BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ

57

CAPITOLUL 3
3.BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ

I
dealul spiritual al omului mileniului al III-lea nu mai este dorinţa de desăvârşire spirituală -
sfinţenia, modelul său de viaţă nu mai este, ca altă dată sfântul, ci intelectualul, artistul,
politicianul sau sportivul ş. a.. Omul duce o lipsă de modele reale, deoarece viaţa îi este
umplută prin toate mijloacele media de pseudo-modele. Viaţa lui spirituală este una de suprafaţă, un
«creştinism» de Duminică, dacă şi acesta există.. Mai mult în ultimii 20 de ani, postmodernismul a
înlocuit vechea mentalitate, orientată şi ea destul de puţin spre Hristos cu una nouă, ce are o viziune
globalizantă asupra lumii. Noua ordine mondială236 doreşte desfiinţarea conceptelor de naţionalitate,
respectiv cultură naţională, tradiţie, clasă sau rasă şi uniformizarea naţiunilor. Toate acestea se
datorează îndepărtării tot mai mult a omului de Dumnezeu şi de valorile spirituale creştine şi
apropierea de cele materiale. Un trăitor athonit contemporan observa în acest sens că: „Oamenii şi-
au băgat înlăuntrul lor «lumea» şi au alungat de acolo pe Hristos,” iar în altă parte afirma că :
„oamenii contemporani nu se gândesc la veşnicie. Iubirea de sine îi face să uite că vor pierde totul.
Nu au prins sensul profund al vieţii. N-au simţit alte bucurii, cele cereşti. Inima lor nu tresaltă pentru
ceva înalt. “237
Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul are nevoie fiinţială de El. Fer. Augustin afirma
următoarele despre „atracţia” (năzuinţa) omului după Creatorul său: „ne-ai făcut pe noi pentru Tine
şi neliniştit este sufletul nostru până se va odihni în Tine.” 238 De aceea, lipsindu-se de Dumnezeu şi
de viaţa duhovnicească, omul caută noi modele culturale în civilizaţia orientală, dar şi plăsmuindu-
şi altele noi prin mitologiile de tip S.F.
Problemele cu care se confruntă omenirea mileniului al III-lea sunt şi problemele
Bisericii.Trăind în istorie Biserica nu poate face abstracţie de acestea “Datorită legăturii pe care
Biserica o are cu Hristos în Duhul Sfânt, ea rămâne indisolubil legată de lume.“ 239 Ea nu
minimalizează , combate sau domină lumea, ci doreşte doar însănătoşirea morală a omenirii,
236
ROSE, Nihilismul &Revelaţia lui Dumnezeu în inima omului, p. 25.
237
PAISIE, Cu durere p.59;64.
238
FER. AUGUSTIN, Confesiones, p.85.
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
58

luminarea acesteia şi de ce nu, chiar transfigurarea sau îndumnezeirea lumii. Lupta cu stăpânitorul
acestei lumi este astăzi mai aprigă, deoarece şi tentaţiile lumii actuale sunt mai mari. Umanitatea se
zbate astăzi între flagelul drogurilor, pornografie, prostituţie, somaj, lipsa libertăţii exterioare,
terorism, poluare, exploatarea naturii într-un mod iraţional, jocul oamenilor de ştiinţă de-a
demiurgii, sectarism, prozelitism interreligios ş.a. Biserica se implică profund în toate aceste
probleme căutând pe cât este posibil să le rezolve. Capitolul de faţă nu va trata decât două din
aspectele prezentate mai sus, şi anume raporturile dintre Biserică, Cultură şi Ştiinţă pentru că
acestea sunt coordonatele esenţiale ce caracterizează lumea contemporană.

3.1. BISERICA ŞI CULTURA

Motto: „Criza spirituală care confruntă

astăzi cultura … este rezultatul lipsei de pnvmatologie.”
D. Popescu240

C
ultura mileniului al 3-lea negându-L pe Dumnezeu şi rupându-se de dragostea
Lui, alunecă în iadul culturii postmoderne. Căci ce este despărţirea omului de
Dumnezeu dacă nu un iad? Postmodernismul încearcă să continuie ideea
iluministă, vehiculată, începând cu secolul al 18-lea, a diferenţei între religie şi cultură.
Afirmaţia că între creştinism şi cultură există o opoziţie este relativă, deoarce religia creştină
nu are obiective culturale, iar sopul ei este de a-l uni pe om cu Dumnezeu.
Deosebirea între cultură şi religie este una de orientare: religia, respectiv Biserica îl afirmă şi îl
slăveşte pe Dumnezeu, orientându-l pe om spre Creatorul său, fiind transcendentă şi teocentrică; în
timp ce cultura, respectiv civilizaţia, îl preamăreşte pe om, schimbând polaritatea, orientându-l
dinspre Cer spre pământ, fiind antropocentrică şi de cele mai multe ori autonomă faţă de Dumnezeu
şi Biserică.
Biserica este purtătoarea mesajului mântuitor al lui Hristos pe pământ. Cultura nu este
mântuitoare prin sine însăşi, scopul ei fiind identic cu cel al civilizaţie; acela de a oferi bunăstarea si
239
D. POPESCU, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei
în teologia contemporană, p.417.
240
D.POPESCU, Teol. & Ş.T., p. 54.
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
59

confortul. Cele două, cultura şi civilizaţia sunt două feţe ale aceleiaşi realităţi. Una urmărind
bunăstarea şi confortul spiritual, iar cealaltă, cel material.241
Obiectul religiei vizează realitatea obiectivă, in timp ce creaţiile culturale nu au în vedere realitatea,
ci sunt doar plăsmuiri ale imaginaţiei. Religia, respectiv viaţa spirituală este inseparabilă de morală.
În cultura contemporană etica nu este obligatorie. Religia se prezintă ca un sistem bine organizat, în
timp ce unele componente culturale sunt nesistematizate. Religia are o funcţie socială extrem de
solidă, unele aspecte culturale nu. Adepţii religiei sunt credincioşii, ai culturii sunt admiratorii242.
Datorită opoziţiilor enumerate mai sus apar unele tensiuni între cele două. Tensiunile au apărut
în primul rând datorită principiilor opuse promovate, precum şi a scopurilor pe care le urmăresc.
Bisericii îi revine misiunea de a reînduhovnici cultura profanizată şi laicizată în urma ideilor
iluministe. Misiunea Bisericii este mult mai grea decât cea de la începuturile ei. De aceea
catehizarea culturii trebuie făcută cu multă dibăcie şi mult mai puternic decât s-a făcut în lumea
antică-păgână care avea unele concepţii religioase şi morale, pe când lumea de azi desacralizată este
areligioasă şi amorală.
Cultura contemporană este bolnavă de pe urma păcatului. Biserica nu trebuie să excludă o
astfel de cultură, ci să menţină relaţiile cu ea. O cultură bolnavă are nevoie de mijloacele specifice
ale Bisericii: evanghelice şi psihoterapeutice-duhovniceşti.
Conflictul dintre Biserică şi civilizaţie sau astfel spus dintre teologie şi cultură este provocat
de înţelegerea deistă a lui Dumnezeu243, absenţa lui Dumnezeu din lume şi retragerea lui în
transcendenţă. Acest mod de gândire născut din ideea de autonomie a culturii, a tăiat legăturile
acesteia cu viaţa religioasă. Antinomia244 cultură-religie nu este perfectă lăsând loc unei reconcilieri
pornind tocmai de la învăţătura Bisericii conform căreia, pe deoparte Dumnezeu este şi
transcendent, dar şi imanent, iar pe de altă parte, în virtutea imanenţei Sale, se află prezent în creaţie
prin energiile divine. De fapt, fizica modernă a afirmat fundamentul spiritual al lumii.245
Din punctul de vedere al Bisericii separaţia artificială religie-cultură se desfăşoară între cei
doi poli ce caracterizează spiritul uman: harul dumnezeiesc şi libertatea umană.246 În virtutea

241
Cf. DEX, p. 217 : „cultură = totalitatea valorilor social-istorice, precum şi a instituţilor necesare pentru crearea şi
comunicarea acestor valori”
242
REMETE, Dogmatica, pp. 46-47.
243
D. POPESCU, Teol şi Cult. , p. 160.
244
Cf. I.M. STOIAN, D.R. p. 25: „antinomie = contradicţie aparent indisolubilă între două texte, două legi, sau două
principii care se exclud reciproc şi care pot fi totuşi demonstrate fiecare în parte la fel de concludent” .
245
D. POPESCU, Teol şi Cult. , p. 160.
246
CRAINIC, Nostalgia Paradisului, p. 45.
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
60

harului, omul e înzestrat de Creatorul său cu unele înclinaţii spre plăsmuirea-crearea în domeniul
cultural, ştiinţific sau tehnic. Datorită libertăţii sale el îşi poate folosi „creaţiile” după cum doreşte:
moral sau imoral, spre bine sau spre rău. Cu alte cuvinte, conflictul religie-cultură stă în strânsă
interdependenţă cu raportul dintre libertate şi har. Biserica nu intră în conflict cu toate formele de
cultură, ci numai cu acelea care datorită libertăţii rău înţelese şi rău întrebuinţate de om contravin
principiilor sale dogmatice sau morale. Nchifor Crainic, unul dintre aplogeţii teologiei şi culturii
moderne afirma următoarele: „o cultură… indiferentă din punct de vedere creştin, este expresia
libertăţii haotizate de păcat. O cultură creştină e posibilă când această libertate haotică se lasă de
bună voie cristalizată de puterea harului dumnezeiesc… Libertatea creatoare pusă în acord cu
directiva harului înseamnă plăsmuiri după modelul divin.”247
Din cele mai vechi timpuri, Biserica a folosit cultura în scop catehetic în predicarea
Evangheliei. Cultura contemporană este vechea cultură antică greco-latină „schimbată la faţă” de
Biserică. Cultura aşa cum o percepem astăzi este opera Bisericii. Începând cu renaşterea
umanismului medieval şi culminând cu Ilumismul, Pozitivismul, progresul ştiinţific şi tehnologic
care a urmat acestora, elementul religios al culturii a fost la început slăbit ,apoi negat. Astfel, cultura
a devenit laică din religioasă şi uneori chiar antireligioasă.
Încă de la alcătuirea sa Biserica a acţionat simfonic248 alături de cultură. Ce poate fi vorbirea
în limbi (Fapte 2, 6), decât asumarea unui fenomen cultural ? 249 De la apariţia Bisericii în istorie şi
până astăzi, de la Cincizecime şi până la începutul mileniului al treilea al erei creştine , aproximativ
toată cultura europeană şi transatlantică a izvorât din Biserică. Leagănul culturii occidentale şi
răsăritene se află în mănăstirile creştine.250 Monahul, în perioada patristică şi medievală a fost
teolog, dar şi filosof, artist plastic, savant, deci creator, producător şi consumator de cultură. În
majoritatea lor, geniile care au zămislit această cultură sunt totodată sublime figuri contemplative
ale Bisericii; sunt sfinţii creştinismului.În Biserica lui Hristos, geniile, care reprezintă limita de sus a
puterii omeneşti, şi sfinţenia, care reprezintă consacrarea lui cu foc din cer, s-au unit în aşa chip
încât e foarte greu să distingem ce este omenesc şi ce este ceresc în operele izvorâte din această
mistică fuziune . “ 251

247
CRAINIC, Nostalgia Paradisului, p. 45.
248
F.MARCU, M.D.N., p. 419 „simfonie (fig.) = asamblu de elemente armonizate”.
249
D.POPESCU, Teol. & ŞT. , p.7.
250 CRAINIC, Nostalgia Paradisului, p.51.
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
61

Mai mult chiar, potrivit Sfintei Scripturi, toate cunoştinţele omului din literatură, artă
arhitectură, ştiinţă ş.a. sunt de inspiraţie divină, iar unele din ele sunt chiar din poruncă
dumnezeiască252 se poate spune pe bună dreptate că aşa cum civilizaţia aspiră spre un paradis
terestru, „cultura îşi are impulsul în aspiraţia către paradisul ceresc”253
S-a afirmat că în timpurile moderne cultura s-a eliberat de elementul său religios, ea
devenind autonomă.. La originea acestei separaţii exclusiviste stă principiul raţiunii autonome 254
,
apărut în păgânismul greco-roman. Principiul raţiunii autonome afirmă încrederea nelimitată în
forţele umane şi în dorinţa de a impune omul ca măsură a tuturor lucrurilor. Antichitatea a praticat
acest luciferism cultural, preluat de umanismul renascentist ce s-a întors spre antichitate.
Dogmatizarea raţiunii autonome a fost făcută de Iluminism în general şi de filosofia kantiană în
particular. Pe de o parte acest concept a fost creat pentru a lupta împotriva abuzurilor medievale ale
Bisericii Romano-Catolice împotriva culturii şi ştiinţei. Iar pe de altă parte, pentru a ridica raţiunea
deasupra credinţei şi de a o „elibera” de „întunericul” dogmei teologice revelate . Astfel, pentru
prima oară se opune credinţei raţiunea.
În istoria Bisericii Ortodoxe nu se cunosc cazuri de cenzură împotriva culturii sau ştiinţei.
Biserica răsăriteană prin teologii ei combate conceptul de raţiune autonomă:
1. Pe de o parte dovedeşte artificialitatea şi absurditatea lui. Conform teologiei ortodoxe există doar
două tipuri de raţiuni: una luminată de Dumnezeu şi alta întunecată de diavol. Între aceşti doi
poli nemaiexistând alt tip de raţiune intermediară, pentru că potrivit principiului evanghelic: nu
se poate sluji la doi stăpâni (Mt. 6, 24). În concluzie, raţiunea autonomă este raţiunea omului
căzut, rupt de Creatorul său aflat sub sfera de influienţă a demonilor.
2. Pe de altă parte, Părinţii Bisericii au arătat falsa şi periculoasa opoziţie între raţiune şi trăirea

duhovnicească indusă de autonomie.255

Până astăzi oamenii de cultură au analizat aspectele culturii dintr-o perspectivă mai mult
autonomă şi prea puţin religioasă. Astfel, cultura apare diferită de religie sau de forma ei cea mai

251 IBIDEM, p. 39: „ După doctrina biblică, toate însuşirile spiritului omenesc ce se pot exercita în domeniul filosofic,
ştiinţific, literar, artsitic, meşteşugăresc, adică toate facultăţile creatoare de cultură şi de civilizaţie, ne apar inspirate şi
îndrumate de puterea dumnezeiască“ .
252
CRAINIC, Nostalgia Paradisului p. 251.
253 D.POPESCU, Teol. & ŞT. , p.7.

254 IBIDEM, pp. 7-8.

255 D. POPESCU, Teol. & Şt. , p. 48.
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
62

înaltă – teologia, creându-se falsa percepţie a ambelor domenii (cultural şi religios). Oamenii
religioşi văd în cultura autonomă izvorul imoralităţii, dezordinii, apostaziei şi fugii de Dumnezeu
din ziua de astăzi. Oamenii de cultură, la rândul lor, văd în religie un domeniu neinteresant plin de
„superstiţii” şi „misticisme”, precum şi o „filosofie” a gloatei, cultura fiind efectiv destinată
elitelor.
Raţiunii autonome promovată de cultura actuală, Biserica Ortodoxă îi opune o raţiune
înduhovnicită ce este tronul lui Dumnezeu din sufletul omului. „Cine şi-a făcut din raţiune tronul lui
Dumnezeu va şti să lămurească potrivit darului, care variază de la om la om, una sau alta din
laturile inepuizabile ale adevărului creştin “.256
Criza culturii este generată de chiar autonomia ei faţă de Biserică şi de Dumnezeu.
Desacralizarea culturii, adică ruperea de principiul spiritual – moral înseamnă decadenţa ei. Criza
culturii nu este şi criza Bisericii, respectiv a Creştinismului, deşi cele două sunt în strânsă relaţie de
interdependenţă. Creştinismul nu poate intra într-o stare de criză pentru că centrul în jurul căruia
gravitează este Adevărul - Hristos şi nu adevărurile relative propuse de filosofia culturii. Pentru
Creştinism, spune Părintele Arsenie Boca, „Adevărul este fiinţă vie “. 257 Despre aceiaşi opoziţie
Adevărul-Hristos şi adevărurile relative se întreabă şi un personaj dostoievskian : „Dacă ţi s-ar
demonstra matematic că adevărul este în afara lui Cristos ai prefera totuşi să rămâi cu Cristos decât
cu adevărul?” 258
Desacralizarea culturii a dus la ruperea principiului filocalic259 al Bisericii, ceea ce a dus
uneori la urâţenia plăsmuirilor culturale suprarealiste.
O altă caracteristică a culturii actuale este divinizarea ei. Negându-L pe Dumnezeu,
creatorul de cultură poate cădea în păcatul antichităţii pagâne: divinizarea culturii . Biserica
combate închinarea omului la Zeul Cultură, aşa cum nu aprobă manifestările artistului greco-latin
256
CRAINIC, Nostalgia Paradisului, p .71.
257
Cf. GÂNSĂ,Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză o gândirii Părintelui
Arsenie în 800 de capete , p.49.
258
DOSTOIEVSKI, Demonii, p.318.
259
Cf. I. POPA M.D.F., pp. 34-35 : „ În sensul strict al limbii greceşti clasice philo-kalie înseamnă iubire de frumuseţe
(de la phili=iubire şi kalos=frumuseţe). Dar la Platon şi la Xenofont cuvântul kalos înseamnă şi frumos şi bine sau
virtute, precum şi acţiune frumoasă. În Septuaginta şi la Apostolul Pavel are sensul de bine: kalôs poiésai=că va face
bine (Lev. 5,4); kalopoîountes=făcând binele (II Tes. 3,13), ambele verbe folosite vin de la verbul kalo-poiein=a face
sau a săvârşi binele. Kalo cu sensul de bine îl găsim şi la Clement Alexandrinul (†215) şi la Sf. Epifanie (†404), unde
philo-kalein înseamnă a pune ordine. Dar dacă se are în vedere că «nimeni nu este bun decât numai unul Dumnezeu»
(Mat.19,17) şi că «Dumnezeu este iubire» (I In. 4,8), trebuie să luăm în consideraţie şi afirmaţiile lui Dionisie
Areopagitul că cea mai potrivită numire a lui Dumnezeu este cea de «bunătate sau suprabunătate, atribut divin lăudat
de sfinţii cuvântători şi ca frumos şi ca frumuseţe şi ca iubire, precum şi ca putere unificatoare, preexistând în frumos şi
bine şi răspândindu-se în frumos şi bine». Aşadar, filocalia este iubire de frumos şi bine” .
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
63

antic, care cădea la pământ adorându-şi propriile creaţii. Ea este împotriva acestui pigmalionism 260
contemporan al oamenilor de cultură. Biserica, deşi foloseşte forme de cultură: muzică, poezie,
pictură şi arhitectură, nu le divinizează. Cultura în Biserică este un mod de a-l preamări pe
Dumnezeu şi nu un scop în sine. Astfel, icoana nu este Dumnezeu, ci o reprezentare sensibilă,
materializată sau plasticizată a Lui261; locaşul de cult este o imagine a Ierusalimului Ceresc (Apoc.
21, 2) şi a cosmosului; iar Liturghia este imaginea Liturghiei Cereşti celebrată de însuşi Hristos în
Cer.
A treia caracteristică a culturii contemporane este neopăgânismul262. Umanismul medieval pe
lângă principiul raţiunii autonome a transmis culturii actuale şi simpatia pentru filosofiile şi
culturile păgâne. Astfel, oamenii de cultură se simt atraşi nu numai de vechiul păgânism greco-
roman, ci şi de cel oriental. Şi acest fapt stă la temelia crizei prin care trece cultura. Nu este vorba
numai de anticreştinarea culturii, ci şi de „o criză a modelelor culturale şi politice “.263
Ca o alternativă la metoda comparatist-sincretică adoptată de cultura contemporană în ceea
ce priveşte întoarcerea la păgânism, Biserica a prezentat o metodă selectivă, folosită încă din timpul
teologiei patristice.264 Metoda foloseşte din fiecare sistem filosofic şi cultural elemenetele ce permite
punerea în evidenţă a adevărului neschimbat265. Ea caută afinităţile pe care învăţătura creştină le are
cu aceste sisteme şi le foloseşte numai dacă acestea nu contrazic doctrina ei.
Omul civilzat266 al mileniului al treilea, deşi pare paradoxal, se întoarce la primitivism şi
păgânism ca urmare firească a culturii sale, în special ştiinţifice şi tehnice, care substituie aspiraţiile
spirituale celor telurice şi fericirea duhovnicească celei pământeşti. Ortodoxia promovează, în
schimb o îmbunătăţire a vieţii bazată pe simplitate şi evlavie267.
„Principiul cultural al creştinismului, spunea un teolog român din secolul trecut, este de
ordin moral. Or, un astfel de principiu caracterizează adevărata cultură. Nu există cultură demnă de
acest nume fără morală… cultura vizează îndeosebi educarea sufletului. Ea trăieşte din suflet, este

260
I.M.STOIAN, D. R.. p. 209 : „Pigmalion vestit sculptor în mitologia greacă, originar din Cipru, care, trăind
singuratic şi urând femeile s-a îndrăgostit totuşi de propria creaţie, statuia de fildeş a unei tinere de o mare frumuseţe,
pe care Afrodita l-a rugămintea sculptorului, i-a dăruit-o ca soţie, dând viaţă statuii” .
261
REMETE, Dogmatica, p.283.
262
D.POPESCU, Teologie şi Cultură, p.49.
263
IBIDEM, p.49.
264
Vezi. SF. VASILE CEL MARE, Cuv. către tineri, cf. D.POPESCU, Teol. şi Cult., p.49.
265
D.POPESCU, Teologie şi Cultultură, p.49.
266
F.MARCU, M.D.N. , p. 98:„civilizaţie=nivel de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale a societăţii dintr-o epocă
dată a unui popor etc.”
267
PAISIE, Cu durere, p.89.
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
64

pentru suflet şi nu poate ignora nici neglija exigenţele sale mai legitime, care sunt spirituale şi
morale”268. Propovăduind mântuirea sufletului, Biserica propovăduieşte mântuirea culturii. Cultura
nu poate să fie mântuitoare, dar Biserica o poate mântui. Desăvârşirea omului înseamnă, de fapt
purificarea izvorului care generează cultura: sufletul.
Problema raportului cultură-Biserică este una din marile probleme ale spiritului uman.
Dialogul dintre cele două trebuie abordat din două direcţii269:
1. Prima dinspre Biserică spre cultură, deoarece Biserica are nevoie de cultură pentru a
cunoaşte problemele şi frământările societăţii. Aspectele pozitive ale culturii oferindu-i
uneltele necesare pentru atingerea acestui deziderat.
2. A doua direcţie vine dinspre cultură spre Biserică, deoarece cultura are nevoie de Biserică
pentru a se salva de materialism şi imoralitate, spre a se purifica. Normele dogmatice şi
morale ale Bisericii sunt oglinda în care cultura îşi reflectă chipul strălucitor sau
întunecat în funcţie de modul în care se raportează la viaţa religioasă.
Aceste două laturi oferă o nouă perspectivă, complexă, de abordare a dialogului sus amintit.
Teologul român Dumitru Popescu este de părere că: „o teologie care nu distinge aspectele pozitive şi
cele negative ale culturii pune bariere uriaşe în calea spiritualităţii creştine şi de asemenea, ratează,
şansa de a deschide cultura spre orizontul valorilor netrecătoare”.270
Cultura271 este comoara pieritoare pe care civilizaţia noastră a adunat-o pe pământ Biserica
urmând sfatul Mântuitorului, îndeamnă: „adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu
le strică, unde furii nu le sapă şi le fură” (Mt.6.20). Cultura materialistă şi antropocentrică poate fi
transfigurată de Biserică într-o cultură teocentrică şi înduhovnicită. În zilele nostre Marta şi-a
revendicat cultura, Biserica, o poate dărui Mariei care „partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua
de la ea” (Lc.10,42).
Se poate vorbi de o influienţă reciprocă a religiei şi a culturii. Pe de o parte, Biserica-
generatorul culturii se foloseşte de aceasta în acelaşi chip în care Părinţii Bisericii s-au folosit de
filosofie pentru a face mai inteligibile sensurile adevărurilor divine-transcendente, pe care omul
268
T.POPESCU, Biserica şi Cultura p.200.
269
D.POPESCU, Teol. & ŞT., p.7.
270
IBIDEM, p.8.
271
M.M.A., M.D.E., p.240 : „Cultura=totalitatea cunoştinţelor de care dispune la un moment dat societatea. Expresia
civilizaţiei materiale şi spirituale generale a unui popor… În sens larg c. cuprinde atât cultura materială (tehnică,
mijloace de comunicaţie, îmbrăcămintea, în genere toate bunurile materiale şi tehnicile necesare producerii lor), cât şi
cultura spirituală (creaţiile din domeniul ştiinţei, literaturii, al artelor etc.; nivelul educaţiei, al moralităţii, al
conştiinţei). În sens restrâns, prin c. se înţelege c. spirituală”
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
65

contemporan le-a pierdut. Pe de altă parte, Biserica stimulează cultura dând naştere unor curente şi
stiluri culturale de mare valoare.272 Astfel se poate vorbi de stilurile unor ramuri culturale: roman,
gotic, bizantin etc. , care au fost influienţate de gândirea şi viaţa religioasă. Biserica are şi rolul de
a disciplina cultura , de a o reorienta şi de a o pune cu adevărat în slujba omului, atunci când ea se
întoarce împotriva mântuirii sufletului acestuia.
Biserica Ortodoxă nu neagă nici una din ramurile culturii, aşa cum se întâmplă în alte
confesiuni creştine- a se vedea cazul protestantismului şi a noilor sale derivate care interzic cu
desăvârşire arta vizuală în cult, practicând un fel de iconoclast modern. Cu toate acestea,
Ortodoxia propovăduieşte un minimum de restricţii culturale, cum ar fi sculptura şi muzica
instrumentală în cult. Dar acest „minimum de cenzură” nu se întinde dincolo de cult, Biserica
apreciind şi încurajând orice ramură a artei, atunci când aceasta nu încalcă canoanele ei.
Interdependenţa cultură-Biserică este vădită prin faptul că Biserica, prin teologie umple
golul spiritual din lume, în timp ce cultura prin artă umple golul estetic. Din această perspectivă
răul moral intrat în lume prin păcat poate fi perceput şi ca un urât estetic . Aşa cum răul este
absenţa Binelui 273
tot astfel urâtul nu e altceva decât lipsa Frumosului. Prin aceasta nu se poate
repara frumuseţea cosmosului deformată de păcat, ci doar aduce o mângâiere sufletului omului
însetat de Frumos274. Setea de Frumos este, de fapt, setea de Dumnezeu. Păcatul a făcut ca mintea
omului să nu-L mai simtă şi să nu-L mai vadă pe Dumnezeu, şi de aceea năzuinţa sau aspiraţia
firească a lui către Creatorul său îl face să dorească Frumosul. Undeva , în transcendenţă,
Dumnezeu este identic cu Frumosul, pentru că frumuseţea este doar unul din atributele
dumnezeieşti de care vorbeşte mistica răsăriteană (Cf. Cânt. Cânt. 5, 10-16). Biserica , respectiv
credinţa, nu poate fi înlocuită prin cultură, respectiv artă, pentru că aceasta nu este decât un simplu
mijloc de care Biserica se slujeşte în opera de propovăduire a mesajului evanghelic mântuitor.
Cultul divin descoperă poziţia culturii faţă de Biserică. „Cultul ortodox, spunea Nichifor
Crainic, ne înfăţişează fuziunea cea mai tipică, cea mai clasică, dintre religie şi cultură. Lămurindu-i
înţelesul, pricepem care e treapta pe care stă cultura şi ce funcţie îndeplineşte ea în lucrarea de
spiritualizare şi desăvârşire a omului. Prin natura ei, fiind altceva decât cultura şi mai presus de ea,
religia se foloseşte de cultură atunci când plăsmuirile ei sunt făcute ca şi cum Dumnezeu le-ar fi

272
CRAINIC, Nostalgia Paradisului, p. 53.
273
Cf. SF. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, II, 4, p.44.
274
CRAINIC, Nostalgia Paradisului, p. 53.
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
66

făcut – atunci când din aceste plăsmuiri se ridică năzuinţă către un ideal de perfecţiune colectivă,
ideal care pentru noi, nu este altceva decât Iisus Hristos.”275
Omul fiind creat după chipul divin (Fac. 1, 26-27) are posibilitatea de a crea aşa cum
Creatorul său crează. Dumnezeu a creat cosmosul, iar omul a făurit cultura. Nici un regn al creaţiei,
fie văzute, fie nevăzute nu o poate şi nu este alcătuitor de cultură, singur omul poartă în sine pecetea
acestui atribut divin. Misiunea omului de cultură contemporan este aceea de a fi colaborator şi
continuator al lui Dumnezeu, aşa cum Adam a colaborat cu Dumnezeu şi a continuat creaţia
divină (Fac. 1, 28; 2,19-20; 2,23).
Din cele prezentate se poate observa că nu cultura e ceva rău în sine, ci reaua ei
întrebuinţare poate duce la rezultate negative. Astfel, Părintele ieromonah Rafail Noica afirma:
„Cultura, la nivelul primitiv, este orice cultivi. Dacă cultivi păcat, apăi păcatul îţi devine cultură.
Dacă cultivi ceea ce numim cultură, asta devine cultură .“276

3.1.1.BISERICA ŞI ŞTIINŢA

Motto: „Pentru ce există ceva mai degrabă decât

nimic?
(J. Guitton)277

A
şa cum există o falsă opoziţie între teologie şi cultură, se încearcă astăzi inducerea ideii
unui antagonism între teologie şi ştiinţă. Ceea ce s-a afirmat despre cultură este valabil şi
pentru ştiinţă: important este ceea ce se cultivă. Se cultivă o ştiinţă distructivă a
păcatului, ce vrea distrugerea morală sau chiar fizică a omenirii, acestea vor fi roadele ei. Se cultivă

275
IBIDEM, p. 48.
276
R. NOICA, Cultura Duhului, p. 92.
277
J.GUITTON, Dumnezeu şi Ştiinţa, p.25.
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
67

o ştiinţă a iubirii de oameni spre binele lor, o ştiinţă „filocalică” ce doreşte bunăstarea trupească şi
sufletească a omului, aceasta se va culege.
În cele ce urmează vom încerca să răspundem la întrebarea care se iveşte logic: Sunt ştiinţa
şi teologia compatibile, sau nu?
Pentru început vom defini conceptele, şi vom răpunde la întrebarea: Ce este teologia? Dând
răspuns într-un sens contemporan vom observa că ea este înainte de toate o ştiinţă.278 O ştiinţă, dar
nu în sensul scolastic al cuvântului. Teologia nu este o ştiinţă rece, pur raţională, teoretică, o
filosofie a religiei, ci o ştiinţă duhovnicească. Toate acestea, pentru că teologia înseamnă expunerea
dogmelor, dar şi trăire, experienţă, viaţă în Hristos. Ea este ştiinţa care îl pune pe om în legătură cu
Dumnezeu. Şi din acest punct de vedere ea este Ştiinţa ştiinţelor. Scopul omului în fond, conform
Sfintei Evanghelii este acela de a-L cunoaşte pe Dumnezeu: „şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”(In. 17, 3).
Teologia este vorbire cu şi despre Dumnezeu. Este calea către Dumnezeu. Dar la
Dumnezeu nu se ajunge decât prin rugăciune, pentru că numai rugăciunea este „vorbirea cu
Dumnezeu” 279
şi „urcuşul minţii spre Dumnezeu”.280 Teologia este în egală măsură discurs despre
Dumnezeu şi dialog cu Dumnezeu.281 Teologul este cel care operează cu dogmele sfinte ale Bisericii,
dar şi cel care îşi ridică mintea la înţelegerea acestora prin rugăciune. În acest sens, Evagrie Ponticul
scrie: „Dacă eşti teolog roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat eşti teolog”282, pentru
că „rugăciunea neîmprăştiată este înţelegerea supremă a minţii.”283
Trebuie, în continuare, să răspundem şi la întrebarea: Ce este ştiinţa ? Academic, ştiinţa este
definită drept: „ansamblul sistematic de cunoştinţe despre realitatea obiectivă şi subiectivă;
ansamblul de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii”. 284 Pe lângă această definiţie

278
Cf. I.M.STOIAN, D.R., p.270: „teologie=ştiinţa despre divinitate având ca obiect existenţa, atributele şi raporturile
lui Dumnezeu cu lumea”.
279
EVAGRIE, Cuv. despre rugăciune, 3, p. 92.
280
IBIDEM, 36, p. 96.
281
Cf. C. DE BEAUREGARD - STĂNILOAIE, Mică Dogmatică vorbită. p.134: „În rugăciune Îl întâlnim pe Dumnezeu. Nu
putem separa rugăciunea de teologie, pentru că teologia este experienţa prezenţei lui Dumnezeu, care suscită lauda
noastră.”
282
EVAGRIE Cuv. despre rugăciune, 60, p.99.
283
IBIDEM, 36, p.96.
284
M.M.A., DEX, p.931.
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
68

oficială, există şi altele mai mult sau mai puţin academice. 285 Însă ceea ce dicţionarul nu lămureşte
este faptul că ştiinţa nu este „sfârşitul cunoaşterii, ci numai primul şi cel mai modest pas.”286
În ceea ce priveşte domeniul de activitate a cunoaşterii ştiinţifice există anumite limite:
„oricât s-ar înmulţi cunoştinţele noastre «exacte», recunoştea savantul român Al. Mironescu, ele vor
continua să aibă un caracter parţial şi să fie mereu aureolate de nedumeri care depăşesc precizia
ştiinţifică. Prin examenul analitic vom sparge, vom îmbucătăţi necontenit un fenomen, iar
repartizându-l diferitelor discipline îl vom înţelege, negreşit, într-un fel, dar totdeauna va rămâne
ceva, persistent şi esenţial care dintr-un punct de vedere mai ridicat şi mai exigent ne va împiedica
să mai vorbim în termeni proprii de o cunoaştere a lui.”287 Limitele cunoaşterii ştiinţifice ne
dovedesc că ştiinţa nu este absolută. 288 Ceea ce lipseşte cunoaşterii ştiinţifice este legătura cu
cuoaşterea teologică.289 Pentru a descoperi această verigă lipsă va trebui să facem un scurt excurs în
istoria ştiinţei şi nu numai.
Până la Marea Schismă (1054) nu a existat o diferenţiere între ştiinţă şi religie. Teologii şi
oamenii de ştiinţă din acele vremuri considerau ştiinţa de inspiraţie divină, omului fiindu-i revelate
de către Dumnezeu tainele acesteia .Conflictul între ştiinţă şi religie a intervenit o dată cu apariţia
scolasticii apusene.290 Diferit de vechea teologie patristică care a folosit selectiv filosofia greacă,
teologia scolastică a încercat să facă din filosofie o unealtă, dar în final filosofia a pus stăpânire pe
teologie.291 Dacă teologia patristică era pătrunsă de harul Duhului Sfânt, scolastica cu ajutorul
aristotelismului a raţionalizat totul. Pentru teologia bizantină lumea era şi este penetrată de energiile
divine. „Scolastica, spune teologul D. Popescu, n-a mai interpretat natura în perspectiva Duhului lui
Dumnezeu, ci, făcând apel la noţiunea de cauzalitate mecanică, a optat, în locul unei viziuni
duhovniceşti a creaţiei, pentru o imagine a creaţiei dominată de legea cauzalitaţii, a lucrului în sine
285
CRAINIC, Nostalgia Paradisului, p.72 : „ Ştiinţa e studiul realităţii prin mijloacele observaţiei şi ale experienţei
pentru a descoperi legile inerente ale vieţii şi naturii”.
286
MIRONESCU, Certitudine şi adevăr, p.65.
287
IDEM, Limitele cunoaşterii ştiinţifice p.174.
288
CRAINIC, Nostalgia Paradisului, p.72 : „ Cea mai mare greşeală e să acordăm o valoare absolută rezultatelor
obţinute de ştiinţă până la un moment dat. Căci afară de un număr de legi descoperite mai ales pe calea experienţelor
verificate, rezultatele cercetărilor ştiinţifice se modifică necontenit şi multe cad în desuietudine, altele luându-le locul
ştiinţa nu e un absolut, ci o devenire continuă”.
289
D.COSTACHE, Istoria recentă, actualitatea şi perspecivele raporturilor între teologie şi reprezentarea ştinţifică a
lumii, p.60 : „Paşii realizaţii de ştiinţă spre o reprezentare mai adecvată a realităţii trebuie să fie însoţiţi de paşii unei
teologii deschise către asumarea-potrivit propriilor sale criterii şi valori –rezultatelor cercetărilor ştiinţifice.”
290
D.POPESCU, Ştiinţa în contextul teologiei apusene şi a celei răsăritene, p.11: „Conflictul între ştiinţă şi religie a fost
provocat de tendinţa scolasticii de a tutela ştiinţele naturii în calitate de ştiinţă sacră”.
291
D.COSTACHE, Ştiinţă şi teologie. Spre o evaluare nouă a raporturilor, p.200 : „Dacă Biserica occidentală a vrut să
facă din filosofie o ancilla theologiaie a creat premisele ştiinţei moderne adică s-a anulat pe sine”.
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
69

şi a relaţiilor exterioare între cauză şi efect”. 292 Ca urmare, Dumnezeu a fost definit drept Cauza
cauzelor, Cauza primară - autorul lucrurilor, iar creaţia în virtutea principiului cauzalităţii a fost
interpretată ca o sumă de cauze secunde, ce au fost generate de Cauza primară , dar care după
aceea funcţionează independent de Ea. Dumnezeu devenit Motorul universului, pe care l-a pus în
mişcare, pentru ca după impulsul iniţial acesta să funcţioneze singur. Intervine astfel principiul
autonomiei ce a separat lumea şi omul de Creatorul lor.
Potrivit învăţăturii romano-catolice,293 Dumnezeu a dăruit creaţiei Sale demnitatea de a
acţiona singură prin ea însăşi, de a fi cauză şi princiupiu sieşi. Această vrednicie a făpturilor
înseamnă de fapt izolarea lui Dumnezeu în transcendent, retragerea lui din lume. Concepţia catolică
frizează clar deismul. Deşi teologia scolastică continuă să afirme existenţa lui Dumnezeu, acest
Dumnezeu – Cauză primă este total exterior universului,294 o entitate abstractă295, un „absolut de
piatră lipsit de caracterele personale ale iubirii, milei… , un Dumnezeu care nu mai poate fi subiect
ce primeşte rugăciunile, ci doar obiect de speculaţie fadă”.296
Concepţiei autonomiste depre lume, teologia răsăriteană îi opune doctrina palamită a
energiilor necreate izvorâte din Fiinţa dumnezească, lucrări ce penetrează întreg universul.297
Conflictul dintre cele două direcţii teologice: scolastica apuseană şi palamismul răsăritean, a
început în sec. al XV-lea, prin controversa isihastă dintre filosoful calabrez Varlaam şi Sf. Grigorie
Palama. Varlaam exponentul tomismului medieval, susţinea printre altele că harul sau graţia este
creată şi deci în consecinţă Dumnezeu este numai esenţă sau fiinţă. În acest caz toate eforturile
omului de a-L cunoaşte sau să-L vadă pe Dumnezeu, precum şi îndumnezeirea lui erau zadarnice.
Datorită acestor cauze la rândul Său Însuşi Dumnezeu „n-ar mai putea fi prezent în creaţie, n-ar
putea lucra personal în cadrul ei.”298
Hotărârile dogmatice ale Sinoadelor isihaste (1347, 1351 şi 1368) au dat câştig de cauză
Sfântului Grigorie, care a devenit teologul fiinţei sau esenţei dumnezeieşti şi al energiilor Sale .

292
D.POPESCU, Ştiinţa în contextul teologiei apusene şi a celei răsăritene, p.14.
293
Cf. Catehismul Bisericii Catolice, p.77 : „Dumnezeu nu dăruieşte făpturilor Sale doar existenţă, ci şi demnitatea de
a acţiona ele însele, de a fi cauză şi principiu unele pentru altele şi de a conlucra în felul acesta la împlinirea planului
Său”
294
D.POPESCU, Ştiinţa în contextul teologiei apusene şi a celei răsăritene, p.14.
295
STĂNILOAIE, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, p. 5 : „Doctrina tomistă despre «Deus est actus purus» e
tot ce poate fi mai nenorocit pentru trăirea religioasă”.
296
IBIDEM, p. 5.
297
G. CAPSANIS, Ortodoxia tradiţională, răspunsul şi responsabilitatea noastră, p.26 : „Dumnezeu intră în lume prin
energiile Sale necreate. Astfel, El îi conferă lumii existenţă o susţine şi o călăuzeşte. El este prezent în creaţia Sa”.
298
IBIDEM, p.26.
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
70

Potrivit palamismului, care a devenit doctrina oficială a Bisericii Ortodoxe, Dumnezeu este
transcendent după fiinţa sa incognoscibilă, insondabilă şi imuabilă şi imanent după energiile sau
lucrările divine comunicabile. Energiile sunt lucrări necreate ce iradiază din firea sau fiinţa divină,
neconfundându-se cu aceasta.299
Ca o consecinţă a faptului că teologia apuseană îl consideră pe Dumnezeu actus purus
(existenţă pură), iar graţia este considerată creată apare distincţia clară între sfânt – sanctus şi
sacru – sacer. Sfinţenia se referă numai la Dumnezeu ca persoană, iar sacrul numai la zidirea Lui.
În virtutea acestui fapt desăvârşirea la care poate ajunge omul curăţit de păcate şi iluminat de har nu
este identică cu îndumnezeirea , ca în Ortodoxie, ci este numai o stare de fericire, beatitudine. Mai
mult , catolicii pentru a defini sfinţenia locaşului, obiectelor sau actelor de cult folosec termenul de
sacru şi nu de sfânt. Prin urmare Sfintele Taine sunt numite sacramente – acte sau acţiuni sacre şi
împărtăşesc graţia creată. Rezultatul este că sacrul cade sub categoria creatului.300 În Ortodoxie nu
se face o diferenţiere între sacru şi sfânt, afirmându-se că sfinţenia absolută aparţine lui Dumnezeu,
dar omul se poate împărtăşi de aceasta prin har. Conform învăţăturii de credinţă ortodoxe, chiar
materia se poate sfinţi în contact cu harul divin: vinul, apa, untdelemnul, piatra (locaşul de cult),
lemnul (icoana , crucea) ş. a. În consecinţă Dumnezeu ca actus purus rămâne izolat de creaţia Sa, şi
creaţia de El.
Urmările gândirii scolastice şi-au pus amprenta asupra gândirii renascentiste şi iluministe,
care au preluat ideea autonomiei creaţiei faţă de Creator. Noile direcţii au „depăşit” concepţia
iniţială ajungând la negarea importantei teologii şi chiar a existenţei lui Dumnezeu.
În evul mediu occidental, Biserica impunea măsura şi direcţia în care ştiinţele vremii
trebuiau să se dezvolte. Cenzura scolastică, precum şi inchiziţia Bisericească au făcut ca ştiinţa să
capete rolul unei discipline arcane , fiind confundată uneori la modul grosolan, cu ocultismul şi
ezoterismul. Privarea teologiei de harul necreat şi maxima ei raţionalitate au dus la considerarea ei
ca un model pentru ştiinţă. Astfel, cea din urmă s-a retras în „catacombe”, autonomizându-se.
Astăzi se poate observa reversul: ştiinţa încearcă să alunge teologia din câmpul cunoaşterii, izolând-
o. Acesta nu este decât un act reflex ca un răspuns la practicile medievale ale Bisericii Apusene.
Renaşterea a promovat ideea umanismului, ce rupe perdeaua care se interpune între om şi
lume. Umanismul avea să „elibereze lumea. Omul umanist era omul eliberat de „prejudecăţile”
teologiei, cugetătorul liber, indiferent în faţa dogmei. „Umaniştii epocii Renaşterii nu au rupt-o în
299
REMETE, Dogmatica, p.133.
300
STĂNILOAIE,Spritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, p.p. 29-30.
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
71

mod absolut cu creştinismul; nu s-au ridicat contra Bisericii, dar starea lor religioasă a fost răceala şi
indiferenţa. Ei nădăjduiau să descopere pe om îndreptându-se hotărât spre această lume şi întorcând
spatele celeilalte. Şi prin aceasta au pierdut profunzimea”301. Omul umanist este rupt de omul
duhovnicesc şi astfel, încet, încet apar primele fisuri între religie şi gândirea ştiinţifică.
O altă consecinţă a gândirii scolastice a fost reforma care a preluat sentimentul de revoltă al
omului renascentist şi l-a adus la desâvârşire. Renaşterea nu a însemnat un protest, ci doar
reorientarea gândirii dinspre Cer spre om. Reforma a prelut iniţiativa revoltei împotriva Bisericii
Apusene, care a produs mişcarea iluministă 302, pozitivismul303, socialismul, scientismul, anarhismul
filosofic actual, culminând cu neognosticismul contemporan şi cu New-Age. Reluând ideea potrivit
principiului cauzalităţii, iluminismul a apărut ca un efect al gândirii scolatice. Iluinismul a preluat,
afirmă Părintele Profesor D. Popescu, „ideea unei ordini naturale, din care scolasticii eliminase
prezenţa divină, a respins orice ingerinţă a teologiei în domeniul de activitate al ştiinţei şi a
proclamat autonomia raţiunii; ignorându-L cu totul pe Dumnezeu (…). Părăsind Raţiunea divină
pentru a se prosterna în faţa propriei raţiuni aureolată de nimbul autonomiei, luminismul era convins
că posedă astfel secretul cunoaşterii şi al dominării lumii” 304. Din acest moment ştiinţa devine
mijlocul prin care se poate domina universul. Omul lipsit de perspectiva paradisului ceresc caută cu
ajutorul ştiinţei să făurească paradisuri terestre. Omul începe să concureze cu natura, încercând, pe
alocuri să i-o ia înainte, s-o înlocuiască prin substitute artificiale sau chiar s-o folosească distinctiv.
Şi astfel se pot vedea urmările acestui demiurgism iluminist prin criza ecologică prin care trece
omenirea.
Prin faptul că iluminismul a modificat sensul autonomiei, teoretizat de scolastică a pus
bazele procesului de secularizare cu consecinţe nefaste în viaţa morală a umanităţii.
Biserica Ortodoxă se opune gândirii raţionalist-atee propagată de iluminism, cu efecte
distructive, până în ziua de astăzi. Ea opune raţiunii exclusiviste credinţa care nu o anulează pe
prima, ci îi oferă o altă perspectivă. Mai mult chiar, Biserica Răsăriteană confruntă învăţătura sa cu

301
BERDIAEV, Un nou ev, p. 29.
302
I.M.STOIAN, D.R. p.130 : „iluminism=mişcare ideologică şi culturală antifeudală din sec. 18-19, care urmărea
emanciparea cultural-spirituală a societăţii prin răspândirea culturii în mase; luminism.”
303
IBIDEM, p.p. 217-218 : pozitivism=curent filosofic apărut în secolul 19 d.Hr., în interpretarea vieţii şi a moralei,
înlătură ideea de Dumnezeu şi de supranatural, susţinând că omul trebuie să se mărginească numai la ceea ce poate
cunoaşte prin simţuri şi prin experienţă. Întemeietorii şi reprezentanţii cei mai de seamă sunt filosoful francez Auguste
Conte (1798-1857) şi englezul Herbet Spencer (1820-1903).
304
D.POPESCU, Ştiinţa în contextul teologiei apusene şi a celei răsăritene, p.15.
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
72

noile descoperiri ştiinţifice, mai ales acelea din domeniul fizicii moleculare. 305 Ceea ce a desoperit
ştiinţa modernă prin experienţe şi cu ajutorul unor aparate sofisticate, Biserica ştia prin ochii săi
duhovniceşti, prin credinţă. Savanţii contemporani sunt mult mai apropiaţi de învăţătua Bisericii
decât cei din trecut. Astfel, unii dintre ei au ajuns la concluzia că universul ascunde un cod cosmic
secret şi că „datoria omului de ştiinţă constă în descifrarea acestui cod”.306
Savanţii de astăzi au descoperit, observând ordinea matematică, ce guvernează micro- şi
macro-universul, că „în spatele cosmosului este cel puţin o inteligenţă hiper matematică, calculantă
(…). Sub faţa vizibilă a realului există ceea ce grecii numeau «logos», un element inteligent,
raţional, care reglează, dirijează şi însufleţeşte lumea şi care face ca această lume să nu fie haos, ci
ceva ordonat”.307 Raţionalitatea cosmosului nu este întâmplătoare, ordinea cosmică dovedeşte că în
spatele ei se află nu Ceva impersonal, ci un Cineva personal, 308 care „păstrează fiecare existenţă şi
creatură întreagă în ansamblu, în identitatea lor specifică”, 309 le ajută să-şi activeze forţele cu care
sunt înzestrate şi le conduce spre ajungerea la scopul lor final.310
Oamenii de ştiinţă de astăzi redescoperă ceea ce Scriptura dezvăluia cu 2000 de ani în urmă,
şi anume, faptul că „cele nevăzute ale Lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii; înţelegându-se din
făpturi, adică din veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Rom. 1, 20). Aceasta este de fapt învăţătura
Bisericii despre raţiunile divine din creaţie , conform căreia fiecare făptură si lucrul din univers îşi
are raţiunea în Raţiunea dumnezeiască sau în Logosul divin. Faptul că lumea este impregnată de
raţionalitate impune cu necesitate existenţa unei fiinţe sau conştiinţe personale şi raţionale, care stă
în spatele ei. Iar prin faptul că omul este o fiinţă raţională se poate deduce că această raţiune
universală vrea să i se descopere.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, comentând textul de la Romani 1, 20, spune: „este vorba de
raţiunile lucrurilor întocmite dinainte de vremuri în Dumnezeu, precum însuşi a ştiut (…). Acestea,

305
J. GUITTON, Dumnezeu şi Ştiinţa, p.101 : „În lumina teoriei cuantice, multe mistere se luminează printr-o
interpretare nouă, îşi află un fel de coerenţă fără a pierde totodată ceva din adevărul originar. În special, fizica
modernă lasă să se întrevadă aceasta: spiritul omului apare din profunzimi care sunt situate mult dincolo de conştiinţa
personală, cu cât merge mai adânc, cu atât produce apropierea de un fundament universal care leagă materia, viaţa şi
conştiinţa”.
306
IBIDEM, Dumnezeu şi Şt., p.114.
307
IBIDEM, p.66
308
STĂNILOAIE, T.D.O.,I, ed. II, pp. 241-242 : „Raţionalitatea lumii este pentru om, culminează în om; nu omul este
pentru raţionalitatea lumii. O persoană s-a gândit la persoana omului când a creat lumea. Dar aşa cum cunoaşterea
lucrurilor progresează şi se nuanţează, aşa progresează şi limbajul în bogăţie şi nuanţă. E un progres spre infinitatea
Cuvântului dumnezeiesc în care se cuprind nediferenţiat rădăcinile infinite ale lucrurilor sau sensurile lor.“
309
REMETE, Dogmatica, p. 205.
310
IBIDEM, p. 206.
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
73

fiind nevăzute, se văd prin înţelegere, din făpturi. Căci toate făpturile lui Dumnezeu contemplate de
noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vorbesc în chip ascuns raţiunile după care
s-au făcut şi se descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură. În acest înţeles şi
«cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria» (Ps. 18,2). Iar veşnica
putere şi dumnezeire este providenţa, care ţine lucrurile laolaltă şi lucrarea îndumnezeire a celor
susţinute de providenţă”.311
Codul cosmic312 ale cărei semnificaţii caută să le pătrundă savanţii contemporani,313 nu sunt
decât multitudinea raţunilor divine din creaţie, pe care sfinţii Bisericii le contemplă, după ce şi-au
curăţat mintea şi sufletul de patimi.314 „Potrivit credinţei noastre, mărturiseşte Parintele Stăniloaie,
Dumnezeu creând lucrurile ca plasticizări ale raţiunilor Sale a dat totodată omului raţiunea ca organ
de cunoaştere a lor. Se poate spune de aceea că omul are chiar datoria faţă de Dumnezeu de a
cunoaşte această operă creată la nivelul capacităţii raţiunii umane de a sesiza, operă în vederea
căreia a creat pe om cu o asemenea raţiune adecvată ei”315.
Aşa cum s-a amintit, ştiinţa nu este finalitatea cunoaşterii, ci numai prima treaptă a ei.
Descoperirea raţionalităţii micro- şi macro-universului de către oamenii de ştiinţă nu e decât
primul pas.316
Se poate observa că din punct de vedere ortodox nu există vreo tensiune sau vreun conflict
între religie şi ştiinţă sau între cunoaşterea ştiinţifică şi cea teologică. Mai mult, teologia răsăriteană
validează noile descoperiri ale ştiinţei; pe care le devansează cu secole. Teologul D. Popescu este de
părere că „dacă ar trebui să ne referim la relaţia dintre teologia răsăriteană şi ştiinţa contemporană,
atunci ar trebui să spunem că teologia a jucat un rol profetic faţă de ştiinţă, în diverse direcţii,

311
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, 3, p. 63.
312
J. GUIT TON, Dumnezeu şi Ştiinţa, p.113.
313
Cf. C. DE BEAUREGARD – STÃNILOAIE, Mică dogmatică vorbită p. 133 : „Ştiinţa dezvăluie deci, din ce în ce mai
mult, complexitatea realului. Ce complexitate, ce unitate, ce bogăţie de gândire… De unde vin acestea dacă nu există
Dumnezeu Care lucrează El însuşi? De unde vine astăzi această cunoaştere ştiinţifică, dacă Dumnezeu n-a pus la
început complexitatea raţională a lumii? Nu există ştiinţă posibilă fără această raţionalitate a universului instituită de
Creatorul Însuşi”.
314
Cf I.POPA, M.D.F., p.30 : „Contemplarea lui Dumnezeu în natură sau înţelegerea duhovnicească a naturii este
treapta premergătoare a contemplării nemijlocite; este faza în care creştinul îndrumat ca un copil, începe să înţeleagă
prin oglinzile lumii create, raţiunile din creaturi care ţin loc de vederi şi fac posibilă o înţelegere parţială a
înţelepciunii”.
315
STĂNILOAIE, T.D.O., I, ed. II, p. 240.
316
STĂNILOAIE, T.D.O., I, ed. II, p.p. 245-246 : „Raţionalitatea naturală a lucrurilor e numai prima treaptă a scării pe
care ne urcăm la sensurile tot mai înalte ale lor, care echivalează cu o urcare în cunoaşterea gândurilor lui Dumnezeu
cu privire la noi şi în cunoaşterea şi formarea noastră proprie, formare care ea însăşi la rândul ei, ne urcă la noi
sensuri ale noastre, la o tot mai înaltă cunoaştere a lui Dumnezeu şi a sensurilor tot mai adânci ale lucrurilor”
 BISERICA ŞI LUMEA CONTEMPORANĂ
74

scoţând în evidenţă aspecte ale creaţiei, care aveau să fie cercetate mult mai târziu de ştiinţă”. 317

Vorbeam la începutul acetui excurs în istoria ştiinţei despre veriga ce trebuie să unească ştiinţa cu
teologia, aceasta este raţionalitatea cosmosului . Ea este premisa pentru dialogul318 între cele două
tipuri de cunoaştere – ştiinţific şi teologic, un dialog între raţiunea umană şi Raţiunea divină. Numai
dialogul întemeiat pe raţionalitatea lumii îl face pe om să sporească în cunoaşterea universului şi a
lui Dumnezeu, conform textului scripturistic de la Ioan 17, 3. PS. Dr. Casian Crăciun, episcopul
Dunării de Jos observând necesitatea acestui dialog constructiv afirmă că : “Omul ancorat în
cunoaştere şi cultură, fără adâncimile iubirii de Dumnezeu, nu va putea rezista nici provocărilor de
aproape, nici celor de departe. Va şti. Nu va putea iubi : Nici prietenul, nici adversarul. Dimpotrivă,
participarea teologilor la frământările oamenilor de ştiinţă şi viceversa ne-ar ajuta mult să împlinim
un minimum de cooperare, menită să nască comuniunea şi frăţietatea constructivă. “319

CONCLUZII :
1.Scolastica, Iluminismul şi «urmaşii» lor au creat falsa imagine a unei separări între
gândirea cultural-ştiinţifică şi cea teologică.
2.Biserica Ortodoxă încurajează şi validează descoperirile ştiinţifice ce au o valoare morală.
3.Biserica are nevoie de ştiinţă şi cultură pentru a cunoaşte problemele şi frământările
societăţii. La rândul lor acestea au nevoie de Biserică pentru a-şi oglindi în dogmele ei chipul
deformat sau luminos.
4.Ştiinţa şi cultura contemporană au agravat fenomenul secularizării început de Iluminism.

317
D. POPESCU, Ştiinţa în contextul teologiei apusene şi răsăritene, p. 19.
318
Cf. C. DE BEAUREGARD - STĂNILOAIE, Mică dogmatică vorbită, p.136 : „Teologii trebuie să fie în dialog cu ştiinţa,
dar totdeauna văzându-l pe Dumnezeu, simţind că Dumnezeu Însuşi conduce umanitatea, în acest progres al ştiinţei;
Duhul Sfânt lucrează aici. Astăzi trebuie să facem o astfel de teologie: pe de o parte mai spiritaulă, pe de altă parte, în
dialog adecvat cu ştiinţa”.
319
PS. CASIAN CRĂCIUN, Cultura şi credinţa în slujirea semenului, pp. 3-4.