei în faţa lui Dumnezeu.34
Armonia familială este astăzi deseori perturbată de disensiuni în care nepotrivirea de caracter
este adeseori invocată în sprijinul justificării dezlegării a ceea ce a unit pentru toată viaţa pe femeie şi pe
bărbat în faţa lui Hristos. Ura şi răzbunarea trebuiesc îndepărtate dintre soţi prin rugăciune, prin
spovedirea (mărturisire) păcatelor şi acordarea iertării unuia faţă de celălalt. Un rol important în salvarea
crizei conjugale îl poate avea Biserica şi preotul din parohie, duhovnicul.
Tradiţia ne transmite până astăzi unele precepte de conduită ale femeii creştine, prin explicarea
mai multor situaţii prin care femeia îşi pregăteşte locul ei firesc în Biserică şi în viaţa comunităţii
creştine.
O problemă, mult discutată astăzi, este hirotonia femeilor pentru slujirea sacerdotală. Hirotonia
femeii a devenit o realitate în viaţa unor biserici anglicane, fiind complet contestată în Biserica Ortodoxă
şi Biserica Romano-Catolică.
Obiceiul hirotonirii femeii este relativ nou şi a apărut în contextul mişcărilor feministe apusene,
în lumina pretenţiei de deplină egalitate a femeii cu bărbatul, de emancipare totală şi de eliberare a
acesteia de sub tutela bărbatului.
Transmiterea neîntreruptă a harului sfinţitor, alături de dreapta credinţă constituie cele două
elemente ale succesiunii apostolice. Dacă pornim pe firul istoriei, de la ultimul diacon, preot sau
episcop, ajungem până la Mântuitorul Hristos. Prin hirotonie, în Biserica Ortodoxă se transmite harul
sfinţitor pentru exercitarea celor trei laturi ale puterii bisericeşti: învăţătorească, sfinţitoare şi
conducătoare de către cei hirotoniţi.
în bisericile anglicane hirotonia femeii presupune alegerea unei persoane de către comunitate
spre a îndeplini funcţia de pastor, adică de conducător al comunităţii respective, fără a fi vorba de un act
sacramental echivalent prin importanţa şi greutatea sa cu hirotonia în Biserica Ortodoxă, act cu o
continuitate neîntreruptă de la Mântuitor pănă în zilele noastre.
în Biserica Ortodoxă, slujirea preoţească este mult mai complexă decât ceea ce înseamnă, la
protestanţi, activitatea de pastor.35 Ea implică săvârşirea celor şapte Taine, a Sfintei Liturghii, a
Ierurgiilor, administrarea puterii învăţătoreşti şi a celei conducătoare, de călăuzire a turmei duhovniceşti
pe calea mântuirii. Ca argumente invocate în interzicerea hirotoniei femeii menţionăm: Mântuitorul a
ales pentru slujirea Evangheliei numai bărbaţi şi nu a încredinţat demnitatea propovăduirii nici
Preacuratei Maicii Sale şi nici femeilor mironosiţe, ci numai celor doisprezece apostoli şi celor şaptezeci
de ucenici; diaconiţele din Biserica veche nu aveau funcţii sacerdotale ci numai administrative şi de
caritate sau asistenţă socială; Sfântul Aposol Pavel interzice categoric prezenţa femeii în altar: „ca în
toate bisericile sfinţilor, femeile noastre să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească ci
să se supună, precum zice Legea. Iar dacă voiesc să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor, căci
este ruşine ca femeile să vorbească în biserică“ (I Corinteni 14, 34-35).
în Biserica Ortodoxă femeia şi-a avut dintotdeauna slujirea în biserică în calitate de mamă
creştină, de educatoare sau profesoară creştină, de preoteasă, ajutându-l pe treot în activitatea lui şi mai
ales de călugăriţă (monahie). Persoanele feminine care au simţit chemarea slujirii lui Dumnezeu au
îmbrăţişat slujirea monahală, fără pretenţia, nici măcar gândită, de a îndeplini funcţii sacerdotale, multe
dintre ele ajungând până la treptele sfinţeniei, aşa cum se vede din calendarul ortodox. Iar în practica şi
rânduirea Bisericii Ortodoxe există norme disciplinare şi regulamentare, conform cărora femeia nu are
dreptul să intre în altar, cu atât mai mult să slujească. Cu anumite excepţii, monahiile care au dezlegarea
sau aprobarea chiriarhului pot intra în Sfântul Altar. Să ne amintim şi de rânduiala, conform căreia în
perioada de lehuzie sau a menstruaţiei, femeile nu au voie nici măcar să calce pragul bisericii. Nici nu se
poate discuta despre intrarea în Sfântul Altar.
De altfel, femeile cu adevărat creştine nu au cerut niciodată hirotonia, cu toată mişcarea de aşa-
zisă emancipare pe care o întâlnim pretutindeni. Bunul simţ şi discernământul de care dă dovadă
creştina, conştientizarea responsabilităţilor slujirii sacerdotale o fac ca nici măcar să nu se gândească la
posibilitatea hirotonirii.
Este important de remarcat că în Biserica Ortodoxă atât vocaţia cât şi rosturile sunt bine definite
şi cu sarcini precise de îndeplinit atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, care nu trebuiesc amestecate.
Pretenţia unor femei de a fi hirotonite şi implicit, punerea ei în aplicare în biserică nu ar produce decât
dezorientare, tulburare sau chiar separare între credincioşi. în acest mod, în calea unirii creştinilor se mai
ridică o piedică, aparent imposibil de trecut. Acesta este rezultatul mişcărilor feministe, al pretenţiilor
exagerate de emancipare şi, poate chiar a secularismului de care atât fiecare credincios cât şi Biserica în
totalitate sunt ameninţaţi.
în Sfânta tradiţie femeia a cunoscut noi valenţe, ce completează statornicia şi rostul ei, aşa cum l-
a primit de la creaţie. Statutul ei în societate este adaptat la nou, revoluţionar, ştiinţific, femeia rămânând
aceeaşi bună păstrătoare a tradiţiei în Biserică.
Sfinţii Părinţi, „Doctori iscusiţi, cu fapte multe“36, continuă a ne învăţa să deosebim cele bune
de cele rele, cele înţelepte de cele înşelătoare. Ei sunt cei mai valoroşi episcop din trecut, mărturisitori ai
învăţăturii Bisericii şi a vieţii sfinţilor. Ei sunt ultimii reprezentanţi ai culturii antice şi precursori ai
Evului Mediu. Referirile lor despre femei sunt prezente în aproape toate scrierile, fiind actualizate la
probleme noi ce apar în viaţa creştinilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează femeilor prin intermediul operei sale „Puţul şi
împărţirea de grâu“, referindu-se atât la podoabele femeilor cât şi la purtarea de grijă a acestora. La
început vorbeşte despre femeile mironosiţe, care din multa dragoste pentru Hristos, treceau peste toate
greutăţile. Pentru acele femei, sărutarea picioarelor Domnului Iisus Hristos era suprema răsplătire şi
bucurie sufletească. îndemnul Sfântului este de a fi temători de Dumnezeu şi iubitori de frate, cu
dragoste către toţi, pentru a-l primi pe Hristos.
Pentru femeile înzorzonate cu podoabe de aur, Sfântul Ioan Gură de Aur are mustrare şi vorbe de
îndreptare. Pietrele scumpe şi hainele luxoase, ţesute cu fir de aur aduc vătămare sufletului, îndeamnă la
trufie şi mândrie şi, prin aceasta, sunt profund nefolositoare, deci se cuvine a fi lepădate. Femeile
iubitoare de podoabe ce urmăresc doar împodobirea trupului sunt asemănate cu fiicele Sionului, numite
aşa de proorocul Isaia, care joacă şi păşesc cu mare căutare, iar grumajii le sunt ridicaţi. Pentru ele
Domnul are praf în loc de mirosuri alese şi funie în loc de brâu. Căci purtarea aurului nu este de laudă,
aceste femei primind mustrări chiar de la prooroc. Mesajul este că toate obiectele din aur şi pietre
scumpe trebuiesc schimbate cu foloasele şi prinoasele milosteniei.
„Femeie, dacă voieşti să fii credincioasă şi bine plăcută Domnului, nu te grăbi să placi altor
bărbaţi, nici nu căuta să porţi bucle sau îmbrăcămintea sau încălţămintea desfrânată, ca să atragi pe
cei ce se amăgesc cu astfel de bucurii, căci, deşi nu vei face acele fapte ruşinoase spre a păcătui, ci
numai spre împodobirea ta, nici cu chipul acesta nu vei scăpa de pedeapsa viitoare, pentru că ai silit pe
careva să ajungă să te poftească şi pentru că nu te-ai păzit ca nici tu să nu cazi în păcat, nici pe alţii să
nu scandalizezi... Dacă voieşti să fii credincioasă bărbatului tău, sileşte-te să-i placi numai lui...
Dorinţa de a te certa cu oricine ar fi, dar mai ales cu bărbatul tău las-o la o parte, ca una ce eşti
creştină, ca nu cumva bărbatul tău, dacă este creştin sau păgân, scandalizându-se din cauza ta, să
blesteme pe Dumnezeu, iar tu să fii găsită la Dumnezeu moştenitoarea chinului, căci vai de acela din
pricina căruia numele meu se blestemă între neamuri“ (Ieşire 52, 5). Iar dacă bărbatul tău este creştin,
este silit ca unul ce cunoaşte Scripturile, să zică vorbele scrise în cartea înţelepciunii: „Mai bine este a
locui în pustie decât cu o femeie care caută ceartă şi bătaie“ (Proverbe 21, 19). De aceea, voi femeilor,
prin buna cuviinţă şi blândeţe să arătaţi temerea de Dumnezeu, spre întoarcerea şi îndemnarea la
credinţă“ (Aşezăminte apostolice, I, 3, 8, 10).37
Doar lepădând veşmintele preţioase femeia poate dobândi slava şi bucuria, iar de va cădea în
păcat, se vor isca multe rele, supărări, certuri, judecată şi chiar temniţă. şi de aici, supărarea bărbatului
pe femeia sa, a prietenilor asupra bărbatului şi asupra sufletului de la el însuşi. Folosul nu este deci nici
unul, ci doar necuviinţă şi pagubă.
„Femeia să nu stimuleze nimic mai mult ca pe bărbatul său, nimic să nu fie mai scump
bărbatului decât femeia sa - iată taina fericirii voastre: buna armonie între soţ şi soţie... Dumnezeu nu
îngăduie să lepezi o soţie fără de adulter, şi, dacă este cazul de insultă se va obiecta, dacă ea este
risipitoare, dacă iubeşte luxul şi dacă este acoperită de alte defecte“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a
XII-a asupra neînţelesului. Despre slăbănogul de 38 de ani infirm, 3).38
Iubirea de podoabe la femeie, este un sentiment foarte primejdios, deoarece îndeamnă pe ea şi pe
soţul ei la alungarea milosteniei din casa lor. Căci se cuvine ca soţia să ţină seama întâi de suflet şi de
podoaba acestuia. Este mai bine ca trupul meu să fie sănătos şi să poarte haine ponosite, decât să
biruiască frumuseţea hainelor iar trupul să fie beteag şi plini de boli.
Iubirea şi supunerea femeii faţă de bărbatul său este asemănată de Sfântul Ioan Gură de Aur cu
slujirea Domnului. Precum Biserica se supune lui Iisus Hristos, tot aşa femeia să se supună bărbatului ei,
iubindu-l aşa cum Hristos a iubit Biserica. Femeia trebuie să fie supusă bărbatului său şi să-i poarte de
grijă, în timp ce bărbatul trebuie să-şi dea şi sufletul pentru dânsa, să sufere şi chiar să pătimească, dar să
nu se lepede de ea, căci de nu va pătimi pentru ea, nimic nu a făcut pentru Hristos. şi de îşi va vedea
soţul pe femeia lui trecându-l cu vederea, defăimându-l, atunci să o aducă pe ea la ascultare cu
înţelepciune, cu dragoste şi cu iubire. Iar îndreptarea soţiei care greşeşte să nu se facă cu îngrozire, cu
loviri şi cu frică ca la slugi, căci aceea va fugi. Pe tovarăşa vieţii şi mama copiilor săi să o îndrepte cu
dragoste şi vorbă bună. Căci nu este căsnicie aceea în care soţia tremură la vederea bărbatului ei. şi ce
bucurie va dobândi bărbatul dacă soţia lui tremură ca o slujnică. Iar de va pătimi bărbatul pentru femeia
lui, să nu o ocărască. Pentru că nici Hristos n-a făcut aceasta şi S-a dat pentru Biserică, ca pe ea să o
sfinţească, curăţind-o. şi orice soţie îşi va lua, urâtă ori cu meteahnă, să nu se depărteze de ea şi nici să-i
fie urâciune lui.
Sfântul Ioan Gură de Aur mai spune că nu trebuie ca bărbatul să-şi laude soţia (femeia) pentru
frumuseţea ei, căci lauda este a sufletelor desfrânate, ci el trebuie să caute la femeia lui frumuseţea
sufletului. Iar Tertulian spune: „Toate sunt comune la noi, în afară de soţii, creştinul nu se va naşte
decât cu gândul de a fi bărbat al unei singure femei“ (Tertulian, Apologeticum“, XXXIX, 11; XLVI,
10).39
Caracteristicile primordiale ale frumuseţii feminine ar trebui să fie dragostea, smerenia şi
blândeţea, bărbaţii nu ar trebui să caute frumuseţea trupului acesteia. Se cunosc cazuri în care bărbaţii
care locuiesc cu femei frumoase şi-au pierdut viaţa cu ticăloşenie.
 Nu este bine, nici ca bărbatul să aştepte să se îmbogăţească material prin femeie. Nici părinţii nu
trebuie să caute pentru copiii lor soţii sau soţi bogaţi material, ci trebuie mai degrabă să fie o soţie sau un
soţ cu bune obiceiuri.
Datoria bărbatului este de a-şi iubi femeia, la fel ca trupul lui, iar femeia să se supună bărbatului
ei şi să fie credincioşi unul altuia. Bărbatul nu trebuie să-şi petreacă timpul ziua numai cu prietenii iar
seara cu soţia sa, femeia, la rândul ei, nu trebuie să-şi certe soţul pentru un motiv minor, să-i ceară
explicaţii foarte amănunţite pentru orice lucru şi nici să-l cicălească.
„Cel ce-şi iubeşte soţia, chiar de nu ar fi ascultător, o va supăra prin iubire... Nu lăsa ca soţia
să-ţi fie bârfită şi să se furişeze vrajba în casa ta. Nimeni să nu fie lesne crezător şi să bârfească pe
bărbat din cauza femeii, nici bărbatul să creadă cu uşurinţă tot ce se vorbeşte contra femeii.Nici femeia
să nu controleze cu amănuntul intrările şi ieşirile bărbatului acasă, dar nici bărbatul să nu se facă
vrednic de bănuială... Chiar de te-ar acuza femeia, tu nu te supăra, căci aceasta o face din iubire şi nu
din uşurătate; acuzările ei sunt din teama de a te pierde... Femeia să nu zică „prostule, fricosule,
trândavule“, iar bărbatul când aude astfel de mustrări... să nu alerge la insulte şi bătăi... Să nu
îndepărtezi de la soţie sentimentul de ruşine şi de sfială“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei
către Efeseni, Omilia a XX-a).40
„Femeile care vieţuiesc cu bărbaţi răi credincioşi să înveţe a-i aduce la evlavie prin felul lor de
a se purta... Căci... le vor închide gura să nu mai hulească creştinismul“ (Sf. Ioan Gură de Aur,
Explicarea Epistolei către Tit, Omilia a IV-a).41
Privitor la creşterea copiilor, Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă astfel: precum pe femeie o
stăpâneşte bărbatul, aşa şi de copii bărbatul şi femeia lui se îngrijesc împreună. Pentru aceasta, părinţii
vor avea plată multă de la Dumnezeu pentru creşterea lor. Datoria părinţilor pentru copiii daţi lor de la
Dumnezeu este să-i aducă pe aceştia la Domnul prin faptele cele bune. Pentru început ei să pună hotare
bune pentru a învăţa legea cea dreaptă. Să-i păzească în informare, curăţenie în tinereţea lor. Căsătoria
să fie rânduită cât mai timpuriu, pentru ca trupurile lor să fie curate şi neatinse. Nu trebuie să purtăm
grija moşiilor şi averilor celor ce le vom lăsa, căci sunt nefolositoare. Mai întâi să avem grijă de sufletul
copilului şi bogăţiile vor veni. Să învăţăm copiii să fie buni. Iar sărăcia îl ţine în cumpătare şi fapte bune.
Iar copiii ce sunt pedepsiţi, mai de folos le este sărăcia decât bogăţia.42
Mamele să poarte de grijă fiicelor, să le înveţe de evlavie, cucernicie, de defăimarea banilor şi a
podoabelor. Obişnuite astfel, vor învăţa şi pe bărbatul şi pe copiii lor şi aşa se vor mântui.
în cartea sa „Cuvinte şi învăţături“ Sfântul Efrem Sirul acordă o mare atenţie asupra felului şi
purtării femeilor rele. Acestea sunt asemănate la răutate cu o fiară, aducând mari primejdii şi pagubă
sufletească. înţeleptul spune: „Nu este cap mai înveninat decât capul şarpelui şi nu este răutate mai
multă decât răutatea femeii“ (Sirah 25, 17).
Este bine cunoscut faptul că Adam s-a răzvrătit prin femeie. şi tot prin femeie Simon a orbit. Prin
femeie Iosif a fost închis în temniţă. Ioan Botezătorul, înainte mergătorul lui Hristos tot prin femeie a
fost tăiat. Pe toţi aceştia, femeia rea ori îi necinsteşte, ori îi ucide, ori îl prihăneşte şi îl ocărăşte. Iar
femeia obraznică pe nimeni nu cruţă. Ea nu se ruşinează de preot, nu se sfieşte de prooroc şi nu cinsteşte
pe cel cărunt. Dacă este săracă, cu răutatea se îmbogăţeşte. De este bogată răul creşte îndoit. Pe bărbatul
ei, de este avut, prin cuvinte îl supără ziua şi noaptea, îndemnându-l cu viclenie spre mai mult. Dacă are
bărbat sărac, îl necăjeşte cu mânie şi certuri. Femeia văduvă, prin sine rea fiind, pe toţi îi ocărăşte şi îi
batjocoreşte. Ea nu îşi înfrânează limba cu frica lui Dumnezeu. Femeia rea nu se sfieşte să îşi dea
bărbatul ei la moarte. Femeia dreptului Iov îl îndeamnă să blesteme pe Dumnezeu (Iov 2, 9). Sfatul ei
neînţelept şi necuviincios sporea şi mai mult durerea bărbatului ei.
Mântuitorul Hristos ne învaţă astfel: „Oricine se uită la femeie poftind-o, a şi săvârşit adulter cu
ea în inima lui“ (Matei 5, 28). Cel ce are femeia, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel, trebuie să se
îngrijească cum să placă femeii lui. Iar cel ce îşi petrece viaţa în feciorie are altă grijă: cum va place
Domnului (I Corinteni 7, 13). La aceasta Sfântul Efrem Sirul mai adaugă că grija pentru păstrarea
fecioriei faţă de Dumnezeu este drum spre viaţa veşnică. Fecioria constă în păzirea trupului în curăţenie,
fiind Biserică sfântă şi neîntinată a lui Hristos. Fecioria este însoţită de multă nevoinţă şi multă faptă
bună. Exemplu de urmat în feciorie este viaţa Sfinţilor Părinţi care au petrecut în pustnicie cinstită, în
rugăciune şi post.
Femeia rămâne „ea însăşi“, fără a provoca nici o rupere de obiceiuri, pentru că tot ce este nou
descoperit să o completeze şi să-i sporească utilitatea, căci societatea este dependentă de femeie.

CAPITOLUL II
 FEMEIA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

II.1. Misiunea femeii în Biserică

Pentru a dovândi viaţa veşnică, fiecare creştin ortodox trebuie, întâi de toate să aibă o credinţă
dreaptă, curăţită de toate deşertăciunile, superstiţiile, ereziile şi idolatrismele şi să facă fapte bune.
„Buna cuviinţă în Biserică, începe cu pregătirea trupească şi sufletească de acasă a celui ce
merge la biserică“.43
Preotul Gheorghe Paschia vorbeşte de două feluri de pregătire înainte de a merge la biserică: una
trupească şi alta spirituală. Pentru pregătirea trupească în fiecare dimineaţă oamenii se vor spăla pe faţă
sau vor face un duş, dacă aceasta este cu putinţă. Pentru a merge în sfânta biserică, omul trebuie să aibă
haine decente. Femeile nu trebuie să vină la biserică cu buzele vopsite sau parfumate cu parfumuri
puternic mirositoare.44 De la Sfăntul Apostol Pavel avem următoarele sfaturi: „Femeile să se roage în
biserică îmbrăcate cuviincios, să se împodobească cu sfială şi cuminţenie, nu cu împletituri de păr sau
cu aur sau cu mărgăritare sau cu veşminte scumpe“ (Timotei 2,9). „Orice femeie care se roagă cu
capul neacoperit, îşi ruşinează capul“ (I Corinteni 11,5).
Fie că mergem la biserică pentru a ne împărtăşi sau numai pentru a asista la slujba Sfintei
Liturghii, este bine să mergem nemâncaţi pentru a ne putea concentra mai mult la rugăciune fără a fi
nevoiţi să facem faţă unor situaţii neplăcute, cum ar fi unele necesităţi fiziologice.
Altă pregătire este cea spirituală. Când mergem la biserică, trebuie să plecăm împăcaţi cu cei de
acasă sau cu prietenii şi cunoscuţii, spre a putea mărturisi înaintea lui Dumnezeu toate cele înfăptuite în
perioada de când am fost la ultima slujbă. Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ajutorul şi
sprijinul ce ni L-a dat în toată această perioadă, să-I cerem iertare pentru greşelile săvârşite cu voie sau
fără voie şi să-I cerem ajutorul şi sprijinul şi pe viitor.
Sfântul Clement Alexandrinul scria: „La sfânta biserică atât femeia cât şi bărbatul să vină
îmbrăcaţi cuviincios, cu mers neticluit, păstrând tăcerea, stăpâniţi de dragoste frăţească, curaţi la trup,
curaţi la inimă, pregătiţi să se roage lui Dumnezeu“.45
Odată ajunşi la biserică, înainte de a intra în sfântul locaş, trebuie să ne curăţim hainele şi
încălţămintea de praf, de noroi sau de zăpadă (în cazul intemperiilor). Intrăm în biserică pătrunşi de
fiorii evlaviei sfinte, dornici din tot sufletul de a participa la întreaga slujbă din biserică.46
în sfânta biserică trebuie să ne mişcăm fără zgomot, pentru a nu întrerupe slujba şi persoanele
prezente. Cum am mai spus, femeile trebuie să aibă capul acoperit. Toţi cei prezenţi trebuie să-şi facă
semnul sfintei cruci şi să zică în gând o scurtă rugăciune: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul“ sau
„Doamne, miluieşte-mă!“. După închinarea la Sfintele icoane fiecare îşi va ocupa locul în strană, pe
scaun sau în picioare, bărbaţii în partea dreaptă, iar femeile în partea stângă a bisericii sau în pronaos.
„Orice învăţătură divină şi bisericească arată clar că Dumnezeu a rânduit femeia să fie supusă
bărbatului ei în toate, aşa cum Biserica este supusă Domnului Iisus Hristos“ (Efeseni 5, 14). Pentru a se
mântui cu adevărat, femeile trebuie să îmbrăţişeze cu toată fiinţa lor minunata smerenie cu care s-a
împodobit Prea Sfânta Fecioară Maria şi toate sfintele femei şi fecioare despre care menţionează istoria
creştinismului. „Că a căutat Domnul spre smerenia roabei tale şi iată de acum mă vor ferici toate
neamurile“ (Luca 1, 45; 11, 27). Cu toate acestea, multe femei sau tinere vin la biserică îmbrăcate
extravagant, chiar strident, cu fuste scurte, pantofi cu tocuri înalte, înzorzonate cu deşertăciunile idoleşti
(cercei, mărgele, salbe, inele, brăţări, flori sau alte podoabe fără nici o valoare spirituală), asemenea
idolatrilor care veneau împodobiţi la slujbe şi îşi împodobeau şi idolii pe care îi venerau. „Acestea sunt
urâciuni înaintea lui Dumnezeu şi sunt plăcute dracilor“.47
în cazul în care în biserică stăm în picioare, mâinile trebuiesc ţinute de-a lungul corpului,
aşezând palma mâinii drepte peste dosul mâinii stângi, încât acestea să formeze o cruce. Atunci când ne
rugăm, mâinile se vor ţine în dreptul pieptului, formând şi de această dată o cruce. în nici un baz nu vom
ţine mâinile la spate, în buzunar sau în şolduri. în timpul slujbei oamenii nu se vor saluta zgomotos şi
vor fi evitate orice discuţii. „Biserica este un loc de învăţătură, nu de conversaţie“, spune Sfântul Ioan
Gură de Aur.48 Trebuiesc evitate, de asemenea, mişcările inutile cum ar fi întoarcerea capului pentru a
vedea cine intră în biserică, sau a-şi căuta eventuali cunoscuţi sau prieteni. Toată atenţia trebuie să fie
concentrată asupra slujbei, asupra celor spuse de preot. De asemenea, este indicat ca şi predica de la
sfârşitul slujbei să fie ascultată cu atenţie pentru a-şi însuşi învăţăturile care sunt cuprinse în aceasta, fără
a fi nevoie de comentarii inutile cu cei din jur.
Este neindicat de a părăsi biserica înainte de sfârşitul slujbei decât în cazuri excepţionale, dar şi
atunci discret, pentru a nu deranja pe cei din jur.
Dorim să precizăm motivele şi perioadele când femeile nu pot asista la slujbele din biserică. Se
ştie că, în general, femeile participă cu mai mare conştiinciozitate la slujbele din biserică decât bărbaţii.
Prin firea lor, sunt înclinate spre contemplaţie, meditaţie, evlavie, simţind nevoia acută de a se ruga. Cu
toate acestea, canoanele bisericeşti au rânduit anumite perioade şi momente din viaţa femeii în care
aceasta nu ar trebui să intre în sfânta biserică. Astfel, timp de 40 de zile de la naşterea unui copil. Este
perioada în care organismul se reface după naştere, în care se elimină tot ceea ce a ţinut de vieţuirea
pruncului în pântecele mamei sale. Aceeaşi interdicţie este valabilă şi pentru femeile în perioada
menstruaţiei. Această perioadă se reduce, este adevărat, numai la zilele în care femeia trece prin această
perioadă biologică care constă din eliminarea sângelui nefolositor actului concepţiei. Conform
Canonului 7 a lui Timotei al Alexandriei49, femeia care se află în această situaţie nu se cade a se apropia
de Sfintele Taine, adică să nu se împărtăşească până nu se va curăţi, deci până nu vor trece acele câteva
zile din luna respectivă.
Referitor la aceste interdicţii Fericitul Dionisie al Alexandriei precizează în Canonul 2: „Iar în
privinţa femeilor care au curăţie lunară, dacă se cuvine, aflându-se ele aşa, să intre în casa lui
Dumnezeu, socotesc că şi a întreba este de prisos, deoarece cred, că nici ele, fiind credincioase şi
cucernice, n-ar îndrăzni să se apropie de masa cea sfântă sau să se atingă de Trupul şi Sângele lui
Hristos...; dar este lucru neprihănit a se ruga oricum ar fi cineva şi a-şi aduce aminte de Stăpânul, oricum
s-ar afla, şi a se ruga spre a dobândi ajutor.50 în concluzie, în aceste perioade este indicat ca femeile să
evite venirea la biserică, decât să stea fără nici un rost la uşa acesteia, neavând posibilitatea nici măcar să
se închine la sfintele icoane. Oricât de mare ar fi dorinţa de a participa la slujbe, este bine să renunţe, sau
să se roage în casa sa cu aceeaşi ardoare şi dragoste pentru Dumnezeu. Credinţa adevărată este văzută şi
ştiută de Dumnezeu chiar de ar veni din colţurile cele mai întunecate şi izolate, iar mila, ajutorul şi harul
Domnului se va pogorî asupra celei ce se roagă din inimă.
Chiar şi în cazul în care o femeie care trece printr-o asemenea perioadă, dacă ar fi naşă de botez
sau de cununie, indicat este să amâne slujba.51
Hotărârile Canoanelor nu trebuie înţelese ca nişte măsuri discriminatorii în ceea ce priveşte
femeile, ci bunul simţ este cel care ar trebui să ne împiedice să venim la sfânta biserică. în aceste cazuri,
biserica nu poate fi acuzată de anacronism şi de cultivarea inegalităţii între sexe. Prin aceasta,
demnitatea femeii nu este cu nimic lezată, rămânând aceeaşi fiinţă fără egal care aduce pe lume un copil,
care este continuatoarea neamurilor. De asemenea, o femeie cu frică de Dumnezeu şi respect faţă de
biserică nu va încălca niciodată asemenea reguli.
Referitor la ce trebuie să facă creştinii în biserică se cuvine să recapitulăm unele reguli de
conduită ale femeii în biserică. Aceasta trebuie să vină îmbrăcată decent la biserică. O altă problemă a
ţinutei femeii în sfântul locaş este purtarea de batic sau orice alt obiect vestimentar care să-i acopere
capul este tratată din timpuri străvechi. Cu toate că în vechime disciplina la slujbe în ceea ce priveşte
ţinuta era destul de severă, imaginile iconografice nu ne prezintă nici o femeie creştină îmbrăcată sumar
sau cu capul descoperit. Hainele femeilor din perioada începutului creştinismului acoperă cu decenţă
trupul acestora, având ca accesoriu obligatoriu un văl care îi acoperea capul. Acestea ar trebui să fie
modele de urmat pentru creştina de astăzi. Uneori şi preoţii atenţionează femeile să-şi acopere capul,
dacă acestea intră în biserică cu capul descoperit, considerând aceasta o atitudine incorectă. Sfântul
Apostol Pavel sau reglementările canonice fac pomenire că numai femeile indecente, cu un
comportament dubios sau decăzut intrau în biserică, îmbrăcate provocator urmărind să-i corupă pe cei
slabi. Cu toate acestea, în prezent, purtarea îngrijită a părului ca podoabă dăruită de Dumnezeu şi
intrarea cu capul descoperit în biserică nu constituie o împietate sau o sminteală pentru cei din jur.
Legată de ţinuta decentă, adecvată femeii la intrarea în sfânta biserică apare o altă problemă,
destul de importantă din punct de vedere comportamental. Este vorba despre farduri şi bijuteriile care
acestea le poartă. Astăzi, în epoca contemporană, apariţia în public a femeii nu se poate face oricum. O
femeie cu un nivel ridicat de cultură şi educaţie nu-şi va permite să iasă neîngrijită din casă. Astfel,
folosirea cu discernământ şi bun simţ a fardurilor şi bijuteriilor nu împietează cu nimic demnitatea
femeii. în schimb, dacă aceste accesorii depăţesc limita bunului simţ, devin stridente şi sfidătoare, uneori
de prost gust, acest fapt devine într-adevăr supărător. Cu atât mai mult dacă o astfel de persoană,
înzorzonată cu o mulţime de bijuterii ieftine şi de prost gust, fardată strident sau îmbtăcată extravagant
ar încerca să intre în sfânta biserică. Sub nici o formă, această persoană nu are nici măcar un minim
respect pentru cele sfinte.52
în înţelepciunea sa, Biserica Ortodoxă dă anumite dezlegări în timpul posturilor care vin şi în
ajutorul femeilor lăuze, ale celor care alăptează sau care sunt bolnave. în virtutea acelor dezlegări la
peşte sau brânză Ortodoxia îşi arată grija sa pentru om şi marea dragoste a Mântuitorului pentru oameni.
O altă problemă larg dezbătută în lumea întreagă este cea a avortului. Societatea occidentală
contemporană condamnă vehement aceste practici. Cu toate acestea în ţara noastră se practică destul de
larg întreruperea cursului normal al sarcinii, chiar dacă aceasta este destul de avansată ca timp. Multe
femei nu înţeleg că săvârşesc un păcat capital, considerând că prin citirea unei rugăciuni păcatul este
iertat. Fără îndoială, molitva este necesară şi este un lucru bun, dar este numai o rugăciune care îngăduie
mamei să intre în biserică. Păcatul rămâne veşnic, iar femeia trebuie să urmeze calea pocăinţei, a
spovedaniei, a canonului şi părerii de rău, şi aceste lucruri trebuie s-o însoţească toată viaţa. Respectarea
tradiţiei, adică venirea la biserică şi aducerea a nouă lumânări şi a nouă prescuri pentru pomenirea la
Proscomidie nu sunt suficiente pentru iertarea păcatului săvârşit. îndreptarea trebuie să se concretizeze
prin săvârşirea faptelor bune, prin botezarea pruncilor părăsiţi, prin îngrijirea şi ajutorarea copiilor
sărmani sau chiar înfierea unor asemenea copii, vizitarea şi ajutorarea copiilor din orfelinate.
O inovaţie liturgică, dar care este total neîngăduită de Biserica Ortodoxă, este botezarea copiilor
avortaţi. Trebuie să fie foarte clar că această practică nu trebuie nici încurajată, nici practicată.
Un alt obicei încetăţenit şi des practicat este acela că mamele nu participă în biserică la botezul
propriului copil. Trebuie menţionat că în nici un canon al Bisericii Ortodoxe şi nici în Cărţile Sfinte nu
găsim interdicţia ca mama să nu participe , în Biserică, la botez. Dacă botezul copilului se săvârşeşte
după 40 de zile de la naşterea acestuia, iar mama şi-a făcut molitva de 40 de zile, nu există nici un
impediment pentru prezenţa ei la botezul propriului copil. Bineînţeles, în cazul în care botezul are loc
înainte de împlinirea celor 40 de zile, iar mamei nu i s-a oficiat ierurgia de curăţie, aceasta, îndemnată de
bunul simţ şi respect pentru cele sfinte, nu va fi de acord ea însăşi cu gestul de a intra în biserică şi de a
participa la botez.
Hirotonia femeilor întru slujirea sacerdotală este profund discutabilă. Biserica Ortodoxă şi cea
Romano-catolică nu permit cu desăvârşire acest lucru. Cu toate acestea, în bisericile occidentale, în
special cele protestante acest obicei a devenit o realitate.
Obiceiul hirotonirii femeilor este relativ nou şi a apărut în contextul mişcărilor feministe din
Apus, a pretenţiei de deplină egalitate a femeii cu bărbatul, de deplină emancipare, de dorinţa de
eliberare a femeii de sub tutela bărbatului. Mântuitorul, însuşi a ales pentru slujirea Evangheliei numai
bărbaţi, nu a încredinţat demnitatea propovăduirii nici Preacuratei Maicii Sale, nici femeilor mironosiţe,
ci numai celor 12 apostoli şi celor 70 de ucenici. Diaconiţele menţionate în Biserica veche aveau numai
funcţii administrative şi de caritate sau de asistenţă socială. Astfel, diaconiţelor le revenea sarcina de a
ajuta bolnavii în spitale, de aducere la împărtăşanie a femeilor bolnave, pregăteau şi serveau la mesele-
agape. Ca sarcini administrative, în obligaţiile diaconiţelor intra ţinerea unei evidenţe a fecioarelor şi a
văduvelor din parohie, catehizarea şi botezul femeilor, milostenia, curăţenia în Sfânta biserică şi
aprovizionarea ei cu cele necesare practicării cultului creştin.
Biserica Ortodoxă cinteşte şi pomeneşte multe femei pentru dragostea lor adâncă pentru Hristos,
pentru martiriul pe care l-au îndurat pentru credinţa creştină, dar această cinstire nu este la înălţimea
cinstirii apostolilor sau a preoţilor din istoria creştinismului.53
Rolul femeii creştine în Biserica Ortodoxă a fost consfinţit de calitatea ei de mamă creştină, de
educatoare creştină,de profesoară creştină, de soţie de preot ajutându-şi soţul în activitatea lui şi mai ales
de monahie.
 II.2. Femeia creştină în mişcarea feministă mondială

Odată cu trecerea societăţii de la matriarhat la patriarhat, de la feminin la prea masculin, femeia

s-a găsit deseori în mod tragic în afara adevărului său propriu. într-un moment al istoriei bărbatul a
devenit brusc conştient de propria-i valoare. Dacă femeia naşte, bărbatul zămisleşte şi îşi asumă întreaga
responsabilitate, fără posibilitatea de a o împărţi. Până la emanciparea omului de elementul magic,
constanţa Bisericii nu a limitat orice posibilitate de a cunoaşte tainele vieţii, pentru că apoi, lumea îşi va
lua revanşa de la acest agnosticism pedagogic în evoluţia modernă a ştiinţei şi a tehnicii.54 Omul se va
înconjura de maşinării, de automatizare, întors spre o lume exterioară pentru a o cuceri, a o domina şi a
acţiona asupra ei.
Prin efortul său de a-şi raţionaliza existenţa, omul se dezrădăcinează, îşi pierde legăturile adânci
cu cerul şi natura, cu femeia, ca taină a propriei sale fiinţe. El traversează cărările largi ale civilizaţiei,
măsurate, clare, unde locul femeii este pregătit dinainte ca acela al unei fiinţe minore.
Aparent şi ocazional, bărbatul îi acordă femeii toate onorurile, dar o va plasa în condiţii în care
ea să nu-i mai poată dăuna niciodată. Femeia apare, brusc supusă puterii supreme a stăpânului, autorităţii
indiscutabile a bărbatului, stăpânul şi domnul ei.
într-o lume profund bulversată au existat şi civilizaţii - precum cea orientală - în care s-a acordat
o înaltă preţuire valorii feminine şi o existenţă istorică de lungă durată, se adapă la izvorul vieţii,
păstrând mai bine înfiorarea în faţa sfinţeniei şi a tainelor vieţii.55
Dacă în Apus femeia modernă este adeseori în primul rând femeie şi abia după aceea soţie şi
mamă, chiar dacă maternitatea ei nu este decât o consecinţă, câteodată indezirabilă, în India femeia este
esenţialmente mamă şi în această calitate este o fiinţă sfântă, expresia purităţii şi a tandreţii. Ce
frumuseţe şi cât adevăr aflăm în expresia „maternitatea este tandreţea lui Dumnezeu“, intimul lui
Dumnezeu vorbeşte prin femeie. Nu starea conjugală schimbă situaţia femeii; câtă vreme nu este mamă,
femeia nu ocupă decât un plan secund. Importanţa capitală dată influenţei prenatale, obligă fiecare
femeie să se menţină constant în starea de puritate.
Cu toate acestea, trebuie să constatăm pretutindeni un paradox: situaţia inferioară a femeii. S-a
produs o teribilă sciziune între femeie, ca fiinţă umană şi valorile feminine ca principiu cultural. Odată
smulse de la izvorul lor viu, eficacitatea acestor valori a slăbit.
 în istoria creştinismului apare alt fenomen: principiul legalist, finalist al gândirii iudaice pătrunde
dinăuntru şi impregnează puternic gândirea creştină.
în curentele extremiste, mai ales de origine siriană, prin contrast cu tradiţiile foarte blânde şi
foarte umane ale Egiptului, mântuirea ascetică constă în fuga de lume, mai precis, fuga de tot ce este
feminin. Câteodată, parcă nu s-ar putea pune în discuţie decât mântuirea bărbaţilor, iar cel ce vrea să
izbăvească trebuie să se izbăvească înainte de orice de femei.
în Europa statutul legal al femeii a rămas aproape neschimbat până în secolul al XIX-lea:
bărbatul guvernează, femeia administrează, copiii se supun. Codul lui Napoleon fixează puterea soţului
suveran şi mărturia femeii nu are valoare juridică, ca şi cea a unui bolnav psihic sau a unui infirm. Iar
prostituţia este justificată ca sprijinitoare a monogamiei; cu acest preţ îşi salvează societatea, măcar în
aparenţă, fundamentele ei sociologice.
La sfârşitul secolului al XIX-lea situaţia se schimbă brusc. Socialismul valorifică la maximum
orice emancipare, dar evoluţia revoluţionară este adusă de automatizarea industriei. Forţa fizică îşi
pierde importanţa iar femeia poate participa efectiv la producţia mecanică. Pe de altă parte, progresele
obstetricii, inseminarea artificială, controlul sarcinii dau femeii libertatea faţă de trupul ei şi faţă de
specie. Progresul industrial absorbind femeia, slăbeşte unitatea grupului familial şi patrimoniul îşi pierde
forţa. Pe acest teren apare mişcarea feministă.
După unii, rolul femeii în viaţa bărbatului este să apară la momentul potrivit, când poate să-l
trezească la idealitate şi la interioritate, după care ar face bine să dispară. Conflictul între femeie şi
bărbat, între creaţie şi naştere, între persoană unică şi specie rămâne ireductibil.
Cel mai adesea, exegeza înţelege istoria biblică a Facerii într-un sens foarte masculin: femeia a
fost făcută pentru bărbat, ea îl întregeşte ca slujnică, ajutor, obiect.56 Cu toate acestea, Sfântul Apostol
Pavel precizează: „...nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie“ (Corinteni 11, 11)
Prin creştinism şi învăţătura evanghelică, multe elemente pozitive îşi fac loc în viaţa nouă a
femeii, ridicată de Hristos. şi dacă toate învăţăturile aduse de Mântuitorul ar fi puse în practică, multe
din nedreptăţile înregistrate în istorie deveneau imposibile. Căci prin Fiul lui Dumnezeu, omul - bărbat
sau femeie devine un mădular nou, îndumnezeit şi sfinţit. Iar posibilitatea atingerii unui ideal feminin
este dovedită cu prisosinţă prin Fecioara Maria, modelul suprem.
şi tot Sf. Ap. Pavel ne învaţă: „de acum nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru
că toţi una suntem în Iisus Hristos“.
Pornind de la principiul egalităţii femeii cu bărbatul, aşa cum l-a formulat Sfânta Scriptură în
cuvintele: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu; l-a făcut bărbat şi
femeie“ (Facere I, 27), militând pentru excluderea oricărei discriminări întemeiate pe diferenţă de sex şi
susţinând că femeile au aceleaşi drepturi cu bărbaţii, Consiliul Ecumenic al Bisericilor se află pe linia
tendinţelor actuale ale omenirii, observând că la început Dumnezeu a creat pe bărbat şi pe femeie
împreună, după chipul Său. El vrea ca amândoi să fie „una“, o comuniune în Iisus Hristos.57
Pe măsură ce femeia dobâneşte conştiinţa condiţiei ei şi se exprimă mai insistent cu privire la
aceasta ea constată natura comuniunii, făurite şi dirijate de bărbaţi. Ea aspiră spre o comunitate mai
completă, care să celebreze specificitatea fiecărui ins, bărbat sau femeie. întemeiată pe colaborare,
afirmând reciprocitatea, independenţa şi interdependenţa, această comunitate nouă pretinde femeilor şi
bărbaţilor să lucreze împreună, să-şi împartă competenţele şi sarcinile pentru ca să se împlinească planul
lui Dumnezeu.
Femei şi bărbaţi consacraţi adevărului Evanghelic, toţi vor să înţeleagă ce înseamnă faptul de a fi
creaţi, bărbat sau femeie, după chipul lui Dumnezeu, ei doresc să descopere implicaţiile unei comunităţi
noi de femei şi bărbaţi în propria lor viaţă, în relaţiile lor unul cu altul şi pentru Biserică.
Sunt două mii de ani de când bărbat şi femeie au fost chemaţi de Iisus la un legământ nou cu
Dumnezeu. La acest legământ noi suntem chemaţi şi azi, căci în El a binevoit Dumnezeu să sălăşluiască
toată plinirea şi, printr-însul toate cu Sine să le împace fie de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace
prin El, prin sângele Crucii Sale (Coloseni 1, 19,20). Drept aceea, trăind în comunitatea care nu cunoaşte
nici un fel de discernământ, bărbatul - precum spune Sf. Ap. Pavel - „să trăiască înţelepţeşte cu
femeile..., să le facă parte de cinste, ca unora care împreună cu ei sunt moştenitoare ale harului vieţii“
(I Petru, 3, 7).
Aşadar, rolul femeii în societate nu poate fi unul dirijat şi impus. Ea îşi caută locul în exteriorul
propriei fiinţe şi de cele mai multe ori doreşte dialogul, colaborare, împreună lucrarea şi merge până la
propria-i jertfire. Ea tinde spre o comunitate firească în care să fie acceptată, respectată şi, la rândul ei să
accepte şi să respecte. Ea îşi va potenţa dragostea, va dărui căldura, va genera spre maternitate, atunci
când mediul este prielnic. Rolul ei derivă din calitatea de fiinţă umană, completată de cele de soţie,
mamă, fiică, soră, creştină, mădular al Bisericii, candidată la mântuirea subiectivă în Hristos. Contribuie
astfel la prosperarea societăţii şi la slujirea permanentă în Biserica creştină.
După rolul pe care l-a jucat femeia în timpul războiului, bărbatul nu-i mai poate refuza poziţiile
câştigate. Mişcarea de emancipare ce a luat naştere în viaţa ei poate fi privită subiectiv în dependenţă cu
golurile societăţii. Participarea la producţia economică introduce femeia în comunitatea masculină. De
acum bărbatul pare tulburat în propria-i securitate de o fiinţă care evoluează prea repede.
Bărbatul ar putea să o trateze pe femeie ca o sclavă, convingând-o că e regină.
 Răul lansării femeii în construirea lumii noi vine din faptul că „emancipată“ devine şi
„celibatară“. Aici greşeşte ea, căci îşi suprimă singură dreptul la iubirea adevărată, la taină şi la
maternitate.
Dacă secolul nostru este caracterizat printr-un feminism crescând, se poate presupune că această
orientare constituie o reacţie împotriva lipsei de respect datorată femeii.
O mare sminteală se produce astăzi prin aşa-zisa emancipare a femeilor moderne, care trec de la
ţinuta şi bunăcuviinţa creştină la o ţinută exagerată manifestată în comportament şi îmbrăcăminte. Unele
femei se complac în libertinaj total, în nudism, topless, îmbrăcându-se sexy ca să aibă sex-appeal. Alte
femei fumează, dansează şi se fardează strident. Devin dame de companie sau strepteuze în restaurante
sau în hoteluri de lux. Altele se îmbracă în haine bărbăteşti, îşi măresc sânii cu silicon sau îşi schimbă
sexul. Aceste exagerări au consecinţe grave asupra familiei şi societăţii. Biserica, Sfintele Canoane, unii
Sfinţi Părinţi ca şi Sfântul Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Ioan Postitorul pedepsesc aceste
păcate şi dau anumite pedepse pentru persoanele care le săvârşesc.
Un anumit feminism contemporan îşi are rădăcinile în absenţa adevăratului respect faţă de
femeie. Adevărul relevat despre femeie este acesta: respectul, uimirea în faţa misterului feminităţii,
dragostea maritală a lui Dumnezeu însuşi şi a lui Hristos. în civilizaţia contemporană femeia pare a fi
devenit un obiect al plăcerii. Semnificativ este faptul că se produce un fenomen de renaştere a unei
autentice teologii a femeii, fiind redescoperită frumuseţea ei spirituală.58
Femeii îi sunt date două stări sau mai bine zis două harisme: fecioria şi maternitatea. Virtutea
fecioriei, unită cu viaţa duhovnicească şi împodobită cu virtuţi creştineşti se câştigă prin lupta cea bună,
prin biruinţa patimilor. Virginitatea este o virtute aleasă pentru că cea care a fost tot timpul vieţii curată
îşi propune a păstra totdeauna integritatea trupului, a se păzi pe sine de toate plăcerile necurate.59
Darul maternităţii este dat femeii pentru ca, prin unirea tainică cu bărbatul ei să aducă pe lume o
nouă viaţă. Având la bază celula familei creştine la care se adaugă taina căsătoriei se construieşte
biserica. De fapt, în familie, persoana umană este născută iar prin educaţie este introdusă progresiv în
comunitatea umană, iar prin botez şi educaţie - la credinţă, persoana este introdusă şi în familia lui
Dumnezeu, care este Biserica.60 împlinirea tainică a celor doi soţi se realizează prin dăruire şi primire
reciprocă, înfrânare trupească şi îndeosebi stabilirea unei stări desăvârşite în iubirea dintre soţi în
vederea împlinirii lor reciproce, înmulţirea, perpetuarea şi creşterea omenirii.
în mod deosebit Sfinţii Părinţi au condamnat deturnarea persoanei feminine de la destinul ei
familial şi folosirea ei în scopuri josnice, pentru plăceri vinovate.
Un model suprem îl reprezintă femeia în monahism, urmând exemplul Maicii Domnului. Sunt
vestite mănăstirile de maici al căror număr sporeşte, prin ascultare, smerenie, dragoste faţă de
Dumnezeu. Miresele lui Hristos prin depunerea jurământului de castitate, devin temelii vii ale credinţei
şi dragostei spirituale. i ori de câte ori paşii ni se îndreaptă spre chilia unei maici, în suflet rămân
întipărite vorba blândă, comportamentul smerit, bunătatea chipului care te face să-ţi simţi sufletul uşurat.
Dragostea pentru aproapele este exprimată în special prin femeie. Prin făpura ei femeia se
dăruieşte celorlalţi, şi în special celor ce au nevoie de ea. Aşa este părtaşă la greul existenţei în azile,
orfelinate, cămine, familii sărace, persoane cu handicap. Caritatea este o necesitate pentru preaplinul
sufletului fiinţei feminine care nu rămâne nepăsătoare la suferinţele aproapelui ei. Dragostea creştină
îndeamnă femeile creştine la întrajutorare şi milostenie trupească şi sufletească.
Mărturie stau numeroase organizaţii şi asociaţii cu caracter filantropic şi umanist. Asociaţia
Femeilor Creştine din Biserica Ortodoxă este o mişcare activă, veşnic atentă la nevoile societăţii şi
adaptându-se mereu la starea mădularelor bisericii ce au nevoie de ajutor.61
Rolul femeii rămâne, virtual, în comunitate cu cel al bărbatului, în secolul al XX-lea mai ales, cu
mare necesitate.
Femeia este o lumină în sfeşnic, în societate şi pentru toţi care o văd, o aud şi înţeleg, pentru că
ea este corectă în toate problemele. Astfel, şi femeia în societate este o lumină în sfeşnicul societăţii,
dacă la locul ei de muncă are toate însuşirile acestea.62
„Indiferent ce medii a traversat de-a lungul istoriei, femeia a reuşit să iasă învingătoare din toate
acestea, pentru că ea are modul ei propriu de existenţă şi darul de a urzi întreaga fiinţă din legătura ei
aparte cu Dumnezeu, cu alţii şi cu ea însăşi“.63
Singura din întreg neamul omenesc, care a reuşit să arate spirit matern a fost Fecioara Maria.
„Rolul femeii de a da viaţă îmbracă acum un aspect veşnic deoarece viaţa pe care o oferă acum
nu mai este doar biologică, ci veşnică, pentru că atingându-se de Fecioara Maria, devine ea însăşi sfântă.
Dând viaţă, femeia este mai aproape de izvoarele credinţei.
Creştinismul cunoaşte pe femeie sun trei aspecte: fecioară, soţie şi văduvă.“64
Diferenţa dintre drepturile femeii şi ale bărbatului în toate sferele activităţii sociale e justificată
de apariţia feminismului.
„Cele mai curente obiecţii care se aduc mişcării feministe se referă la «incapacitatea creatoare a
femeii, la lipsa condiţiilor sociologice pentru a-şi realiza o cultură solidă» la aşa-zisa «inferioritate din
punct de vedere psihologic prin termenul superego, potrivit căruia superego subordonează femeia
bărbatului»“.65
„Femeia se prăbuşeşte şi pierde prerogativele de mamă atunci când încearcă să se pună pe acelaşi
picior de egalitate cu bărbatul în planul producţiei economice. Nu este vorba aici că ordinea socială este
ameninţată şi nici de faptul că unele femei devin amazoane sau au «complexul Dianei», ci de o scădere a
sensibilităţii de care femeia are atâta nevoie.“66
însă, în zilele noastre majoritatea femeilor emancipate se prostituează şi astfel pierd ce au ele mai
de preţ: feminitatea.
Feminismul a pornit de la prejudecata că femeia este egală cu bărbatul. Ontologic, din creaţie,
femeia şi bărbatul sunt egali, numai că realizarea unităţii se face pe căi diferite.
în ziua de astăzi, femeia trebuie să-şi redescopere rolul ei de creator în lume şi acesta este posibil
prin naşterea de prunci şi educarea lor. însă femeia are şi îndatoriri sociale, ea putând să-şi manifeste
rolul ei educativ în şcoală, familie şi spitale, dar mai ales în operele filantropice.67

Din cugetările şi sfaturile unor scriitori moralişti români.68

„Să asculţi bine este şi sfatul unei neveste“ - (Anton Pann, „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea“).
„Devotamentul femeii adevărate nu are margini. în lumea ideală vina însoţirii nebinecuvântate
a fost întotdeauna mare şi ispăşită cu dureri grele“ - (Ioan Slavici, „Apus de soare“).
„Vrei să fii puternică? Dă soţului tău puterea sa. şi fii sinceră, fii totdeauna sinceră. O minciună
este un contract cu diavolul. Ce fericire poate fi aceea care se realizează pe un neadevăr? Fii pururea
gata să te jertfeşti pentru el. Tu să te jertfeşti. E alesul tău, al visurilor tale dintâi, a celui mai sfânt ceas
din viaţa ta. Cu nimeni altul de pe pământ nu se poate compara. E unic. El este cinstea şi mândria ta. în
fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, când te închini, să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru frumosul dar
pe care ţi l-a trimis...“ - (Al. Vlahuţă, „în pragul vieţii“).
„Unele femei se plâng adesea că bărbaţii nu le mai iubesc. Cauzele sunt multe şi trebuiesc
căutate în interiorul spaţiului conjugal. Unul din motive poate fi lipsa curăţeniei personale şi nu numai.
«Curată» la bărbat pururea să te arăţi ca nu cumva să-l scârbeşti, căci îndată îl pierzi. şi nu numai
curată corporal, ci şi îmbrăcată curat şi cu obrazul vesel. Pentru a fi bineplăcută soţului, femeia nu
trebuie să folosească multe parfumuri pentru a-şi acoperi mirosurile neplăcute, ci, spălată curat şi
îmbrăcată în haine simple dar şi cu gust şi fără a adăuga mirosuri artificiale. O femeie este întotdeauna
frumoasă natural, fără să adauge un plus de frumuseţe forţată prin haine, bijuterii şi pudre, aceasta nu
o fac bineplăcută unui bărbat. Dacă vrea să fie apreciată să nu scoată la vedere frumuseţea trecătoare,
ci virtutea neschimbătoare“.69
 CAPITOLUL III

IUBIRE ŞI RESPONSABILITATE ÎN VIAŢA DE FAMILIE

III.1. Iubirea conjugală şi cauzele slăbirii ei

„Dumnezeu l-a făcut pe om, iar «ca omul să nu fie singur» i-a făcut femeie din coasta sa“.
înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu n-a înzestrat femeia cu însuşirile bărbatului, nici pe bărbat cu
cele ale femeii. Fiecare dintre cei doi au însuşirile lor particulare şi numai bărbatul cu femeia pot forma
un tot unitar. Femeia este egală cu bărbatul numai după fire nu după dregătorie, căci este făcută din
trupul bărbatului. Ea este supusă bărbatului, mai ales după căderea din Rai, căci şarpele a ispitit pe om
prin femeie. De aceea Dumnezeu îi dă canon: «să fie întoarcerea ta către bărbatul tău şi el te va
stăpâni» (Facerea 3, 16).
Sufletul femeii, ca şi trupul, sunt egale cu ale bărbatului, vrednice de aceeaşi răsplată sau
pedeapsă.70
Asemenea referatului biblic cu privire la crearea omului de Dumnezeu, spiritualitatea ortodoxă a
arătat mereu vocaţia comunitară a fiinţei umane şi deschiderea ei spre dialog şi comuniune. într-adevăr,
a fi singur reprezintă o mare suferinţă. De aceea Dumnezeu întreit în persoane a creat primii oameni ca
pereche: bărbat şi femeie.71 «Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui» (Facerea
2, 28). şi a făcut pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie“
(Facere, 1, 27).
De la crearea omului şi până la sfârşitul acestuia complementaritatea dintre cele două sexe este
înscrisă în legea firii. Eva a fost luată din coasta lui Adam (Facere 2, 21-24) şi de atunci acesta îşi va
căuta mereu coasta. De asemenea, Eva se va simţi completă doar în locul din care a fost luată. Astfel cei
doi se vor căuta reciproc.72
în cei doi sunt cuprinse şi se completează armonios calităţile unuia cu ale celuilalt. legătura
iubirii ne face să ne împărtăşim din darurile celuilalt şi să oferim la rândul nostru ce avem mai bun şi
mai nobil în suflet. Astfel, prin intermediul iubirii nu sărăcim ci, dimpotrivă, ne îmbogăţim şi, din
această bogăţie facem fericiţi şi pe alţii.
 Legătura dintre doi tineri se întemeiază şi se bazează pe nevoia de dialog şi de comuniune
spirituală. Diferenţele dintre bărbat şi femeie dezvoltă legătura şi iubirea dintre ei.73
Bărbatul, prin fire este un extatic, exteriorizându-şi ideile şi trăirile şi îmbogăţind prin ele lumea
exterioară. Femeia, în schimb, este enstatică, trăind mai mult în interior. Ea are puterea de a interioriza
lucrurile exterioare şi de a se îmbogăţi cu acestea.
„Dacă specificul bărbatului este de «a acţiona», al femeii este de «a fi», şi aceasta este starea
religioasă prin excelenţă. Bărbatul creează ştiinţa, filosofia, arta, dar deviază printr-o înspăimântătoare
obiectivare a adevărului organizat. Femeia se opune oricărei obiectivări, căci ea nu se află în perspectiva
creaţiei ci a naşterii; ea însăşi prin fiinţa ei este criteriul care corectează orice abstracţiune pentru a re-
centra valorile, pentru a manifesta corect verbul masculin. Instinctiv femeia va apăra întotdeauna
întâietatea fiinţei asupra teoriei, a operatorului asupra speculativului, a intuitivului asupra discursivului.
Ea are darul pătrunderii directe în existenţa altcuiva, facultatea înnăscută de a sesiza imponderabil, de a
descifra destinul“.74
„Dacă bărbatul este înclinat permanent să poetizeze, să idealizeze, femeia, fiind un romantic
incorigibil, îl iubeşte pentru ceea ce este şi aşa cum este“.75
„Bărbatul se poate împlini prin munca pe care o pune în slujba lumii, a umanităţii, pe când
femeia se simte împlinită cu adevărat doar în familie, prin maternitate şi dragoste, în folosul soţului şi
al copiilor. Ea nu se simte mulţumită în lumea rece a ideilor, a investiţiilor şi inovaţiilor ştiinţifice, ci
doar în mediul cald, armonios, plin de iubire al familiei, în cercul celor dragi“.76 Astfel, femeia îşi
dăruieşte familiei şi lumii chiar sufletul ei.
în concepţia creştină, la baza familiei stă Sfânta Taină a Cununiei. Prin căsătoria canonică ori
religioasă înţelegem unirea creştină legitimă între un bărbat şi o femeie la vârsta rânduită de Biserică,
atunci când, în faţa Sfântului Altar cei doi miri făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că vor
trăi împreună până la sfârţitul vieţii.
între ei trebuie să existe raporturi de dragoste şi de bună cuviinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur
exclamă: „Dragostea este rădăcina, izvorul şi mama tuturor bunătăţilor“.77
„Toţi ştim că din dragoste se căsătoresc cei doi soţi, dar nimeni nu ştie în ce proporţie această
dragoste este sentiment, instinct sexual, ori lege a firii (Romani 2, 14), în ce măsură este animalică,
omenească, sfântă (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia I-a asupra speranţei)78 sau dumnezeiască, pentru că s-
a numit chiar Dumnezeu dragoste (I Ioan 4, 8).
Dragostea, cu toate numirile şi calităţile ei este baza familiei, după cum familia este baza
societăţii.79
 Raporturile dintre soţi se îndeplinesc şi se execută mai uşor când sunt pornite din dragoste, ea
fiind singurul motor care mişcă totul; de aceea găsim mereu în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi ai
Bisericii îndemnuri la dragoste.
Dar dragostea dintre soţi se schimbă, nu rămâne pentru toată viaţa, căci una este dragostea de la
căsătorie cu „luna de miere“ şi alta, mai târziu, după trecerea anilor.
Pentru ca acest sentiment să nu se schimbe părintele Gheorghe Paschia recomandă tinerilor soţi
să respecte şi să urmeze sfaturile bunei credinţe creştine, care constau în sfaturile Sfinţilor Părinţi, ale
înţelepţilor lumii care au alcătuit proverbe şi maxime nu numai din cugetări ci şi din experienţa
personală. Aceste sfaturi completează poruncile Sfintei Scripturi, explicându-le şi dând modele de
urmat, de trăire cinstită şi virtuoasă.80
într-una din cărţile sale părintele Cleopa ne vorbeşte despre cele unsprezece îndatoriri (reguli
canonice)81 pe care trebuie să le respecte femeile şi bărbaţii care vor să se căsătorească. Una dintre
aceste îndatoriri este aceea că nu trebuie să se ia neamuri în căsătorie. Astfel, se interzice căsătoria între
rude de sânge în linie dreaptă, adică nepoţi, fii, părinţi, bunici şi rudeniile în linie colaterală: fraţi, veri
primari sau veri de gradul doi. Membrii familiilor încuscrite nu se pot căsători decât de la gradul şase în
sus, iar cei înrudiţi spiritual (naşi, fini, fiii naşilor cu fiii finilor de botez sau de cununie), nu se pot
căsători între ei, până la gradul patru.82
O a doua condiţie o constituie acordul tinerilor care urmează să se căsătorească. Părinţii nu
trebuie să greşească, forţându-şi fata sau băiatul să se căsătorească cu cineva doar pentru că are avere
multă, pentru aspectul fizic sau pentru alte scopuri egoiste.
Analog, a treia condiţie prevede că este necesar, pe lângă acordul tinerilor şi acordul părinţilor,
tinerii având nevoie şi de binecuvântarea acestora, după binecuvântarea lui Dumnezeu.83
A patra condiţie este cea care prevede vârsta la care trebuie să se căsătorească tinerii. Citându-l
pe Sfântul Ioan Gură de Aur, tinerii trebuie să se căsătorească foarte devreme, bărbatul la 15 ani iar fata
la împlinirea a 13 ani, pentru a nu cădea în păcatul desfrâului înainte de căsătorie. în prezent, legile
statului impun pentru tinere vârsta căsătoriei de la minim 16 ani iar pentru bărbaţi vârsta minimă de
căsătorie este de 18 ani.
O îndatorire de suflet o reprezintă datoria părinţilor şi a viitorilor miri de a se spovedi la
duhovnic, cu cel puţin o săptămână înainte de nuntă.
Se recomandă ca, în ziua nunţii mirii şi socrii trebuie să meargă la biserică să asculte Sfânta
Liturghie şi predica.
în ziua cununiei, cei doi tineri primesc Sfânta împărtăşanie, aceasta fiind a şaptea rânduială.
 O altă rânduială, a opta, interzice preotului duhovnic să pună mirilor cununiile pe cap, dacă are
ştiinţă că aceştia au căzut în păcat înainte de săvârşirea cununiei.84
Altă îndatorire este aceea că nunta să nu se facă cu lăutari.85
A zecea rânduială spune că tinerii căsătoriţi nu au voie să se împreuneze trei zile şi trei nopţi
după nuntă, dacă au primit în ziua nunţii şi Sfânta Taină a împărtăşaniei.
Ultima îndatorire a tinerilor căsătoriţi este de a nu se împreuna toată viaţa decât numai în zilele
de marţi şi joi, dacă nu-i post şi sărbătoare.86
Pe lângă aceste datorii, potrivit Canonului 21 Apostolic87 nu se pot căsători cei care au
deficienţe trupeşti (fameni, castraţi, infirmi din naştere), bolnavii psihici, deficineţii mintali din naştere,
cei îndrăciţi, epilepticii în stare gravă, dacă unul din miri este deja căsătorit, dacă mireasa este
însărcinată în urma unei alte relaţii, dacă logodnicul este călugărit, hirotonit preot sau condamnat la o
închisoare pe o perioadă mai mare.88
Pentru a duce împreună o viaţă creştinească şi pentru a dobândi mântuirea sufletului, tinerii
căsătoriţi trebuie să respecte sfaturile duhovniceşti. Conform acestora, soţii trebuie să aibă amândoi
acelaşi duhovnic; să postească şi să se spovedească regulat amândoi cel puţin de patru ori pe an în cele
patru posturi sau ori de câte ori este nevoie; să se împărtăşească numai când preotul le dă dezlegare; să
se roage seara şi dimineaţa împreună, în genunchi, cu candela aprinsă şi să facă metanii; să citească
zilnic şi mai ales în sărbători un acatist, paraclisul Maicii Domnului, psalmii şi capitole din Sfânta
Scriptură; să poarte de grija de comemorarea celor răposaţi prin săvârşirea tuturor îndatoririlor ce le
revin urmaşilor; să facă aghiazmă şi Sfântul Maslu în casă de două ori pe an; să nu amâne apariţia unui
copil în familie din diferite motive. Ei trebuie să trăiască conjugal, cu înfrânare creştinească în anumite
zile ale săptămânii (marţea şi joia); să nu aibă raporturi sexuale în timpul necurăţiei lunare a femeii, în
timpul slujbelor religioase din biserică şi în timpul sarcinii femeilor; să păstreze curăţenia trupească cu
două zile înainte de a merge la biserică şi o zi după acest eveniment.
Soţul nu trebuie să-şi păzească soţia pentru a nu rămâne însărcinată. La rândul ei, soţia nu trebuie
să folosească medicamente contraceptive pentru a evita zămislirea unui copil. De asemenea, este
considerat un păcat de moarte dacă femeia încearcă să-şi provoace un avort şi nici soţul nu ar trebui s-o
oblige să procedeze astfel, în afară de cazul în care, prin naştere viaţa femeii este pusă în pericol, sau
aceasta suferă de o boală congenitală care s-ar putea transmite fătului, rezultând din aceasta copii
malformaţi, cu diferite deficienţe psihice sau fizice. Soţii nu au voie să practice acte sexuale interzise de
Dumnezeu, de Biserică şi de Sfânta Scriptură, ele constituind păcate trupeşti împotriva firii, păcate
trupeşti strigătoare la cer (perversiuni sexuale), isterie sexuală, abuz de viaţa conjugală, păcate trupeşti
cu animalele etc. Soţii ar trebui să evite abuzul de alcool; să nu lucreze duminica şi în zilele de
sărbătoare; să nu accepte sub nici un motiv vizionarea de filme pornografice sau citirea de reviste de
acelaşi fel, distracţiile păcătoase de orice fel, să nu practice furtul, să nu se împrietenească cu oameni răi,
alcoolici şi pătimaşi, să nu adune averi, să nu primească cărţi sectare şi ajutoare materiale de la cei de
alte confesiuni, să facă milostenie materială şi spirituală la cei nevoiaşi, după posibilităţile lor.89
în familie, datoriile soţilor unul faţă de altul sunt multiple şi pline de responsabilitate. Astfel,
soţul, să trăiască în primul rând în iubire creştină şi intimă cu soţia, să nu o oblige niciodată la avort sau
folosirea metodelor contraceptive, să nu practice acte conjugale interzise de Biserică, să nu folosească
niciodată violenţa fizică sau verbală faţă de soţie mai ales în public, să nu-şi oblige soţia la comiterea
actelor intime în sărbători, posturi sau în zilele oprite, să respecte zilele oprite de curăţenie firească, să
nu oprească niciodată soţia de la rugăciune, post, mersul la biserică, citirea cărţilor sfinte şi de la
milostenie sau orice fel de faptă bună. El trebuie să-şi ajute soţia, prin aducerea venitului personal, în
procurarea celor necesare familiei cum ar fi hrana, îmbrăcăminte, menaj. între cei doi soţi trebuie să
primeze buna înţelegere şi armonia creştinească. Pentru realizarea acestei armonii este necesară
încrederea totală în cinstea şi corectitudinea soţiei. Pentru a se bucura de respect şi dragoste, şi soţul, la
rândul său trebuie să-şi respecte şi să-şi iubească soţia, să nu arunce acuzaţii sau vorbe grele asupra
părinţilor şi rudelor acesteia. Soţul nu ar trebui să-i permită soţiei să se îmbrace necuviincios, să fumeze,
să consume băuturi alcoolice, dar pentru atingerea acestor scopuri şi el ar trebui să aibă un
comportament adecvat. Prin exemplul personal, prin discuţii deschise, soţul trebuie să-i explice soţiei de
ce nu este indicat ca aceasta să se fardeze, să-şi tundă părul. La fel, prin puterea convingerii cuvântului,
soţul ar trebui s-o convingă să nu se ducă la filme neadecvate concepţiei creştine, să nu citească reviste
sau cărţi care ar induce-o în păcat, fie şi cu gândul, cu atât mai mult să nu aducă în căminul conjugal
cărţi şi reviste sectare. Ca soţ şi cap de familie, bărbatul trebuie să-şi reprezinte cu cinste familia în
societate.
Soţia are îndatorirea creştinească şi firească să-şi iubească soţul, deoarece vor fi judecaţi de
Hristos; să se roage permanent lui Dumnezeu pentru înţelepciune, ajutor şi întărirea credinţei, liniştea şi
sănătatea soţului ei. Să dea regulat, slujbe la biserică pentru soţ, copii, rude, prieteni şi pentru liniştirea
celor ce-i urăsc. Să asculte de soţul ei în cele creştineşti care nu sunt împotriva poruncilor lui Dumnezeu.
Să nu-şi refuze soţul în relaţiile intime conjugale în zilele rânduite şi să nu-l oblige să uzeze de metode
care ar putea duce la oprirea, zămislirea copiilor. Să nu accepte convieţuirea conjugală imorală şi
necuviincioasă a soţului şi care este interzisă unui bun creştin. La fel, ar trebui evitată participarea la
petreceri însoţite de jocuri sau beţii prelungite în zilele premergătoare zilelor de duminică sau sărbători,
să respecte posturile dacă vor ca Dumnezeu să-i ajute în viaţă. în cazul în care soţul neglijează
rânduielile creştineşti, ea ar trebui să-l îndemne la rugăciune, post, milostenie, înfrânare trupească, să
participe la sfintele slujbe mai ales în sărbători şi duminici. Soţia trebuie să-i arate soţului necesitatea
spovedaniei în decursul celor patru posturi din an şi respectarea canoanelor date de duhovnic. Soţia să
nu-i permită soţului să înjure de cele sfinte, să meargă la cârciumi şi în locuri rău famate, să nu se
întâlnească cu oameni răi şi să nu frecventeze anturajele dubioase. De asemenea, să nu admită ca soţul
să privească imagini indecente, să citească reviste sau cărţi sectare şi nici să accepte aducerea acestor
tipărituri în casă. Toate aceste interdicţii soţia trebuie să le înfăptuiască fără a-şi certa soţul, fără să-i
arunce în faţă acuza săvârşirii unor păcate trupeşti sau sufleteşti, chiar dacă la urechile ei ajung vorbe
rele despre acesta. Mai indicat ar fi să se roage lui Dumnezeu pentru el, pentru liniştirea şi luminarea lui,
urmând sfatul duhovnicului, căci rugăciunea şi răbdarea salvează pacea familiei. Soţia ar trebui să fie
aceea care să menţină evlavia creştină în casă prin rugăciuni adresate lui Dumnezeu. în respectarea
îndatoririlor soţiei intră şi gătitul mesei după rânduială creştină, să menţină casa în curăţenie, să evite
orice motiv de ceartă, să-şi respecte şi să-şi viziteze rudele, atât ale ei cât şi ale soţului.90
Cu toate că morala creştină sfătuieşte soţia (femeia) să-şi asculte soţul, însă există şi excepţii
„când este obligată sau silită de soţ să calce poruncile lui Dumnezeu sau să greşească trupeşte în
posturi şi în zilele sfinte; când este păzită conjugal pentru a nu naşte copii, când este trimisă să-şi
avorteze, ca şi atunci când este îndemnată sau silită de soţ la desfrânare, la acte conjugale împotriva
firii (sodomie, perversiuni sexuale etc), la beţie, la furt, la minciună, la adunări sectare şi la alte păcate
grele împotriva lui Dumnezeu şi a conştiinţei ei. în toate aceste cazuri femeia poate şi trebuie să se
împotrivească păcatului şi voinţei bărbatului ei păcătos, să se roage mai mult lui Dumnezeu şi să
urmeze sfatul duhovnicului ei“.91
Prin căsătorie, cei doi soţi s-au unit trupeşte şi, într-o oarecare măsură, chiar sufleteşte; după
căsătorie, ei trebuie să ajungă la o desăvârşită unire spirituală, pentru că numai atunci se vor purta unul
faţă de altul aşa cum se poartă cu ei înşişi. „Nimic nu este mai plăcut, spune o vorbă din popor, decât
atunci când muierea cu bărbatul petrec amândoi într-o unire şi într-o glăsuire“. „Bărbatul cu muierea
într-o glăsuire să petreacă şi dragostea între ei neclintită să se găsească“.92
Dacă se vor strădui să îndeplinească cu sfinţenie aceste condiţii, cerând ajutorul lui Dumnezeu,
soţii vor duce o viaţă liniştită şi binecuvântată în familie, vor avea copii sănătoţi şi bine educaţi, vor
dobândi sfârşit creştinesc şi viaţă veşnică în Iisus Hristos.
în cazul în care soţii încalcă regulile creştineşti impuse de Sfânta Biserică în familie pot apărea
certuri, violenţa fizică şi verbală, destrămarea familiei, neglijarea obligaţiilor conjugale, neglijarea
copiilor, neglijarea îndatoririlor familiale.
O cauză a slăbirii dragostei dintre soţi este gelozia, care, prin depăşirea măsurii, poate merge
până la epuizare psihică a partenerului, până la uciderea totală a dragostei, a ataşamentului unuia faţă de
celălalt şi care, în final, duce la destrămarea căsătoriei, la divorţ. Acest sentiment survine dintr-o iubire
bolnăvicioasă, posesivă, care ajunge la extreme nebănuite. Un proverb francez spune: „Gelozia se naşte
din iubire ca cenuşa din foc, spre a-l înnăbuşi“.
Sentimentul de gelozie al soţului survine în momentul când acesta devine nesigur pe sine însuşi.
în acest moment el se teme de pierderea atenţiei şi dragostei soţiei, dar nu face nimic pentru a-i câştiga şi
menţine aceste sentimente. Din contră, îşi imaginează că ar putea să-şi ţină soţia aproape, pune stăpânire
pe ea prin violenţă, învinuind-o de infidelitate şi maltratând-o fizic sau verbal. Pentru soţie, viaţa de
familie devine de nesuportat, stresantă până la extreme şi, în majoritatea cazurilor, inevitabil, se ajunge
la divorţ. Cervantes scria în opera sa „Don Quijote“: „Gelozia este tiranul regatului iubirii“.93
Uneori şi soţia poate contribui la deteriorarea dragostei şi bunei înţelegeri în familie prin felul
său de a fi. Cicăleala sau „pisălogeala“ sunt urmări ale stresului psihic, care nu duc în toate cazurile la
divorţ, dar care afectează, slăbesc grav dragostea între cei doi soţi. Unele femei, din dorinţa nechibzuită
de a fi „superioare“ bărbatului lor îşi ceartă soţul din orice lucru nesemnificativ. Printre proverbele lui
Solomon găsim unul care caracterizează excepţional această situaţie: „Mai bine să locuieşti în pustiu,
decât cu o soţie certăreaţă şi care îţi face necaz“ (Proverbe 21, 19).
şi la Sfântul Ioan Gură de Aur găsim sfaturi demne de urmat: „Nu vă certaţi între voi, căci nimic
nu poate fi mai supărător ca zâzania între bărbat şi femeie, căci certurile şi luptele pe tăcute contra
persoanelor iubite sunt pline de amărăciune“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei către
Coloseni, Omilia a X-a).94
Consecinţa imediată a certei este mânia. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Femeia cu vorbe
dulci şi pe cel mai rău şi mai cumplit bărbat la blândeţe îl aduce“. „Să nu apună soarele peste mânia
voastră“ (Efeseni 4,26).
Deseori, de la ceartă se ajunge la bătaie. Tot la Sfântul Ioan Gură de Aur întâlnim cugetarea: „Nu
spun că bărbatul să-şi bată femeia, să nu fie una ca asta!, căci este cea mai de pe urmă batjocură, nu
pentru cea bătută, ci pentru cel ce a bătut-o!“(Sf. Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei I către
Corinteni, Omilia a XXVI-a).95
Femeia nu trebuie să-i aducă insulte bărbatului de genul: „Prostule, fricosule, trândavule...“, iar
bărbatul, la auzul acestor învinuiri să nu facă uz de insulte şi bătăi, ci, cu blândeţe s-o liniştească, s-o
mângâie, s-o convingă că greşeşte printr-un aşa un comportament, ca pe una ce este imperfectă“ (Sf.
Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei I către Efeseni, Omilia a XX-a).96
Viciul şi patima sunt încă un motiv care distrug dragostea, armonia şi căsnicia. Alcoolismul este
viciul pe care îl practică în special bărbaţii. Mai rar femeile. Dar căsnicia are de suferit în ambele cazuri.
Pe lângă distrugerea vieţii liniştite în familie, au de suferit copiii şi însăşi sănătatea celui stăpânit de
această patimă. Un proverb rusesc nuanţează exemplar această situaţie: „Dacă bea bărbatul, jumătate
de casă arde, dacă bea femeia, arde întreaga casă“.
La fel ca şi patima beţiei, un alt obicei nesănătos este fumatul. în zilele noastre, din păcate,
această patimă a pus stăpânire atât pe femei cât şi pe bărbaţi, dar cel mai grav este faptul că şi copiii,
urmând exemplul părinţilor sau ai aşa-zişilor „prieteni“, din teribilism, ajung stăpâniţi de această patimă.
La fel ca şi alcoolismul, fumatul distruge grav sănătatea, atât a celui care practică acest obicei cât şi
celor din jurul său, aşa-numiţii fumători pasivi. Aceste două patimi duc şi la pierderi materiale, prin
cheltuirea fără sens a unor sume de bani, care ar fi mai de folos să fie cheltuiţi pentru binele familiei,
pentru asigurarea unui trai mai bun. Cu toate acestea, un bun creştin, dând dovadă de o voinţă de fier, s-
ar putea elibera de aceste vicii.97
Un grav păcat săvârşesc şi cei care, după cununia civilă trăiesc conjugal, ba chiar şi nasc copii.
Aceştia se află în concubinaj şi desfrânare şi nu pot să se împărtăşească timp de 7 ani.
„Numai Cununia religioasă în faţa altarului, unde cei doi tineri făgăduiesc că se unesc pe viaţă
şi pun mâinile pe Evanghelie şi pe Sfânta Cruce şi unde primesc inelele de logodnă şi cununiile pe cap,
este adevărata cununie legală şi canonică în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, care dă dreptul mirilor
să convieţuiască până la moarte şi să nască copii“.98
Tinerii care săvârşesc acest grav păcat, trăind necununaţi religios, trebuie să se spovedească din
copilărie la un duhovnic şi să facă un canon aspru, să se roage regulat seara şi dimineaţa, să facă metanii,
să ţină toate posturile, să urmeze sfatul duhovnicului, să meargă la biserică şi să se cunune cât mai
curând posibil la biserică.99
în zilele noastre Cununia este una din cele mai profanate Taine ale Bisericii Ortodoxe, şi deci, se
fac multe păcate cu prilejul săvârşirii cununiei religioase. Astfel, majoritatea tinerilor trăiesc de mici în
grele păcate trupeşti, se cunună nespovediţi din copilărie la duhovnici sau se spovedesc formal şi nu se
căiesc de păcatele săvârşite, mulţi dintre miri greşesc trupeşte cu miresele lor chiar cu puţin timp înainte
de cununie, unii chiar şi cu mai multe femei, puţini se căsătoresc între ei după ce au făcut avorturi,
nespovedite la duhovnic înainte. Chiar şi cununia religioasă în ziua de astăzi se face cu multă mândrie,
cu fast lumesc şi cu scopul de a plăcea mai mult oamenilor decât lui Dumnezeu. Tinerii vin la Cununie
fără a şti pe de rost măcar Crezul, Psalmul 50 sau alte rugăciuni. Tinerii sunt însoţiţi la cununie până la
uşa bisericii, uneori, de cântece şi instrumente muzicale, iar după Cununie nunta se face cu multă
tulburare, cântece şi jocuri, beţii şi certuri. Astfel, familiile nou-întemeiate nu-şi ating scopul sfânt
rânduit de Dumnezeu - armonia între ei şi naşterea de copii.100
însă, în ziua de astăzi, după moda veacului, o parte a tineretului practică sexualitatea
premaritală ca să capete experienţă. Mai mult, fac chiar căsătorii de probă, convieţuind împreună fără
a fi logodiţi sau cununaţi, chipurile, spun ei, pentru a-şi putea cunoaşte calităţile şi defectele şi apoi,
după acomodare, să se decidă dacă vor mai fi împreună sau nu, dacă se vor mai căsători sau nu. Această
practică este condamnată de Biserică. Tinerii îşi pierd fecioria trupească şi chiar ajung la fapte imorale,
desconsiderând Taina căsătoriei, care pentru ei nu mai este un mister ci doar o simplă convieţuire, o
simplă distracţie şi comoditate, ajungând mai târziu să refuze cununia religioasă pe motive că le este
ruşine să se cunune, deoarece sunt prea bătrâni. Aceşti tineri trebuiesc sfătuiţi să se cunune cât mai
repede pentru a nu mai trăi în concubinaj.
în fiinţa ei, căsătoria este indisolubilă, căci zice Hristos: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu
despartă“ (Matei, 19, 6).101
„Divorţul înseamnă desfacerea căsătoriei între cei doi soţi, pentru care Biserica nu poate da nici
o binecuvântare sau hotărâre juridică oficială. De aceea, nici nu este prevăzută vreo slujbă bisericească
pentru binecuvântarea divorţului.“102
în general, divorţul este condamnat de Biserica Ortodoxă, dar în anumite cazuri, bine motivate,
divorţul este aprobat; dacă soţul a dat dovadă de desfrânare, a trecut la o confesiune sectantă, sau neagă
orice credinţă devenind ateu, practică perversiunile sexuale sau este homosexual, îşi maltratează soţia şi
copiii, dacă îşi obligă soţia să recurgă la întreruperea sarcinilor, dacă unul din soţi suferă de sterilitate şi
se află în imposibilitatea de a procrea. De asemenea, Biserica aprobă divorţul în cazul în care soţul îşi
abandonează familia.
Un caz special în care Biserica aprobă divorţul, este situaţia în care unul sau ambii soţi optează
pentru viaţa monahală103 (Sinodul IV Ecumenic, Canonul 12).104
Divorţul canonic se desface prin decesul unuia dintre soţi şi se consideră promulgat când are ca
urmare unul din motivele mai sus-menţionate. Cu toate acestea trebuie menţionat că pe lângă motivele
canonice de divorţ mai sunt şi motive de divorţ statornicite de legislaţia civilă.
Dacă Biserica Ortodoxă admite divorţul atunci când se aduc motive bine întemeiate, când se
încalcă regulile de conduită creştinească, nu acelaşi lucru îl face Biserica Romano-Catolică. Aceasta
repudiază divorţul, invocând textele biblice: „Oricine îşi lasă femeia şi ia alta, preacurveşte...“ (Levitic
16, 18). „Femeia este legată de bărbatul ei prin lege, atâta vreme cât trăieşte acesta, iar dacă va muri
bărbatul ei, slobodă este să se mărite numai întru Domnul“ (Romani, 7, 2-3).
 III.2. Sterilitatea, fertilizarea „in vitro“ şi problema limitării naşterilor

După ce protopărinţii noştri Adam şi Eva au căzut în păcat, nerespectând porunca de a nu mânca
din fructul pomului oprit, Dumnezeu i-a pedepsit şi i-a izgonit din Rai, dar, în marea Sa dragoste pentru
oameni i-a binecuvântat, spunându-le: Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi“
(Facere 1, 28). De această binecuvântare se bucură, de fapt, tinerii căsătoriţi, mai ales femeia, care va
naşte copii.
„în actul iubirii conjugale, pecetluită ca atare în căsătoria legiuită, se întâlneşte taina acestei
sfinte căsătorii cu taina naşterii de prunci. Iubirea este energie creatoare, ea cheamă la viaţă şi tinde
spre mai multă viaţă. Consfinţită de o Sfântă Taină, iubirea care-şi găseşte expresia în reciproca
dăruire a celor două fiinţe chemate la desăvârşire spirituală, urmează o lege universală, ieşită din
plinătatea divină: procrearea. într-adevăr, copilul este darul sfânt al vieţii“.105
„Orice iubire adevărată aspiră la fericirea veşnică; în iubirea conjugală, însă, aceasta se
realizează în timp. Copilul este subiectul acestei iubirii în care zace dorul după veşnicie... Prin copil,
viaţa personală a celor doi soţi creşte, îşi îmbogăţeşte sensul, justificându-se ca o nouă legătură pe care
o primeşte comuniunea permanentă dintre amândoi“.106
„în fiinţa sa curată, ca într-o cupă cristalină, copilul cuprinde prezenţa celor mai mari iubiri:
iubirea lui Dumnezeu şi iubirea părinţilor, bucuria lui Dumnezeu şi bucuria părinţilor“.107
Astfel, pentru a da naştere unor copii buni şi sănătoşi, soţii trebuie să respecte anumite reguli: să
ţină curăţenie trupească în posturi, sărbători şi duminici, să nu zămislească copii în aceste zile sau atunci
când sunt amândoi sau numai unul din ei sub influenţa băuturilor alcoolice, bolnavi, certaţi sau când
conştiinţa le este încărcată de păcate grele şi nemărturisite. Conceperea trebuie evitată înainte de
cununia religioasă sau atunci când femeia a făcut, cu sau fără voie un avort, până când nu se mărtirisesc
şi nu se căiesc de păcatul săvârşit.
Orice fiinţă umană, este la început un ovul fecundat, rezultatul combinaţiei dintre spermatozoidul
unui bărbat şi ovulul unei femei.
Conform datelor ştiinţifice, la naştere copilul de sex feminin are aproximativ 400.000 de ovule în
ovare, numărul lor ridicându-se până la aproximativ 10.000 în perioada pubertăţii, când organismul este
pregătit pentru reproducere, din aceştia, doar 400 dezvoltându-se complet. Până la vârsta de 40-50 de ani
de viaţă, în organismul femeii, în fiecare lună, un ovul se maturizează într-unul din ovare şi este eliberat,
proces numit ovulaţie.
Zilnic, organele genitale ale unui bărbat, în speţă testicolele, produc în jur de 250 milioane de
spermatozoizi, aceştia fiind ejaculaţi în timpul unui contact sexual, în vaginul femeii. Capacitatea
bărbatului de a produce spermă se perpetuează până la atingerea vârstei de 70 de ani sau chiar mai
mult.108
în timpul întâlnirii spermatozoidului cu ovulul, întâlnire care poate avea loc în apropierea
trompelor uterine sau chiar în uter, are loc fertilizarea. Urmare fecundării, apare embrionul - primul
stadiu al unei noi vieţi, a unui nou individ.
Aparent cuplurile nu ar trebui să-şi facă probleme referitor la conceperea copiilor, pentru aceasta
nefiind nevoie decât de un spermatozoid care să fecundeze ovulul. Cu toate acestea, o familie din patru
nu pot avea copii fără un ajutor medical. O explicaţie a acestui fenomen este faptul că perioada viabilă a
spermatozoidului este de numai trei zile din momentul pătrunderii în vaginul femeii şi ajungerii în
trompele acesteia. Ovulul are şi el o durată viabilă scurtă - de două zile. Făcând un calcul simplu rezultă
că femeia este fertilă doar cinci zile pe lună: 3 zile înaintea ovulaţiei şi două zile după aceasta. în timpul
ovulaţiei uterul femeii se pregăteşte să primească un ovul fecundat. Dacă fecundarea nu are loc, ovulul
moare şi este eliminat din organismul femeii. Nu se poate cunoaşte cu exactitate în ce zile ale lunii
femeia este fertilă. Ovulaţia are loc, de obicei, după 9 sau 10 zile de la terminarea menstruaţiei, dar
datorită unor cauze externe, cum ar fi oboseala, stresul aceste termene pot fi dereglate.
După fecundare, embrionul trece printr-o serie de diviziuni celulare, timp în care formează un
„ghem“ de celule care se implantează în interiorul uterului. Chiar şi în această fază, există şanse ca
ovulul să treverseze pur şi simplu uterul şi să fie eliminat de organism.
Un cuplu se consideră infertil dacă după un an de convieţuire femeia nu rămâne însărcinată. Vina
o poate purta şi femeia, prin incapacitatea de a produce ovule, perioada fertilă fiind astfel foarte greu de
stabilit. De asemenea, se produc grave perturbaţii în controlarea acestui mecanism natural datorită
consumului de droguri, infecţiilor sau problemelor de natură psihică şi mentală. La unele femei, din
cauza unor dereglări în sistemul imunitar, spermatozoizii sunt receptaţi ca microbi, acesta producând
imediat anticorpi care distrug spermatozoizii.109
în cazul bărbaţilor, cea mai des întâlnită cauză a sterilităţii este incapacitatea de a produce
spermatozoizi sau producerea unor spermatozoizi insuficient de viabili pentru a ajunge la ovul şi pentru
a-l fecunda. Chiar şi în cazul bărbaţilor fertili există pericolul ca 40% din cantitatea de spermă să nu fie
suficient de viabilă. Unul din motivele (mai rar întâlnite) în care un bărbat poate deveni steril, este
provocat de oreion (o boală care, dacă survine la vârsta pubertăţii sau a insului adult, poate provoca
sterilitatea acestuia.110
La peste 10% din cuplurile ce nu pot avea copii nu se descoperă nici o cauză de ordin medical
care ar justifica sterilitatea, iar la 5% această problemă dispare de la sine. După o perioadă de sterilitate,
după discutarea cu specialişti a problemelor de ordin psihic şi inhibiţional, a comportamenului în timpul
actului sexual, aceste probleme dispar, redând cuplului fericirea de a avea copii. Doar la 35% din cupluri
sterilitatea este incurabilă.111
O metodă eficientă, în combaterea sterilităţii bărbaţilor, îl constituie tratamentul cu hormoni care
ajută la creşterea numărului de spermatozoizi. Dacă acest tratament rămâne ineficient, se poate recurge
la însămânţarea artificială. în acest caz se colectează sperma care va fi introdusă în mod artificial în
vaginul femeii cu respectarea tuturor normelor aseptice.
O ultimă metodă în cazul însămânţării artificiale, atunci când bărbatul este steril sau femeia prin
anticorpii săi distruge spermatozoizii bărbatului se recurge la utilizarea spermei unui donator
necunoscut, care se implantează în vaginul femeii. Se acordă o mare grijă, în ceea ce priveşte selecţia
caracteristicilor fizice şi mentale ale donatorului şi cele ale partenerului de viaţă al femeii. Cam 60% din
femeile însămânţate artificial rămân însărcinate în termen de trei luni.
Pentru combaterea sterilităţii, la unele femei sunt necesare intervenţii chirurgicale pentru
deblocarea trompelor sau cauterizarea eventualelor răni de pe uter sau vagin. La fel, se poate lupta
împotriva sterilităţii şi printr-un tratament medicamentos care va contribui la creşterea fertilităţii.
Dacă toate aceste procedee eşuează, specialistul poate recomanda fertilizarea „in vitro“, sau
fertilizarea „în sticlă“. Un copil născut astfel, este numit în glumă, „bebeluş în tub“.
Procedura constă în fertilizarea medicamentoasă a câtorva ovule, care se recoltează apoi cu
ajutorul unui aparat. Acestea se depun într-un recipient de sticlă, umplut cu un lichid nutritiv special, la
care se adaugă spermatozoizii proaspăt recoltaţi de la bărbat. Fiecare ovul fecundat este introdus în uter
cu ajutorul unei sonde subţiri de plastic.
 în clinicile de specialitate fertilizarea „in vitro“ se realizează cu succes în aproape 90% din
cazuri. Cu toate acestea mulţi embrioni nu se implantează corect sau nu se dezvoltă pentru a forma, în
final, un copil.112
Inseminarea artificială reprezintă însă o mare problemă de moralitate în cadrul familiei. Cu toate
că dorinţa de a avea un copil a pornit de la ambii soţi, se întâmplă să se dezvolte şi să supravieţuiască
mai mulţi embrioni, femeia dând naştere la doi sau mai mulţi gemeni. Se mai naşte şi problema morală a
paternităţii. Cine este tatăl oficial al copilului, soţul sau donatorul? Cum vor fi sentimentele paterne ale
soţului faţă de copilul sau copiii născuţi, faţă de soţia sa, ştiind că aceştia nu sunt sânge din sângele său.
Bineînţeles, apariţia pe lume a unei noi vieţi reprezintă scopul principal al vieţii conjugale şi a
căsătoriei în sine, deşi acest lucru nu se întâmplă de fiecare dată.
Majoritatea persoanelor care au o viaţă sexuală activă, nu doresc să procreeze de fiecare dată din
motive mai mult sau mai puţin întemeiate (considerând mai importantă realizarea unei cariere,
asigurarea unui confort material sau considerând că nu sunt pregătiţi să-şi asume responsabilitatea
creşterii unui copil). în acest scop ei folosesc diferite metode contraceptive. Contracepţia înseamnă o
acţiune „împotriva concepţiei“ sau împotriva naşterii, întreţinerea de contacte sexuale care să nu se
materializeze prin naşterea de copii.
Ideea contracepţiei nu este recentă. Cu circa 4000 de ani în urmă, femeile egiptene îşi
introduceau în vagin o pastă contraceptivă preparată din miere, carbonat de sodiu şi excremente de
crocodil. Lanţul evenimentelor ce duc la instaurarea sarcinii este deosebit de delicat şi complex.
Metodele contraceptive întrerup una sau mai multe verigi ale acestui lanţ. Există cinci tipuri principale
de tehnici contraceptive. în funcţie de legătura distrusă ele se împart în: contraceptive orale, sterilizare,
metode naturale, metode de oprire şi implantarea unor dispozitive intrauterine.113
1. Pilula contraceptivă orală a revoluţionat contracepţia odată cu apariţia sa în 1960. Ea
produce o modificare în echilibrul hormonal al femeii. O pilulă contraceptivă uzuală conţine hormoni de
estrogen şi progesteron. Aceasta produce o majorare, în mod artificial, a nivelului acestor hormoni
făcând ca transformările hormonale din timpul menstruaţiei să nu mai aibă loc. Deci nu se mai
eliberează nici un ovul, iar în lipsa acestuia femeia nu mai poate rămâne însărcinată. Pilula modifică
deasemenea şi compoziţia chimică a mucusului de la intrarea în uter împiedicând trecerea spermei şi a
mucoasei uterine astfel ca aceasta să nu poată primi un ovul fecundat.
Pilula se administrează un anumit număr de zile, pe parcursul menstruaţiei (de obicei 21 de zile).
Pentru a spori siguranţa efectului ei, administrarea acesteia ar trebui să devină un obicei regulat. Dacă se
omite a se lua pastila o zi sau două, este posibil ca femeia să nu mai fie protejată împotriva sarcinii.
 O altă pilulă contraceptivă, „minipilula“, conţine doar progesteron. Ea influenţează echilibrul
hormonal ca şi pilula combinată, dar este mai puţin eficientă.în general utilizarea pilulelor contraceptive
poate asigura o oarecare siguranţă în împiedicarea fertilizării ovulului, dar pe lângă avantaje, prezintă şi
o serie de dezavantaje. Printre acestea se poate număra şi acela că poate reduce cantitativ pierderea de
sânge în timpul menstruaţiei şi a durerilor ce însoţesc această stare. De asemenea, pastilele contraceptive
au o contribuţie însemnată în reducerea cazurilor de formare a nodulilor la sân, a cancerului ovarian sau
uterin, a instalării unei stări anemice sau a unor forme mai mult sau mai puţin grave de artrită.
Datorită progreselor ştiinţifice, dezavantajele utilizării pastilelor contraceptive sunt minore.
Printre acestea putem enumera migrene, greţuri. Foarte rar utilizarea acestor medicamente pot declanşa
un atac de cord, accidente cerebrale, cardiovasculare sau apariţia varicelor. Toate aceste motive fac ca
pilula contraceptivă să fie eliberată numai după o consultaţie medicală atentă, când medicul, după ce
constată starea de sănătate a femeii, recomandă pilula care i se potriveşte.114
2. O altă metodă contraceptivă o reprezintă sterilizarea, metodă în care atât ovulele cât şi
spermatozoizii sunt împiedicaţi să ajungă în uter prin blocarea (legarea) sau îndepărtarea chirurgicală a
trompelor uterine. De obicei, această intervenţie este simplă şi nu presupune efecte negative ulterioare,
femeia putând fi externată la scurt timp.
La bărbaţi această operaţie se numeşte vasectomie şi constă de asemenea prin blocarea sau
îndepărtarea canalelor care transportă sperma de la testicule spre penis. Nici această operaţie nu este
complicată şi nu presupune o convalescenţă îndelungată.
Sterilizarea este o metodă contraceptivă foarte eficientă, dar singurul său dezavantaj şi cel mai
important, de altfel, este că persoana respectivă nu va mai putea avea copii niciodată, neavând
posibilitatea de a reveni la starea anterioară.115
3. Metodele „naturale“ de protecţie au la bază o supraveghere atentă a actului sexual şi
întreruperea acestuia înainte de ejaculare. Acest lucru nu prezintă o siguranţă de sută la sută, deoarece
momentul ejaculării nu poate fi stabilit cu exactitate. în afară de aceasta, întreruperea actului sexual la
punctul culminant, practicată o perioadă mai lungă de timp, poate afecta psihic sau fizic sănătatea
ambilor parteneri.
A doua metodă „naturală“ este constituirea şi respectarea unui calendar lunar. Se ştie că, un ovul
ajunge la maturitate cu 14 zile înaintea următoarei menstuaţii. Perioada în care ovulul este viabil este de
două zile, iar la spermatozoid această perioadă poate ajunge la 4-5 zile. Deci, dacă în cele 6 zile înaintea
eliberării unui ovul şi 3 zile după aceea nu se produce fertilizarea, orice act sexual are un final scontat.
Pentru a fi mai sigură de apropierea şi instalarea ovulaţiei, femeia poate folosi un termometru, cu
ajutorul căruia să măsoare temperatura vaginală. în timpul ovulaţiei această temperatură poate creşte cu
cca o jumătate de grad. Această motodă dă rezultate bune numai în cazul în care menstruaţia survine la
perioade de timp regulate, lucru care nu este valabil pentru toate femeile. în general perioada de ovulaţie
poate fi perturbată de factori externi sau interni (stres, oboseală, boli). Mai putem adăuga că metodele
naturale de protecţie împotriva instalării unei sarcini nedorite sunt utilizate, cel mai adesea de persoane
a căror confesiune condamnă folosirea pilulelor contraceptive sau a altor metode medicamentoase sau
chirurgicale116.
4. Metoda „barierei“ constă în plasarea unei piedici fizice între spermatozoid şi ovul astfel încât
fecundarea să nu poată avea loc. Prezervativul reprezintă una din aceste bariere. El poate fi uşor
procurat, şi se prezintă sub forma unui sac de cauciuc, tratat cu substanţe spermicide care distrug
spermatozoizii. în afară de faptul că acesta constituie o metodă de protecţie în timpul actului sexual, el
poate proteja femeia sau bărbatul de răspândirea unor boli cu transmitere sexuală, inclusiv SIDA. Nici
prezervativele nu pot asigura o siguranţă de maximă protecţie deoarece pot aluneca sau rupe în timpul
actului sexual. în acest caz femeia trebuie să uzeze rapid de alte metode contraceptive şi anume de un
medicament special care, luat în decurs de 72 de ore de la contactul sexual, poate preveni instalarea
sarcinii.
Numai că, în acest caz se poate pune problema moralei creştine.117
Diafragma împiedică sperma din vagin să înainteze spre uter pentru a ajunge la ovul. Ea se
prezintă sub forma unei cupole mici care se fixează la baza vaginului, acoperind calea de pătrundere în
uter. Diafragma se introduce de obicei înaintea actului sexual şi este îndepărtată câteva ore mai târziu.
Protecţia asigurată de diafragmă creşte dacă aceasta este tratată cu substanţe spermicide.
5. Dispozitivul intrauterin - steriletul este un instrument mic de mărimea câtorva centimetri,
care este întrodus în uter. Acest lucru se efectuează numai de către un medic specialist şi poate rămâne
implantat pe o perioadă de câţiva ani. Este o metodă relativ sigură, care scuteşte soţii de gândurile
neplăcute că actul sexual le-ar putea aduce complicaţii nedorite. După câţiva ani operaţiunea implantării
steriletului poate fi repetată dacă soţii nu s-au hotărât să aibă copii.
şi această metodă presupune anumite dezavantaje printre care menţionăm perturbarea
echilibrului hormonal în organismul femeii. Aceasta ar putea lua în greutate fără a apela la excese
alimentare, perioadele menstruale pot fi mai lungi, sau surveni mai des, cu pierderi de sânge mai mult
sau mai puţin abundente care ar genera stări anemice sau alte complicaţii.118
Atitudinea Bisericii. Toate aceste metode sunt însă condamnate de Biserică şi de învăţătura
creştină pentru că încalcă legea firii omeneşti şi sunt condamnate ca şi crime împotriva vieţii, împotriva
procreaţiei, împotriva naşterii de prunci.
 Canonul 22 Apostolic precizează: „Celce s-a mutilat pe sine, să nu se facă cleric, fiindcă de sine
ucigaş este şi vrăjmaş al operei lui Dumnezeu“.119 Iar Canonul 24 Apostolic, adaugă: „Laicul,
mutilându-se pe sine să se afurisească (oprească de la cele Sfinte), trei ani, fiindcă este vrăjmaş al vieţii
sale proprii“.120
Femeile creştine care apelează cu bună ştiinţă sau la îndemnul soţului sau a altei persoane la
aceste metode de contraceţie, trebuie să se supună acestui canon. Acest lucru este valabil şi pentru
bărbaţi, dacă ei sunt cei care îndeamnă femeia la săvârşirea acestui păcat. Atât bărbatul cât şi femeia nu
se pot împărtăşi până când nu renunţă la aceste practici.121
De-a lungul timpului Biserica a privit cu bucurie şi binecuvântare venirea pruncilor pe lume,
considerând că acest lucru reprezintă principala îndatorire a tinerilor căsătoriţi. „Creşteţi şi vă
înmulţiţi“, ne-a lăsat poruncă Dumnezeu (Facere, 1, 28). De aceea este condamnat cu atâta vehemenţă
avortul, dar şi contracepţia, prin aceasta înţelegându-se uciderea pruncilor în pântece, indiferent de
mijloacele la care se apelează. Biserica consideră că prin încălcarea poruncii date de Dumnezeu este
ameninţată viaţa pe pământ, atentându-se la viaţa celor mai nevinovate fiinţe omeneşti, care sunt copiii.
Avortul poate aduce traume fizice şi sufleteşti, poate duce la destrămarea familiei. Societatea în care
trăim poate deveni o societate bolnavă.
Sufletele copiilor avortaţi, nebotezaţi, nu pot intra în Rai aşa că aşteaptă Ziua înfricoşatei
Judecăţi, când îşi vor acuza părinţii în faţa lui Iisus Hristos pentru ucidere cu bunăştiinţă. De aceea
preoţii trebuie să lupte cu toate forţele pentru oprirea acestor practici în rândul creştinilor, pentru a le
trezi sentimentele părinteşti în suflete, pentru a le naşte dorinţa de a avea unul sau mai mulţi copii.122
Păcatul avortului sau pruncuciderea nu este nou, el aflându-şi rădăcinile în negura timpurilor.
Femeile primitive nu cunoşteau practicile avortului, dar recurgeau la alte obiceiuri, mult mai barbare,
ucigându-şi pruncii sau lepădându-i imediat după naştere. în China copilul nedorit era aruncat peste
zidurile oraşului, iar în Laponia copilul de sex feminin era abandonat în pustietăţile înzăpezite.
ţiganii aveau obiceiul de a-şi scufunda copilul nou-născut în apă rece. Dacă acesta rezista şocului
termic era semn că va putea înfrunta viaţa şi face faţă greutăţilor acesteia.
în schimb, la evrei avortul era considerat pruncucidere şi era aspru pedepsit.
Spartanii îşi aruncau nou-născuţii slabi sau cu anumite deficienţe într-o prăpastie de lângă
muntele Taiget.
Nici la romani, care se dedau fără remuşcare plăcerilor trupeşti, nu se punea mare preţ pe viaţa
nou-născuţilor. Ovidiu relatează în opera sa „Despre amor“ cum amanta sa, Corina, dorind să scape de o
sarcină nedorită, era să moară.
 „De ce să strici strugurele care se coace la soare? De ce mâna crudă rupe fructul încă verde?
De să dai otrava omorâtoare unui copil nenăscut? Niciodată nu s-a văzut asemenea cruzime la
tigroaicele din Armenia. Niciodată leoaicele nu-şi avortează puii. Numai frumoasele noastre îşi
îngăduie aşa ceva, dar nici lor încercarea nu le trece fără pedeapsă; omorându-şi în sânul său copilul,
deseori moare şi mama şi moartea ei este dreaptă...“.123
în perioada de decădere a Imperiului roman practicarea avortului a luat o asemenea amploare,
încât statul s-a văzut nevoit să ia măsuri. Primul împărat care a introdus pedeapsa pentru avort a fost
Septimiu Sever, dar pedeapsa se dădea nu pentru uciderea embrionului (care se considera că nu are nici
o valoare), ci pentru că femeia înşela aşteptările soţului cu care se căsătorise pentru a avea urmaşi.
Odată cu apariţia creştinismului şi ridicarea acestuia la rangul de religie de stat de către împăratul
Constantin, avortul este considerat ca şi o crimă. Fericitul Augustin a stabilit că fătul de sex bărbătesc se
însufleţeşte la 40 de zile de la concepţie, iar cel de sex feminin - la 80 de zile. Sfântul Vasile şi Tertulian
susţineau însă că avortul este o crimă şi înainte de însufleţirea fătului.124
Cel de-al VI-lea Sinod Bisericesc a instituit pedeapsa cu moartea pentru provocatorul de avort.
Mai târziu, în sec. al VIII-lea, Carol al V-lea pedepsea cu moartea atât femeia care avorta cât şi pe cel
care provoca avortul.
în secolele XIV - XVI din considerente de ordin religios şi frica de Dumnezeu au dus, cu timpul,
la rărirea practicării avorturilor. Drept urmare, şi pedepsele au devenit mai blânde, astfel că în Evul
Mediu pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu închisoare pe o perioadă de circa 40 de zile.
şi în ţările Române avorturile erau aspru pedepsite. în Pravila sa de la 1640125 domnitorul Matei
Basarab instituie pentru femeile care săvârşesc păcatul „lepădării“ următoarele pedepse:
„Gl. 2. Femeia care-şi strică începutul îngreunării ca să nu facă copii, ucigaşă este.
Gl. 21. Curvele care vor lua ierburi ca să strice rânza unde se zămislesc copiii, zece ani să se
pocăiască, însă doi ani afară din curtea bisericii, stând şi plângând, trei ani stând lângă uşile cele
împărăteşti, ascultând dumnezeieştile Scripturi, iară alţi 4 ani, înlăuntrul tinzii bisericii dinspre partea
amvonului de îndărăt, căzând şi cu cei oglaşenici să se împreune (adică când va zice diaconul «eliţi
oglaşenii izidite», atunci să iasă şi ele afară), iar într-un an să stea cu credincioşii la rugă să se
împreune şi aşa, după aceste spiţe să se destoinicească pricestaniei.
Gl. 88 şi cine dă şi cine ia ierburi omorâtoare de pântece, sunt aceia omorâtori de oameni.
Gl. 374. Care dintre femei va purta ierburi sau le va mânca ca să nu facă feciori sau va face în
alt chip meşteşug de va omorî copilul în pântecele ei sau îşi va otrăvi locul (acolo unde se zămisleşte
copilul) ca să nu mai facă copii, acela ca un ucigaş să se canonisească“.126
 în Franţa interbelică avortul era considerat un act deosebit de grav, echivalat unei crime. Astfel
că procesele pentru pedepsirea făptaşilor (femeilor sau a celor care provocau avortul) se petreceau la
curţile cu juraţi. în 1923 însă, legea a fost modificată, avordul fiind considerat un delict şi judecat ca
atare de magistraţi. Legea prevedea pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani pentru femeia care a
apelat la această practică, iar provocatorul avortului era condamnat cu închisoare până la 5 ani şi amendă
de la 500 la 10.000 de franci.
Medicii şi farmaciştii care se ocupau cu provocarea avortului îşi pierdeau dreptul de liberă
practică.
şi în Italia întreruperea cursului normal a sarcinii este aspru condamnată. Femeia care recurge la
avort pentru a scăpa de sarcină este condamnată la închisoare pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 4 ani.
Provocatorul avortului primea şi el pedepse cu închisoarea până la 5 ani, iar în cazul în care surveneau
complicaţii sau chiar moartea femeii, acesta era condamnat la închisoare pe o perioadă de până la 10 ani.
Legislaţia engleză nu face nici o deosebire dintre femeia care recurge la avort sau provocator,
pedepsindu-i pe amândoi cu închisoare de la 3 ani până la condamnarea pe viaţă cu regim sever.
în Germania pedepsele pentru săvârşirea avortului erau şi mai aspre. Provocatorul avortului era
condamnat la închisoare pe o perioadă cuprinsă între 6 luni şi 10 ani, iar în cazul în care femeia murea,
acesta era condamnat la închisoare pe viaţă. Femeia care a săvârşit avort putea fi urmărită de justiţie
timp de 10 ani. Chiar şi încercarea de provocare a avortului care se solda cu un eşec şi femeia păstra
sarcina, era pedepsită. De asemenea, era interzisă şi se pedepsea prin lege vânzarea
anticoncepţionalelor.127
Statele Unite ale Americii au tratat avortul ca pe un subiect foarte controversat. La 22 ianuarie
1973, Curtea Supremă legalizează „avortul la cerere“ pentru primul trimestru al sarcinii, admiţând
inexistenţa unor bariere legale pentru a împiedica avortul indiferent de motivul invocat dacă acesta se
solicita în limita timpului legiferat. Acest act normativ a dus la efectuarea a peste 30 de milioane de
avorturi în ultimii 25 de ani. Statisticile americane au constatat că 43% din femeile Americii au săvârşit
măcar un avort în timpul vieţii.128
Poziţia Bisericii Ortodoxe în ceea ce priveşte avorturile a fost întotdeauna foarte clară. Din
timpurile biblice şi până în prezent, avortul a fost privit ca un act condamnabil. Ideea că săvârşirea
avortului se poate echivala cu săvârşirea unei crime este argumentată în Revelaţia biblică. Psalmii spun
că viaţa, inclusiv cea intrauterină este creată de Dumnezeu: „Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu
m-ai alcătuit în pântecele mamei mele (...) Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru
ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. Cele necurate ale mele,
le-au cunoscut ochii Tăi“ (Psalmul 138, 13-16).
 „Isaia şi Ieremia au fost chemaţi de către Dumnezeu înainte de creaţia lor în pântece şi au fost
să fie slujitori şi profeţi ai iudeilor şi păgânilor: «Domnul m-a chemat de la naşterea mea, din pântecele
maicii mele mi-a pus nume(...), m-a zidit din pântecele maicii mele ca să-i slujesc Lui şi să întorc pe
Iacov către El şi să strâng la un loc pe Israel» (Isaia 49, 1 - 5); «înainte de a fi zămislit în pântece, te-
am cunoscut şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare»“
(Ieremia 1, 5).129
„Tradiţia canonică a Bisericii este la fel de explicită în condamnarea avortului. Sinodul de la
Elvira (305-306) a hotărât excomunicarea femeii care şi-a avortat copilul, ea putând să se împărtăşească
abia pe patul de moarte (Canoanele 63, 86). Puţin mai indulgentă a fost pedeapsa fixată de Canonul 21 al
Sinodului de la Ancira (314). Cu toate acestea, formula definitivă de condamnare a avortului a fost dată
de Sinodul Trulan (Quinisext, 692), care a ţinut cont de stipulările Sinodului de la Ancira şi de scrisorile
canonice 2 şi 8 ale Sfântului Vasile. Canonul 91 al Sinodului Trulan hotărăşte130: „Pe cele care dau
doctoriile provocatoare de avort şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare de prunci, le supunem
pedepsei ucigaşului“, adică cel puţin 10 ani de excomunicare. în legislaţia canonică a Bisericii avortul
premeditat este, prin urmare, considerat ca un act de ucidere care aduce vina atât asupra femeii care a
avortat, cât şi asupra persoanei care i-a furnizat acesteia mijloacele necesare pentru lepădarea sarcinii.
Tradiţia liturgică ne oferă cea mai clară mărturie cu privire la faptul că Biserica recunoaşte viaţa
în uter ca fiind pe deplin umană şi personală. Sărbătorile Bisericii includ nu numai naşterea Sfintei
Fecioare, a Sfântului Ioan Botezătorul şi a lui Iisus, ci şi zămislirea lor.131
în 1966 un articol din revista „Self“ prezenta un tabel al metodelor medicale şi chirurgicale
utilizate în întreruperea sarcinilor nedorite. Printre metodele medicale, este menţionată pilula RU - 486,
despre care am vorbit, efectul căreia consta în eliminarea embrionului împreună cu membrana uterină.
Având în compoziţia sa o combinaţie dintre methotrexat şi misoprostol132 pilula stagnând diviziunea
celulară şi provocând contracţii care duceau la eliminarea emibrionului.133
în cadrul metodelor chirurgicale sunt menţionate intervenţiile: „D & C“, adică dilatare şi
chiuretare, metodă care poate fi folosită atât în perioadele de început a sarcinii (când uterul e golit de
conţinut prin chiuretare sau aspirare a embrionului); „D & E“ - dilatare şi evacuare în cazul unei
sarcini mai mari (3-5 luni), când fătul este omorât şi sfâşiat cu forcepsul, după care este extras din uter
sau D & X - dilatare şi extracţie, numită şi naştere parţială.
Referitor la traume, articolul menţionează numai durerea fizică resimţită de mamă în timpul
procedurii chirurgicale, omiţând orice aluzie referitoare la sindromul post-avort trăit de un număr mare
de femei, care suferă grave depresii psihice, care o pot împinge până la sinucidere, say care trăiesc un
adânc sentiment de vină. Aceste stări necesită, în unele cazuri lungi perioade de tratament psihologic.
 La fel, se omite şi referirea efectelor avortului asupra bărbatului, toate studiile arătând că în cazul
unui avort, tatăl poate suferi depresii adânci şi de durată.
Articolul nu menţionează nimic nici despre procedurile chirurgicale care „dezmembrează“
efectiv trupul fătului. Este omisă, cu bună ştiinţă, relatarea despre tehnica otrăvirii, constând prin
injectarea, prin abdomenul mamei a unei puternice soluţii cu sare, încât, ajungând în scurt timp în
organismul copilului îi provoacă moartea. Trupul copilului omorât în acest mod, ars şi zbârcit ne arată la
ce chinuri a fost supus.
Se pune, bineînţeles, întrebarea: în ce perioadă a sarcinii fătul conştientizează suferinţa
provocată de aceste proceduri? Literatura medicală precizează că sistemul nervos al fătului este format şi
receptează stimulii externi în jurul săptămânei a 8-a de sarcină. Totuşi, specialiştii nu au ajuns încă la un
consens în cealaltă problemă: dacă copilul simte cu adevărat durerea. Susţinătorii avortului pretind că
durerea poate fi receptată numai după ce cortexul cerebral este complet dezvoltat, opozanţii spun că
acest lucru se întâmplă mult mai devreme, şi anume în jurul săptămânii a 8-a de sarcină.134
Deşi, în procent de circa 98% avorturile sunt provocate din raţiuni ne-medicale, există situaţii
care justifică pe deplin această practică. Primul şi cel mai important motiv pentru care se aprobă avortul
este atunci când sarcina pune în pericol viaţa mamei. în legătură cu acest lucru, tradiţia ortodoxă afirmă
că trebuie să se dea prioritate vieţii mamei, nu pentru că ar avea o valoare mai mare, ci pentru că aceasta
a stabilit deja relaţii şi responsabilităţi faţă de alte persoane care depind de ea, acest lucru nefiind valabil
şi pentru făt. Astfel, avortul se efectuează nu cu intenţia declarată de a omorî copilul şi de a întrerupe
cursul sarcinii, ci de a salva viaţa mamei.
Bineînţeles, mama îşi poate oferi de bunăvoie viaţa în favoarea copilului, ea săvârşind un
martiriu din dragoste pentru el. Acest sacrificiu trebuie făcut însă, luând în considerare nevoile şi
dorinţele celorlalţi membri ai familiei.135
în zilele noastre, medicina contribuie şi reuşeşte salvarea ambelor vieţi prin diferite tratamente
medicamentoase. în afară de aceasta, intervenţia chirurgicală la momentul naşterii copilului, numită
cezariană, scuteşte femeia de eforturi la care organismul ei nu ar putea rezista în mod normal. Astfel, şi
familiile în care bucuria de a avea un copil era umbrită de anumite probleme de sănătate ale mamei,
poate fi binecuvântată prin aducerea pe lume, cu succes a unui copil dorit şi îndrăgit.
Sunt însă situaţii în care avortul poate fi aprobat ca neţinând de voinţa femeii. Aceasta poate să
aleagă dacă să păstreze sarcina instalată în urma unui viol, a unui incest sau a unor anomalii genetice sau
să recurgă la avort.
Din fericire, foarte puţine femei rămân însărcinate în urma unui viol. Un motiv îl poate constitui
şi stresul psihic la care este supusă victima, ceea ce poate inhiba activitatea ovarelor. Cu toate acestea,
dacă femeia ajunge la spital în primele 24 de ore de la abuzul sexual, se apelează la proceduri
medicamentoase pentru a stagna fertilizarea.
O altă problemă, poate cea mai gravă este tragedia incestului. Trauma psihică concretizată prin
vinovăţie şi ruşine este la fel, sau mult mai puternică decât în cazul violului. Aceasta, deoarece relaţiile
incestuoase pot dura de mai multă vreme (luni sau chiar ani) înainte ca femeia să zămislească. De multe
ori aceste relaţii nu depind de voinţa victimei, ea fiind forţată, abuzată psihic şi maltratată fizic.
în această situaţie se pune întrebarea dacă este indicat avortul în cazul unei sarcini rezultate din
incest. Răspunsul este crud şi nedrept. Care femeie va dori să păstreze o sarcină care îi va reaminti
permanent de chinul şi maltratarea fizică pe care a trebuit sâ o suporte luni sau ani în şir? Cu toate
acestea, un singur răspuns poate fi oferit: „nici o soluţie nu este morală şi acceptabilă, dacă distruge o
viaţă umană, indiferent de stadiul dezvoltării acestei vieţi“.136
în păstrarea unei sarcini mai apare un impediment şi anume acel al disfuncţiilor genetice. De
obicei aceste defecte provoacă un avort spontan, femeile fiind urmărite de întrebarea: „De ce a trebuit
să i se întâmple copilului meu aşa ceva“.
Progresele ştiinţei permit astăzi depistarea unor boli ca spina bifida, sindromul Down, fibroza
cistică, boala Tay Sachs sau sindromul Lesch-Nyhan, în care victima prezintă tendinţe incontestabile de
automutilare. Dacă în cazul celorlalte anomalii, avortul nu se justifică în totalitate, în cazul sindromului
Lesch-Nyhan apare o mare dilemă morală: să fie lăsat copilul să se nască după care va trece printr-o
scurtă, dar dureroasă existenţă până ce moartea îl va lua după o perioadă mai mare sau mai mică de
timp, sau este de preferat ca acesta să fie scutit de o astfel de experienţă prin efectuarea avortului?
Aceeaşi întrebare se naşte şi la copiii anencefalici. Numai că, în cazul optării pentru avort, se
presupune că aceştia nu suferă fizic, deoarece, creierul lor nu este dezvoltat suficient. Această boală este
cauzată de dezvoltarea incompletă a tubului neural şi se caracterizează prin absenţa emisferelor
cerebrale şi prin dezvoltarea insuficientă a creierului superior. Deşi trunchiul cerebral funcţionează,
copiii se nasc fie morţi, fie mor la o perioadă scurtă de timp după naştere.
Bineînţeles, defectele genetice nu reduc calitatea de persoană a copilului, el fiind creat după
chipul divin şi oferă o mărturie a acestui chip prin existenţa sa. Asta nu înseamnă însă că nu trebuiesc
luate măsuri pentru limitarea apariţiei unor anomalii genetice. Cercetările în acest sens au descoperit că
utilizarea zilnică, înainte de concepţie şi în primul trimestru de sarcină a vitaminei B şi a acidului folic
scade la jumătate riscul apariţiei bolilor congenitale.137
în afară de aceste cauze, care impun cu adevărat discutarea problemei efectuării avortului,
femeile devin stresate la apariţia unei sarcini, datorită greutăţilor de ordin material şi financiar, teama de
a avea prea mulţi copii sau a presiunii partenerului. Nimic din toate acestea nu justifică luarea vieţii unei
fiinţe vii pe care o simte mama înlăuntrul său. La fel, trauma sufletească prin care trece o tânără care a
greşit cu voie sau fără voie, respinsă în unele cazuri de familia sa nu justifică omorârea fătului.
Dimpotrivă, avortul îi sporeşte sentimentul de culpabilitate şi amplifică dorinţa femeii de a se sinucide.
Păcatul uciderii pruncilor este combătut cu cea mai mare înverşunare de către Biserică. Este de
datoria preoţilor de a le explica credincioşilor folosind învăţăturile Sfintei Scripturi, ale Sfinţilor Părinţi
şi ale Canoanelor ce păcat greu este avortul. Femeile creştine trebuie să conştientizeze că avortând copiii
devin ucigaşe ale zidirii lui Dumnezeu. „Dacă se consideră ucigaş cel ce numai urăşte pe cineva, cu
atât mai mult mamele care-şi ucid copiii sunt socotite ucigaşe“ (I Ioan 3,15).138
şi cei care contribuie la săvârşirea avortului cu vorba, cu îndemnul, cu învăţătura, cu doctori, cu
buruieni sau alte metode sunt părtaşi la uciderea pruncilor. Din Sfintele Cărţi aflăm că cei care nu vor
părăsi aceste practici şi care nu se vor spovedi şi nu vor îndeplini canonul, se vor prăbuşi în prăpastia
iadului.
Avorturile multiple, pot genera în timp apariţia unor boli deosebit de grave printre care se
numără cancerul, îmbătrânirea înainte de vreme, apariţia unor boli nervoase, naşterea unor copii cu
deficienţe psihice şi fizice, ruperea relaţiilor de afectivitate cu soţii. în afară de aceasta, din punct de
vedere spiritual nu se pot împărtăşi cu Sfintele Taine până la moarte sau cel puţin 10 ani, conform
Sfinţilor Părinţi, dacă se pocăiesc şi primesc canonul rânduit de duhovnicii lor.
Sfinţii părinţi precizează: „Femeile care iau buruieni otrăvitoare şi pierzătoare, precum şi cele
care primesc otrăvurile omorâtoare de prunci, să se supună canonului de 20 de ani al ucigaşului“
(Sinodul VI Ecumenic, 91; Sf. Vasile cel Mare, 56).139
„Femeia care bea ierburi ca să piardă rodul trupului şi să nu nască coconi, aceea să aibă
pocăinţă cinci ani şi mătănii câte 305 pe zi. Iar de va face şi bărbatul aşa, mai rău este, nici Biserica să
nu-i primească prescure lui, nici prinosul lui de nu se va pocăi“.140
„Femeia de va zămisli şi va bea ceva ca să se lepede de începerea dintr-însa, să se pocăiască
opt ani şi mătănii 367 zilnic; iar de i se va întâmpla ei a muri să nu se îngroape în cimitir“.141 „Femeia
care a pierdut pruncul fără voie, se canoniseşte un an“.142 (Sfântul Ioan Postnicul, can. 34). „Femeia
care a născut în călătorie şi nu a purtat grijă de prunc, să fie supusă vinovăţiei ucigaşului“ 143 (Sfântul
Vasile cel Mare, 33).
Sinodul VI Ecumenic spune în Canonul 83144: „Cei morţi nu pot fi botezaţi, după cum nu pot fi
nici împărtăşiţi“. Deci, copiii avortaţi nu pot fi botezaţi după moarte, nici nu pot fi pomeniţi la biserică,
pentru că nu sunt botezaţi; ei nu sunt membrii Bisericii lui Hristos. Pentru cei ucişi de părinţi intenţionat,
întreaga răspundere cade asupra părinţilor.
 Pravila bisericească a arhimandritului Nicodim Sachelarie spune în capitolul XXIX: „Pentru
copiii avortaţi şi care mor nebotezaţi nu se află nicăieri învăţătură, nici în Sfânta Scriptură, nici la
Sfinţii Părinţi, fiindcă viaţa oamenilor, atât a celor maturi, cât şi a celor necreştini, este în mâna
Făcătorului lor, Care nu poate fi obligat să descopere toată iconomia providenţei Sale muritorilor, nici
să cunoască ceea ce nu le este de folos. Chemarea glasului său răsună mereu în lume şi cei ce aud au
datoria să răspundă numai în măsura de ei înţeleasă şi pentru ei dată. De bună seamă că Dumnezeu nu
pedepseşte pe cei ce nu cunosc legile şi mai ales pe copiii nebotezaţi, ba dimpotrivă. El a creat pe om
spre fericire şi, deci, copiii care n-au putut folosi libera lor voinţă şi putere, în virtutea scopului pentru
care omul a fost creat. El îi fericeşte pentru existenţa lor, aşa cum şi ei îl laudă pentru aceeaşi existenţă
nevinovată şi frumoasă creaţiune naturală. Astfel, ei sunt rânduiţi la fericirea naturală a existenţei, dar
nu la cea a răsplătirii după merite, întrucât nu au fapte virtuoase“.145
Pe lângă femeile care săvârşesc păcatul avortului mai sunt şi aşa-zise mame, care chiar şi după
naşterea copilului la termen îl ucid imediat după aceasta cu bună ştiinţă, pentru a scăpa de el. Acesta este
un păcat şi mai mare decât avortul, este crimă în adevăratul sens al cuvântului. Părinţii care îşi ucid
copiii nebotezaţi se canonisesc astfel: „de va muri copilul de trei zile aproape de părinţii lui şi
nebotezat, aceştia să aibă pocanie în 6 ani şi metanii 500. Dacă copilul se naşte slab - spre moarte - şi
părinţii cheamă un preot şi din neglijenţa preotului va muri, acel păcat rămâne asupra lui... De va muri
copilul nebotezat mai înainte de a treia zi, să se pocăiască (să-şi plângă păcatul părinţii lui doi ani şi 36
de metanii în zi.146
Muierea care-şi va ucide pruncii la naştere cu ajutorul vrăjitorilor, de bună voie, aceea întru
toate zilele vieţii ei să se pocăiască. Muierea curvă ce va bea ierbi ca să nu nască, sau de va naşte şi va
sugruma coconul ei, să aibă pocanie nouă ani şi metanii căte 160 pe zi“ (Pravila Bisericească, Govora
20).147
şi pentru mamele care, chiar dacă nu-şi ucid copiii, dar îi părăsesc pe străzi, în târguri, pe la uşile
bisericilor sau în alte locuri, de unde pot fi găsiţi de trecători şi luaţi spre creştere, există canoane
bisericeşti spre pocăinţă.
Un păcat şi mai mare îl săvârşesc mamele care îşi ucid copiii după botez utilizând diferite
metode: nealăptare, asfixiere, înnecare, înjunghiere, sugrumare. Ele se fac vinovate de păcatul uciderii
cu voie sau cad sub afurisenie timp îndelungat, timp în care nu se pot împărtăşi cu dumnezeieştile
Taine.148
„Lupta împotriva gândurilor păcătoase ca şi cea împotriva manifestărilor sexuale exterioare este
una profund spirituală. Domnul nostru Iisus Hristos şi Sfânta Scriptură în general, condamnă aceste
păcate atât de vehement, pentru că ele distrug relaţiile interumane, reducând persoana la o caricatură a
adevăratei umanităţi“.149

III.3. Anomalii şi disfuncţiuni în viaţa de familie

Concepţia oamenilor moderni despre scopul şi locul sexualităţii s-a schimbat foarte mult în
ultimile decenii. Socieţile occidentale moderne au acceptat cu uşurinţă ideea că experienţa sexuală
printre adolescenţi nu mai reprezintă o noutate, iar numărul tinerilor „activi sexual“ a crescut foarte
mult.
Homosexualitatea, care la început era un subiect tabu, a devenit larg mediatizată în publicaţiile
şi revistele expuse şi vândute în plină stradă, în emisiunile de televiziune şi în programele de învăţământ
privind educaţia sexuală a tineretului150 la care pot avea cu uşurinţă acces copii şi adolescenţi.
 Din această perspectivă, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români - filiala Galaţi a
intreprins în 1995 un studiu privind homosexualitatea care vizează mai multe segmente ale vieţii şi
anume: teologice, juridică, medicală, sociologică şi civică.
Din perspectivă juridică, homosexualitatea este un fenomen nociv, o infracţiune şi ca atare, este
pedepsită penal. Cu toate că nu este considerată o boală în sine, ea se prezintă ca un comportament
aberant, deviat, deosebit de periculos prin consecinţele sale nemijlocite asupra partenerilor, cât şi prin
consecinţele sale imprevizibile, dar multiple asupra societăţii. Numărul homosexualilor este în creştere,
afectând grav familia şi societatea civilă. Homosexualii nu mai acceptă doar să fie toleraţi, ci pretind să
fie recunoscuţi cu drepturi depline pe plan legislativ, să fie recunoscuţi de ordinea în drept conferindu-li-
se statut juridic şi protecţie legală. Ei sunt conştienţi de faptele şi consecinţele faptelor lor.
Legiferarea homosexualităţii este susţinută de mulţi adepţi, deşi aceste manifestări nu numai că
sunt contrare naturii umane, adică structurii bisexuale a speciei dar atacă însăşi existenţei ei.151
Din punct de vedere medical „homosexualitatea este prezenţa unor gânduri şi sentimente
erotice faţă de o persoană de acelaşi sex, precum şi orice comportament sexual asociat.
Homosexualitatea poate surveni unor boli psihice grave: schizofrenia, epilepsia, alcoolismul, demenţa,
oligofrenia“.152 Cum am mai spus, homosexualitatea nu este o boală, nu are cauze medicale, genetice,
endocrine sau psihiatrice. Ea este considerată un viciu şi, ca oricare alt viciu are o influenţă cert
nefavorabilă asupra individului însuşi, asupra familiei sale cât şi asupra întregii societăţi.153
Pe plan sociologic „problema homosexualităţii nu trebuie şi nu poate fi discutată în afară şi
îndependent de problema ontoantropologică a societăţii omeneşti. Cel ce o scoate din contextul ei
natural prelungeşte criza şi contribuie la adâncimea ei“.154
Din punct de vedere civic, în Statele Unite spre exemplu, homosexualitatea era considerată un
păcat care genera o boală. Acum însă devine un mod de viaţă alternativ.155
Din perspectivă teologică creştin - ortodoxă, părintele Constantin Galeriu consideră
homosexualitatea o tulburare, o aberaţie sexuală, fiind combătută atât în Vechiul cât şi în Noul
Testament. Astfel, în Vechiul Testament la Levitic 18, 22, avem: „să nu te culci cu bărbat ca şi cu
femeie; aceasta este spurcăciune“; iar în Noul Testament, la Romani 1, 26-27, homosexualitatea este
un act sancţionat: „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unora patimi de ocară, căci şi femeile lor au
schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea, şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după
fire a părţii femeieşti, s-a aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi şi bărbaţi, săvârşind ruşinea şi
luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor“.
 Dacă în Vechiul Testament homosexualitatea e considerată spurcată, în Noul Testament ea este
un păcat împotriva firii. Cartea vorbeşte despre homosexualitate doar în Epistola Sfântului Apostol
Pavel adresată Romanilor.
Biserica Ortodoxă trece homosexualitatea în rândul păcatelor strigătoare la cer, iar canoanele
exclud de la împărtăşanie homosexualii timp de 15 ani (Canonul 62 al Sfântului Vasile cel Mare) şi 18
ani (Canonul 4 al Sfântului Grigorie de Nyssa).156
„Homosexualitatea reprezintă un act grav împotriva vieţii însăşi cât şi în scopul de a oferi un
remediu, un tratament duhovnicesc, păcatul fiind în primul rând o boală a sufletului... Trebuie să ne
apropiem cu dragoste şi delicateţe de aceşti fraţi ai noştri şi să le arătăm că sunt împotriva legii lui
Dumnezeu atunci când ei îşi mărturisesc credinţa şi că sunt împotriva lor înşişi , a sănătăţii lor“.157
Prin poziţia sa, Biserica Ortodoxă Română arată că faptele homosexuale sunt inacceptabile din
punct de vedere moral; ele denaturează scopul şi funcţia firească a organelor trupeşti, nu au nici o
valoare procreatoare şi reprezintă o parodie a unirii „într-un singur trup“. Caracterul de promiscuitate al
comportamentului homosexual constituie un păcat, în timp ce actele specifice (incluzând relaţiile anale
şi stimularea oral-genitală şi oral-anală) provoacă repulsie şi dezgust.158
în timp ce condamnă homosexualitatea ca fiind inacceptabilă din punct de vedere moral,
Biserica Romano-Catolică cere recunoaşterea acesteia ca nefiind, totuşi, un păcat.159
Credinţa creştin-ortodoxă consideră homosexualitatea şi lesbianismul păcate strigătoare la cer.
Cu toate acestea legile civile au abrogat art. 200 din Codul penal, legalizând astfel homosexualitatea ca
act în sine şi pedepseşte numai hărţuirea sexuală.
în anul 2000 în România s-a înfiinţat asociaţia „Accept“ condusă de românul homosexual Liviu
Coman, cel care a susţinut drepturile homosexualităţii la Haga. Faptul că s-a putut realiza înfiinţarea
acestei asociaţii în România, ar trebui să ne dea de gândit. Este adevărat că Biserica Ortodoxă şi-a
afirmat poziţia faţă de homosexualitate, condamnând acest grav păcat imoral şi decadent, dar legile
statului o acceptă. Nici un preot nu va cununa homosexualii sau lesbienele în biserică. P.B.G. 84;
Canoanele 7,51, 53 şi 56 ale Sfântului Vasile cel Mare; I.L.T. 33 şi 231, Omilia a V-a a Sf. Ioan Gură de
Aur osândesc acest păcat şi opresc de la Sfânta împărtăşanie pe practicanţii homosexualismului,
considerându-i bolnavi spiritual şi chiar fizic.
„Pe măsură ce numărul homosexualilor creşte, cresc şi presiunile în scopul obţinerii de noi
drepturi cum ar fi organizarea ca minoritate sexuală, căsătoriile între doi bărbaţi sau două femei, înfierea
de către aceştia de copii, legalizarea practicării acestor relaţii între minori şi majori precum şi a
minorilor între ei, dreptul la deţinerea de cluburi, sedii, emisiune de radio şi TV, propagandă în presă.
Toate acestea au ca rezultat scăderea natalităţii şi răspândirea cumplitei boli SIDA“.160
 Primul caz de SIDA a fost atestat medical în anul 1981. încă din 1980 medicii din Statele Unite
şi Europa au observat o creştere a numărului de pacienţi, suferind de o boală care se caracteriza prin
simptome necunoscute şi misterioase. Organismul persoanelor afectate nu se mai putea apăra de diferiţi
factori infecţioşi externi, principalul efect fiind slăbirea accentuată a organismului şi distrugerea
sistemului imunitar, ajungând până la deces indiferent de tratamentul aplicat. S-a stabilit că boala nu era
ereditară, ci contractată prin diverse moduri. Boala a primit denumirea de SIDA (Sindromul
Imunodefienţei Dobândite). în anul 1993 cercetătorii americani şi francezi descoperă anumiţi viruşi
despre care se creda că provoacă boala. Francezii denumesc virusul VAL (Virusul Asociat al
Limfoadenopatiei). El determina umflarea glandelor limfatice din organism (la gât, axile şi în zona
inghinală). Americanii i-au atribuit denumirea de Virusul Limfatic Celular Uman III (HTLV III) din
cauza modului în care atacă organismul. în final, virusul a primit denumirea generică de HIV (Virusul
Imonudeficienţei Umane), fiind considerat ca principalul cauzator al bolii SIDA.161
în anii următori studiul asupra virusului se aprofundează, ajungându-se la concluzia că există o
multitudine de tipuri ai aceluiaşi virus, fapt ce face aproape imposibilă găsirea unui vaccin unic, adecvat
pentru distrugerea virusului. S-a constatat de asemenea că infestarea cu acest virus este diferită faţă de
modul de propagare şi de infestare cu alte familii de viruşi. Acesta nu poate fi contractat din aer (prin
tuse, strănut sau înţepături de insecte), nici prin folosirea în colectiv a prosoapelor, aşternuturilor, a
veselei sau a altor obiecte.162
Infectarea cu virusul HIV se produce pe trei căi diferite. Una şi cea mai răspândită este contactul
sexual neprotejat între o persoană deja infestată cu una sănătoasă. A doua cale o reprezintă transfuziile
de sânge şi alţi derivaţi ai acestuia provenind de la persoane bolnave operaţiune efectuată unui pacient
neinfestat. A treia cale de transmisie a bolii o reprezintă tratamentul injectabil prin folosirea unor ace
hipodermice nesterilizate sau a unei seringi, deja folosită în injectarea unei alte persoane posibile
purtătoare a virusului.163
SIDA nu este cauzată de virusul HIV însuşi, ca în cazul unor boli virale obişnuite, ci se datorează
incapacităţii sistemului imunitar de a lupta împotriva infecţiilor. Odată pătruns în organism, virusul se
multiplică foarte repede, cu toate că pentru o perioadă de timp persoana infestată nu sesizează nici un fel
de modificări în starea generală de sănătate. Perioada de incubaţie poate fi destul de mare în unele
cazuri (între 5 - 10 ani). Purtătorul de HIV poate nici să nu bănuiască că este infectat şi în acest mod
poate transmite, involuntar, virusul şi altor persoane. După o perioadă de timp efectele virusului încep să
fie vizibile, ducând la apariţia stării de boală şi a celor dintâi efecte. Atunci pot apărea ganglionii despre
care am mai vorbit, care îşi măresc volumul şi devin dureroşi. în acest moment se poate constata o
distrugere progresivă a sistemului imunitar al organismului, scăderea numărului globulelor albe. Apar
diferite boli colaterale, dar cauzate direct de distrugerea sistemului imunitar cum ar fi pneumonia,
tuberculoza, tulburări de vedere, diferite forme de cancer, iar după perioade mai scurte sau mai lungi
bolnavul intră în ultima fază a bolii, după care survine decesul.
Deşi au fost efectuate numeroase cercetări, încă nu s-a descoperit modul în care HIV afectează
sistemul imunitar. însă în anumite tipuri de pneumonii declanşate de SIDA tratamentul medicamentos a
dat rezultate pozitive, iar afecţiuni ale pielii au fost tratate prin tratament radiologic.164
După ani de cercetări şi efectuarea unei munci minuţioase s-a găsit un medicament (AZT -
zidovudină) care încetineşte evoluţia SIDA la unele persoane, însă pot avea efecte secundare neplăcute,
destul de grave în unele cazuri, ajungând până la deteriorarea măduvei osoase. Nu se cunoaşte încă nici
un tratament eficient şi de lungă durată care ar distruge virusul şi ar împiedica propagarea bolii.
Orice persoană, tânăr sau bătrân, homosexual sau heterosexual, alb sau negru, bărbat sau femeie
ducând viaţa libertină se poate invecta cu virusul HIV. Chiar şi o astfel de persoană poate evita
infectarea cu acest flagel dacă ar evita utilizarea drogurilor sau injectarea acestora folosind ace nesterile
sau acelaşi ac la mai multe persoane. O viaţă sexuală plină de promiscuităţi, cu schimbarea frecventă a
partenerilor, practicarea sexului neprotejat poate duce la infectare.
Cercetările generice au demonstrat că răspândirea virusului HIV se întâmplă de circa 100 de ani,
şi abia în ultimii 20 de ani a fost descoperit, cercetat şi catalogat oficial. Putem spune însă cu siguranţă
că acest virus prezintă un atentat grav la sănătatea omenirii. Dacă la începutul anilor ‘90 oficial erau
cunoscute în jur de 10 milioane de purtători de virus, în anul 2000 numărul acestora a crescut la 40 de
milioane. Statisticile au confirmat că în Statele Unite, la fiecare 12 minute o persoană moare de SIDA.
Pe moment, singura armă împotriva HIV este informarea.165
Cadrele didactice de la toate nivelele de învăţământ trebuie să fie bine informate despre
răspândirea acestei boli astfel încât, în colaborare cu preoţii din parohia la care este arondată şcoala, să
susţină şi să explice elevilor pericolele acestui flagel.
în cartea sa „Darul sacru al vieţii“ John Breck consideră că SIDA ar fi pedeapsa lui Dumnezeu
pentru un comportament deviat, însă adaugă că pentru el aceasta reprezintă un fals. El este de acord că
Dumnezeu îngăduie ca acei oameni să sufere consecinţele comportamentului lor păcătos şi nu ca o
răzbunare pentru comiterea acestui păcat. în continuare face afirmaţia că ar trebui studiată şi
posibilitatea transmiterii infecţiei prin linguriţa de împărtăşanie. De aceea, unii eretici au sugerat oferirea
Sfintei împărtăşanii în mod individual, cu linguriţe de unică folosinţă, dar o astfel de inovaţie ar putea
întâlni oprobiul credincioşilor. Preoţii trebuie să arate credincioşilor că Sfânta împărtăşanie este oferită
de Dumnezeu pentru „vindecarea sufletului şi trupului“ şi ea trebuie luată cu credinţă şi dragoste.
Sfântul Ignatie precizează că împărtăşania este medicamentul nemuririi.
 De asemenea, medicul Paul Meyendorff confirmă într-o comunicare orală, la întrunirea din vara
anului 1994 de la Institutul Sf. Vladimir din New York că nu există nici un fel de impedimente nici
teologice, cu atât mai mult ştiinţifice prin care să se justifice îngrijorarea transmiterii SIDA prin Sfântul
Potir. Un articol din „The Journal of the American Medical Association“166, apărut în 1988, ajunge la
concluzia că „riscul infecţiei după contactul oral cu obiecte contaminate cu salivă în cantitate
nesemnificativă ar prezenta un risc neglijabil“.167
„Ca membri ai Trupului lui Hristos, nu putem condamna persoanele homosexuale împreună cu
comportamentul lor sexual. Trebuie să distingem între cele două, respectând pe păcătos şi condamnând
păcatul. Cei ce sunt HIV pozitivi, nu trebuie trataţi ca paria, indiferent de originea infecţiei lor. Fie
contractată prin transfuzii de sânge, fie prin contact sexual, victimile SIDA tind să fie izolate azi ca
leproşii în timpurile biblice. Responsabilitatea noastră faţă de ei este de a le oferi aceeaşi îngrijire blândă
şi preocupare pe care Iisus a oferit-o tuturor celor pe care societatea acelor timpuri i-a respins şi
condamnat. Iisus a venit să-i ierte pe păcătoşi şi să-i vindece pe bolnavi, pe prostituate, pe leproşi, pe
vameşi şi pe orbi“.168
în ultimii ani poziţia creştinilor, a cadrelor medicale, a monahilor care slujesc în spitale s-a
schimbat radical, ei ajutând cu compasiune pe cei infectaţi cu HIV. Aceasta este responsabilitatea
fiecăruia dintre noi. „Lăsând judecata în mâinile Domnului, suntem datori moral să răspundem
bolnavilor SIDA cu iertare, dragoste şi rugăciune neîntreruptă pentru cei ce suferă de efectele
devastatoare şi pentru mulţimea de victime ce încă vor veni“.169
Datorită situaţiei social-economice în care trăiesc astăzi atât tinerii cât şi adulţii aceştia renunţă la
morala biblică şi se dedau la păcate mai mult sau mai puţin grave, cum ar fi infidelitatea sau adulterul.
Termenul de adulter defineşte, în general, o relaţie sexuală între o persoană căsătorită şi un
partener de sex opus care nu-i este soţ sau soţie. Ideea trebuie totuşi dezvoltată, pentru a include orice tip
de sexulalitate între două persoane care nu sunt unite prin căsătorie, inclusiv relaţiile homosexuale. De
pildă, un bărbat căsătorit dar care practică şi homosexualitatea nu e mai puţin vinovat de adulter decât un
bărbat care are relaţii sexuale cu o femeie, alta decât soţia sa.170
Arhimandritul Ioanichie Bălan explică prin noţiunea de adulter sau desfrânare într-un sens larg,
orice act de nestăpânire şi neînfrânare a simţurilor trupeşti şi sufleteşti ale omului creat de Dumnezeu,
iar în sens restrâns, orice păcat trupesc pe care îl face omul cu voie sau fără voie, singur sau cu alte
persoane, ocazional sau permanent, în taină sau la vedere.
Desfrânarea este unul din cele şapte păcate de moarte, fiind cel mai urât păcat înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor, pentru că prin el se întinează trupul.
 Păcatul desfrânării poate fi de mai multe feluri: desfrânarea cu gândul, cu ochiul, cu imaginaţia,
cu auzul, cu limba - prin vorbirea necuviincioasă, cu mintea, cu inima, cu voia, cu atingerea şi cu trupul.
Sfinţii Părinţi susţin că trei păcate mari vor stăpâni şi pustii pământul: necredinţa în Dumnezeu,
mândria şi desfrânarea simbolizând astfel în Apocalipsă cei trei şase - 666 (cap. 13,18).
Creştinii cad foarte uşor în păcatul desfrânării mai ales din lipsă de educaţie religioasă. Unii cad
din curiozitate trupească întreţinută de televizor şi de literatura pornografică, dar şi din lipsa de credinţă
în Dumnezeu, din lipsă de rugăciune, post şi spovedanie. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă:
„Fugiţi de desfrânare“ (I Cor. 6, 18). în Decalog, porunca a 7-a scrie: „Să nu fii desfrânat“ (Ieşire
20,14), iar Proorocul David spune: „Pierdut-ai de la Tine pe tot cel ce desfrânează“ (Psalm 72, 76).171
„Canoanele Bisericii prescriu adeseori excomunicări pentru cazuri de adulter, atât ca pedeapsă
cât şi ca mijloc de conştientizare a penitentului asupra gravităţii faptei sale. Sinodul de la Ancira (314)
de pildă, prescrie o pedeapsă de şapte ani de pocăinţă pentru soţul sau soţia care a săvârşit adulter.172
Chiar conlocuirea cu o soţie adulteră este suficientă pentru a opri un laic de la Taina Preoţiei sau pentru
a depune un cleric. Sfântul Vasile îi pune pe cei care săvârşesc adulter la un loc cu criminalii şi
sodomiţii (homosexualii), propunând aceeaşi pedeapsă pentru toţi. Canonul său 58 (a treia epistolă
canonică)173 stipulează: „Cel ce săvârşeşte adulter «în patru ani va fi tânguindu-se, iar în cinci
ascultând, în patru prosternându-se, în doi împreună stând, înainte de a li se îngădui să primească
Sfânta împărtăşanie»“.174
Consecinţele adulterului sunt grave. în familie se petrec certuri, violenţe verbale sau fizice,
sentimentele se răcesc reciproc, se destramă iubirea, obligaţiile conjugale sunt neglijate sau se
desfiinţează total, copiii sunt neglijaţi. Cei doi soţi nu mai convieţuiesc împreună, ajung să locuiască în
camere separate, încep să sufere, îşi manifestă gelozia, ura şi mai presus de toate, încolţeşte în ei gândul
că ar fi mai bine să divorţeze.
„Singura cale de stăvilire a acestui cumplit război este căsătoria creştină cu cununie religioasă şi
înfrânarea trupească prin post, rugăciune, feciorie, călugărie, văduvie curată, cu ajutorul harului
dumnezeiesc“.175
Un alt păcat grav care afectează tineretul de astăzi este erotismul căruia, din păcate, i se face o
reclamă destul de mare prin mijloacele mass-media. Filme, programe şi emisiuni erotice cu imagini
obscene care incită tineretul la a învăţa arta amorului, a erotismului, a senzualităţii sau a sex-appealului
se transmit deseori pe canalele televiziunii naţionale şi private la ore de mare audienţă. Biserica
Ortodoxă nu este de acord cu manifestările respective pentru că acestea nu reprezintă decât un prim pas
al desfrâului prin discoteci, cabarete, sex-shopuri unde stripteuzele sau stripteuzii execută scene obscene
pentru a incita la desfrâu.
 Nudismul şi topless-ul în locuri publice, pe plaje, ispitesc tineretul şi-l îndeamnă la erotism, care
nu este altceva decât o amăgire a adevăratei iubiri sau mitul modern al sexualităţii.
Patima desfrâului a cuprins, ca o lepră familia, încât unii şi-au pierdut complet raţiunea şi ruşinea
şi-au trecut la păcate foarte grave, cum ar fi incestul sau desfrâul între rudenii de sânge. Acesta este un
păcat condamnat de Sfânta Scriptură. Sf. Apostol Pavel a exclus din Biserică pe incestuosul din Corint.
Biserica şi Codul Penal condamnă această degradare a fiinţei umane. îndreptarea Legii de la Târgovişte,
glava 330, Canoanele 79, 67, 75, 76 ale Sfântului Ioan Postitorul, Pravila Bisericească de la Govora în
glava 10 şi 11 osândesc cu asprime acest păcat al promiscuităţii şi degradării morale a familiei prin
afurisenie.
Dacă incestuoşii nu se pot abţine de la desfrâu, încât trăiesc între rudenii de sânge au apărut ca
un resurs şi alţi extremişti, care se căsătoresc dar nu consumă actul sexual. Căsătoria albă este o simplă
formă de convieţuire, de acoperire în societate, de „trăim în Domnul“, cum spun ei ca fraţi şi surori mai
mult pentru ajutor în viaţă.
Acest lucru este practicat şi de unele secte cum ar fi Fraternitatea albă Universală, cu ramificaţii
în Ucraina. Căsătoria albă este lispită de sens, este împotriva lui Dumnezeu, împotriva creaţiei. Ea nu
îndeplineşte condiţia canonică a căsătoriei de a se înmulţi neamul omenesc, ci este o stare comodă,
urmărind mai mult un scop material pământesc: locuinţă, serviciu, trai îmbelşugat.
în antiteză cu cei din căsătoria albă, care nu fac copii, sunt unii care au trecut la o altă extremă şi
anuma la lapinism sau la naşterea iraţională de copii, cât de mulţi, fără a se gândi dacă îi vor putea
creşte şi educa în viitor. Copiii acestora vor fi mai târziu abandonaţi pe străzi sau lăsaţi în grija creşelor
şi orfelinatelor pe motiv că nu mai pot, că nu mai au cu ce să-i hrănească. Familiile lapiniste trebuie
ajutate de Biserică, dar şi sfătuite de duhovnic să treacă la post şi înfrânare conjugală.
Criza morală a familiei şi sărăcia societăţii au împins încă din cele mai vechi timpuri şi până în
zilele noastre femeile la săvârşirea unui păcat grav, la prostituţie. Prin prostituţie se înţelege, de obicei,
practicarea actului sexual total, parţial sau rafinat, în funcţie de client cu scopul final de a primi o
recompensă materială sau bănească. Acest păcat dezonorează şi degradează femeia, reducând-o la un
simplu obiect de plăcere, la o viaţă de sclavie. Femeile tinere care practică prostituţia sunt oprite de la
împărtăşanie, la fel ca şi cei care adună în casele lor prostituate.
Canonul 86 al Sinodului VI Ecumenic hotărăşte „Cei ce adună desfrânate şi le întreţin spre
pierzania sufletelor în case de toleranţă, dacă vor fi clerici să se caterisească şi apoi să se afurisească, iar
de vor fi laici să se afurisească definitiv“.176 Codul penal stipulează că restaurantele, discotecile, sexy
barurile să nu fie amplasate la distanţe mai mici de 200 de metri de instituţiile publice.
 Un impact negativ îl are asupra familiei şi pornografia. Aceasta se exprimă prin literatură,
fotografii, picturi, filme având caracter obscen, indecent cu intenţia clară de a provoca excitaţia sexuală.
Subiectele abordate în materialele pornografice vizează de regulă organele sexuale, actul sexual,
perversiunile sexuale. Pornografia este o iconografie demonică. Ea corupe mintea cu imagini care
provoacă stricăciune în adâncul sufletului. Pronografia stimulează comportamentele derivante, răneşte şi
degradează pe cei care-i înfăţişează, fie ei bărbaţi, femei sau copii.
Canonul 100 al Sinodului Trulan spune: „Ochii tăi să privească cele drepte şi cu toată paza
tinereţii inima ta, porunceşte înţelepciunea (Proverbe 4; 23-25), căci simţurile trupului lesne strecoară
în suflet cele ale lor. Poruncim aşadar ca de acum înainte, în nici un chip să nu se mai zugrăvească, fie
pe tablouri, fie altcumva înfăţişate, chipuri care amăgesc vederea şi care strică mintea şi împing spre
aţâţările plăcerilor ruşinoase“.177
„Tradiţia ortodoxă şi instituţiile creştinilor condamnă pornografia tocmai pentru că «simţurile
trupului lesne strecoară în suflet cele ale lor». Pornografia îi corupe atât pe cei care o produc, cât şi pe
cei care o folosesc. De aceea ea este o problemă socială şi morală de mari proporţii. şi pentru că
dezumanizează, deformând chipul lui Dumnezeu din om, ea este şi o problemă profund spirituală“.178
„Datorită mediului în care au crescut, tinerii sunt pe cale să renunţe la morala biblică, mai ales în
ceea ce priveşte sexualitatea, considerând-o demodată şi constrângătoare“.179

CAPITOLUL IV
INFLUENŢELE NEGATIVE DIN PARTEA SOCIETĂŢII SECULARIZATE ASUPRA

FAMILIEI

Familia şi mass-media
„Deşi aparţinem propriului nostru univers etnic, cultural, istoric şi social simţim, din ce în ce
mai mult în timpurile moderne, o criză referitoare la definirea noastră în cadrul propriei spiritualităţi.
Omul contemporan se situează mai mult în afara spiritualităţii decât în cadrul ei. Mai mult, el
este departe de preocupările pe care l-ar putea duce în cadrul ei, din afară, de la lucrurile vremelnice la
cele veşnice. Am putea spune chiar că majoritatea timpului nostru este consumat în cadrul profanului,
în dauna sacrului“. 180
 în permanenţă lucrarea lui Dumnezeu, căsătoria şi familia creştină sunt supuse la multe atacuri
variate şi subtile, care implică consecinţe grave pentru familie, Biserică şi societate. Pericolele care
ameninţă sănătatea familia în ziua de astăzi sunt foarte bine enunţate de către înalt Prea Sfinţia Sa Dr.
Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei: „Din punct de vedere teologic - pastoral,
observăm cât de expuse, solicitate şi adesea ameninţate sunt identitatea, coeziunea şi armonia familiei
creştine azi, în faţa crizei economice (sărăcie, şomaj, nesiguranţă ect.) a crizei morale (laxism, libertinaj,
senzualism pornografic, dezordini erotice ridicate la rang de normalitate, prostituţie din raţiuni
comerciale, trafic de copii, divorţ, droguri etc.), a crizei spiritual - religioase (sectarism fanatic,
prozelitim agresiv, sincretism confuz, relativism doctorinar, indeferentism nihilist etc.) Pe de altă parte,
credinţa creştină este întodeauna izvor de speranţă şi de putere spirituală care ne ajută să biruim
greutăţile şi încercările vieţii. în acest sens, criza, ca stare de judecată pentru un lucru sau o stare
incompatibilă cu voia lui Dumnezeu, este în acelaşi timp o chemare acută la schimbarea în bine, o şansă
pentru un început nou“.181
Cauzele generatoare de criză şi a dramelor contemporane sunt abdicarea de la pricipiile morale
creştine şi necredinţa şi nepăsarea faţă de voia lui Dumnezeu.
Efectele nefaste ale secularizării sunt bine ilustrate de statisticile oficiale. Conform acestora, la
sfârşitului anului 1997, din totalul copiilor între 0 şi 18 ani, 1,66% erau instituţionalizaţi. Dintre ei
56,5% au părinţi care preferă să fie scutiţi de grija propiilor copii. Numărul copiilor străzii nu este
cunoscut precis, dar este estimat la 2000 - 5000.182 Abuzurile sexuale asupra copiilor au atins cote
alarmate, prostituţia, mai ales în rândul copiilor, a devenit un fenomen care tinde să ia proporţii
alarmante, a crescut rata criminalităţii, violenţa fizică (în special asupra femeilor), violurile, incesturile
şi numărul avorturilor. La toate acestea se adaugă şi divorţurile, copii abandonaţi, îmbolnăvirile,
familiile care nu pot avea copii şi multe altele.
Iată, deci, o descriere a stării societăţii, pe cât de reală, pe atât de îngrijorătoare. Cu toate acestea,
se pot găsi soluţii pentru remedierea ei, pentru ieşirea din acest impas. La toate aceste boli ale instituţiei
familiei, Biserica oferă ca antidot leacul dumnezeiesc al pocăinţei. Aceasta înseamnă de fapt revenirea la
exigenţele poruncilor lui Dumnezeu. Astfel familia nu poate fi salvată decât prin redescoperirea a ceea
ce este cu adevărat instituţia familiei, întemeiată printr-o taină a harului lui Dumnezeu.183
Păcatele care au îndepărtat lumea de Dumnezeu şi au îmbolnăvit familia şi societatea
contemporană sunt numeroase. Dintre ele cele mai importante sunt: necredinţa şi îndoiala în Dumnezeu,
lipsa educaţiei religioase, înstrăinarea de Biserică şi de Sfintele Taine, sectarismul, ura şi răzbunarea
între rude, lăcomia şi iubirea de averi, desfrânarea sub toate formele ei (concubinajul, adulterul, sodomia
etc.), păzirea pentru a nu avea copii, avortul, vânzarea şi abandonarea copiilor, hoţia, mijloacele mass-
media (televizorul, radio, video etc.), pornografia, divorţul, vrăjitoria, clevetirea şi moarte fără pocăinţă.
Acestea sunt cele mai grele boli sufleteşti care duc la destrămarea familiei creştine.184
Să luăm de pildă păcatul ateismului. Foarte puţine sunt familiile care nu au crezut deloc în
Dumnezeu, din generaţie în generaţie; dar mai multe sunt familiile care au crezut, însă s-au lepădat de
Dumnezeu din diferite motive: mândrie şi neascultare, lipsa educaţiei religioase în familii şi şcoli, din
cauza smintelii, a unor boli psihice incurabile sau din interese politice şi materiale. în cadrul societăţii
contemporane sunt două feluri de atei: atei activi, fanatici, care vor să convertească şi pe alţii la
necredinţă şi lepădare de Dumnezeu şi atei pasivi, indiferenţi, care îşi ascund necredinţa şi nu obligă pe
cei din jur să-i urmeze, şi care sunt şi cei mai numeroşi.
în general ateismul loveşte familiile de intelectuali, care sunt bolnavi de mândrie şi mai puţin
oamenii de rând, care sunt mai modeşti şi mai credincioşi. Ateii nu merg niciodată la biserică sau merg
numai în cazuri extreme, la diferite evenimente familiale care pentru ei, din punct de vedere spiritual nu
înseamnă nimic, nu citesc cărţi religioase, nesocotesc cele sfinte, au o frică bolnăvicioasă de moarte, dar
dunt deseori împinşi la gânduri sinucigaşe, nu acceptă sau evită discuţiile religioase, critică Biserica în
tot ansamblul ei, consideră că sunt atoateştiutori, nu pot lupta cu greutăţile vieţii, căzând în stări
depresive, lucru care-i împinge la fapte necugetate.
Cele mai potrivite mijloace de aducere a ateilor pe calea cea bună sunt: rugăciuni la Dumnezeu
pentru luminarea lor, îndemnarea prin exemplul propriu la citirea cărţilor sfinte, participarea la discuţii
duhovniceşti.
Starea de ateism a unor creştini, de indiferenţă faţă de credinţa ortodoxă este întreţinută, din
păcate, de lipsa de tact pastoral şi indiferenţă a preoţilor parohi, care nici nu au încercat şi nici nu au
reuşit să poarte discuţii duhovniceşti cu aceste „oi rătăcite“, să le câştige inima, să-i atragă prin
rugăciune şi cuvinte de învăţătură spre credinţa adevărată, lăsându-i să se afunde tot mai adânc în
morcirla necredinţei, a petrecerilor şi beţiilor, a desfrâului, a adunării de averi, punând pe planul doi
spiritualitatea şi grija pentru sufletul lor, pentru Judecata care va să vină.185
„în cadrul acestui refuz general, în special din partea lumii intelectuale şi raţionale, de a-L vizita
pe Domnul în locul Lui sacru, Cuvântul Domnului Iisus Hristos nu mai este perceput în mod personal şi
apropiat, ci mai degrabă raţional şi distant. Iată, deci, explicaţia pentru răceala relaţiilor dintre noi şi
pentru lipsa comuniunii frăţiei şi dragostei adevărate“.186
Trăim într-o lume în continuă schimbare morală, socială, educaţională şi culturală în care
explozia informaţională a împins pe plan secundar valorile spirituale. Cauzele acestui fenomen
constituie un sistem ce cuprinde viaţa de familie, educaţia, moralitatea, dezinteresul lumii faţă de
problemele spirituale şi nu în ultimul rând, lipsa oricărei siguranţe în existenţa vieţii materiale. Astfel,
omul zilelor noastre este mai preocupat de ce va mânca mâine decât de ceea ce se va întâmpla mâine cu
sufletul său.187
Pentru ca familia să poată contribui la dezvoltarea societăţii, statul, la rândul său trebuie să
asigure protecţie socială, condiţii de muncă şi trai decent.
Cu toate acestea, în prezent familia suferă datorită sărăciei şi crizei economice din ţara noastră.
închiderea şi lichidarea unor intreprinderi, nesiguranţa pentru păstrarea sau chiar pierderea locurilor de
muncă au confruntat familia cu o nouă problemă şi anume cea a şomajului.
Familia are mult de suferit din punct de vedere economic din cauza preţurilor mari determinate
de rata inflaţiei şi care nu sunt nici pe departe în raport echilibrat cu salariile, iar pentru unele familii
asigurarea existenţei zilnice devine aproape imposibilă. Pentru a realiza această minimă existenţă, multe
persoane sunt nevoite să munească la negru. Această muncă nu este rentabilă, deoarece omul nu
beneficiază de nici un drept de care se bucură un angajat cu forme legale. Munca îi asigură un câştig pe
moment şi atât. Angajatorul îl poate concedia în orice moment, fără a-i asigura plata lunară a
indemnizaţiei de şomaj. şi statul are de pierdut în acest caz, deoarece patronul nu achită nici un fel de
contribuţii în calitatea sa de angajator.
O altă soluţie de ieşire din impasul economic este emigrarea.
Este o soluţie, dar numai în aparenţă, deoarece nu toţi cei care pleacă în străinătate reuşesc să se
angajeze. Astfel că, mulţi apucă căi greşite, fură, se ocupă cu contrabanda, cu trafic de droguri, arme,
carne vie etc. Depărtarea aduce mari suferinţe atât tinerilor cât şi părinţilor.
în ultima perioadă sectarismul şi-a intensificat acţiunile prozelitiste, în special în rândul
familiilor sărace, care nu frecventează Biserica Ortodoxă, prin acordarea de ajutoare materiale şi
condiţionarea, în ultimă instanţă a aderării la confesiunea acestora. Sectele speculează starea psihică
depresivă şi situaţia materială precară a acestor familii debusolate. De aici şi până la racolare câte odată
este un pas foarte mic.
Cei care renunţă la Ortodoxie sunt cei care nu o cunosc, care nu frecventează Biserica, care de
dragul avantajelor materiale sunt capabili să-şi vândă sufletul, care sunt bolnavi de mândrie.
Singurul lucru care-i poate salva de aceste rătăciri sunt rugăciunea cu lacrimi şi post atât în
familie cât şi în biserică pentru întoarcerea la dreapta credinţă.
în situaţia în care unul din membrii familiei a trecut la o sectă şi toate străduinţele de a-l aduce pe
calea cea bună au eşuat, ba mai mult, acesta încearcă să îi atragă în sectă şi pe ceilalţi membri ai
familiei, în special copiii, celălalt soţ poate cere divorţul. Pentru salvarea celorlalţi membri ai familiei de
„cancerul“ necredinţei atât biserica cât şi legile penale pot acorda divorţul.188
 Un alt obstacol în calea fericirii familiei creştine este alcoolismul. De aici îşi au începutul
desfrânarea, necredinţa, certurile, violenţa fizică şi verbală, crimele şi divorţurile în familia creştină.
Toate acestea luate la un loc sau fiecare în parte duc la dezmembrarea familiilor creştine, la naşterea
copiilor cu grave handicapuri psihice şi fizice. Cei care au căzut în păcatul beţiei, trebuie să lupte cu sine
însuşi, şi cu multă voinţă şi rugăciuni să ceară ajutorul lui Dumnezeu, prin post şi spovedanie să poată
scăpa din ghearele lui.
Dacă într-o familie bărbatul este alcoolic, soţia trebuie să se roage lui Dumnezeu şi Maicii
Domnului pentru îndreptarea lui. Ea trebuie să poarte discuţii cu soţul ei pentru a-l face să înţeleagă cât
de mult greşeşte. Dacă toate rugăminţile ei se lovesc de un zid al neînţelegerii, dacă soţul este un
alcoolic incurabil, violent, dacă prin comportamentul său pune în pericol viaţa şi integritatea fizică a
familiei, dacă este desfrânat sau îl huleşte pe Dumnezeu şi cele sfinte, soţia este îndreptăţită să divorţeze
pentru a-şi creşte copiii creştineşte.
în cazul în care soţul se căieşte şi încearcă să revină pe calea cea bună, soţia trebuie să-l ierte şi
să-l ajute să revină şi să se integreze în familie.
Dacă însă soţul, în afara păcatului beţiei nu mai are şi celelalte păcate enumerate mai sus, dacă îi
pare rău pentru cele săvârşite şi se căieşte, dacă, în urma abuzurilor se îmbolnăveşte, dacă suferă
depresii psihice (lucru foarte des întâlnit la alcoolicii cronici) şi ameniţă cu sinuciderea, soţia are datoria
morală de a rămâne lângă el şi, prin răbdare şi rugăciuni să contribuie la mântuirea acestuia.189
Pe lângă beţie, cele mai puternice ispite care duc la desfrânare, mai ales pe tineri, sunt mijloacele
mass-media, dintre care enumerăm: televiziunea, care prin filmele erotice indecente, sau casetele video
pornografice, întinează casele şi minţile, aduc diavolul desfrânării în familie otrăvind mintea şi inima
copiilor şi a tinerilor; cinematograful, teatrul şi baletul, revistele pornografice care întreţin flacăra
desfrânării şi duc la decăderea morală a societăţii. Pe lângă acestea mai putem adăuga discotecile, sălile
de dans, restaurantele de noapte, cabaretele. şi nu în ultimul rând pe listă mai pot fi trecute căminele de
nefamilişti sau cele de studenţi unde faptele reprobabile răbufnesc în adevărate bombe ziaristice.190
Exaltarea amorului liber, perversiunile difuzate azi prin mai toate mijloacele mass-media,
monopolul înspăimântăror al adulterului şi libertinajului în România, violenţa şi teroarea pe toate
ecranele, show-rile play-boy şi filmele porno de la televizor - toate făcute cu cel mai mare simţ mercantil
trebuie să ne pună semne de întrebare pentru evoluţia morală şi culturală a familiei. şi aceasta cu atât
mai mult cu cât toate aceste produse au o răspândire uriaşă şi nu sunt conduse de nici o selecţie a
valorilor, ci de singurul criteriu de a fi cât mai bine vândute şi valorificate.191
Fără îndoială că majoritatea ziarelor şi revistelor, televiziunea şi cinematograful afectează şi
influenţează familia în cel puţin două direcţii: cea dintâi vizează îndepărtarea familiei de la preocupările
importante legate de evoluţia spirituală - mântuirea; iar cea de-a doua prezintă şi formează spre
acceptare ca un fapt banal o contradicţie a valorilor creştine cu modul de viaţă actual.192
Televizorul constituie, în unele cazuri, o adevărată sursă de conflicte în familie, programele
abundând de violenţă, indecenţă, blasfemii. Aceste emisiuni au un efect dezastruos asupra psihicului
încă neformat al copiilor care pot fi uşor manipulaţi, dar au acelaşi efect dăunător şi asupra adulţilor.
Datorită faptului că prezintă atu-ul comodităţii, oamenii devin dependenţi de televizor, se obişnuiesc cu
programele prezentate şi ajung până acolo că nu se mai pot lipsi de televizor. Li se pare normal să
vizioneze un film în care tema violenţei, crima, drogurile sunt prezentate din abundenţă. Televizorul
trebuie să serveasc vieţii de familie nu să o subjuge. în cazul copiilor mici, este mai facil să le reducem
timpul petrecut în faţa televizorului, să selectăm noi înşine programele care sunt indicate să le vizioneze.
Copiii nu trebuie obişnuiţi cu distracţia pasivă. Aceasta este de fapt caracteristica dominantă a
televiziunii: spectatorii asimilează în mod pasiv sunete, imagini, impresii, idei, opinii fără a avea
posibilitatea de a-şi susţine propriile păreri. De aceea, copiii trebuie îndemnaţi să-şi petreacă timpul
jucându-se cu alţi copii, practicând activităţi care necesită răbdare, îndemânare şi efort. Nu trebuie să
folosim televiziunea pe post de dădacă, adică să nu dschidem televizorul, doar ca să stea copilul liniştit.
Membrii familiei trebuie să discute emisiunile vizionate şi să insufle copiilor un simţ critic
sănătos. Filmele şi scenele violente şi de groază pot produce coşmaruri la copii mici, deoarece imaginile
rămân întipărite în memoria acestora mai multă vreme.
Asta nu înseamnă că trebuie să condamnăm toate programele difuzate, ci să apreciem emisiunile
educative şi de bună calitate.
Nu trebuie să interzicem pur şi simplu, fără nici o explicaţie, vizionarea emisiunilor şi citirea
revistelor şi cărţilor dăunătoare, deoarece această interdicţie va stârni şi mai mult curiozitatea copiilor
faţă de aceste manifestări perverse. Astfel efectul va fi exact contrar celui aşteptat.Mult mai folositoare
este o discuţie deschisă faţă de adolescenţi şi copii, prin care să le dăm de înţeles că toate acestea le sunt
dăunătoare.193
O altă problemă serioasă reprezintă muzica rock. Dar, la fel ca şi televizorul, ea nu trebuie
interzisă, deoarece reacţia imediată a copilului va fi de a acţiona împotriva interdicţiei. Ar fi mai bine ca
părinţii să asculte muzica împreună cu copiii şi să le atragă atenţia asupra cântăreţilor sau formaţiilor cu
nume demonice şi asupra titlurilor şi textelor neindicate vârstei lor.
Deasemenea, tinerii trebuie preveniţi asupra efectelor nocive pe care muzica le poate avea asupra
lor. Unele genuri de muzică pot incita prin mesaje subliminale la violenţă, sinucideri sau patimi
animalice. Din fericire, pasiunea pentru aceste genuri de muzică se stinge de la sine odată cu înaintarea
în vârstă.194
 Un mare păcat este comis de creştinii care aduc ofense triviale lucrurilor sfinte, deoarece în acest
mod ei îl hulesc pe Dumnezeu şi pe sfinţi şi fac un mare păcat împotriva Duhului Sfânt. Acest păcat nu
poate fi iertat sub nici o formă, dacă o astfel de persoană moare nepocăindu-se. De aceea creştinii care
săvârşesc aceste păcate trebuie să se spovedească din copilărie, să nu mai înjure niciodată, să
îndeplinească canonul dat de preot şi să se pocăiască, pentru că numai astfel se poate mântui.195
Vrăjitoria este o lucrare a diavolului prin care, cei ce cred în farmece apelează la ajutorul
satanei ca să-şi afle viitorul sau, şi mai rău, să facă rău unor persoane cunoscute sau chiar rude.
Persoanele care se ocupă cu aceste practici şi cei care apelează la puterea diavolilor sunt condamnaţi la
iad, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu şi nu se vor căi. Vrăjitorie este considerată şi ghicirea în cărţi
sfinte, ghicirea în cărţi de joc, în bobi, cafea, cărbuni etc.
Vrăjitoria reprezintă un păcat împotriva Duhului Sfânt, deoarece oamenii cer ajutorul satanei
pentru a-şi pedepsi şi chinui semenii în loc să ceară ajutorul lui Dumnezeu. Vrăjitoarele sunt oprite de
către Biserică de la Sfânta împărtăşanie timp de 20 de ani. Acest păcat poate fi biruit prin citirea
molitvelor Sfântului Vasile cel Mare, prin rugăciune, prin citirea Psalticii la miezul nopţii, prin
spovedanie, aghiasmă şi sfinţirea caselor.196
Relaxarea moravurilor în zilele noastre este o mare ispită pentru tineri. Societatea este mult prea
îngăduitoare şi indulgentă. Mulţi tineri se droghează şi se răzvrătesc împotriva regulilor şi obiceiurilor
unei vieţi sănătoase, care pentru ei sunt lipsite de sens.
în fiecare zi, pe tot cuprinsul globului, milioane de oameni folosesc droguri. în mod
surprinzător, în categoria drogurilor se include cosumul banalului ceai, cafelei sau vinului. Cafeina din
ceai, cafea sau băuturi răcoritoare determină o stare de dependenţă a organismului, iar prin creşterea în
mod ritmic a dozelor consumate se ajunge la modificări grave în funcţionarea normală a funcţiilor vitale
ale organismului. Folosite în mod cumpătat, aceste produse (droguri) sunt relativ inofensive şi legale în
majoritatea ţărilor. Dar există şi alte droguri, care, cu toate că nu sunt legal interzise, sunt periculoase,
ele putând chiar ucide.197
Alcoolul este unul din cele mai des utilizate droguri. El acţionează asupra sistemului nervos în
două moduri: ca anestezic, inhibând senzaţiile şi sentimentele, încetinind acţiunile şi reacţiile; şi ca
depresiv, ducând la nebunie sau la sinucideri.
în cazul în care este consumat cu cumpătare, alcoolul nu produce nici un rău. El poate instala
starea de beatitudine, de bună dispoziţie. Abuzul duce la efecte total contrare, la escaladarea violenţei
indiferent sub ce formă, producerea de grave accidente, crime, sinucideri.
Tutunul este un alt drog utilizat pe scară largă. Fumatul frunzelor uscate de tutun este foarte
nociv din punct de vedere fizic. Fumatul provoacă unele forme de cancer pulmonar sau laringian, grave
afecţiuni ale inimii sau ale vaselor sangvine. Femeile fumătoare pot naşte copii cu grave malformaţii
congenitale sau deficienţe psihice şi fizice.
Fumatul este dăunător până şi celor care nu fumează, dacă sunt obligate să stea în aceeaşi
încăpere cu fumătorii, aşa numiţii fumători pasivi. Inhalarea aerului contaminat cu monoxid de carbon
dă dureri de cap şi stări de rău general până la grave îmbolnăviri ale organismului. Se vehiculează
părerea greşită că nicotina poate contribui la stimularea stării sufleteşti a fumătorului, creându-i
sentimentul că este plin de viaţă, că poate rezolva totul.
Fumătorii devin dependenţi de acest viciu şi le este foarte greu să renunţe la el, chiar dacă sunt
conştienţi de pericolele la care se expun continuând acest obicei.198
Cafeina este o substanţă extrasă din frunzele plantelor de ceai sau din seminţele arborelui de
cafea. Ea se regăseşte şi în cacao şi în unele băuturi răcoritoare cum ar fi Coca-Cola. Consumată în
cantităţi mari provoacă grave probleme de sănătate, începând cu tulburarea somnului prin instalarea
insomniei şi tulburări digestive.
Marijuana, denumită şi canabis sau haşiş este extrasă din cânepă. Consumatorului i se
instalează o stare de beatitudine, de pierdere a legăturii cu lumea înconjurătoare, manifestă încredere
nejustificată în capacităţile sale creative. Marijuana este considerat un drog uşor, care nu crează
dependenţă, cu toate acestea este mai nociv decât tutunul.
Barbituricele sunt medicamente create în laboratoarele farmaceutice fiind prescrise pentru
combaterea unor afecţiuni ale sistemului nervos în calitate de calmante. Acestea sunt prescrise
persoanelor care suferă de insomnii, stări de anxietate şi agitaţie psihică. Recomandarea lor se face cu
precauţie din cauza dependenţei pe care o pot determina printr-o folosire îndelungată. în doze mari pot
determina efecte similare celor ale consumului de alcool sau chiar duce la deces.
Amfetaminele se numără şi ele în rândul medicamentelor produse în laborator, fiind denumite şi
excitante. Acestea provoacă accelerarea reacţiilor chimice în organismul uman, producând o stare de
agitaţie artificială sau o stare de aparentă energie. în unele situaţii au fost utilizate şi ca medicamente în
tratamentul împotriva obezităţii. şi acestea pot crea dependenţă, cu urmări deosebit de grave pentru cel
care le utilizează.199
Halucinogenele pot fi naturale (ca cele din „ciupercile magice“ şi mescalina) sau create în
laborator (L.S.D.). Este un halucinogen puternic care creează o dependenţă serioasă, cu grave perturbaţii
funcţionale psihice şi fizice ale organismului. Persoana pierde legătura cu realitatea lucru care poate
duce la accidente, uneori mortale.
Opiaceele din care fac parte opiul, morfina şi heroina se obţin din seminţele unei specii de mac
numită opiu. Provoacă stări temporare de amorţeală, de pierdere a simţului realităţii, induc un somn
adânc. De altfel acest produs este folosit în farmaceutică ca adjuvant în calmarea durerilor foarte
puternice provocate de metastaze.
Mai grav că aceste substanţe sunt folosite de persoane numai pentru a-şi satisface un viciu.
Consumarea pe perioade îndelungate creează dependenţa, consumatorul mărindu-şi dozajul pentru
obţinerea efectului dorit, dar uneori, în cazul unei supradoze poate surveni decesul. Pentru a scăpa de
acest viciu s-au înfiinţat clinici specializate unde sub tratament şi supraveghere medicală consumatorii
sunt dezintoxicaţi.
Cocaina este un praf extras din frunzele plantei coca. îi provoacă consumatorului o stare de
agitaţie, acesta simţindu-se plin de energie. şi această substanţă duce la dependenţă, având ca efecte
secundare halucinaţiile, starea de teamă şi paranoia.
Crack este o versiune modificată chimic a cocainei. Este foarte puternic şi creează
dependenţă.200
Toate aceste droguri enumerate afectează grav sistemul nervos. Ele alterează funcţiile mentale
ale acestuia. Cu toate acestea drogurile au intrat ferm în viaţa statelor puternic dezvoltate din lume. S-au
creat adevărate reţele de transport şi distribuţie a acestora, care caută noi pieţe de desfacere şi noi
victime.
Producerea şi desfacerea alcoolului şi a tutunului au devenit afaceri legale. Acelaşi lucru se
întâmplă şi cu drogurile. Sunt regiuni în lume, cum ar fi Africa de Nord, consumul marijuanei este
permis, în schimb este strict interzis consumul băuturilor alcoolice. Acest lucru se întâmplă în ţările
unde credinţa majorităţii locuitorilor este islamică.
în unele state ale Americii de Sud oamenii consumă cocaină cu aceeaşi nonşalanţă cu care
englezii îşi servesc ceaiul de la ora 1700. în Asia, consumul opiului nu reprezintă o încălcare a legilor.
Motivele invocate pentru a justifica consumul de droguri sunt de ordin social. Drogurile îi ajută
pe consumatori să uite de necazuri, de foame, de supărările care le macină viaţa de zi cu zi. Prin această
înşelătoare evadare oamenii doresc să se detaşeze de toate problemele personale şi sociale care îi
asaltează. Unii duc acest viciu până la extrem, detaşându-se de tot de lumea reală, nefiind capabili să se
confrunte cu problemele din viaţa zilnică, optând pentru această lume imaginară.
Un alt motiv, deloc lipsit de importanţă, este reprezentat de presiunea exercitată asupra
consumatorului în cadrul unui grup. O persoană consumă droguri pentru că şi prietenii sau colegii săi fac
la fel.
Consumul de droguri duce la o decădere fizică şi morală a consumatorului. După perioada de
rupere de realitate, consumatorul se trezeşte la realitate, cu toate problemele care-i apăsau sufletul
nerezolvate, în plus fără banii pe care i-a cheltuit pentru procurarea drogului. Dar problema cea mai
mare o constituie îmbolnăvirea funcţiilor organelor interne şi a sistemului nervos.201
în afară de aceasta, un pericol mare îl constituie şi dependenţa. Consumatorul simte nevoia să-şi
ia în mod regulat doza de drog, pentru satisfacerea acestei nevoi fiind în stare la orice faptă reprobabilă.
Dependenţa poate fi de natură psihologică sau fizică. Cea psihologică se consumă în subconştientul
persoanei consumatoare. El nu-şi poate concentra gândurile decât asupra unui singur subiect şi anume:
modul în care ar putea să-şi procure droguri.
Dependenţa fizică se manifestă prin starea de sevraj, când în momentul în care drogul nu este
luat, persoana suferă de o agitaţie psihică, manifestă dureri groaznice musculare, tremurături ale
membrelor sau capului, frisoane, transpiraţii, halucinaţii, convulsii. Totul poate avea un deznodământ
fatal pentru consumatorul de droguri.
Prin consum îndelungat, organismul se obişnuieşte cu drogul, iar pentru obţinerea efectului dorit,
şi anume a acelei stări de evadare din realitate, consumatorul trebuie să mărească doza.
De asemenea, modul de administrare a drogului poate fi periculos. Unele droguri, cum ar fi
cocaina se inspiră pe nas, dar această procedură poate afecta căile respiratorii, iar injectarea cu ace
nesterilizate poate provoca boli infecţioase cum ar fi hepatita sau, şi mai grav, SIDA.
Derivaţi ai drogurilor sunt utilizaţi uneori ilegal şi de sportivii de performanţă. Aceştia poartă
numele de steroizi. Au un efect de stimulare a rezistenţei la efort, la fortificarea muşchilor. Utilizarea
acestor droguri este interzisă de toate organizaţiile sportive internaţionale, sportivii depistaţi fiind
sancţionaţi cu descalificare sau îndepărtare din viaţa sportivă.
Consumul de droguri poate duce la săvârşirea unor fapte extreme cum ar fi jafurile, spargerile
sau crimele săvârşite în scopul obţinerii banilor pentru procurarea de droguri. La aceste fapte se pot
deda în special persoanele care consumă droguri puternice, care le-au creat dependenţă şi, care, de cele
mai multe ori, sunt şi cele mai scumpe. Deţinerea unui drog interzis prin lege reprezintă o infracţiune şi
se pedepseşte ca atare.202
Manifestarea tuturor acestor probleme în societate, au evidenţiat necesitatea găsirii unor
modalităţi de a le rezolva. Astfel a apărut consilierea. Termenul se traduce prin discutarea problemelor
de care se loveşte un consumator de droguri cu un consilier, astfel încât primul este ajutat să-şi identifice
problemele, să le înţeleagă, să depisteze cauzele acestora. Consilierul îl ajută pe pacient să găsească
soluţii fără a-i oferi un sfat precis, lăsând la latitudinea consiliatului găsirea unui răspuns final.
S-a stabilit că rădăcinile acestui flagel sunt adând înfipte în societatea secularizată şi necesită
consiliere la nivel de specialişti. Tratamentul psihoterapeutic se desfăşoară pe termen lung, iar consilierii
sunt de obicei psihiatri calificaţi.
 După cum am văzut, drogurile au devenit o problemă importantă cu care se confruntă societatea.
Acest lucru a necesitat crearea unui organism internaţional şi anume Conferinţa Permanentă asupra
Abuzului de Droguri (SCODA) din Marea Britanie. Pe lângă acest organism, şi alte state au servicii de
consultanţă capabile să pună consumatorii de droguri în contact cu autorităţile locale.203
De asemenea, există servicii de consultanţă în cadrul secţiilor de poliţie pentru a acorda ajutor
imediat victimelor violurilor. Grupul Women Against Rape (WAR) a cerut să se facă modificări în
legislaţia existentă care să ducă la protejarea victimelor. Este foarte important sprijinul acestor victime,
care trebuie să vină în primul rând din partea familiei şi a prietenilor.
Violenţa conjugală este o problemă de mare amploare, ea fiind asociată de obicei cu consumul
exagerat de alcool. Pentru a combate acest flagel, sunt oferite servicii de consiliere atât victimelor cât şi
agresorilor, cum ar fi asociaţia Alcoolicii Anonimi (AA), înfiinţată în America în 1935 şi care are acum
peste un milion de membri în 92 de ţări.
Consilierea este folosită şi în cazul bolilor cronice, fiind necesară nu numai bolnavilor ci şi
familiilor pentru a şti cum să ofere un real sprijin celor care îşi trăiesc ultimele zile de viaţă.204
Am enumerat câteva din cele mai grave probleme cu care se confruntă societatea actuală,
probleme rezultate din abandonarea preceptelor morale creştine şi adoptarea unei concepţii raţionale
asupra lumii şi a mediului înconjurător. Analizând aceste probleme, ajungem la concluzia că ele îşi au
izvorul în mândria noastră, care a dus la îndepărtarea lui Dumnezeu din sufletele noastre. Deci, soluţia
rezultă din însăşi analiza acestei probleme, ea constând în reîntoarcerea la adevăratele valori ale religiei
creştine, sau aşa cum zice însăşi Prea Sfinţia Sa Dr. Casian Crăciun, Episcop al Dunării de Jos în cartea
sa de referinţă „Poarta Cerului“: „... sugerăm, în loc de secularizarea din timpurile noastre,
spiritualizarea necesară a tuturor preocupărilor profane. «Spiritualizarea» secularizării în loc de
secularizarea spiritualităţii! Astfel, putem păşi în al Treilea Mileniu Creştin“.205
 ÎNCHEIERE

Cuvintele lui Ioan Hrisostom spun: „Există răsădită în natura noastră, un anumit fel de iubire
care, fără ştirea noastră, împinge cele două trupuri unul spre celălalt. Pentru că, la începutul
începuturilor femeia a fost făcută din bărbat, iar după aceea şi bărbatul şi femeia se nasc şi din unul şi
din celălalt. Ia aminte la această unire şi înlănţuire: de ce n-a făcut-o Dumnezeu dintr-o altă materie
din afară? şi priveşte câte lucruri a distrus. A admis să-şi i-a în căsătorie propria soră, sau nu numai
sora, ci şi propria fiică sau şi mai mult, nu numai propria fiică, ci şi propria sa carne. A gândit totul
încă de la început, concentrând toate la un loc precum în cazul pietrei. De aceea n-a făcut-o pe femeie
din altceva din afară, pentru ca Adam să nu se apropie de ea ca de o străină, şi invers, n-a oprit
căsătoria de teamă ca Adam ghemuindu-se între ei să nu se despartă de ceilalţi; fiindcă după cum cei
mai buni copaci au un singur trunchi şi se desfăşoară în ramuri multe, astfel încât să nu se rotească
chiar în jurul rădăcinii, că atunci n-ar mai trezi nici o admiraţie, tot aşa şi în acest caz, El a făcut din
Adam întreg neamul omenesc stabilind ca acesta să nu fie tras în toate direcţiile, nici împărţit. şi,
continuând să rostuiască lucrurile, n-a mai permis căsătoria cu propriile surori sau fiice, ca să nu ne
concentrăm iubirea doar într-o singură direcţie şi să nu despărţim de ceilalţi“.206
Pasajul arată că toţi oamenii se trag din aceeaşi pereche şi sunt asemănători cu ei, capabili să
înmulţească neamul omenesc.
Prin urmare, dacă o familie vrea să dureze, trebuie să aibă un singur cap, iar între bărbat şi
femeie, bărbatul „este cel mai potrivit să conducă“ din cauza caracterului pasiv al femeii, bărbatul are
cap de Hristos, femeia are cap pe bărbatul ei, de aceea cine este mai aproape de Hristos, i se cuvine şi
dreptul de a supune pe cel de după el. Nu în sens de a-şi impune forţa cu frică asupra femeii, ci exemplul
lui Hristos să-i fie totdeauna demn de luat în seamă. Aşa cum Hristos nu supune bărbatul din frică, ci
mai mult îl întăreşte şi-l sfinţeşte, tot astfel şi bărbatul să facă asemenea femeii lui.207 Bărbatul este
„imaginea şi slava lui Dumnezeu“, iar femeia „slava bărbatului“. Totuşi şi femeia este imaginea lui
Dumnezeu, căci se spune „după chipul lui Dumnezeu l-a făcut bărbat şi femeie“. Se pare că lucrurile nu
sunt aşa, căci imaginea indică două lucruri: participarea la inteligenţa dumnezeiască şi stăpânirea creaţiei
vizibile. Pe prima dintre acestea, femeia împarte cu egalitate cu bărbatul şi înainte şi după cădere. La cea
de-a doua participă şi femeia înainte de cădere, dar deja cu o anumită preponderenţă, deţinută de bărbat
„căci nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost creat pentru femeie, ci
femeia pentru bărbat“ (I Corinteni 11, 8-9).
Femeia a pierdut această lucrare cu bărbatul în urma comiterii păcatului. Ea nu a fost făcută ca
slujitoare a bărbatului, ci un partener corespunzător, pentru ca bărbatul să poată iubi şi împărţi iubirea,
mai precis să poată comunica. Faptul că la împins pe bărbat la neascultare, se datorează şi lipsei de
raţiune din partea lui la momentul potrivit, dar şi acea tendinţă de adeziune către cel apropiat lui.
Căderea au suportat-o amândoi fără să cârtească. După cădere, Dumnezeu subliniază cusururile
dintre cele două sexe: bărbat - femeie. Femeia va cunoaşte durerile naşterii, dorinţa şi supunerea faţă de
bărbat, care va înfrunta vitregiile naturii, va trudi să-şi capete pâinea.
Antichitatea subordona femeia bărbatului. Semnificativ, în ritul iudaic al căsătoriei, femeia este
pusă să se rotească în jurul bărbatului.
Odată cu venirea lui Hristos şi întemeierea Tainei Cununiei şi a Bisericii creştine se depăşeşte
neputinţa din lumea veche. Căsătoria creştină este întemeiată pe liberul consimţământ al ambelor părţi, îi
pune pe cei doi logodnici să înconjoare Evanghelia.
Individualizarea fiecărei dintre fiinţe nu semnifică o îndepărtare de unitatea profană cu arhetipul
Adam. Căsătoria, ca stavilă împotriva desfrâului s-a impus pentru a stinge înflăcărarea firii, nu lasă pe
cel căzut în desfrânare să moară.
Peste toate rolul femeii este unul de comunicare, împreună lucrare, jertfelnice unite cu dragostea
matură şi ancorată în taina iubirii.
DECLARAţIE
DE ONESTITATE
CURRICULUM VITAE

CUPRINS

ABREVIERI 1
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE: - BIBLICE 2
- PATRISTICE 2
- LITURGICE 2
- CANONICE 2
- MANUALE TEOLOGICE 3
DICŢIONARE ŞI ENCICLOPEDII 3
STUDII ŞI ARTICOLE 3
INTRODUCERE 7
I. IMAGINEA FEMEIIDE-A LUNGUL TIMPULUI
I.1. Femeia în antichitate 10
 I.2. Femeia în Vechiul Testament 17
I.3. Femeia în Noul Testament 22
I.4. Femeia creştină în învăţăturile Sfinţilor Părinţi
şi ale Sfintei Tradiţii 25

II. FEMEIA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

II.1. Misiunea femeii în Biserică 31
II.2 Femeia creştină în mişcarea feministă mondială36

III. IUBIRE ŞI RESPONSABILITATEÎN VIAŢA DE FAMILIE

III.1. Iubirea conjugală şi cauzele slăbirii ei 42
III.2. Sterilitatea, fertilizarea „in vitro“ şi
problema limitării naşterilor 51
III.3. Anomalii şi disfuncţiuni în viaţa de familie 65

IV. INFLUENŢELE NEGATIVE DIN PARTEA SOCIETĂŢII SECULARIZATE

ASUPRA FAMILIEI. FAMILIA ŞI MASS-MEDIA. 73

ÎNCHEIERE 84
Declaraţie de onestitate 86
Curriculum vitae 87
Cuprins 88