Obsevaţii:

1. Forma tezei trebuie schimbată:

- pagina de titlu în care se scrie:

TEZĂ DE LICENŢĂ
TITLUL LICENŢEI

NUMELE

GALAŢI
ANUL ACADEMIC 2004-2005

2. Abrevieri ( folosite numai în note şi Bibl. Gen.)

3. Bibliografie Generală structurată în

IZVOARE:
LITURGICE:
PATRISTICE:
CANONICE:
STUDII ŞI ARTICOLE:
4. Introducere

5. Tratare

6. Concluzii Generale

7. Curriculum vitae

8. Declaraţie de onestitate ( ambele semnate )

9. Index sau cuprins

2. Totul merge bine până la Bibl. Gen pe care am modificat-o, ŞI TE ROG SĂ O LAŞI AŞA, dar
care are problema Revistelor. Tot ceea ce ai citat din aceste reviste te rog să le dai după următoarea
formulă:
Bibliografie generală:
NUME DE FAMILIE, TITLURI ACADEMICE NUME DE BOTEZ, Opera, în Rev.( numele Revistei fie şi
POATE FI ŞI prescurtat dar trecut la abrevieri), Nr., (anul ), paginile între care se găseşte articolul.

Note:
NUME DE FAMILIE, Opera, pagina de unde s-a citat. ( p. )

3. În rest este foarte bine !!!!

EPISCOPUL – CAP AL BISERICII LOCALE,

PROMOTOR ŞI PROTECTOR AL TRADIŢIEI

2
 GALAŢI
2005

CUPRINS

Abrevieri 3
Introducere 4
I: Instituirea Bisericii şi preoţia ca slujire a Cuvântului
I.1. Biserica – comuniune în Hristos
I.2. Universalitatea Bisericii în contextul celorlalte atribute
I.3. Biserica – Trupul Domnului şi Templul Sfântului Duh
I.4. Preoţia ca slujire a Cuvântului
II: Episcopul în Biserica primară
II.1. Arhieria din Vechiul Testament preînchipuirea Mântuitorului
II.2. Iisus Hristos – plinirea arhieriei
II.3. Clerul creştin în Biserica primară
II.4. Hristos în continuarea lucrării Sale preoţeşti prin alţi slujitori
III: Biserica din perspectivă sobornicească
III.1. Sobornicitatea ca unitate şi comuniune
III.2. Raportul biserică locală – biserică universală
III.3. Episcopul şi preotul în Biserica locală
IV: Laicatul şi misiunea Bisericii
IV.1. Orientarea Bisericii spre slujire
IV.2. Priorităţile preotului în parohia sa
IV.3. Legăturile preotului cu credincioşii
V: Episcopul – Factor de unitate în Biserica Ortodoxă
V.1. Unitatea episcopatului ca unitate a Bisericii
V.2. Episcopul – continuator al întreitei slujiri a Mântuitorului în Biserica locală
V.3. Tradiţia bisericească – veşnic prezentă în conştiinţa episcopilor la Dunărea de Jos
Concluzie finală
Bibliografia
3
Curriculum Vitae
Declaraţie de autenticitate

ABREVIERI

arhid. = arhidiacon
BOR. = Biserica Ortodoxă Română
cat. = cateheză
cf. = conform
diac. = diacon
dr. = doctor
ed. = editura
IBMMBOR. = Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
lect. = lector
nr. = număr
pr. = preot
prof. = profesor
ST. = Studii Teologice
SPO. = Scrierile Părinţilor Apostolici
ş.u. =şi următoarele
TDO. = Teologie Dogmatică Ortodoxă
trad. = traducere

4
INTRODUCERE

Multe din cărţile mari ale omenirii nu se mai citesc decât poate de către specialişti şi de cei
care lucrează profesional cu ele. Uneori nici chiar de către aceştia. Multe din cărţile mari se cunosc
adesea după ureche, din circulaţia culturală sub formă de recenzii scurte, din enciclopedii, manuale şi
alte asemenea până când devin cunoscute fără să fie citite. Iliada şi Odiseea scriu despre nişte zei şi
eroi, amestecând istoria cu mitologia, Dante despre Infern, Goethe despre o vânzare de suflet,
Shakespeare despre un dilematic şi despre doi îndrăgostiţi care o sfârşesc tragic din cauza părinţilor,
Biblia despre Dumnezeu. Cam atâtea se ştiu, când se ştiu şi acestea. Despre Biblie puţini sunt cei care
ştiu cine sunt autorii, eventual Iisus Hristos, şi dacă autorii nu se cunosc, să întreb de conţinut, de ideile
dogmatice şi morale desprinse din ea, de modelul de viaţă conturat? Se ştie deja că cel mai mic tiraj îl
înregistrează Biblia, că foarte mulţi dintre creştini nu au o biblie în casă şi atunci cine să transmită,
explice şi comenteze învăţătura Sfintei Scripturi? Evident că slujitorii lui Dumnezeu.
Preotul instituit de Mântuitorul Iisus Hristos în viaţa Bisericii prin Sfinţii Apostoli are
misiunea de a sfinţi prin Sfintele Taine şi Ierurgii, de a învăţa prin cuvânt şi prin exemplul personal, de
a sluji în biserică şi în tot locul lui Dumnezeu şi oamenilor învăţând despre Dumnezeu că există, că este
Creatorul lumii, că este Creatorul nostru al tuturor, că şi noi, fiii Lui, suntem între noi fraţi, şi dacă ne-a
creat, nu ne-a lăsat în părăsire că veghează asupra noastră a tuturor, aşa cum spune Mântuitorul că nici
un fir din părul capului nu cade fără ştirea lui Dumnezeu. Dumnezeu veghează asupra destinelor
noastre în cele mai mici amănunte, iar preotul e cel care trebuie să dea mărturie despre noi lui
Dumnezeu. Nouă ne dă mărturie despre Dumnezeu, iar lui Dumnezeu îi dă mărturie despre noi, pentru
că preotul are misiunea de a conduce viaţa sufletească a credincioşilor care i s-au încredinţat spre
mântuire, spre Dumnezeu.
Preotul este duhovnic. Mare taină este taina duhovniciei. Fără îndoială şi celelalte sunt tot atât
de mari, fiindcă prin Botez preotul ne introduce în creştinism, în casa lui Dumnezeu, ne sfinţeşte apoi
toate evenimentele vieţii şi îl aduce pe Hristos în viaţa fiecăruia prin sfânta împărtăşanie, sfinţeşte
căsătoria şi naşterea de prunci. Preotul ne conduce pe ultimul drum, atunci când încheind socotelile cu
viaţa pământească ne prezentăm dincolo, în faţa lui Dumnezeu. Preotul ne conduce până la ultimul pas
5
pe lumea aceasta, ca şi cum ar da mărturie despre noi lui Dumnezeu până în ultima clipă a trecerii
dincolo. Şi va da, fără îndoială, mărturie despre noi şi dincolo.
Problema naturii şi originii slujbelor ierarhice în Biserică este o problemă istorică foarte
dezbătută. Totuşi, ea nu este doar o problemă academică sau istorică căci răspunsurile care i se pot da
au urmări asupra organizării ierarhice a comunităţilor creştine şi invers, practica eclesială a diferitelor
familii creştine influenţează evaluarea originilor şi studiul trecutului, pentru că există o condiţionare
reciprocă.
Practicii unui episcopat monarhic - ale cărui origini le vedem la Sfântul Clement al Romei în
Epistola întâia către Corinteni sau în epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei şi ale Sfântului Policarp al
Smirnei - i se opune absenţa aparentă a acestei funcţiuni în Noul Testament, sau cel puţin absenţa unei
ierarhii tripartite (episcopat, preoţie şi diaconat). În noul Testament pare să fie o mai mare varietate de
harisme, de funcţiuni şi de slujiri.
Este oare posibil să trasăm o frontieră absolută între mărturiile târzii ale Noului Testament şi
cele ale Sfinţilor Clement sau Ignatie? Este oare posibil să se opună concepţiei monarhiste şi ierarhizate
a Bisericii post apostolice o viziune ideală despre o Biserică penticostală (în care Duhul Sfânt
constituie singurul criteriu de organizare), adăpată de darurile Duhului Sfânt, condusă doar de
spontaneitatea perfectă a membrilor săi, într-o răspândire harismatică inepuizabilă?Îmi adresez aceste
întrebări, desigur fără a aştepta un răspuns căci mă surprinde direcţia mişcărilor de jos ce respinge orice
organizare ierarhică strictă, fără să admită o relaţie de sus în jos, de transmitere apostolică de la Hristos
către Apostoli, şi de la Apostoli la urmaşii lor, după principiul nestrămutat în Biserică al hirotoniei, al
punerii mâinilor şi al succesiunii apostolice.
În textele Noului Testament este vorba e mai multe ori despre Biserica intermediată pe
Apostoli şi Prooroci, despre apostolat incluzând atât dimensiunea pnevmatologică cât şi cea
hristologică, ca şi profeţia de altfel, se defineşte cu precizie Biserica diferenţiindu-se în ierarhie, pe de o
parte şi în harisme, pe de altă parte. Găsim foarte devreme, o lămurire cu privire la problema noastră, în
sensul unei rigori în celebrarea Euharistiei şi în conducerea Bisericii, începând cu primii urmaşi ai
Apostolilor.
Slujirea Apostolică este după harul slujirii lui Hristos. Apostolii sunt vicarii lui Hristos, iar
acest vicariat se reproduce în toate comuniunile eclesiale care decurg din slujirea apostolică ca dintr-un
centru de origine unic. Acest sens vicarial (de reprezentare), de a fi chipul lui Hristos despre care
Sfântul Ignatie vorbeşte atunci când se referă la episcop se împlineşte mai întâi în propovăduirea
Evangheliei ca o primă formă de Liturghie.
Apostolii, de altfel nu sunt numai faţă către faţă înaintea Bisericii şi a lumii, ci sunt
inseparabili de Biserica lui Hristos. În cadrul comunităţii eclesiale, în „încăperea de sus” (Fapte 1,13)
6
coboară peste ei limbile de foc ale Cincizecimii. Oricând vorbim despre slujire, despre sacerdoţiu,
despre presbiteri, trebuie să existe neapărat această dublă atitudine, acest dublu, faţă către faţă înaintea
poporului lui Dumnezeu, când sunt icoane ale lui Hristos, şi în faţa lui Hristos şi a Tatălui, împreună cu
poporul lui Dumnezeu, cu împărăţia sa ca Biserică locală ce nu poate exista fără întâi-stătătorii ei.
Această conducere a Bisericii locale este iconică, hristologică, sacerdotală, în mod necesar după chipul
lui Hristos, sacramentală, icoana prezenţei lui Hristos însuşi.
Perioada post-apostolică este în desăvârşită continuitate cu perioada neo-testamentară,
observându-se utilizarea aproape sinonimică a diferiţilor termeni, episcop şi presbiter, mai ales.
Mântuitorul este arhiereu după rânduiala lui Melchisedec, rânduind episcopii drept continuatori ai
slujirii sale. Referinţa pentru episcop este Hristos Episcopul tuturor „episcop nevăzut, iar Biserica este
supusă episcopatului lui Hristos însuşi, supravegheat de către Dumnezeu Tatăl.
Despre preoţie, cu toate cele trei trepte ale sale, s-a scris şi s-a vorbit cu dorinţa de a ridica tot
mai mult spre culmile sfinţeniei pe slujitorii preoţiei. Dar oricât s-ar scrie şi oricât s-ar vorbi, nu este
deajuns căci aceasta are atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă greutate poate fi cunoscută
şi descrisă după cuviinţă. Părintele Dumitru Fecioru în introducerea Sfinţiei Sale la cartea intitulată
„Despre preoţie”, aseamănă preoţia cu un munte mare, ce-şi înalţă vârful spre ceruri, cu mult dincolo
de nori „Alpiniştii îl explorează, se caţără pe el. Unii ajung de cunosc văile şi adâncimile de la poalele
lui, alţii ajung la jumătate, alţii se caţără pe înălţimile care fac coroană piscului celui mai înalt, alţii
reuşesc de a se urca până unde fruntea muntelui se îngeamănă uneori cu norii; alţii, rari, rari de tot,
ating piscul cel mare. Dar nici unul dintre aceşti alpinişti nu poate spune că a străbătut toate cărările
muntelui, că i-a cunoscut toate frumuseţile, că i-a admirat înălţimile, că a ascultat muzica tuturor
izvoarelor lui că şi-a desfătat privirile cu toată bogăţia florilor lui.”

7
CAPITOLUL I
INSTITUIREA BISERICII ŞI PREOŢIA CA SLUJIRE A CUVÂNTULUI

I.1. Biserica – comuniune în Hristos

Încă din primele secole ale istoriei creştine Biserica exprimă credinţa sa în Dumnezeu –
Treime; tot de atunci a fost inclus mărturisirile de credinţă un pasaj referitor la Biserică. „Cred în una
sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică” reprezintă formula de bază a creştinătăţii. Acesteia i s-
au mai adăugat şi alte definiţii fie vehiculând ideea de Biserică – locaş de comuniune şi închinare, fie
comunitate de credincioşi ai lui Hristos.
„Biserica lui Hristos nu este o instituţie, ea este o viaţă nouă cu Hristos şi în Hristos, condusă
de Duhul Sfânt.” Biserică înţeleasă ca şi realizare a atotunităţii în Hristos, este opera Întrupării lui
Hristos, este însăşi această întrupare”. 1 Şi tot pe ideea Întrupării ca eveniment din care a rezultat
Biserica merge şi Androutsos definind Biserica, acea „instituţie sfântă, întemeiată pe Fiul lui
Dumnezeu Întrupat spre mântuirea şi sfinţirea oamenilor şi care posedă puterea şi autoritatea lui
Hristos, cuprinzând toţi oamenii care mărturisesc aceleaşi taine şi care se împart în popor şi ierarhie
care îşi derivă această putere prin succesiune apostolică”. 2
Se pot discerne trei modalităţi de a constitui Biserica în chiar actul credinţei:
a) Biserica este obiectul credinţei. Ea constituie prelungirea şi actualizarea în lume a
tainei mântuirii. Ca Trup al lui Hristos, Mireasă a lui Hristos, Templu al Duhului Sfânt,
„ea participă la teantropia Mântuitorului; este de natură divino-umană, este Revelaţia
tainei mântuirii în istorie. Biserica se defineşte prin viaţa lui Dumnezeu pe care o
comunică şi care a întemeiat-o”3, căci „Nu Îl poţi avea pe Dumnezeu ca Tată dacă nu ai
Biserica drept Mamă”4, scria Sfântul Ciprian al Cartaginei.

1
POPESCU, Ecleziologia, p. 2.
2
ANDRUTSOS, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, p. 280.
3
B. BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 38.
4
De ecclesiae catholicae unitate, p. 5.

8
 b) Biserica este mediul credinţei, adică spaţiul spiritual în care credinciosul se naşte
pentru o viaţă nouă, creşte, se întăreşte în credinţă şi în viaţă, potrivit Sfântului Duh. Ea
este matricea spirituală unde prin suflarea şi prin focul Duhului, scânteia credinţei se
aprinde şi creşte în cunoaştere şi în iubire.
c) Biserica este subiectul credinţei. Fără a se permite, bineînţeles, atribuirea vreunui
caracter „ipostatic” Bisericii, persoanei umane şi că ea este credinţa întregii Biserici, din
toate timpurile şi din toate locurile: Biserica universală, catolică. „Această catolicitate
este, mai întâi, de natură calitativă, adică se referă la plenitudinea Adevărului său. Ea
este, de asemenea, universală, căci este a fiecărui om şi deci a tuturor oamenilor. Prin
convertirea baptismală, individul intră în credinţa Bisericii, o primeşte, şi-o însuşeşte, o
asimilează în cele mai adânci profunzimi ale existenţei sale, apoi o transmite”. 5 Cu toate
acestea, Biserica universală nu este limitată la neamul omenesc, căci îngerii fac parte
deopotrivă din ea perceptibili oamenilor cu ochii credinţei şi nu cu vederea omenească.

În concluzie „nu se pot defini limitele Bisericii, nici în spaţiu, nici în timp, nici în puterea de
acţiune. Profunzimile Bisericii sunt insondabile; acest lucru nu o face nevăzută, aşa încât să nu mai fie
transcendentă şi să nu existe pe pământ într-o formă accesibilă experienţei; aceasta ar echivala pentru
ea cu inexistenţă. Deşi existenţa Bisericii este ascunsă, „ea este vizibilă pe pământ, ea are imagini în
istorie”.6
Astfel, identificăm două laturi ale Bisericii: una obiectivă, dumnezeiască, căci e instituită de
Mântuitorul Hristos şi nu e dependentă de omeni, ci de Dumnezeu şi o altă latură subiectivă,
omenească, căci se constituie şi prin adunarea oamenilor, societate cu o ierarhie anume.
Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul prin jertfa de pe Cruce (Fapte 20, 28). Domnul
nostru Iisus Hristos întrebuinţează cuvântul „Biserică” () de două ori, insistând că e „a Sa” şi
că e „unică şi indestructibilă” (Matei 16, 18), având în fruntea sa pe Sfinţii Apostoli (Matei 18, 17).
Prima dată îl foloseşte atunci când vrea să precizeze adevărul fundamental că mărturisirea Sfântului
Petru „Tu eşti Hristosul, Fiului lui Dumnezeu Celui viu”, rostit în numele tuturor colegilor săi întru
apostolie, constituie temelia pe care El, Domnul, va zidi Biserica Sa. „Pe această piatră (adică pe
această mărturisire de credinţă) voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”.
A doua oară îl întrebuinţează cu ocazia instituirii Sfinţilor Apostoli ca Păstori ai Bisericii
Sale. Când Mântuitorul o numeşte „Biserica Mea” (Matei 16, 18), nu vrea să spună că El şi-ar fi însuşit
construcţia în sine ci ar vrea să exprime că El este Cel ce i-a dat fiinţă „de la început şi în întregime”.

5
BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 39.
9
Biserica nu se poate închipui fără Hristos tot aşa cum nici Hristos nu Se poate închipui fără Biserică.
„Biserica fiinţează din, fiinţa lui Hristos” 7 fiind opera Întrupării lui Hristos desăvârşită prin trimiterea
Sfântului Duh.
„Unde este Biserica, acolo este şi Duhul Sfânt şi plinătatea harului, spune Sfântul Irineu din
Lyon (Adversus haeresis). Căci, dacă acolo unde este Biserică, este Duhul Sfânt, atunci, acolo unde
este Duhul Sfânt, este înnoirea făptuirii, acolo este o altă viaţă, „un început veşnic”, „acolo este zarea
vieţii celei de taină, a zilei neînserate a împărăţiei lui Dumnezeu…” 8 „Biserica este imaginea împărăţiei
lui Dumnezeu, este chipul pământesc al împărăţiei lui Dumnezeu”9, este aspectul social al Împărăţiei
dumnezeieşti, este cadrul realizării acestei împărăţii pe pământ. 10

I.2. Universalitatea Bisericii în contextul celorlalte atribute

Toate însuşirile Bisericii reflectă însăşi natura Sfintei Treimi. Sfinţenia Bisericii este
participare la sfinţenia lui Dumnezeu. Catolicitatea Bisericii reflectă tri-unitatea Persoanelor Sfintei
Treimi. Apostolicitatea Bisericii se întemeiază pe ierarhia inefabilă a Persoanelor Sfintei Treimi, unde
viaţa dumnezeiască provine de la Tatăl şi revine la El. la fel, unitatea Bisericii decurge din unitatea lui
Dumnezeu, iar viaţa Bisericii este o participare plenară la viaţa lui Dumnezeu şi întoarcere la unitatea
pierdută.
Când spunem că Biserica este după chipul vieţii dumnezeieşti, această afirmaţie priveşte
întreaga viaţă a Bisericii, toate structurile sale, toate însuşirile şi identitatea sa.
Un punct important în teologia noastră este faptul că nu se poate disocia taina unităţii în
Dumnezeu şi taina Sfintei Treimi, căci „unitate nu înseamnă uniformitate, aşa cum unitatea nu este o
chestiune abstractă şi impersonală… Unitatea Bisericii se exprimă în unitatea lui Dumnezeu; este Uni-
Treimea. Ea trebuie să îşi găsească garantul în Persoanele dumnezeieşti şi în Bisericile locale, în
catolicitatea lor, adică în plinătatea lor”. 11 Viaţa în Biserică este înainte de toate „o viaţă tainică în, cu şi
pentru Hristos: o unitate de viaţă cu întreaga creaţie. Aceasta este unitatea în Biserică – viaţă, în
Biserică care nu poate fi definită decât calitativ şi nu cantitativ”. 12

6
POPESCU, Ecleziologie, p. 5-6.
7
T. M. POPESCU, Despre Biserică, p. 413.
8
A. SCHMEMANN, Euharistia. Taină a Împărăţiei, p. 42.
9
T. M. POPESCU, în Ortodoxia., p. 442-423.
10
S. VLAD, în Studii teologice., p. 171.
11
B. BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 155.
12
L. POPESCU, Ecleziologie, p. 33.
10
 Unitatea Bisericii corespunde planului cel dintâi al Creatorului, care i-a chemat pe primul
bărbat şi pe prima femeie la o viaţă de dragoste şi de mijlocire între Dumnezeu şi creaţie. Creat după
chipul lui Dumnezeu, „omul purta în sine principiul unităţii, de armonie şi de pace lăuntrică, pe care el
trebuia să îl răspândească şi să îl dăruiască întregii creaţii” 13 Omul nu era destinat să fie în comuniune
doar cu Dumnezeu, ci era chemat să unifice, întreaga creaţie şi să o aducă la supunere desăvârşită faţă
de Dumnezeu.
Unitatea Bisericii este manifestare a lucrării unificatoare a lui Hristos, şi a Duhului Sfânt, o
unitate de credinţă, de viaţă, de tradiţie şi de succesiune apostolică a ierarhiei. Această unitate a lumii
creştine, deşi formată din mai multe comunităţi diverse, independente, se manifestă ca solidaritate şi
întrajutorare reciprocă pentru „ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte întru Mine şi Eu întru Tine”
(Ioan 17, 21). Unitatea Bisericii înseamnă, pe de o parte, reconcilierea şi unitatea naturii umane cu
Dumnezeu, iar pe de altă parte, refacerea comuniunii de dragoste dintre oameni. „Biserica este locul în
care această unitate a naturii umane cu Dumnezeu şi această coeziune interioară pot să se
reconstituie”.14
Unitatea Bisericii se realizează în unitatea credinţei, a dogmelor, a tradiţiei, a Sfintelor Taine,
a cultului liturgic, a întregii experienţe spirituale a Bisericii.
„Nimic nu se împlineşte într-un loc oarecare al Bisericii care să nu privească Biserica lui
Hristos în totalitatea ei.”15
Garantul unităţii Bisericii este Sfânta Tradiţie sau, în alţi termeni, apostolicitatea Bisericii. 16
Tradiţionalismul ortodox nu înseamnă fidelitate faţă de literă, faţă de forme; acestea pot fi perimate, dar
Duhul este mereu viu. El înseamnă, dimpotrivă fidelitate constantă faţă de Hristos, faţă de Adevăr, aşa
cum ne-a fost transmis de către Hristos prin Apostoli, în succesiunea apostolică. „Succesiunea
apostolică este socotită de Părinţii Bisericii ca o conductă prin care curge învăţătura apostolică şi un
semn distinctiv al Bisericii adevărate faţă de cele false”. 17
A vorbi despre apostolicitate înseamnă a vorbi nu numai de o cale de transmitere a puterii
episcopale şi preoţeşti, ci şi de răspândire a învăţăturii, numită apostolat sau misiune a Bisericii. Dacă
Biserica nu este apostolică şi nu este orientată spre mărturie, ea încetează a mai fi Biserică.
Hristos a venit pentru a mărturisi, pentru a ni se descoperi, pentru a ne face părtaşi la viaţa lui
Dumnezeu, iar Biserica este locul în care se continuă transmiterea, de la inimă la inimă, în sânul

13
BORIS BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 157.
14
B. BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 159.
15
Ibidem, p. 159.
16
În Noul Testament nu găsim termenul apostolic. Sfântul Ignatie al Antiohiei este cel care salută Biserica din Trales „în
chip apostolic în plinătatea ei” (Ignatie către tralieni) [trad. Rom. D. Fecioru, în volumul Scrierile Părinţilor Apostolici, 1,
Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1979, p. 170.
17
L. POPESCU, Ecleziologie, p. 37.
11
Euharistiei a vieţii noi, a prezenţei lui Hristos, a episcopatului, a credinţei şi această neîntreruptă
transmitere este apostolicitarea. A vorbi despre apostolicitate înseamnă a vorbi despre o plenitudine a
transmiterii, a fidelităţii, a misiunii, a credinţei, pornind de la originile apostolice, care sunt origini
neformative pentru Biserică în devenirea sa istorică.
„Conţinutul apostolicităţii este taina lui Hristos care se transmite în puterea de răspândire a
Duhului Sfânt. Dinamica apostolicităţii este Duhul Sfânt. Conţinutul apostolicităţii este, de asemenea,
sfinţenia Bisericii, alegerea sa, viaţa dumnezeiască în ea, vocaţia sa sfinţitoare”, 18 căci „Eu sunt uşa; de
va intra cineva prin Mine se va mântui” (Ioan 10, 9) iar „De nu va asculta cineva de Biserică să fie ca
un păgân şi vameş” (Matei 18, 17).
Biserica nu poate fi redusă doar la o anumită unitate de loc, nici măcar la dimensiunea terestră
ci urmărind esenţa ei – Hristos – putem spune că e universală, sau aşa cum e caracterizată în Simbolul
de Credinţă – sobornică, termen tradus din grecul s19 reprezentând „o totalitate, însă nu una
geografică, orizontală sau cantitativă, ci verticală, calitativă”. 20
În textele Sfântului Ignatie, caracterul catolic al Bisericii decurge din prezenţa lui Iisus
Hristos în Biserică din participarea noastră la Trupul lui Hristos în care lucrează Duhul Sfânt.
Catolicitatea este manifestarea prezenţei Sale, deci o calitate concretă a Bisericii în tot locul, a
ansamblurilor Bisericilor locale şi prin urmare a fiecărei comunităţi căci Hristos făgăduieşte grija Sa
veşnică faţă de Biserică.
În simbolul de credinţă de la Ierusalim, care nu este în întregime aceleaşi cu simbolul de la
Niceea, există deja noţiunea de catolicitate.
„Biserica, spune el, se numeşte catolică, pentru că este răspândită în univers, până la
marginile pământului şi pentru că propovăduieşte în întregime toate dogmele, fără a omite ceva. De
asemenea, pentru că aduce la smerenie întregul neam omenesc, guvernanţii şi pe cei guvernaţi, savanţii
şi analfabeţii, în fine, pentru că îngrijeşte şi vindecă „catolic” tot felul de păcate şi pentru că se găsesc
în ea toate virtuţile.21

18
B. BOBRISKOY, Taina Bisericii, p. 189.
19
În limbajul curent cuvântul catolic este folosit pentru a desemna Biserica Romei; Părintele Florovsky scrie următoarele:
„Cuvântul catolic se găseşte în primele simboluri de credinţă. Originile cuvântului rămân însă obscure. Se pretinde uneori
că este de origine populară. Fără îndoială, este derivat din genitivul catolu a cărui etimologie, cea mai naturală, este
ansamblu, într-unul, poate chiar în întregime. În orice caz, în documentele cele mai vechi termenul eclesia catolike nu a fost
niciodată folosit într-un sens cantitativ, pentru a desemna expansiunea geografică a Bisericii. El se referea mai degrabă la
integritatea credinţei sau a doctrinei, fidelitatea faţă de Marea Biserică, tendinţa plenară, în opoziţie cu tendinţele sectare ale
ereticilor, care s-au separat de această plinătate originară, urmând fiecare linia sa particulară.” Pe aceeaşi linie se află şi
gândirea lui Vladimir Lossky care aminteşte că aceşti doi termeni, catolicitate şi universalitate, nu sunt expresii perfect
sinonime.
De la Fericitul Augustin egalitatea dintre universal şi catolic a fost adoptată în vocabularul teologic curent. – apud –
BORIS BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 176.
20
EVDOKIMOV, Ortodoxia, p. 171.
21
SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cat. 18, p. 23.
12
 Este o interpretare foarte cuprinzătoare a totalităţii, a sfinţeniei şi a universalităţii.
Universalitatea Bisericii decurge din faptul că propovăduirea sa este adresată fiecărui om şi tuturor
oamenilor şi pentru că îl împlineşte pe fiecare om prin plenitudinea darurilor Duhului Sfânt. Aceasta în
măsura în care catolicitatea Bisericii este orientată spre interior unde Biserica răspunde în totalitate
aspiraţiilor fiecărui om şi unde este chemată să aducă, Vestea cea bună până la marginile pământului.
În acest sens, nici un om nu poate rămâne străin de mesajul Evangheliei. Este o taină care nu poate fi
realizată, decât cu dragoste, în comuniune fiind un dar al lui Dumnezeu pentru Biserica Sa şi neţinând
seama de numărul credincioşilor sau de majoritate căci atunci când a coborât Duhul Sfânt peste
Apostolii adunaţi în „încăperea de sus”, comunitatea apostolică era deja Biserică catolică.
Este unanim recunoscut faptul că ecleziologia reprezintă centrul preocupărilor, cercetărilor şi
discuţiilor teologice contemporane. Studiile şi lucrările consacrate în ultimii ani doctrinei despre
Biserică deja constituie o vastă bibliografie ecleziologică interconfesională.
Sub influenţa unor curente de spiritualitate, relaţia dintre persoane a fost considerată ca având
o reală valoare soteriologică – comuniunea dintre persoane – indiferent de forma spirituală pe care o ia
fiind concepută ca semnificativă şi decisivă în experienţa misterului relaţiei cu Dumnezeu. Aceasta a
dus la dimensiunea „eclezială” a credinţei, la aspectul comunitar al mântuirii, la încorporarea
existenţială a credinciosului în organismul bisericesc şi uman.
Încercările de apropiere dintre creştinii separaţi prin schisme şi divergenţe confesionale,
încercări iniţiate în cadrul Mişcării ecumenice, au scos în evidenţă inseparabilitatea dintre ecumenism
şi ecleziologie. S-a spus pe bună dreptate că, într-un sens, doctrina despre Biserică este, hotărâtoare
pentru refacerea unităţii creştine. Această idee a dat impuls studiilor ecleziologice interconfesionale,
care, sub influenţa unei spiritualităţi ecumenice, s-au concentrat asupra elementelor ce unesc Bisericile,
cu scopul de a găsi căile pentru apropierea lor.
Însăşi prezenţa Bisericii în lumea contemporană, o lume în continuu progres material şi
spiritual, impus teologiei studierea unor noi aspecte ale misiunii Bisericii în lume, ca se pildă
apostolatul social sau slujirea creştină faţă de lume. S-a formulat în ultima vreme teza că „sobornitatea
implică o unitate specifică, o «unitate de comuniune», întrucât Biserica însăşi trebuie interpretată ca o
comuniune în sensul ontologic cel mai deplin al cuvântului”. 22 Pr. Prof. D. Stăniloae, care a repus în
circulaţie noţiunea de comuniune, mai ales în legătură cu spiritualitatea ortodoxă, face următoarea
afirmaţie despre sobornicitatea în Ortodoxie: „Duhul Sfânt este „Duhul Comuniunii”, adică al unităţii
unui întreg în care mădularele nu se contopesc într-unul singur. Sobornicitatea, nu este o unitate pur şi
simplu, ci un anumit fel de unitate. Poate exista unitatea unui grup ţinut la un loc printr-o comandă

22
ION BRIA, Ecleziologia comuniunii în Studii teologice, p. 670.
13
exterioară, sau o unitate între entităţii alăturate, uniforme. Sobornitatea se deosebeşte de unitatea pur şi
simplu, fiind un anumit fel de unitate „unitate de comuniune”. 23
„Biserica în calitate de comuniune spirituală are o deschidere fiinţială spre lume, cu care
trăieşte într-o unitate spirituală, într-o relaţie existenţială Comuniunea este un principiu de relaţie şi de
solidaritate cu umanitatea pentru că în Hristos s-a desfiinţat prăpastia spirituală care separa pe
oameni”.24 De aceea Biserica nu există în lume ca un cerc izolat, ca o entitate separată, ci ca un
organism în care se împreunează toate valorile pentru a sluji în mod solitar omului. Spiritualitatea
ortodoxă ca spiritualitate a comuniunii universale, a văzut în slujirea omului una din misiunile
fundamentale ale Bisericii, lipsa iubirii de oameni fiind considerată ca o închidere faţă de harul iubirii
divine. De aceea, cine trăieşte în comuniune este solidar cu existenţa şi destinul semenului său, pentru
că „dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular toate
mădularele se bucură împreună cu el (I Cor. 12, 26).
Rugăciunea este forma şi metoda de refacere a acestei unităţi creştine, pentru că scopul final
al credinţei creştine este unitatea în faţa lui Dumnezeu, egalitatea ca oameni şi unul dintre mijloacele
care ne stau la îndemână pentru realizarea unităţii trebuie să fie rugăciunea. „Aceasta înseamnă
implicarea, mai ales implicarea lui Dumnezeu în procesul de unitate care ne ajută să depăşim
consecinţele distanţelor interumane, ale barierelor de tot felul care îi separă pe oameni, în loc să-i
apropie. Aşa se face că Bisericile experiază starea de rugăciune pentru realizarea unităţii… iar în
rugăciunea pentru unitate trebuie să fii foarte sincer faţă de tine şi faţă de celălalt. În aşa fel încât să nu-
L trădezi nici pe Dumnezeu, nici pe tine şi nici pe celălalt”. 25

I.3. Biserica – Trupul Domnului şi Templul Sfântului Duh

Măreaţa idee de Biserică, organism viu, haric, unul şi multiplu, care e expusă în chip
magistral de Apostolul neamurilor în patru epistole ale sale (către Romani, I Corinteni, Coloseni,
Efeseni) ca Trup tainic al Domnului, e prefigurată în concepţiile celor vechi şi revelată în chip
nedesăvârşit în Vechiul Testament.
Din descoperirea Noului Testament vom aminti un singur verset în care sunt vădite două
realităţi: sălăşluirea Sfântului Duh în noi prin harul său şi încorporarea noastră în Hristos, adică în

23
D. STĂNILOAE, Sfântul Duh şi sobornicitatea Bisericii, p. 39.
24
ION BRIA, Ecleziologia comuniunii, în Studii teologice, p. 681.
25
CASIAN CRĂCIUN, Ancora veşniciei, p. 280-281.

14
Trupul său tainic, Biserica „care este trupul Său, plinătatea Celui ce pe toate întru toţi le plineşte”
(Efeseni 1, 23).
Această învăţătură despre Biserică, organism teandric, în care aspectul ei hristologic e făcut
cu putinţă de cel pneumatic, adică „intrarea creştinului în Trupul lui Hristos e condiţionată de
sălăjluirea Sfântului Duh în el, prefăcut în theofor, pneumatofor”. 26 În concepţia Sfinţilor Părinţi,
Biserica e o societate vie, un organism viu, luminat de farul credinţei şi întreţinut de focul iubirii şi prin
integrarea sa în acest tot în plinătatea Trupului Domnului, credinciosul devine o parte a lui, primind
firea cea îndumnezeită a acestuia, dar în acelaşi timp devine un întreg, un tot, fiindcă prin primirea în
sine a Sfântului Duh el se preface într-o persoană, care cuprinde în sine totul. În acest chip, acelaşi Duh
care a adumbrit zămislirea Fiului Omului, tainica naştere a Bisericii la Pogorârea Duhul Sfânt, iar
acum, naşterea în Domnul a fiecărui credincios, făcându-l, după asemănarea cu Mesia, un uns al
Domnului „un adevărat theofor care primeşte prin Sfintele Taine o a doua natură care e acum cea
principală şi care constituie temeiul unităţii Bisericii: unitatea naturii dumnezeieşti”. 27
Iisus Hristos este viaţa noastră; El este în noi, iar noi suntem în El. domnul s-a unit în mod
viu, real şi substanţial cu noi. Comunitatea de viaţă şi legătura interioară a creştinului cu Hristos, în
care se mişcă întreaga existenţă a credinciosului şi din care trebuie să crească tot ce săvârşeşte el, nu
reiese dintr-o adopţie juridică a noastră de către Dumnezeu, ci dintr-o participare la natura divină prin
mijlocirea Cuvântului întrupat. „Unirea dintre ce e dumnezeiesc şi ce e omenesc depăşeşte hotarele
acestei lumi; mortarul ei e iubirea suprafirească a lui Dumnezeu faţă de noi, a noastră faţă de
Dumnezeu şi iubirea firească faţă de semeni şi noi înşine. Unitatea aceasta e întemeiată pe împărtăşirea
vieţii dumnezeieşti şi îşi are izvorul în plinătatea lui Hristos”.28
În gândirea Sfântul Apostol Pavel trupul nu e niciodată despărţit de principiul care-l animă.
Credincioşii devin printr-un mod de existenţă divino-uman realmente acest trup. Creştinul este scos din
zona păcatului şi a morţii şi ridicat în aceea a sfinţeniei şi a vieţii care este Hristos. El îl învăluie, îl
„îmbracă”, dar îi şi pătrunde fiinţa până în adâncurile ei de taină.
În omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur se află explicaţii amănunţite despre faptul că „Biserica
este Trupul lui Hristos, în cele patru aspecte pe care le prezintă epistolele pauline:
a) Biserica e un trup;
b) Hristos este capul trupului Bisericii;
c) Biserica este un trup în Hristos;

26
NICOLAE CHIŢESCU, Taina Bisericii în gândirea lui Alexei Homiacov, p. 321.
27
Ibidem, p. 321.
28
ILIE MOLDOVAN, Aspectul hristologic şi cel pnevmatologic al Bisericii după Sfântul Ioan Gură de Aur în Studii
teologice,p. 715.
15
 d) Biserica este trupul lui Hristos.”29
În centrul Bisericii se găseşte Trupul şi Sângele lui Hristos, ea însăşi găsindu-se în acestea ca
în principiul ei. În Hristos sau în Biserică diviziunea nu poate să aibă loc, căci am primit în firea
omenească „dumnezeiescul foc” şi am devenit mădulare noi curate şi sfinte ale Fiului lui Dumnezeu şi
în consecinţă temple ale Sfântului Duh. Sfântul Duh e prezent în noi întrucât suntem trupul lui Hristos.
„Dar a primi în adâncul făpturii noastre pe Duhul, sau a trăi sub adumbrirea Sfântului Duh nu
e tot una cu a sta liniştiţi în sfera Lui de influenţă, ci înseamnă a fi prinşi în şuvoiul vieţii celei noi ce
izvorăşte din Hristos”. 30

I.4. Preoţia ca slujire a Cuvântului

Preotul în istorie s-a născut odată cu religia, aşa cum religia a apărut odată cu istoria. El a fost
interpret, a fost mijlocitor între Dumnezeu şi omenire, îndeplinind în acelaşi timp şi trei slujiri
fundamentale: învăţătorescă, sfinţitoare, pastorală, slujiri ale Cuvântului ce trebuiesc privite în unitate,
pentru că viaţa este unitate şi preotul este al unităţii.
Pentru că Dumnezeu este Cuvânt – “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1) – şi pentru că se revelează şi creează prin Cuvântul Său – “Toate
printr-Însul s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (Ioan 1, 3), pentru aceea şi noi
cei creaţi după chipul Său, suntem, prin ceea ce e mai reprezentativ în noi: cuvânt, fiinţe cuvântătoare.
“Noi gândim raţional şi vorbim, spune Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, pentru că suntem parteneri ai
Persoanei care este ca Însăşi Cuvântul personal şi a pus în faţa noastră gândirea Sa, sau chipul creat al
gândirii Sale”.31
Întreaga creaţie e revelată, e “cuvânt”, pentru că revelaţia prin ea însăşi este creaţie şi mărturie
a lui Dumnezeu-Cuvântul, dar cuvânt ca revelaţie a persoanei, a unui univers spiritual pe care îl poartă
în sine, după chipul lui Dumnezeu, are numai omul ceea ce reprezintă darul, bogăţia, unicitatea noastră.
Dacă darul cuvântului constituie o zestre universal umană, slujirea cuvântului însă e şi o
vocaţie prezentă încă din Vechiul Testament în persoana patriarhilor sau profeţilor, preoţi, ca organe şi
slujitori ai acestei vocaţii.
Între aceştia, Moise ocupă un loc excepţional. El este “vasul ales” care primeşte revelaţia de
la Horeb, prin care Dumnezeu i se descoperă ca existenţă absolută: “Eu sunt Cel ce sunt” (Ieş, 3, 14);

29
Ibidem p. 715-716.
30
Ibidem p. 719.
31
DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 10.
16
şi, revelaţia de pe Sinai “Cuvintele legământului: Cele zece porunci” (Ieş, 34, 28). Revelaţia de pe Sinai
este sursa întregii propovăduiri profetice a Vechiului Testament.
Reafirmată mereu, interpretată şi adâncită de profeţii ce au urmat, ea atestă şi susţine
conştiinţa proniei şi a legământului “Cu noi este Dumnezeu…” (Isaia 8, 9).
Preoţii din Vechiul Testament, au fost asemenea lui Moise “trimişi”, mesageri al Revelaţiei
Lui, purtători, slujitori ai Cuvântului, buzele lor sunt curăţite de “cărbunele de pe jertfelnicul divin” cu
care serafimul le şterge păcatul (Isaia 6, 6-7) şi îi face vrednici de a-I fi vestitori, propovăduind credinţa
într-un singur Dumnezeu şi ferirea de idoli, păzirea legii, pregătirea mântuirii, prin venirea lui Mesia.
Uneori propovăduirea lor ia forma unui dialog palpitant cu Dumnezeu “Pe tine Fiul Omului te-am pus
străjer casei lui Israel şi tu vei auzi cuvânt din gura mea” (Iez. 33, 7) sau cu unii dintre preoţii Noului
aşezământ: “Vai de păstorii care s-au păstorit pe ei înşişi! Păstorii nu trebuiau ei oare să păstorească
turma? (Iez. 34, 2).
Dar pentru a descoperi pe deplin lumii voia lui Dumnezeu, Cuvântul “se întrupează în
veşmântul cuvântului omenesc, şi cuvântul omenesc devine în El cuvântul lui Dumnezeu”. 32 Dacă
menirea unui slujitor al cuvântului e de a predica, şi în acelaşi timp, de a se face ascultat, înţeles până la
acea schimbare ziditoare a vieţii celor ce-I, primesc mesajul, întru aceasta Iisus Hristos este Model,
cuvintele Lui au fost primite cu acea stare de suflet exprimată spontan, chiar de slujitorii Templului,
căci “… Niciodată n-a vorbit un om aşa cum a vorbit Omul Acesta” (Ioan 7, 46).
După înviere Mântuitorul numeşte pe Sfinţii Apostoli “fraţi” şi “fii”, îi instituie astfel în
această slujire a Sa poruncindu-le “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui,
şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. (Matei 28, 19) de aceea, urmând poruncii, Sfinţii Apostoli au devenit
şi s-au numit “slujitori al Cuvântului” (Luca 1, 2) şi prin aceasta şi-au mărturisit ei înşişi vocaţia şi
misiunea lor atât ca apostoli ai lui Dumnezeu-Cuvântul, cât şi a muncii lor de a sluji prin cuvânt. În
dumnezeieştii Apostoli au trăit şi au lucrat, cu smerenie, în această conştiinţă de trimişi şi de iconomi şi
vestitori ai tainelor şi ai cuvântului lui Dumnezeu, vorbind în numele Lui, cuvintele Lui. Şi au avut
conştiinţa simţământului puternic al unei succesiuni, înlănţuiri şi transmiteri harice a mesajului divin de
la obârşie. În această conştiinţă, scrie tot Sfântul Pavel “Pavel, slujitor al lui Dumnezeu şi apostol al lui
Hristos … întru nădejdea vieţii veşnice, făgăduită mai înainte de anii vecilor, de Dumnezeu, care la
timpul cuvenit, şi-a făcut cunoscut cuvântul Său, prin propovăduirea încredinţată mie, după porunca
Mântuitorului nostru …, şi adaugă lui Tit, adevăratul fiu, din credinţa cea de obşte…” (Tit 1, 1-4). O
adevărată filiaţie divină prin Cuvânt; de la Dumnezeu prin Hristos în acelaşi Duh, în apostoli şi în
urmaşii lor, episcopii hirotoniţi de ei.

32
CONSTANTIN GALERIU, Preoţia ca slujire a Cuvântului, în Ortodoxia, p. 299.
17
 Învăţătura cu cuvântul, predica – ocupă un loc deosebit de important în slujirea preoţească,
“aceasta este instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer! Aceasta ţine loc de medicament,
aceasta ţine loc de cauterizare, ţine loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă, să taie, trebuie
neapărat să se folosească de predică. Dacă predica nu-i în stare să facă aceasta, zadarnic sunt toate
celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin
predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte
câte ne ajută la însănătoşirea sufletului”.33 Cu această energică argumentare a puterii predicii, susţinută
cum se ştie, jertfelnic şi exemplar de Sfântul Ioan Gură de Aur, avem o icoană clară a ceea ce
reprezintă pentru Biserică, slujirea cuvântului în vocaţia şi Taina preoţiei. Faptul care se impune
reflecţiei noastre din toate acestea, este, cum se observă, accentul permanent pus pe cuvânt, pe
propovăduire, pe vestire, atât în Vechiul Testament, cât şi mai ales în Noul Testament care înseamnă
întruparea înseşi a Cuvântului, şi care fundamentează predica Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Părinţi, a
preoţilor care au propovăduit, cu atâta râvnă.
Orice operă începe totdeauna cu un anunţ, o vestire, o viziune care se întrupează şi se
desăvârşeşte jertfelnic. Prioritatea în timp a vestirii cuvântului ţine de această iconomie: a mântuirii”. 34
Domnul nostru Iisus Hristos a început misiunea Sa “propovăduind Evanghelia Împărăţiei lui
Dumnezeu”. (Marcu 1, 14).
În sinagoga din Nazaret, unde ne e cunoscută prima Sa predică, Sfântul Evanghelist Luca ne
spune că I s-a dat cartea proorocului Isaia. El a deschis şi a citit: “Duhului Domnului este peste Mine,
pentru care M-a uns să binevestesc” (Luca 4, 17). Sfinţii Apostoli investiţi şi trimişi de Hristos, şi după
ei succedând haric, în acelaşi Duh, Sfinţii Părinţi şi slujitorii de totdeauna ai Bisericii au lucrat la fel.
Au chemat mai întâi sufletele prin cuvântul lor, l-au mărturisit şi făcut cunoscut pe Hristos, le-au
împărtăşit învăţătura şi viaţa, i-au făcut ucenici pe cei ce au răspuns chemării şi i-au făcut părtaşi
plinătăţii vieţii în Hristos, prin Sfintele Taine şi celelalte ierurgii, lucrări şi daruri sfinte, totdeauna însă
precedând şi însoţind neîncetat lumina cuvântului.
În iconomia mântuirii, cuvântul este asemănat seminţei din parabola Mântuitorului, iar
predica semănând “însămânţează în inimile credinciosului cuvântul, icoana lui Hristos care trebuie să ia
chip în noi, şi aceasta o face desigur, în puterea, căldura şi roua Duhului. Tainele sfinte ne unesc trup şi
suflet cu Hristos; cuvântul cheamă, trezeşte, deschide uşa inimii prin credinţă; Tainele, îndeosebi,
dumnezeiasca Euharistie, face să intre Hristos în cămara noastră, să cinăm cu El” 35 căci, “Iată “Eu stau

33
SFÂNTUL IOAN HRISTOSTOM, Despre preoţie, p. 971.
34
CONSTANTIN GALERIU,Preoţia ca slujire a Cuvântului, în Ortodoxia, p. 308.
35
Ibidem p. 311.
18
la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu
Mine” (Apoc. 3, 20).
Este o simbioză sfântă şi negrăită între Cuvânt şi Taină în lucrarea mântuirii; între “baia de
apă prin cuvânt” (Efes 5, 26), pentru ca în vasul astfel curăţit să poată sălăşlui Hristos prin Euharistie,
să poată lua “chip Hristos în noi” (Gal. 4, 12).
De aici datoria, obligaţia sfântă a propovăduirii, a slujirii cuvântului de către preot, cum şi
porunceşte Sfântul Pavel ucenicului său Timotei; şi prin el nouă: “Propovăduieşte cuvântul (…) fă-te
pildă credincioşilor, cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa…” (I Tim. 4, 12).

Concluzie:
În general, lucrările care prezintă sinteza teologică a credinţei ortodoxe situează eclesiologia
după capitolul despre Hristologie şi taina mântuirii căci, să nu uităm, Biserica nu este o instituţie, ci o
viaţă nouă în şi cu Hristos, transfigurată prin Sfântul Duh şi numai în Biserică se descoperă taina lui
Dumnezeu, a lucrării Sale, a iubirii Sale făcând posibilă creşterea în credinţă şi cunoaştere.
În final aş cita cuvintele Preasfinţitului Casian, episcopul Dunării de Jos, ce defineşte Biserica
drept o navă (bazilică) şi ecclesie (adunare) “care ne ridică spiritual de la cele de jos şi înjositoare la
linia de plutire, ne încorporează în navă şi între furtunile călătoriei ne oferă propria-i mână de ajutor ca
şi o ancoră ce ne trage la liman”. 36

36
PS. CASIAN CRĂCIUN, Ancora veşniciei, p. 6.
19
CAPITOLUL II
EPISCOPUL ÎN BISERICA PRIMARĂ

II.1. Arhieria din Vechiul Testament preînchipuirea Mântuitorului

Clerul creştin
În toate religiile au existat şi există persoane anume orânduite pentru îndeplinirea obligaţiilor
rituale, adică slujitori ai clerului. De altfel, funcţia primordială şi principală a clerului sau a preoţilor
tuturor religiilor, orice nume ar fi purtat („arhierei, preoţi şi leviţi în iudaism, magi la vechii persani şi
chaldeeni, lama la tibetanii budişti, câtişti şi polişti la vechii geto-daci, druizi la celto-galli s.a.m.d.”) 37
era aceea care îi lega de altarele de jertfă. Preoţia a fost instituită adică la început, pentru îndeplinirea
actelor cultului public, căci „orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele
către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate… „ (Evrei 5, 1).
Preoţia creştină este o instituţie de origine dumnezeiască, întemeiată de Mântuitorul Însuşi
Care după cuvântul Psalmistului, este „preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Psalmul 109, 4).
Cele trei trepte ale clerului : diaconatul, presbiteratul (preoţia) şi episcopatul apar afirmate
distinct, cu denumirile şi funcţiile lor liturgice diferite, încă din a doua jumătate a primului veac
creştin, chiar în cărţile Noului Testament. (De exemplu, în Epistola I către Timotei, Sfântul Apostol
Pavel vorbeşte de toate cele trei trepte: episcopi şi diaconi în cap. III, 1-10 şi 12, iar despre preoţi în
cap. V, 17-20). Spre sfârşitul secolului I trepte ale clerului apar enumerate precizându-i-se şi funcţia
fiecăruia în Epistola I către Corinteni XL, 5) a Sfântului Clement Romanul, unde prin analogie cu
preoţia Vechiului Testament, pentru treapta de episcop se întrebuinţează denumirea echivalentă de
arhiereu, iar pentru diaconi cea de leviţi „Aşadar, cei ce săvârşesc la vremile rânduite jertfele lor sunt
bine primiţi şi fericiţi; căci cei ce urmează poruncile Stăpânului nu păcătuiesc. Arhiereului îi sunt

37
ENE BRANIŞTE, Liturgica generală I, p. 73.
20
încredinţate anumite servicii (λ) şi preoţilor li s-a orânduit locul lor şi leviţilor le sunt
rânduite servicii (ii) anume; laicul în sfârşit este legat prin porunci privitoare la cei laici”.38
La începutul veacului al doilea, în epistolele Sfântului Ignatie Teoforul, toate cele trei grade
(trepte) ale clerului apar distinct, cu denumirile şi funcţiile lor de azi: „Urmaţi toţi episcopului, precum
Iisus Hristos (urmează) Tatălui, şi preoţilor, ca Apostolilor iar pe diaconi respectaţi-i ca pe o poruncă a
lui Dumnezeu”.39
Contribuţiile Apostolice reglementează în cartea a opta (cap. 28), foarte precis şi amănunţit
funcţiile liturgice ale clerului (inclusiv clerul inferior de atunci: diaconiţele, ipodiaconul, anagnostut,
psaltul, exorcistul, acolutul, ostiarii, groparii).

Personalul de cult în Vechiul Testament

Istoria religiilor confirmă credinţa popoarelor într-o putere divină pe care şi-au manifestat-o
diferit în cultul exterior, constând din sacrificii şi rugăciuni înălţate către cer, fie în locuri libere unde
ridicau altare, fie în construcţii speciale, ceremonii rituale, menite să facă legătura reală sau iluzorie,
dar totdeauna dorită a oamenilor cu Dumnezeu. Sub o formă sau alta, preoţia este prezentă în absolut
toate religiile pământului, începând de la formele lor cele mai primitive, mai înapoiate şi mai naive de
exprimare a sentimentului religios, până la religiile popoarelor creatoare de cultură şi civilizaţie,
culminând cu creştinismul, religia adevărului revelat, întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos. Orice
nume ar fi purtat ei – „leviţi, arhierei, rabini (învăţători) ca în iudaism; auguri, profetese sau
sacrificatori, ca în religiile greco-romane; druizi, ca în religia vechilor gali, s.a.m.d.”40 – preoţii au fost
socotiţi factori indispensabili în viaţa religioasă şi totodată oameni învestiţi cu atribuţii, prerogative şi
puteri excepţionale, în comparaţie cu restul oamenilor şi erau deci cinstiţi ca atare. „Mai ales în religiile
vechi, slujitorii cultului deţineau, cu exclusivitate, nu numai funcţiile şi puterile sacramentale legate de
treapta şi de situaţia lor pe plan religios, ci şi calitatea de reprezentanţi ai culturii şi ştiinţei vremii şi
lumii în care trăiau”.41
Fie că erau recrutaţi pe cale selectivă, fie că moşteneau preoţia pe cale ereditară, prin
transmisiune neîntreruptă de la o generaţie la alta în sânul aceleiaşi caste, clase sociale sau seminţii,
preoţii au fost priviţi şi cinstiţi totdeauna ca mijlocitori indispensabili între oameni şi divinitate,
reprezentanţi ai zeilor în mijlocul credincioşilor, intermediari sau verigi de legătură între cer şi pământ.
Misiunea lor esenţială şi originară în toate religiile a fost aceea de a crea şi întreţine legătura între
divinitatea adorată şi credincioşii respectivi, prin îndeplinirea ceremoniilor şi a riturilor religioase, căci

38
Părinţi scriitori bisericeşti 2 – SPA., p. 67.
39
Părinţi şi scriitori bisericeşti, 1; Scrierile Părinţilor Apostolici, p. 184.
40
EMILIAN VASILESCU, Săvârşitorii cultului în diferite religii, în Glasul Bisericii, p. 636.
21
„Orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni în cele ce privesc pe Dumnezeu, ca să
aducă daruri şi jertfe pentru păcate (Evr. 5, 1).
De aici şi aureola de prestigiu, de respect de respect şi de cinstire, cu care au fost înconjuraţi
totdeauna reprezentanţii clerului, dar şi răspunderile legate în chip firesc de misiunea preoţească,
drepturi, privilegii, beneficii, obligaţii morale, culturale şi ascetice, adesea greu de îndeplinit, care
decurgeau din însăşi misiunea şi calitatea de preoţi, reprezentanţi ai ştiinţei şi înţelepciunii sacre sau
profane, de luminători, îndrumători şi povăţuitori ai credincioşilor în problemele vieţii religioase –
morale, spirituale şi chiar sociale. Totuşi, preoţia tuturor religiilor păgâne era lipsită de suportul ei
supranatural, de harul dumnezeiesc, care constituie temeiul, originea şi puterea preoţiei creştine. „Era
un chip nedeplin, nedesăvârşit, al preoţiei care trebuia să vie; era o preoţie, care prin simboluri şi jertfe
de tot felul, se străduia să satisfacă setea de nevoile religioase ale omului decăzut şi nefericit din pricina
urmărilor dezastruoase ale păcatului, dar fără a izbuti”.42
Cea dintâi figură de preot care se întâlneşte în cărţile Vechiului Testament este aceea a
enigmaticului Melchisedec, rege al Salemului şi „preot al Dumnezeu lui celui preaînalt”, care a
întâmpinat şi a binecuvântat pe Avraam, după biruinţa acestuia asupra lui Kedarlaomer şi a aliaţilor lui
(Fac. 14, 18 ş. u.). personalitatea acestuia este puţin cunoscută „fără tată, fără mamă, fără spiţă de
neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii” (Evr. 7, 14) care pentru aceasta e asemănat
cu Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel vede în preoţia lui prototipul preoţiei veşnice a Noului
Testament, întemeiată de Mântuitorul şi prevestită de împăratul şi proorocul David, când a spus: „Tu
eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 109, 4). Sigur însă că Melchisedec era
reprezentantul unui popor monoteist şi închinător al adevăratului Dumnezeu, iar „ofranda omagială
adusă de el lui Avraam era privită în simbolica creştină în general ca o preînchipuire a jertfei
euharistice”.43
Clerul creştin a fost instituit de către Dumnezeu Însuşi prin Moise, şi organizat apoi de acesta
şi de Aaron, după prescripţiile divine înscrise în cărţile Vechiului Testament, în deosebi în Levitic şi
Numeri.
„Limitarea personalului de cult numai la familia lui Levi era un act de înţelepciune şi
prevedere divină ca unitatea cultului divin să se păstreze într-o evidentă puritate şi să fie prevenită orice
ocazie ca israeliţii să cadă sub influenţa practicilor păgâne”. 44 Personalul de cult constând din leviţi,
preoţi şi arhiereu, a fost introdus în slujba divină printr-o ceremonie specială de consacrare, formată din
spălarea cu apă de către Moise însuşi, apoi îmbrăcaţi cu veşminte speciale, unşi cu untdelemnul ungerii

41
ENE BRANIŞTE, Despre preoţie, p. 7-8.
42
Ibidem p. 9.
43
Ibidem p. 10.
22
cu care a sfinţit Cortul Sfânt şi toate din el, conform spuselor lui Moise din Levitic 8, 12: „Din
untdelemnul pentru ungere (Moise) a turnat pe capul lui Aaron şi l-a uns, ca să-l sfinţească” pentru că
„şi preoţi, care se apropie de Domnul Dumnezeu, să se sfinţească, pentru ca nu cumva Domnul să Se-
ndepărteze de la ei” (Ieş. 19, 22). În felul acesta, ei se deosebesc de ceilalţi iraeliţi care n-au o
consacrare specială în acest sens, făcându-i „împărăţie preotească şi neam sfânt” (Ieş. 19, 6) şi având
numeroase atribuţii: de a învăţa pe fiii lui Israel poruncile Legii date lor de Dumnezeu prin Moise, de a
cerceta viaţa de familie a conaţionalilor, de a îngriji de sănătatea poporului şi să nu uităm îndatorirea
esenţială de a sluji la Cortul Sfânt. „Ei sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu de respectarea
poruncilor divine şi păstrarea legământului. După profetul Maleahi, preotul trebuie să păzească ştiinţa,
să cunoască învăţătura divină, întrucât el este solul lui Dumnezeu”. 45
În cadrul personalului de cult superior, arhiereul era cea mai mare autoritate religioasă,
arhieria fiind pe viaţă, şi acordată, primului născut din familia lui Aaron. În calitatea sa de conducător
al preoţilor şi de mijlocitor al poporului, arhiereul se bucura de privilegii speciale, el prefigurând pe
adevăratul Arhiereu – Mântuitorul Hristos, Unsul lui Iahve, Care a adus unica jertfă de împăcare a
oamenilor cu Dumnezeu. Despre arhieria din Vechiul Testament aflăm foarte puţine lucruri, căci
aceasta şi preoţia forma personalul de cult superior sau preoţia aaronită, iar leviţii – personalul de cult
inferior, aşa încât îndatoririle arhiereului sunt puţin conturate ci incluse în denumirea generică de
preoţie.
Îndatoririle enumerate mai sus, precum şi restricţiile, abţinerile şi înfrânările care li se
impuneau au fost greu de respectat, întru totul şi însuşi Aaron sau Moise nu s-au învrednicit să vadă
Pământul Făgăduinţei, iar rolul spiritual şi pedagogic al preoţilor îl preiau mai ales din epoca lui Samuil
înainte proorocii pe care Dumnezeu îi ridicase din mijlocul poporului prin chemare instantanee şi cu
care preoţii vin în conflict deoarece aceştia nu numai că osândeau păcatele poporului ci mustrau şi
combăteau pe cele ale preoţilor, precum Natan cu David sau Ilie cu Ahab.
Dar „precum subliniază Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, „toate cele privitoare
la preoţia şi la cultul Vechiului Testament aveau rostul şi caracterul unor simboluri, umbre şi
preînchipuiri ale celor ce trebuia să vină şi să se împlinească sau să se desăvârşească în Legea Nouă, a
Darului.”46 Ele aveau menirea să întreţină vie, în mijlocul poporului evreu de atunci, conştiinţa
păcatului şi setea de mântuire, dorinţa şi aşteptarea unui Mântuitor, care să le readucă unirea şi
împăcarea cu Dumnezeu, pe care nu le-o puteau da jertfele materiale ale Legii Vechi.

44
JUSTNIAN CÂRSTOIU, Despre Sabat, lăcaşurile de cult şi personalul de cult în Vechiul Testament, p. 200.
45
Ibidem, p. 202.
46
ENE BRANIŞTE, Despre preoţie, p. 17.
23
 „Legile pentru cult nu au avut decât un caracter pregătitor şi prefigurativ. Jertfele şi ritualul
curăţitor al Legii Vechi au preînchipuit adevărata jertfă şi curăţie din Legea Nouă adusă de Mântuitorul
Hristos”47, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Dacă deci desăvârşirea ar fi fost prin preoţia leviţilor
(căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoţiei lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după
rânduiala lui Mehisedec, şi să nu se zică după rânduiala lui Aaron? Iar dacă preoţia s-a schimbat,
urmează numaidecât şi schimbarea Legii” . (Evrei 7, 11-12).
„Hristos a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi
sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare” (Evr. 9, 12). „Pentru că este cu neputinţă ca sângele
de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele” (Evr. 10, 4).
„Cultul Vechiului Testament şi rânduielile lui s-au pierdut orice efect şi putere o dată cu
venirea Mântuitorului: Ele au încetat, aşa cum încetează umbra în faţa soarelui: „Trecut-a umbra Legii
şi Harul a venit” cântă Biserica. 48

II.2. Iisus Hristos – plinirea arhieriei

Ceea ce lipsea preoţiei Vechiului Testament atât în concepţia cât şi în practica ei, s-a împlinit
în preoţia creştină, preoţia Noului Testament, instituită de Mântuitorul. Această preoţie, fundamental
deosebită de cea a religiilor păgâne şi de cea iudaică, este definitivă şi desăvârşită, pentru că ea este de
origine sau instituire divină, fiind întemeiată de >Mântuitorul Însuşi şi derivată din însăşi preoţia sfântă
şi ideală a Sa.
Preoţia Mântuitorului, care constituie originea, sursa şi temeiul preoţiei creştine, este mai întâi
dumnezeiască, iar nu omenească, întrucât Hristos, Arhiereul suprem sau Marele nostru Preot, este nu
numai om, ci şi Dumnezeu, ceea ce n-a fost nici un întemeietor de religie. În al doilea rând, ea este
întru totul sfântă şi fără prihană, aşa cum a fost şi divinul ei purtător, Care n-a avut nevoie, ca alţi
arhierei, să aducă jertfă pentru Sine, pentru că El n-a avut păcat, deşi a fost un om întru toate asemenea
nouă „Firea omenească, cu care El s-a întrupat şi pe care a purtat-o pe pământ, a fost sfinţită şi ridicată
de <El la înălţimea şi valoarea unei jertfe unice şi adevărate, o jertfă eficientă şi bine plăcută lui
Dumnezeu, prin ac unirea ei ipostatică cu Firea dumnezeiască, într-una şi aceeaşi persoană, persoana
divino-umană a Mântuitorului49, pe care El „nu a adus-o pentru Sine, cum făceau arhierii Vechiului
Testament , ci pentru lume, pentru mântuirea oamenilor, care nu se puteau mântui pe ei înşişi şi numai

47
NICOLAE CIUDIN, Studiul Vechiului Testament, manual pentru seminariile teologice, p. 107.
48
Ibidem p. 108.
49
ENE BRANIŞTE, Despre preoţie, p. 21.
24
prin ei înşişi”50. Mântuirea lumii El o realizează nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ca în Vechiul
Testament, ci prin propriul Său sânge nevinovat.
În al treilea rând, preoţia Mântuitorului e veşnică, netrecătoare; El este arhiereul nostru în
veac, după rânduiala lui Melchisedec. „Mântuitorul nu are nevoie să mai aducă jertfe pentru păcatele
norodului în fiecare zi pentru că El s-a jertfit o singură dată pentru totdeauna şi pentru omenirea din
toate timpurile şi locurile, iar efectele mântuitoare ale jertfei Sale se pun la îndemâna credincioşilor din
toate vremurile prin mijlocirea preoţilor, prin care se continuă în lume şi în veşnicie sacerdoţiul
Mântuitorului”.51
Prin aceasta, El a devenit arhiereul nostru suprem „Mijlocitorul nostru ceresc şi veşnic pe
lângă Dumnezeu: „El este Întemeietorul unui nou Aşezământ şi al unui nou cult: acela al Legii Noi, al
religiei Harului şi Adevărului; totodată. „El s-a făcut Începătorul preoţiei noastre, iar trupul Său, sfinţit
prin unirea Lui ipostatică cu Dumnezeu, prin neprihană şi prin jertfă, a fost înălţat la ceruri şi a devenit
altarul nostru cel ceresc”Cortul cel nefăcut de mână”, în jurul căruia drepţii, sfinţii şi îngerii aduc
necurmat nematerialnica liturghie de slăvire lui Dumnezeu”.52
Dacă în slujirea de Învăţător-Proroc Iisus Hristos e îndreptat în mod direct spre noi, dar
implică în ea voinţa de a ne lega de Tatăl întrucât prin împlinirea acestei învăţături noi împlinim voia
Tatălui, deci cuprinde în ea şi o direcţie îndreptată spre Dumnezeu, slujirea de Arhiereu prin care se
aduce ca jertfă pe Sine în uşi, e îndreptată în mod direct spre Tatăl dar fiind şi spre oameni, întrucât
vrea să încadreze şi pe oameni în ea, ca jertfă a firii umane asumate de El, căci „orice arhiereu, fiind
luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri şi
jertfă pentru păcate” (Evr. 5, 1). Jertfa lui Hristos împlineşte jertfele din Vechiul Testament, care erau
toate îndreptate spre Dumnezeu desigur în folosul poporului dar prin jertfa aceasta Hristos în acelaşi
timp Se desăvârşeşte ca om şi astfel sfinţeşte sau desăvârşeşte şi pe ceilalţi. Aceasta se întâmplă şi cu
jertfele din Vechiul Testament „Făcându-Se desăvârşit, S-a făcut tuturor pricină de mântuire veşnică”
(Evr. 5, 9).
„Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junicii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte
spre curăţia trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos care, prin Duhul cel veşnic. S-a adus lui
Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăţa cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi
Dumnezeului celui viu” (Evr. 9, 13-14 ). „Şi întru această voinţă suntem sfinţiţi, prin jertfa trupului lui
Hristos, odată pentru totdeauna… Căci printr-o singură jertfă adusă, i-a adus la veşnică desăvârşire pe
cei ce se sfinţesc” (Evr. 10, 10, 14 ).

50
DUMITRU STĂNILOAE, Iisus Hristos, arhiereu în veac, p. 219.
51
ENE BRANIŞTE Despre preoţie, p. 22.
52
Ibidem, p. 22.
25
 „Dar dacă noi ne mântuim întrucât ne însuşim starea de jertfă şi viaţa nouă la care a ajuns prin
ea trupul lui Hristos, acest trup jertfit şi înviat capătă o importanţă centrală permanentă în mântuirea
noastră”.53 Înţeleasă ca fiind curăţire de păcate, ieşire din păcat şi participare la viaţa dumnezeiască.
Dar trupului Lui are o importanţă deosebită întrucât este trupului lui Dumnezeu-Cuvântul „inel
incandescent prin acre ni se transmite tutore focul dumnezeiesc care a înlăturat în El moartea şi din El
se întinde şi în noi, pentru a ne lumina, curăţa şi îndumnezei şi pentru a topi puterea morţii din noi”. 54
Această importanţă deosebită rezultă şi din identificarea trupului lui Hristos ca Arhiereu cu
calitatea Sa de jertfă. De arhierie e legată deci poziţia de autojertfire. Calitatea simultană de Arhiereu
şi de jertfă nu sunt asociate accidental cu Persoana Sa; ci sunt expresia Persoanei înseşi ca Fiu al lui
Dumnezeu întrupat pentru noi „Dacă omul e făcut în general să fie jertfă vie adusă de el însuşi lui
Dumnezeu, Ipostasul întrupat al Cuvântului realizează prin excelenţă această calitate fiind jertfa
supremă şi Arhiereu suprem prin excelenţă”. 55 Primind să Se facă om, Fiul lui Dumnezeu a primit să Se
facă Arhiereul suprem al nostru şi jertfa supremă pentru noi. El nu e Arhiereu în calitate de Dumnezeu,
căci Arhiereul slujeşte lui Dumnezeu, dar nu e Arhiereul suprem decât pentru că e şi Dumnezeu şi
astfel Mijlocitor deplin între oameni şi Dumnezeu.
Permanenţa arhieriei lui Hristos
Fiul lui Dumnezeu ne-a mântuit prin întrupare, pin jertfa de pe cruce şi prin învierea Sa.
Aceste trei acte mântuitoare formează un tot cu valabilitate sau eficienţă eternă. Jertfa Lui are putere în
veac, pentru că e jertfa Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat, care a înviat şi care rămâne deci veşnic în
trupul Său prin care ne comunică şi nouă viaţa nepieritoare a învierii. El este Arhiereu în veac ca Cel ce
a adus o jertfă pururi eficientă, ca Cel ce s-a jertfit în calitate de Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat şi
înviat pentru veci. „Dar precum valabilitatea în veac a jertfei Lui e dependentă de întruparea şi de
învierea Lui pentru veci aşa în întruparea Lui e implicată, jertfa sau arhieria şi învierea Lui, precum ni
se arată în icoanele vechi ale Naşterii, unde Pruncul născut e aşezat de disc, şi deasupra Lui, steaua, ca
deasupra unui Agneţ – Miel”.56 De asemenea, în înviere e implicată întruparea şi jertfa, căci învierea ne
arată pe Cel ce rămâne cu trupul în veci, şi a înviat, pentru că a primit moartea neavând păcat.
Astfel dacă n-ar fi Arhiereu în veac, Hristos n-ar rămâne om în eternitate şi anume om înviat.
Dar nici n-ar rămâne întrupat în veac şi înviat cu trupul, dacă n-ar fi Arhiereu în veac.
Permanenţa lucrării arhiereşti şi nerepetarea jertfei şi a rugăciunii se conciliază în chip
paradoxal, tocmai datorită valorii veşnic nediminuate a jertfei şi a puterii izvorâtoare din ea, care ea
însăşi reprezintă şi o continuă şi infinit de impresionantă rugăciune pentru noi. Epistola către Evrei

53
DUMITRU STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 138.
54
Ibidem p. 138.
55
Ibidem p. 139.
26
afirmă simultan această permanenţă şi unicitate a jertfei şi a rugăciunii lui Hristos pentru noi şi prin
aceasta slujirea Lui arhierească acum şi pururi. „Pentru aceea şi a mântui desăvârşit poate pe cei ce vin
prin El la Dumnezeu pururea, trăind ca să se roage pentru dânşii” (Evr. 7, 25) sau „Iar acesta o singură
jertfă aducând pentru păcate pururea, a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu… Căci cu o jertfă a desăvârşit
pururi pe cei ce se sfinţesc” (Evr. 10, 12, 14).
Implicarea stării de jertfă în arhieria permanentă a lui Hristos are ca scop eficienţa ei în
Biserică. Prin arhieria sa în veac, Hristos voieşte ca prin ea sau prin jertfa pe care o ţine permanent
prezentă în faţa Tatălui, să fim asociaţi şi noi la jertfa Lui, ca şi noi să ne aducem jertfă Tatălui, ca să ne
facem bineplăcuţi Lui.
Întruparea, arhieria sau jertfa sa şi învierea Sa nu sunt nişte fapte ce aparţin numai trecutului ,
ci sunt stări de permanentă iradiere mântuitoare asupra noastră, ce ni se împărtăşesc în Euharistie, jertfă
în chip văzut. Pentru acest lucru, El are nevoie nu numai de nişte chipuri văzute prin care să ni se
împărtăşească, ci de nişte organe văzute, adică de preoţi.
Dacă Arhieria lui Hristos constă în a se aduce Tatălui în stare de jertfă, cu atragerea simultană
a noastră în această stare, arhieria Lui trebuie să se prelungească prin chipuri şi organe văzute în toţi cei
ce cred în El. în scopul acesta El a instituit o preoţie, care e legată de aducerea şi împărtăşirea jertfei
Lui, prin care El însuşi exercită prin organe văzute arhieria Lui, oferirea Sa ca jertfă Tatălui şi
sălăşluirea Lui ca jertfă în noi, ca şi noi să ne aducem: prinşi în jertfa Lui, ca jertfe Tatălui.
Dar această jertfă n-o poate aduce nu orice credincios căci în acest caz nu s-ar mai arata că e
ea e adusă „pentru toţi”, ci fiecare ar aduce-o pentru sine. Ea trebuie să fie adusă de unul pentru toţi
„reprezentând pe Hristos, Care ca unul Se aduce jertfă pentru toţi. Acesta este preotul, slujitor al
Bisericii, cu răspundere pentru o comunitate.
„Credincioşii au mereu nevoie de preotul vizibil, deosebit de ei, pentru că au mereu nevoie de
Hristos, ca Mijlocitor. Precum Hristos a fost trimis de Tatăl ca Mijlocitor, aşa şi episcopii sunt trimişi
de Hristos ca cei prin care Îşi împlineşte în mod văzut lucrarea Sa mijlocitoare sau mântuitoare”. 57

Preoţia lui Hristos în Biserică

Biserica se menţine şi înaintează în planul vieţii care se hrăneşte din sfinţenia, din
îndumnezeirea şi din Învierea lui Hristos. Dar aceasta, nu numai întrucât Îl are în ea pe El ca ipostas
divin întrupat, jertfit şi înviat o dată pentru toţi, iradiind din El puterea de jertfă şi puterea de înaintare
spre înviere, ci şi întrucât Hristos Însuşi continuă să fie în ea Arhiereul care Se oferă pe Sine ca jertfă în

56
D. STĂNILOAE, Iisus Hristos, arhiereu în veac, în Ortodoxia, p. 217.
57
DUMITRU STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă vol. II, p. 244-245.
27
continuare, Învăţătorul care Îşi propagă învăţătura despre Sine şi despre mântuirea în Sine şi
Conducătorul nostru spre mântuire.
El nu e capul Bisericii numai întrucât e ipostasul divin ci şi întrucât continuă să exercite şi să
susţină în ea cele trei slujiri mântuitoare ale Lui în Biserică, ne conduce, ne luminează şi Se oferă în
continuare ca jertfă pentru ca să ne conducă spre viaţa de veci, printr-un dialog progresiv în care nici
El, nici Biserica, nici mădularele ei nu sunt într-o stare pasivă. Corpul lui Hristos, format d el însuşi din
capete, se umple de lumina ce-i vine din capul suprem şi răspândeşte această lumină, întrucât o trece
mădularelor lui şi altora, ce se înalţă, prin participarea la jertfa şi învăţătura Lui la o viaţă de jertfă a
tuturor mădularelor, către Dumnezeu şi întreolaltă.
„Hristos e Arhiereul continuu, pentru că El continuu mijloceşte intrarea noastră la Dumnezeu
Tatăl, prin starea Lui de predare faţă de El; pentru că continuu mijloceşte intrarea noastră în relaţia
iubitoare cu Tatăl, primindu-ne în relaţia iubitoare a Sa cu Tatăl şi făcându-ne să uităm de noi înşine,
sau de limitarea noastră prin egoism, ca să intrăm în relaţia iubirii infinite ca parteneri ai Tatălui,
împreună cu Hristos”. 58 Deci cei ce voiesc să-şi predea sufletul lui Dumnezeu Tatăl, prin mijlocirea lui
Hristos, trebuie să fie liberaţi de orice pată, adică de orice gând sau patimă care-i limitează, care nu-i
lasă să intre în relaţia de iubire nesfârşită cu Dumnezeu cel personal şi, prin El cu semenii. În felul
acesta toţi sunt preoţi şi jertfe în Biserică, toţi sunt învăţători şi călăuzitori spre mântuire ai lor şi ai
altor credincioşi apropiaţi, sau şi ai altor oameni, dar fără o răspundere formală pentru comunitatea
bisericească. Dar atât preoţia, generală a credincioşilor cât şi preoţia de hirotonie sunt două lucrări
esenţiale ale Bisericii creştine, corelate însă, deşi diferite între ele. Toţi credincioşii sunt sfinţi prin
Botez şi Mirungere, sunt chemaţi să aducă roadă, să participe activ la viaţa cea nouă în Hristos „Ceea
ce este sufletul pentru trup sunt creştinii în mijlocul celorlalţi oameni, sunt „preoţi” în înţelesul larg al
cuvântului, membri ai unui neam sfânt care prin credinţa şi prin faptele lor bune contribuie la slava
numelui lui Dumnezeu şi întărirea împărăţiei Sale pe pământ”. 59
Dar din mijlocul acestui neam ales, Domnul Iisus Hristos a selecţionat o clasă specială. Voia
Lui a fost şi este ca în Biserică să fie rânduiţi mijlocitori, înzestraţi cu puteri speciale de la Duhul Sfânt,
care să vorbească în numele Lui, să săvârşească Sfânta Euharistie şi Sfintele Taine şi să conducă
Biserica. În persoanele episcopilor şi ale preoţilor este prezent şi activ în mijlocul credincioşilor,
Arhiereul cel Mare şi Păstorul suprem care îşi conduce turma spre destinul ei veşnic. Raportul dintre
aceste două categorii trebuie să fie unul de sprijin şi de colaborare în dragoste.
„Datoria ierarhiei este să promoveze apostolatul mirenilor şi să utilizeze acest instrument
preţios în tot lucrul bun din Biserică, pentru sporirea credinţei, a dragostei între oameni, a păcii.

58
Ibidem p. 242.
59
ŞTEFAN SLEVOACĂ, Preoţia de hirotonie şi preoţia credincioşilor, în Ortodoxia, p. 267.
28
 Datoria credincioşilor mireni este, pe de altă parte, să respecte pe cei aleşi de Dumnezeu a fi
reprezentanţii lui pe pământ. Dincolo de orice slăbiciune sau imperfecţiune omenească mirenii trebuie
să-i privească pe clerici ca pe părinţii lor sufleteşti şi să ştie a distinge pe fruntea lor sfinţenia conferită
prin Taina Preoţiei”.60

II.3. Clerul creştin în Biserica primară

Spre deosebire de religiile naturale sau nerevelate, în care, calitatea de slujitor al cultului era
dobândită fie prin alegerea comunităţii religioase (ca la vechii mexicani, la romani sau chinez), fie prin
moştenire din tată în fiu (ca la vechii evrei), preoţia creştină este de instituire divină şi nelegată de nici
un neam, trib ori clasă socială. Ea este întemeiată de Mântuitorul Însuşi Care, după cuvântul
Psalmistului, este „preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 109, 4).
a) Mântuitorul este Mare Preot sau Arhiereu, veşnic, „antetipul desăvârşit al preoţiei
Vechiului Testament, uns ca preot (arhiereu) încă din clipa zămislirii fiind „arhiereu
sfânt, fără prihană şi mai presus decât cerurile” (Evrei 7, 26) astfel aducându-se lui
Dumnezeu întreg cultul Bisericii şi fără de Care nu se face nimic în lucrarea celor sfinte.
Precum vom vedea, El este liturgul, prin excelenţă, minister principalis (cum zic teologii
latini) al cultului Bisericii, adică săvârşitorul de fapt al tuturor lucrărilor sfinte oficiate
de preoţii care slujesc în numele Lui şi al Bisericii.
b) Mântuitorul nu numai că a întemeiat cultul Legii celei Noi; ci a orânduit şi persoane care
să-l săvârşească după înălţarea Sa la ceruri, investindu-le cu dreptul şi puterea harică
necesară. La Cina cea de Taină când întemeiază Sfânta Euharistie, prin porunca
„Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea!” (Luca 22, 19 şi I Cor. 11, 24-25). El
orânduieşte pe Sfinţii Săi Apostoli ca preoţi ai religiei celei noi adăugându-se Jertfei
Euharistice, puterea şi harul iertării păcatelor (Ioan 20, 23), dreptul de a învăţa şi a
boteza (Matei 28, 19-20; Marcu 16, 15; Luca 24, 47) etc.
Primii slujitori ai cultului creştin au fost deci Sfinţii Apostoli precum spun ei înşişi prin gura
Sfântului Pavel la I Cor. 4, 11: „Aşa să ne socotească pe noi orişice om, ca pe nişte slujitori ai lui
Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu”.

60
Ibidem p. 267.
29
 Hirotonia sau învestirea lor definitivă cu putere harică a slujirii celor sfinte a avut loc în ziua
Cincizecimii, când Sfântul Duh Se coboară asupra lor sub chipul văzut al limbilor de foc şi când putem
socoti începutul slujirii preoţeşti în Biserica Creştină.
Spre sfârşitul secolului I cele trei trepte ale clerului creştin apar enumerate una după alta, în
ordine descrescândă şi cu funcţiile precise de azi, în Epistola I a Sfântului Clement Romanul către
Corinteni (cap. 40, 4-5) unde, prin analogie cu preoţia Vechiului Testament, pentru treapta de episcop
se întrebuinţează denumirea echivalentă de arhiereu, iar pentru diaconi cea de leviţi: Aşadar, cei ce
aduc la vremile rânduite darurile lor de jertfă (s) sunt bine primiţi şi fericiţi; căci nu
păcătuiesc cei ce urmează poruncile Stăpânului. Arhiereului îi sunt încredinţate slujiri proprii
(iii), preoţilor li s-a orânduit loc propriu şi leviţilor le sunt puse diaconii (i) proprii,
iar laicului îi sunt date porunci pentru laicii”.

Cele trei trepte ale clerului slujitor în Biserica primară

a) Prezbiterii, persoane mai în vârstă (s = mai bătrân, de la s =
bătrân), deci persoanele care prezentau garanţia maturităţii, a înţelepciunii şi a
experienţei necesare pentru conducere, au fost instituiţi de Sfinţii Apostoli prin hirotonie
şi rugăciuni, după o vreme de post, consfinţite printr-o ceremonie liturgică, înzestraţi cu
un har special, în vederea îndeplinirii misiunii lor de păstori ai primelor comunităţi
creştine. Aceşti prezbiteri nu sunt însă nişte simpli bătrâni (cum e tradus în general
termenul de prezbiter în Bibliile protestante), care ar fi îndeplinit nişte simple funcţii
onorifice, de natură administrativă, gospodărească sau economică. „Prezbiterii erau de
fapt, preoţi şi cea dintâi dintre funcţiile lor era cea liturgică, pentru că în epoca
apostolică şi încă multă vreme după aceea, întreaga viaţă religioasă a comunităţilor
creştine se concentra în cult şi se dezvoltă în strânsă legătură cu el. împreună cu Sfinţii
Apostoli, ei alcătuiau ceea ce Sfântul Apostol Pavel numeşte i (I Tim. 4,
14) adică un fel colegiu sacerdotal, ceata preoţească, între ale cărei datorii era şi aceea
de a coliturghisi cu apostolii la săvârşirea hirotoniei sau consacrarea slujitorilor
bisericeşti”.61
b) Alături de denumirea unică şi generală de prezbiteri, care se dădea la început tuturor
membrelor ierarhiei Bisericii primare din Ierusalim, apar foarte curând celelalte două
denumiri ale clerului bisericesc de azi: cea de episcop şi cea de diacon.

61
ENE BRANIŞTE, Liturgica generală, p. 75.
30
 Termenul os, (lat. diaconus, minister) înseamnă la origine slujitor. Cei dintâi
diaconi amintiţi nominal în Noul Testament (Fapte 6, 1-7), în număr de şapte sunt:
Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae. Ei au fost instituiţi prin
hirotonie de către Sfinţii Apostoli, în vederea unei mai bune organizări a ajutorării
săracilor şi a meselor frăţeşti de dragoste (agape) din sânul primei comunităţi creştine,
de la Ierusalim; aveau deci rolul de simpli ajutători ai Sfinţilor Apostoli în organizarea
operei de asistenţă socială, orânduiţi spre a-i scuti pe aceştia de serviciul meselor, pentru
ca să se poată consacra exclusiv propovăduirii Evangheliei.
Încă din primii ani ai secolul II, Părinţii Apostolici subliniază că diaconii nu mai
sunt doar servitori ai meselor, ci că sunt slujitori sau „chivernisitori” ai Tainelor
Bisericii alături de episcopi şi preoţi.
c) Termenul de episcop este de origine grecească (υς) şi înseamnă la origine
supraveghetor (de la - = a merge să inspecteze, a cerceta, a vizita).
La sfârşitul secolului I şi începutul secolului II membrii clerului bisericesc sunt numiţi când
episcopi, când prezbiteri (preoţi) căci aceşti termeni considerându-se a fi sinonimi: „prezbiterii sunt
îndemnaţi să păstorească turma lui Dumnezeu supraveghind-o ca episcopi
(…’s)62 Amestecul de numiri al acestor trepte, remarcat şi de vechii exegeţi
biblici63, se datoreşte pe de o parte faptului că, în acel timp, atât episcopii, cât şi preoţii se alegeau
dintre bătrâni, iar pe de alta, faptului că primii episcopi conduceau Bisericile lor fiind ajutaţi de colegiul
„bătrânilor” sau prezbiterilor. Termenii aceştia cu utilizare aproape sinonimică nu au încă o „folosire
juridică sau canonică definitivă. Este vorba despre o funcţie în act şi nu despre un titlu acordat, care i-ar
diferenţia de alţii pe cei care îl au”. 64 În Fapte 20, 17-18 18 Sfântul Apostol Pavel, vorbeşte preoţilor
(i υs) din Efes chemaţi să păstorească turma şi să-i fie iυs păzitori. Chiar şi în
epistolele pastorale, unde episcopul trece la singular şi se deosebeşte de presbiteri, el fiind întâi-
stătătorul, termenii se confundă în Tit 1, 5 şi 7.
Dacă în noul Testament apare deja o disociere între episcop şi presbiter cea mai grăitoare este
mărturia Părinţilor apostolici. La ei găsim structura monarhică a Bisericii şi dimensiunea colegială a
ierarhiei şi a episcopatului. Sfântul Clement al Romei vorbeşte la fel despre episcopi şi presbiteri dar

62
ENE BRANIŞTE, Liturgica general㸠p. 75.
63
De exempu: Ambrosiaster, Comentariu la Efeseni IV, 11-12(P2, t XVII, col. 388): Primii presbyteri episcopi
appellabantur, Ieronim, Epist.. XIX, 3/P.2, t. XXII, col. 656): Apud veteres idem episcopi et presbyteri fuerint, quia illud
nomen digmitatis est hoc aetatis…
64
BORIS BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 249-250.

31
pentru Sfântul Ignatie, episcopul este deja în fruntea Bisericii soborniceşti, întotdeauna în cadrul
colegiului presbiterilor.
În epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel se vede că episcopii aveau drepturi mai
mari ca preoţii: dreptul de a hirotoni pe preoţi (I Tim. 5, 22; Tit 1, 5), de a răsplăti pe cei vrednici şi de
a pedepsi de cei nevrednici (I Tim. 3, 17-20), de a supraveghea cultul şi învăţătura (II Tim. 2, 2), de a
povăţui şi conduce Biserica (I Tim. 4, 11-12). Această superioritate a episcopilor se vedea şi din aceea
că uneori li se dădea şi denumirea cinstitoare de apostoli. Întâietatea şi superioritatea episcopilor faţă de
prezbiteri (preoţi) sunt indicate sau sugerate şi de alte denumiri date episcopilor în cărţile Noului
Testament şi în cele mai vechi scrieri creştine, ca, de exemplu: „ (păstor în Fapte 20, 28)
s, υs, adică întâistătător, conducător (Fapte 4, 22 şi Evrei 11, 7, 17, 20) pos şi
ïστάμεγοs adică cel ce stă în frunte (I Tes 5, 12; Rom. 12, 8) sau cu echivalente latine antistes,
presidens, praepositus, pontifex” ş.a. 65
După cum primii episcopi au fost urmaşii direcţi al Sfinţilor Apostoli la conducerea
Bisericilor înfiinţate de ei, tot aşa, „primii preoţi sunt socotiţi ca urmaşi direcţi ai celor 70 de ucenici ai
Mântuitorului, despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie (Luca 10, 1); ei erau ajutători ai episcopilor ori
delegaţi ai lor, îndeplinind, în locul lor, anumite sarcini şi lucrări, mai ales din domeniul cultului, dar
stând totdeauna în strânsă legătură cu episcopul şi în dependenţă de el”. 66
„Aşezămintele Sfinţilor Apostoli 67 (Constituţiile Apostolice)
Redactate spre sfârşitul secolului IV, dar pe baza unor materiale mai vechi, reglementează (în
cartea a VIII a, cap. 28) funcţiile liturgice ale celor trei trepte ale clerului despre care am vorbit:
Episcopul binecuvântează, nu se binecuvântează; hiroteseşte, hirotoneşte, jertfeşte, primeşte
binecuvântarea de la episcopi, iar nicidecum de la preoţi…;
Preotul binecuvântează, nu se binecuvântează, primeşte binecuvântare de la episcop şi de la
un alt preot,asemenea şi dă binecuvântare altui preot. Hiroteseşte, nu hirotoneşte…;
Diaconul nu binecuvântează, nu dă binecuvântare, primeşte însă de la episcop şi de la preot.
Nu botează, nu aduce jertfă. Când liturghiseşte însă episcopul sau preotul, el dă (Sfânta Împărtăşanie)
poporului, nu ca preot, ci ca cel ce slujeşte preoţilor…”

II.4. Hristos în continuarea lucrării Sale preoţeşti prin alţi slujitori – Succesiunea apostolică

65
ENE BRANIŞTE, Liturgica generală, p. 76.
66
Ibidem.
67
ENE BRANIŞTE, p. 78, apud. trad. rom. Din SPA. 1, vol. II, p. 253-254.
32
 Preoţia ca activare în planul sensibil al preoţiei nevăzute a lui Hristos, sau a mijlocirii Lui
către Dumnezeu, e un dar al lui Dumnezeu. Preoţii şi episcopii sunt trimişi de Hristos ca cei prin care
Îşi împlineşte în mod văzut lucrarea Sa mijlocitoare sau mântuitoare. De aceea ei primesc de la Hristos
Duhul Său, ca Hristos să săvârşească prin ei lucrarea Sa de mântuire. „Precum M-a trimis pe Mine
Tatăl şi Eu vă trimit pe voi… Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le
veţi ţine, ţinute vor fi (In. 20, 23) sau „Eu v-am ales pe voi şi v-am pus pe voi, ca să mergeţi şi roadă să
aduceţi şi roada voastră să rămână” (In. 15, 16).
Apostolii, ca martorii lui Hristos cel înviat şi ca pietre de temelie pe care s-a întemeiat
Biserica, nu au urmaşi. Dar ca deţinători ai plenitudinii harului întregii slujiri mântuitoare în Biserică,
au ca urmaşi pe episcopi într-o succesiune neîntreruptă. Hristos a transmis Apostolilor „toate câte le-a
auzit de la Tatăl” (In. 15, 15). În continuare şi cei ce au urmat Apostolilor sunt părtaşi ai aceluiaşi har
arhieresc şi aceleiaşi învăţături şi păzitori ai Bisericii. „Succesiunea înseamnă că Acelaşi Hristos, Care
a lucrat începând de la Apostoli în toţi episcopii de până acum, lucrează prin mijlocirea rugăciunilor
episcopilor hirotonisitori şi asupra noului hirotonit şi va lucra şi prin Tainele ce le va săvârşi el ca
episcop. Hristos e o prezenţă directă pentru noul, episcop, dar e Acelaşi care a fost o prezenţă directă şi
pentru episcopii din tot trecutul”. 68
Hristos rânduieşte invizibil în mod direct şi vizibil prin episcop pe episcop, pe preoţi şi pe
diaconi din orice timp, comunicându-le pe Duhul Sfânt sau iubirea nesfârşită, de Dumnezeu şi a lui
Dumnezeu care se află în trupul Său. Dar le-o comunică prin rugăciunilor mijlocitoare obiectivă a lui
Hristos, Care S-a făcut şi rămâne El Însuşi un Mijlocitor obiectiv, include în ea actualitatea prezentă a
lucrării lui Hristos, dar a Aceluiaşi Hristos care a lucrat în tot trecutul Bisericii.
Dacă preotul ţine în unitate o comunitate liturgică adunând pe toţi membrii ei, cu rugăciunile
lor, în jurul jertfei Domnului, episcopul menţine unitatea între preoţii unei Biserici locale reprezentând
pe Hristos faţă de o comunitate mai largă şi menţinând prin aceasta în unitate Biserica dintr-un anumit
teritoriu.
Preoţia apostolică a fost aşezată ca să continue cele trei slujiri ale lui Hristos: ca Învăţător, ca
Arhiereu şi ca Împărat. Când numărul bisericilor a crescut, când îndatoririle duhovniceşti s-au înmulţit,
Apostolii au transmis puterea lor altor persoane, pe care le-au pus în slujba Domnului.
Prin Apostoli, Hristos dă o bază văzută mai largă Bisericii Sale pentru timpul când El va trece
în planul nevăzut. Baza aceasta e mai largă, pentru că şi Biserica se va extinde de la grupul celor ce
cred la început în Hristos şi prefigurează Biserica. Baza aceasta rămâne totuşi unitară, prin comuniunea
Apostolilor în Hristos, Care rămâne cu ei, căci „Hristos lasă nu un singur apostol şi pe urmaşii lui ca

68
DUMITRU STĂNILOAE, Teologie DogmaticăOrtodoxă vol. II, p. 247.
33
centru al ei, ci o comunitate de apostoli şi de episcopi, pentru ca să aibă conştiinţa că unitatea lor ultimă
şi a Bisericii este în Hristos, că singur El este unicul Arhiereu, că şi El Se află în Treime”. 69
Apostolii, urmând exemplul şi poruncii Mântuitorului şi pe baza asigurării Lui că ca fi până la
sfârşitul lumii cu cei ce învaţă, botează şi îndeamnă, au transmis urmaşilor lor misiunea dată lor de
Mântuitor „să spună, la lumină, ceea ce au auzit de la El, la ureche” (Mt. 10, 27) şi ceea ce au văzut la
El, să îndemne să fie păzite „câte a poruncit El” (Mt. 28, 20), să boteze, să ierte păcatele, să săvârşească
Euharistia. Aceasta o făceau prin rugăciuni şi prin punerea mâinilor peste cei chemaţi la vrednicia de
urmaşi ai lor. La început, numirea de „preoţi” şi „episcopi” se da tuturor celor pe care Apostolii îi
hirotoneau ca urmaşi ai lor (Fapte 20, 17-28). Deoarece comunităţile creştine erau mici şi la mari
distanţe, se presupune că aceşti urmaşi ar fi fost de cele mai multe ori urmaşi ai apostolilor şi nu întru
totul egali cu aceştia deoarece ucenicii l-au cunoscut în mod direct pe Mântuitorul, au participat la
activitatea mântuitoare a lui Hristos şi ai fost martori ai Învierii Sale.
Episcopii de la început au putut să se numească şi preoţi întrucât în harul episcopatului se
cuprinde de fapt şi cel al preoţiei, dar nu şi invers. În sensul acesta, şi Petru, ca episcop, se numeşte
„împreună preot” (1Pt. 5, 1); la fel Apostolul Ioan (3 In. 1, 1).
Pe lângă episcopii şi preoţii aşezaţi încă de Apostoli, tot aceştia au aşezat prin punerea
mâinilor şi pe primii diaconi (Fapte 6, 6). Treapta lor a continuat apoi încă din timpul Apostolilor (I
Tim. 3, 12).
Urmând tradiţiei apostolice, Biserica Ortodoxă a păstrat până azi aceste trei trepte ale ierarhiei
în Biserică, fiind trepte ale unui har special pentru fiecare din ele. Pentru obţinerea harului unei trepte
superioare dintre acestea trebuie să se fi obţinut în prealabil harul treptelor inferioare. Celelalte trepte
care au apărut nu sunt de „drept divin”, adică nu au un har special. Ele sunt trepte de hirotesie, nu de
hirotonie, şi au numai semnificaţii administrative.

Concluzie:
Tot ceea ce am încercat să reliefez aici privind preocuparea noastră permanentă de a
propovădui învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, este menit să atragă atenţia – în primul rând –
asupra bogatului tezaur al Vechiului Testament atât de util în descoperirea învăţăturilor ulterioare
acestuia. Mai presus de orice însă, considerăm că forţa care dă viaţă poruncilor lui Dumnezeu şi
nostalgia după mai bine din Vechiul Testament, este Însuşi Mântuitorul care domină aproape fiecare
pagină.

69
DUMITRU STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol III, p. 160.
34
 Caracterul prefigurativ al Vechiului Testament se referă şi la preoţia mozaică care
preînchipuie pe cea creştină desăvârşită în Mântuitorul Hristos. Prin taina hirotoniei, preotul Legii noi
trebuie să păstreze unitatea ce cult prin care se asigură unitatea de credinţă, potrivit cuvintelor pauline:
„un Domn, o credinţă şi un botez (Efeseni 4, 5) sau „un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem
mădulare unii altora (Romani 12, 5).
În Vechiul Testament ca şi în Noul Testament se face distincţie clară între preoţia generală şi
cea sacramentală. Prima are sensul de slujire a adevăratului Dumnezeu, cea de a doua are în plus, prin
actul consacrării, întreita misiune – de a conduce, a sfinţi şi învăţa poporul poruncile divine. Ceea ce a
clarificat Biserica ulterior a fost separarea termenilor episcop – preot, atribuindu-se episcopului
succesiunea tuturor apostolilor, hirotonit pentru o eparhie şi hirotonind preoţi.

35
CAPITOLUL III
BISERICA DIN PERSPECTIVĂ SOBORNICEASCĂ

III.1. Sobornicitatea ca unitate şi comuniune

Eclesiologia rusă traduce foarte devreme “în Simbolul de Credinţă ideea de catolicitate prin
sobornîi de la verbul sobirat, a aduna, de la sobor, adunare, sintaxă. Acest termen se referă, în primul
rând, la adunarea euharistică, apoi, desemnează un templu, o catedrală sau o bazilică, soborul fiind mai
întâi adunarea membrilor Bisericii în taină şi în slujirea euharistică.
Adjectivul sobornîi, aşa cum apare în Simbolul credinţei, i-a condus pe slavofili, şi în mod
particular pe Homiakov, să creeze un neologism: sobornost”.70 Acest termen înseamnă sinodalitate,
colegialitate, solidaritate, unitatea membrilor Bisericii. Pornind de aici, teologia ortodoxă a dezvoltat o
eclesiologie conciliară sau o eclesiologie de comuniune, idee dezvoltată de Ioannis Zizioulas, Olivier
Clément sau de către părintele Meyendorff, iar înainte de ei, de către părintele Serghei Bulgakov şi
Vladimir Lossky.
Dacă Biserica este sobornaia, este pentru că acest sobornost aparţine naturii umane dintru
început. Fiinţa umană a fost creată ca o fiinţă de comuniune, ca o fiinţă colegială, raţională, solidară în
conştiinţă, creativitate, limbaj, cultură. La această solidaritate naturală, aş adăuga revenind la Scriptură,
o sobornicitate decăzută explicată prin legătura de solidaritate cu Adam în căderea sa şi în moştenirea
păcătoasă.
“Toată Biserica este un Sinod permanent, o comuniune, o convergenţă şi o conlucrare
permanentă a tuturor membrilor ei, căci numai în această stare se păstrează şi se valorifică bunurile ei
spirituale”.71 În timpul nostru această sinodalitate generală e redată prin ideea de comuniune, care
implică pe aceea de complementaritate.

70
BORIS BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 180-181.
71
STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, II, p. 292.
36
 Dacă prin însuşirea unităţii se afirmă simplu că Biserica este una, prin însuşirea sobornicităţii
se arată de ce natură este această unitate. “Ea e o unitate realizată şi menţinută prin convergenţa,
comuniunea, complementaritatea unanimă a membrilor ei, nu printr-o simplă alcătuire sau printr-o
contopire a tuturor într-un tot uniform”.72 Deci sinodalitatea sau sobornicitatea implică sensul Bisericii
ca întreg organic-spiritual şi prin aceasta se apropie de înţelesul adevărat al termenului “catolic”
exprimând lucrarea complementară a membrilor Bisericii ca într-un corp adevărat, o plenitudine care
are totul. Iar “această plenitudine e prezentă şi eficientă în fiecare din mădularele ei din actele ei, din
părţile ei. Înţelesul acesta al Bisericii precizează înţelesul ei de corp al lui Hristos”.73 Acest înţeles al
Bisericii corespunde definiţiei date de Sfântul Apostol Pavel, ca plinirea (plinătatea) Celui ce
împlineşte toate în toţi”. (Ef. 1, 23).
“Conform acestui înţeles, Biserica are pe Hristos întreg cu toate darurile Lui mântuitoare şi
îndumnezeitoare şi fiecare Biserică locală şi chiar fiecare credincios Îl are întreg, dar numai întrucât
rămâne în «întregul» corpului”. 74 Aşa cum, orice celulă deţine în sine însuşi corpul întreg, teză dovedită
de ştiinţa modernă, aşa Biserica locală însumează Biserica Universală, “sau în cazul membrelor
Bisericii, Hristos rămâne întreg dar prezent întreg în fiecare din membrii Bisericii cu condiţia ca fiecare
din membrii Bisericii cu condiţia ca fiecare membru să rămână necontenit în Biserică”. 75
Sobornitatea înseamnă participare la Euharistie, înseamnă comuniunea membrilor Bisericii
potrivit comuniunii Persoanelor Sfintei Treimi, o colectivitate care caută acelaşi duh.
Mădularele, deşi părţi componente ale unui întreg, nu sunt uniformizate, ci complementare, cu
slujiri şi cu daruri deosebite. “Fiecare lucrare proprie a fiecărui mădular e efectuată şi ea de organismul
întreg şi fiecare mădular împlineşte prin funcţia lui o funcţie a întregului organism”. 76
Întregimea Bisericii are ca temelie şi ca izvor pe Dumnezeu, sau pe Hristos sălăşluit în ea şi
lucrător în ea prin Duhul Sfânt, ca însuşirea unităţii şi a sfinţeniei.
Universalitatea Bisericii are două aspecte:
- extensiv “înseamnă că Biserica este universală în timp şi spaţiu ca un întreg unitar viu şi
activ.
- intensiv, înseamnă că toată viaţa şi conţinutul doctrinar al Bisericii sunt conforme cu toată
existenţa şi cu tot adevărul”. 77
Biserica este sobornicească sau universală, pentru că “îi este dat să se întindă peste tot
pământul şi să-i cuprindă pe toţi oamenii, ca într-un sobor a toată lumea, şi pentru că se conduce după

72
Ibidem, p. 292.
73
STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, II, p. 293.
74
Ibidem, p. 293.
75
L. POPESCU, Eclesiologia, p. 41.
76
STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, II, p. 297.
37
cele statornicite la sfintele soboare a toată lumea”. 78 Biserica nu este numai peste un neam, ci ea este
peste toate locurile, pentru toate vremurile şi peste toate neamurile, deţinând adevărul religios şi
transmiţându-l totdeauna şi pretutindeni.

III.2. Raportul biserică locală – biserică universală

a) Întemeierea Bisericilor locale

Despre felul în care au fost întemeiate primele Biserici creştine avem suficiente informaţii de
la Sfântul Luca în Faptele Apostolilor, dar şi de la Sfântul Apostol Pavel în Epistolele sale. Punctul de
plecare era oricum predica, căci oricare dintre Apostoli, ajungând într-o cetate pentru prima dată,
mergea la sinagoga iudaică sau în “agora” greacă şi acolo vorbea în public vestind “învăţătura cea
nouă” despre întruparea lui Dumnezeu şi despre mântuirea oamenilor. Acei dintre ascultătorii acestei
prime predici care arătau interes deosebit faţă de învăţătura nouă se adunau de obicei în case
particulare, unde Apostolii continuau propovăduirea Evangheliei. “În acest cerc mai strâns primii
credincioşi se pregăteau să primească Botezul şi darul Sfântului Duh”, din mâinile Apostolilor, singurii
care le puteau săvârşi. Cei ce se botezau alcătuiau de la sine sinaxa lor euharistică, adică Biserica
locală, în care proestos şi slujitor era Apostolul întemeietor”. 79 Datoria Apostolilor era însă de a vesti la
toate neamurile vestea mântuirii şi se aceea călătoria misionară trebuia să continue părăsind Biserica
nou întemeiată şi lăsând unul dintre credincioşi căruia, tot “prin punerea mâinilor”, îi transmitea un har
special, şi acela rămânea “proestosul “ Bisericii locale: să prezideze Sfânta Euharistie, să săvârşească
Botezul, să dăruiască “darul Sfântului Duh” – să fie părinte duhovnicesc în lucrarea de renaştere şi de
creştere în har şi cunoştinţă a credincioşilor. În textele Noului Testament, aceşti primi “proestoşi” ai
Bisericilor locale se numesc Episcopi şi Presbiteri, ajutaţi în problemele administrative de un consiliu
al prezbiterilor. Când numărul credincioşilor unei Biserici locale creştea atât de mult încât nu mai era
posibil să se întâlnească toţi într-o singură sinaxă euharistică, proestosul avea posibilitatea să împartă
credincioşii în sinaxe separate, mai mici, aşezând câte unul dintre prezbiteri în fiecare dintre acestea. El
însuşi păstra pentru sine “lucrarea de supraveghere” a tuturor sinaxelor, era Episcopul Bisericii locale,
şi sinaxele celelalte se aflau “în limitele” sau graniţele jurisdicţiei (supravegherii) sale – erau “enorii”
(de la cuvântul grec “enorios”, adică “în interiorul unor limite sau graniţe”) sau parohii ce nu afectau
unitatea Bisericii locale, nu îi anula caracterul ei de o singură Euharistie şi un singur trup eclesial având

77
GEORGE REMETE, Dogmatica Ortodoxă, p. 297.
78
Învăţătura de credinţă ortodoxă, p. 37.
79
CHRISTOS YANNARAS, Abecedar al credinţei, p. 170.
38
drept cap un Episcop după chipul şi în locul lui Hristos. Unitatea este poate însuşirea de bază a
parohiei, toate celelalte caracteristici avându-şi originea în ea. “Unitatea parohiei decurge din unitatea
dumnezeirii şi oglindeşte cel mai bine imaginea divină în unitatea ei. De aceea, această unitate
semnifică unirea lui Dumnezeu cu umanitatea în activitatea sfinţitoare şi mântuitoare a lui Hristos”,80 şi
nu are nici o legătură cu egalitatea şi solidaritatea socială.
În cadrul parohiei euharistice, unitatea organică a membrilor ei este reală, fiindcă aceştia sunt
uniţi sacramental cu Capul Bisericii Care le dăruieşte viaţa şi îi integrează în unitatea Duhului. Biserica
creştină are prestigiu apostolic şi o învăţătură dată de Dumnezeu învăţătură conform căreia există doar
un mijloc eficace pentru mântuire. Nimeni nu poate oferi mântuirea decât numai Dumnezeu iar creştinii
sunt hrăniţi şi întăriţi de Biserică prin cultul ei şi manifestarea vieţii liturgice.
Precum Fiul lui Dumnezeu a venit în trup ca să ne deschidă în Sine intrarea la Tatăl şi este
astfel unicul om în care ne unim cu tatăl şi între noi, la fel El Se foloseşte de oameni în trup şi de câte
un om pentru fiecare oportunitate de credincioşi pentru a ne ţine uniţi cu ine. Iar acesta trebuie să se
împărtăşească de sfinţirea Lui, ca să se poată întinde prin el sfinţirea Lui, ca putere unificatoare.
Credincioşii trebuie să aibă în acest om luat dintre ei, cum a fost luată natura Sa omenească din noi, un
organ ales de Sus ca mijloc al unificării lor cu Hristos pe care-L reprezintă.
„Teologia nu era făcută pentru creştinii laici, ci, mai degrabă era făcută de toţi credincioşii
împreună, ţinându-se seama de nevoile şi experienţele marii familii a lui Dumnezeu. Faptul de a
aparţine aceluiaşi Trup al lui Hristos, vizibil sau invizibil, te face mai sensibil” 81 toate problemele tale
devine devin ale întregii familii a lui Dumnezeu. Doctrina aparţine, de asemenea, întregii comunităţi. O
asemenea interacţiune dintre membrii Bisericii se vede cel mai bine în reacţia deschisă faţă de cei care
încearcă deformarea credinţei adevărate. Un membru adevărat al Bisericii trebuia să creadă, în ceea ce
cred toţii şi nu să ţină la propriul său punct de vedere. Ereticul era cel care se despărţea de credinţa
comună, refuzând să împărtăşească punctul de vedere al întregului Trup. Insistând pe propria sa
individualitate, el se disocia de comunitate.
Simbolul de la Niceea a avut la început scopul de a fi un reper de credinţă pentru creştinii
care, rostindu-l îşi mărturiseau calitatea de membri ai Bisericii. „În timp ce profesarea credinţei are
drept cauză necesitatea de a-ţi exprima ţie însuţi ceea ce crezi, mărturia este făcută pentru alţii în
speranţa că şi vor veni să accepte această credinţă”. 82
Aceasta înseamnă că Simbolul de Credinţă este un instrument de evanghelizare, o proclamare
comună a ceea ce crede întregul Trup încheiată cu cuvântul „Amin” (cuvânt ebraic ce semnifică

80
Biserică, misiune, slujire, p. 170.
81
Ibidem p. 179.
82
Biserică, misiune, slujire, p. 180.
39
„aceasta aşa este”), dar şi o versiune mai lungă a declaraţiilor martirilor care, atunci când erau întrebaţi
asupra credinţei lor răspundeau doar: „Cred în Hristos. Hristos este Domnul meu”.

b) Biserica locală – fragment al Bisericii universale?

Biserica locală nu este o „parte” a Bisericii universale: ea o exprimă în totalitate. Este Biserica
Unică, Sfântă Sobornicească şi Apostolică: unită în euharistie, „în episcop”. Ea actualizează Trupul lui
Hristos, iar Trupul lui Hristos este indivizibil.
Astfel se întemeiază unitatea Bisericii universale. „Toate bisericile locale se identifică cu
trupul lui Hristos pe care fiecare îl exprimă. Comuniunea lor este o consubstanţialitate euharistică,
condiţionată de identitatea credinţei”. 83 Aşadar, o biserică nu poate exprima plinătatea decât în
comuniunea tuturor. Fiecare biserică e răspunzătoare pentru celelalte, iar această reciprocitate a
mărturiei atestă faptul că sunt fiecare separat şi toate împreună, Biserica universală. Prin Taina
Euharistiei se depăşeşte opoziţia nu este parte dintr-un tot, căci nu ar fi adevărată şi autentică decât în
totalitatea sa. Biserica locală este deplinătatea Împărăţiei anticipate şi manifestate în Trupul lui Hristos,
trăită în comuniune”.84 Prin urmare, episcopatul este considerat mai întâi ca funcţie sfinţitoare, ca şi
condiţie necesară celebrării Bisericii ca mister, şi din această funcţie sfinţitoare decurg toate celelalte
aspecte ale funcţiei sale: pastorale, didactice sau administrative. Chiar dacă Biserica pare să se reducă
la structuri administrative omeneşti „normele teologice şi bisericeşti esenţiale au fost reafirmate ori de
câte ori au fost atacate direct şi, astfel, au continuat să fie o parte esenţială a ceea ce – pentru bizantini –
era tradiţia Bisericii universale”.85
Toate acestea înseamnă că în istorie Duhul Sfânt este lucrător nu numai în Biserică, ci şi faţă
de Biserică, la fel cum pe Hristos, Îl invocăm, pe de o parte, dar este în noi ca şi Cap al Trupului Său
mistic. De asemenea, putem spune că Duhul Sfânt este întotdeauna în Biserică, fiindu-i coeziunea şi
unitatea, dar că, în acelaşi timp, El devine peste Biserică şi vorbeşte, Bisericilor Duhul Sfânt ridică în
Biserică sau faţă de Biserică voci profetice.
Unitatea de comuniune se exprimă în colegiul episcopal analogie a Cercului apostolic.
Comunitatea episcopilor – episcopatul dovedeşte coincidenţa bisericilor lor cu Biserica unică. Aceasta
este realitatea sinodală a Bisericii. Ea se exprimă uneori în sinoade locale, care nu au încetat să se

83
OLIVER CLÉMENT, Biserica ortodoxă, p. 87.
84
BORIS BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 107.
85
JAN MEYENDORFF, Biserica ortodoxă ieri şi azi, p. 19.
40
întrunească până în zilele noastre şi la care participă adesea episcopi din alte regiuni. În împrejurări
istorice prealese, cea a Imperiului creştin, această sinodalitate s-a exprimat în sinoadele ecumenice şi
poate să o facă din nou în forme adaptate timpului nostru. Însă forma cea mai frecventă a unei
sinodalităţi într-adevăr permanente constă în „primirea”, de către toate bisericile, adică de întregul
colegiu episcopal, a unei decizii locale care intră astfel în patrimoniul Bisericii universale.
Această sinodalitate se structurează în jurul anumitor centre de întâietate, noţiune datată din
perioada pre-niceeană ce denumeşte acele Biserici care se bucurau de o mare autoritate morală, apărând
ca centre de acord datorită cărora se manifesta în mod concret comuniunea vie a Bisericilor.
Această autoritate nu avea nimic de-a face, cu puterea, căci se întemeia pe importanţa
numerică şi administrativă a cetăţilor, în care se formaseră foarte devreme comunităţi creştine puternice
şi deci constituiseră centre de evanghelizare.
Sinoadele au recunoscut această situaţie şi, pentru „buna ordine” a Bisericii, au precizat-o în
plan canonic. Începând cu Sinodul de la Calcedon (451), Biserica a fost astfel împărţită în cinci
patriarhate (Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim) dar şi câteva autocefalii. O
Biserică autocefală este un ansamblul de Biserici locale (eparhii, adică dioceze) care primeşte dreptul
de a-şi alege primatul. Alegerea este făcută de episcopi, uneori cu participarea întregului cler şi a
laicilor,
„Canonul 34 apostolic ne explică astfel întâietatea: Se cuvine ca episcopii fiecărui neam să
ştie care este primul dintre ei şi să-l recunoască drept conducător, să nu facă nimic în afara propriei lor
biserici fără încuviinţarea acestuia… Dar nici primul să nu facă nimic fără încuviinţarea tuturor… Căci
numai astfel va fi înţelegere şi Dumnezeu se va mări prin Domnul, în Duhul Sfânt”. 86
„Primul episcop”, patriarh, mitropolit, este un „primus intre pares” care se bucură din partea
„fraţilor” săi de anumite privilegii, mai ales de acela al confirmării hirotoniilor episcopilor.
„Aşa cum în mărturia Sfântului Pavel erau trei «stâlpi» – Petru, Iacob şi Ioan – în cercul
apostolic, tot astfel patriarhii constituie «stâlpii» colegiului episcopal. Comuniunea lor şi comuniunea
cu ei exprimă colegialitatea episcopatului şi comuniunea Bisericilor locale între ele. Un patriarh, de
altfel nu poate face nimic fără acordul sinodului episcopilor care îl înconjoară, iar convocarea sinodului
local este oricând posibilă.
Biserica este întemeiată pe Hristos ca Adevăr: aşadar ea există în măsura în care oamenii
recunosc acest Adevăr mărturisind credinţa lui Petru; în acest sens, fiecare credincios sincer este
urmaşul lui Petru, iar întregul popor creştin, în comuniunea sa întărită de Petru, păstrează credinţa lui
Petru.

86
OLIVER CLÉMENT, Biserica ortodoxă, p. 88.
41
 Nu e mai puţin adevărat că Petru are un rol unic în evanghelizare, el personal rămâne „piatra
Bisericii” şi „îi întăreşte pe credincioşi până la sfârşitul veacurilor”. 87 Rămâne de discutat, în măsura în
care el a mărturisit credinţa tuturor şi a deţinut o harismă funcţională, problema succesiunii sale.
Cu toate acestea, teologii bizantini notează că puterea cheilor a fost încredinţată tuturor
apostolilor, că Ioan, Iacob şi mai ales Pavel sunt şi ei „corifei” şi deci, că întâietate lui Petru nu este o
putere, ci reprezintă expresia unei credinţe şi a unei vocaţii comune, iar imaginea pietrei, în tradiţia
ortodoxă, desemnează funcţia episcopală. Pentru Sfântul Ciprian toţi episcopii, fiecare în Biserica sa şi
toţi împreună ocupă Cathedra Petri. Iar papa Leon subliniază că foma Patri este prezentă în fiecare
Biserică locală.
Biserica elaborează tipuri de structuri ale unităţii – sacramentale, precum Euharistia,
dogmatice, precum credinţa sau ierarhice, ca episcopul – în tradiţia şi succesiunea apostolică, care este
transmiterea tainei plenitudinii Bisericii, în unanimitatea Bisericilor locale, în concepţia legitimă a
primatului sau a întâietăţii într-o atitudine, liber acceptată, ca primat regional sau primat universal”.88
Dar nici unul dintre aceste elemente, care servesc unităţii şi o ocrotesc, nu o creează; nici unul nu
poate fi pus în evidenţă în detrimentul celorlalte. Căci atunci când structurile se cristalizează şi se
înăspresc, ele sunt în decalaj faţă de ceea ce este taina, adică unitatea.
Biserica şi Bisericile locale pot să se îndepărteze de unitate, aşa cum pot păcătui din lipsă de
dragoste, pot cădea în erezie şi în eroare, pot accepta compromisurile politice, pot refuza mărturia
martirică.
Nici o Biserică istorică nu este la adăpost de ispite, ci numai smerenia şi dependenţa epicletică
faţă de Duhul Sfânt determină conlucrarea Bisericilor în Duhul unităţii, în Duhul catolicităţii, în Duhul
adevărului.
Strict ierarhizată, societatea creştină rămâne mereu şi pretutindeni, sacramentală şi
comunitară.
„Adunarea euharistică duminicală – masa în comun destinată să vestească şi să anticipeze
ospăţul Împărăţiei viitoare – este momentul în care Biserica devine Biserică pe deplin. Încă din
vechime, în Biserică se împărtăşeau din Domnul, şi se botezau, se propovăduia se alegeau episcopii şi
prezbiterii, acolo veneau episcopii vecini pentru a rândui candidaţii la episcopat; tot acolo se găseau în
comun soluţiile problemelor cu care se confrunta comunitatea”.89 Nimic, nici măcar persecuţiile, nu-i
puteau împiedica pe creştini să participe la Cina duminicală: adunările creştine, adesea numeroase, erau
uşor descoperite de autorităţi, iar cultul comunitar al acestei „religio illicita” o făcea deosebit de

87
OLIVER CLÉMENT, Biserica ortodoxă, p. 91.
88
BORIS BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 163.
89
JEAN MEYENDORFF, Biserica ortodoxă ieri şi azi, p. 20-21.
42
vulnerabilă. Creştinii au stăruit totuşi să practice acest cult, refuzând să-l înlocuiască cu o rugăciune
individuală sau spiritualizată: tocmai pentru că vedeau în aceasta esenţa însăşi a credinţei lor.
Desigur, un istoric avizat nu poate idealiza creştinismul primar şi nici imagina pe toţi creştinii
acelor vremuri ca perfecţi în toate privinţele, cu toate că Biserica primelor trei secole poate fi
considerată vârsta de aur a religiei creştine dar, astăzi, când cultul este liber, când trăim într-o ţară
majoritar ortodoxă, cine ar spune, în faţa sabiei, „Cred în Hristos. Hristos este Domnul meu”, aleg
moartea.

III.3. Episcopul şi preotul în Biserica locală

a) Locul episcopului în Biserică

Ca deţinător al deplinătăţii puterii harismatice, episcopul a fost, dintru început şi în chip
natural, centrul în jurul căruia gravita toată viaţa religioasă a obştii creştine din fiecare Biserică locală.
De aceea, la începutul Creştinismului, când Bisericile sau comunităţile creştine erau mai puţine şi
izolate, şi când în fiecare cetate era un episcop, toate adunările lor de cult erau prezidate de episcopi
(arhierei). „În calitatea lor de întâistătători al Bisericilor creştine, tot lor le revenea, în chip natural,
dreptul de a săvârşi toate serviciile religioase mai importante şi mai frecvente în viaţa liturgică a
Bisericilor lor ca: Sfânta Liturghie, Botezul şi Mirungerea, Mărturisirea, sfinţirea bisericilor, hirotoniile
şi hirotesiile”;90 după spusele Sfântului Ignatie Teoforul care afirmă: „Nimeni să nu facă fără episcop
ceva din cele ce aparţin Bisericii… Fără episcop nu este îngăduit nici a boteza, nici a face agapă; că
este bineplăcut lui Dumnezeu, ceea ce aprobă episcopul, ca tot ce se săvârşeşte să fie sigur şi
întemeiat”.91
Cu timpul comunităţile creştine s-au înmulţit treptat şi nu au mai putut fi toate conduse direct
şi personal de către episcopi, şi astfel, o parte din funcţiile lor liturgice, au fost trecute de ei treptat, prin
hirotonie, asupra preoţilor care săvârşeau lucrările sfinte cu delegaţie în locul şi în numele episcopilor
respectivi. Dar pe unele dintre ele, care sunt fundamentale pentru viaţa liturgică a Bisericii, episcopii
le-au păstrat exclusiv pentru ei înşişi până astăzi şi anume: „ sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir,
hirotonirea clericilor şi sfinţirea bisericilor şi antimiselor; numai sfinţirea bisericilor o pot face în

90
ENE BRANIŞTE, Liturgica generală I, p. 81.
91
S.P.A., Ignatie către smirneni, cap. VIII, p. 184, sau Epistola către magnezieni, cap. VII, p. 167: „După cum Domnul n-a
făcut nimic, nici prin El Însuşi, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără episcopi
şi fără preoţi; nici să nu încercaţi să vi se pară că este binecuvântat a face ceva de unul singur, ci în comun: o singură
rugăciune, o singură cerere, o singură minte, o singură nădejde în dragoste, în bucuria cea neprihănită care este Iisus
Hristos, decât Care nu este nimic mai bun”.
43
vremurile mai noi şi anumiţi preoţi sau arhimandriţi, cu delegaţia expresă a episcopului, de la caz la
caz.” 92
Ca şi în perioada primară, arhiereul este întâistătătorul oricărei adunări de cult la care ia parte,
indiferent dacă slujeşte sau nu. În această calitate îi sunt rezervate anumite acte şi formule liturgice.
În executivul funcţiei lui liturgice, Arhiereul reprezintă pe Mântuitorul Însuşi, ca Mare Preot
sau Arhiereu; De aceea, el slujeşte cu fast şi solemnitate, numai în sobor, adică însoţit şi ajutat de preoţi
şi diaconi, precum şi de membrii clerului inferior.
Dar ca unul care deţine deplinătatea puterii slujitoare a preoţiei, putând face şi cele care sunt
acordate treptelor subordonate, arhiereul poate sluji şi singur atunci când vrea, când se află în situaţii
excepţionale sau când nu dispune de preoţi şi diaconi. El binecuvântează poporul cu ambele mâini,
după exemplul Mântuitorului: „Şi i-a dus afară până spre Betania şi ridicându-Şi mâinile, i-a
binecuvântat” (Luca 24, 50) şi are dreptul de a fi pomenit în diferite momente ale Sfintei Liturghii.
Tot arhiereilor le revine dreptul de a supraveghea săvârşirea corectă a cultului şi a lua hotărâri
privitoare la rânduială serviciilor divine în eparhiile respective.
„Episcopul, cap al Bisericii locale, rezumă în persoana sa întreaga comunitate devenind aşa
chipul lui Hristos, … instrumentul universalităţii Bisericii la nivel local iar prin intermediul său
diversele componente sociale sunt unite într-o singură unitate aceea a corpului lui Hristos”. 93
Episcopul este „reprezentantul deplin al lui Hristos, Arhiereul unic şi unificator … este capul
plinătăţii lui Hristos. Căci Hristos îl investeşte pe acesta nu numai cu harisma şi cu răspunderea
săvârşirii Tainelor săvârşite şi de preot, ci şi a Tainei Hirotoniei, pentru ca toţi preoţii să-şi aibă preoţia
prin aceasta şi să stea sub ascultarea lui”. 94 Dacă Hristos face prin sfinţire pe un preot organ şi chip
văzut al Său în săvârşirea celorlalte Taine, pe episcop îl face organ şi chip al Său şi în sfinţirea
organelor văzute prin care săvârşeşte celelalte Taine.
De aceea, episcop ul este prin excelenţă reprezentantul văzut al lui Hristos şi lucrează în voia
lui Hristos, ea este în chip văzut în episcop, organul Lui plenar şi fără episcop nu poate exista Biserică
căci, astfel, Hristos n-ar avea organ prin care să hirotonească ceilalţi membri ai clerului, prin care
adaugă membri noi la Biserică şi întreţine viaţa Bisericii deoarece „unde se vede episcop ul, acolo să
fie şi mulţimea credincioşilor, după cum unde este Iisus Hristos, acolo este şi Biserica universală… că
este bineplăcut lui Dumnezeu ceea ce aprobă episcop ul … Bine este să ştii de Dumnezeu şi de episcop.
Cel care cinsteşte pe episcop este cinstit de Dumnezeu”.95

92
ENE BRANIŞTE, Liturgica generală, p. 81.
93
LEONTIN POPESCU, Puterea cheilor şi infailibilitatea în tradiţia Bisericii, în Teologie şi spiritualitate la Dunărea de Jos,
p. 178-188.
94
DUMITRU STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 156.
95
SPA. 1 trad. PR. D. FECIORU, SFÂNTUL IGNATIE TEOFORUL, Epistola către Smirneni, cap. VIII, p. 184-185.
44
 El deţine în chip văzut locul lui Hristos ca învăţător, preot şi păstor, având puterea ce se
exercită prin el, ca fiind a lui Hristos, conştient şi apăsat de lucrarea mântuitoare ce se săvârşeşte prin
el. „Episcopii sunt ţinuţi în duhul smereniei şi prin faptul că nici unul nu e de – sine – stătător, sau
stăpân al tuturor, ci e încadrat în comuniunea tuturor episcopilor, ca să ţină împreună învăţătura lui
Hristos şi rânduiala liturgică şi canonică unitară a Bisericii, singura prin care lucrează Hristos şi prin
care deci se împlineşte mântuirea oamenilor. Episcopii se întâlnesc în Hristos cel unul prin comuniunea
dintre ei, dar şi în legătura lor smerită cu toată Biserica, trupul lui Hristos”, 96 ferindu-se de a face din
comuniunea între ei o formă de corp separat care şi apără nişte privilegii lumeşti, sau că un episcop e
un individ izolat.
„În exercitarea funcţiunii sale, el este unul (unitatea), care nu poate fi singur; în acelaşi timp,
el este însă condiţionat de corpul comunităţii şi nu poate să-şi exercite autoritatea sa fără, comuniunea
credincioşilor Bisericii din care face şi el parte”. 97
Prin aceasta, unitatea reprezentată de preot – ca centru al parohiei şi de episcop – ca centru al
eparhiei, nu devine singularitate, ci se încadrează în comuniunea întregii Biserici, cum s-au încadrat
Apostolii, prin comuniunea dintre ei, prin marea lor răspundere faţă de Biserică, în acelaşi Hristos,
singurul centru unic cu adevărat mântuitor, Care nici El nu e singur, ci în Treime.
Această comuniune asigură unitatea de învăţătură, de săvârşire a Tainelor şi de vieţuire
evanghelică a Bisericii universale iar „Pentru asigurarea acestei unităţi, încă din perioada apostolică s-a
rânduit ca orice nou episcop să fie hirotonit de trei sau cel puţin doi episcopi, iar înainte de hirotonie să
facă pe larg mărturisirea credinţei lui, dovedind că este aceeaşi cu a episcopilor care-l hirotonesc în
numele episcopatului întreg al unei Biserici autocefale” 98 iar „o dată hirotonit, episcopul este autorizat,
chiar obligat, să exercite funcţiunea sa sinodală … să fie membru al sinodului regional (mitropolitan)
sau universal. În persoana episcop ului, localul şi universalul se întâlnesc şi formează două aspecte ale
unicei şi aceleiaşi funcţiuni”. 99
Fiind hirotonit de mai mulţi episcopi, acestuia nu i se conferă un statut de subordonare ci
luându-se exemplul Sfintei Treimi toţi episcopii sunt egali şi nici un titlu de onoare nu pune în umbră
această egalitate.
Funcţia episcopului în Biserica locală este triplă:liturgică, didactică şi pastorală.

96
DUMITRU STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 158.
97
LEONTIN POPESCU¸Puterea cheilor şi infailibilitatea în tradiţia Bisericii, în Teologie şi spiritualitate la Dunărea de Jos,
p. 188.
98
DUMITRU STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, pp. 168-169.
99
LEONTIN POPESCU¸ Puterea cheilor…, p. 189.
45
 În planul cel mai profund, cel al vieţii divine transmise de Sfintele Taine „numai episcopul are
puterea de a constitui adunarea credincioşilor în comunitatea euharistică”. 100
În al doilea rând, funcţia episcopului este una a învăţării, întemeiată pe harul neîndoielnic al
adevărului. Cu prilejul hirotoniei sale, episcopul se angajează să păstreze puritatea Ortodoxiei şi citeşte
o mărturisire de credinţă deosebit de riguroasă. Episcopul şi reprezentanţii săi răspund în faţa lui
Dumnezeu pentru credinţa oamenilor: ei trebuie să actualizeze mesajul apostolilor mai întâi prin
propovăduirea şi explicarea cuvântului lui Dumnezeu.
„Această idee fiind de fapt un comentariu al învăţăturii despre episcop din canonul 58
apostolic unde sunt afirmate următoarele: „Dacă episcopul sau presbiterul neglijează clerul sau
credincioşii şi nu îi învaţă dreapta credinţă, să se afurisească, iar dacă va continua astfel…, să se
caterisească.”101
În sfârşit, episcopul apare ca păstor al Bisericii sale, Canoanele, estrase din Evanghelie de
colegiul episcopal, trebuie să-i slujească episcopului, în exercitarea funcţiei sale pastorale ca modele şi
ca Reţete terapeutice (al şaselea Sinod ecumenic) pe care acesta le va adapta la destinele personale,
deci, unice, printr-o iconomie a iertării.
Chiar dacă este de instituire divină, „slujirea episcopului (sau a preotului) nu poate fi totuşi
îndeplinită decât în sânul comunităţii. «Episcopul este în Biserică, iar Biserica în episcop» (Sfântul
Ciprian, Scrisoarea 69).”102
Hirotonia episcopului se face prin punerea mâinilor a cel puţin trei episcopi care invocă
asupra celui chemat „harul Prea Sfântului Duh”. Însă ritualul comportă – şi se întâmplă la fel atunci
când episcopul hirotoneşte un preot sau un diacon – o aprobare solemnă din partea poporului.
În primele secole ale existenţei Bisericii, episcopul era „ales” de popor nu în sensul modern al
unei desemnări majoritare, ci „ca un impuls dat de Duhul pentru s-l descoperi pe cel mai demn.” 103
Această alegere nu a dispărut în anumite biserici ortodoxe. Puterea episcopului se situează astfel în
unitatea ierarhică a Bisericii. Funcţia sa sacramentală nu se poate realiza corect fără epicleză. Harul său
de a învăţa trebuie să-l facă pe fiecare creştin să fie conştient de plinătatea pusă în el de Botez şi de
Ungerea Duhului.
Funcţia pastorală a episcopului nu se poate exercita după cum scria deja Sfântul Ciprian, fără
„sfatul” şi „votul” preoţimii şi poporului. Rin marea diversitate a formulelor de organizare a Bisericilor
autocefale, îi găsim aproape întotdeauna, pe laici reprezentaţi în consiliile din dioceze; bineînţeles ei
formează majoritatea în consiliile eparhiale, adesea înzestrate cu o mare putere de influenţă.

100
OLIVIER CLÉMENT, Biserica Ortodoxă, p. 84.
101
Ibidem p. 84.
102
Ibidem p. 85.
46
 „Biserica României are actualmente douăsprezece dioceze grupate în trei provincii
mitropolitane. Conducerea centrală aparţine patriarhului şi Sfântului Sinod al episcopilor. Există circa
zece mii de preoţi. Armonia ce pare să domnească în relaţiile dintre Biserică şi Stat nu asigură totuşi
Bisericii o situaţie prea stabilă”. 104
Episcopul stă pe cea mai înaltă treaptă ierarhică, instituită de Hristos şi de Apostoli, ca prim
păstor bisericesc într-o anumită regiune, sub conducerea lui bisericească aflându-se tot clerul şi poporul
teritoriului respectiv. Trebuie remarcat că episcopul nu stă şi nu poate sta în izolare, iar întrucât
eparhiile în fruntea cărora stă câte un episcop constituie împreună o Biserică autocefală, sinodul
episcopilor acelei Biserici este acolo autoritatea cea mai înaltă.
Totalitatea episcopilor întruniţi în sinod direct sau prin reprezentanţi recunoscuţi este Sinodul
ecumenic. Ierarhii întruniţi în sinod au conştiinţa că sunt purtători ai Duhului Sfânt i că,în hotărârile lor,
stau în asistenţa ocrotitoare a acestuia, ceea ce se exprimă prin formula împrumutată de la Sinodul
apostolic din Ierusalim: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (FA 15, 28). În această formulă se cuprind
două lucruri importante, şi anume: principiul sau temeiul hotărârilor sinodale este Duhul Sfânt, iar
autoritatea sinodului este întemeiată pe demnitatea episcopală. Consimţământul ulterior al Bisericii este
doar un semn, un criteriu extern, că episcopii, reprezentanţii legitimi ai Bisericii, formulând învăţătura
de credinţă, au fost conduşi de Duhul Sfânt”.105
Astfel, ierarhia bisericească este încredinţată cu păzirea adevărului revelat, dogmelor le
vesteşte, explică, pentru a-i învăţa pe credincioşi, precum şi pentru a respinge şi condamna explicările
greşite şi falsificările eretice.
Numeroşi Sfinţi Părinţi, ca: Atanasie cel Mare, Fericitul Augustin şi în mod deosebit Pseudo-
Dionisie Areopagitul afirmă cu tărie rolul deosebit al ierarhiei bisericeşti în viaţa Bisericii, căci
Biserica este zidită fiinţial şi organic în mod ierarhic.

b) Lucrarea preotului în Biserica locală

După cum bine se ştie, preotul îndeplineşte, în virtutea harului primit prin Taina Sfintei
Hirotonii şi ca urmare a trimiterii lui în parohie de către episcopul care l-a hirotonit şi al cărui
reprezentant este, cele trei laturi ale lucrării pastorale: învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare. Sunt
cele trei laturi sau aspecte ale puterii bisericeşti pe care preotul o primeşte, ca pe o moştenire
neîntreruptă de la Mântuitorul Hristos, prin Sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora, episcopii. Fiecare
dintre aceste trei laturi ale activităţii sale este importantă în lucrarea sa de conducere a sufletelor spre

103
OLIVIER CLÉMENT, Biserica Ortodoxă, p. 85.
104
JEAN MEYENDORFF, Biserica ortodoxă ieri şi azi, p. 139.

47
mântuire şi ele se condiţionează reciproc. Preotul trebuie să înveţe pe credincioşii săi adevărurile de
credinţă, să le explice cuvântul Scripturii şi să-i păstreze sau să-i apere de învăţăturile greşite şi
păgubitoare care vin din partea celor îndepărtaţi de la adevărata Biserică şi de credinţa ei mântuitoare.
Aceasta o face mai ales prin predică, cateheză şi exemplul vieţii sale personale şi al familiei sale”. 106
În îndeplinirea datoriilor sale reclamate de cultul divin, preotul oficiază în numele şi persoana
Mântuitorului, dar totodată şi ca mijlocitor al obştei credincioase către El. Sfinţii Părinţi şi tâlcuitori ai
liturghiei afirmă că preotul liturghisitor reprezintă pe de o parte persoana lui Iisus Hristos, dar totodată
este şi reprezentant, împuternicit, delegat sau interpret al Bisericii, adică al comunităţii credincioşilor
săi, deoarece el vorbeşte şi se roagă nu pentru sine sau în numele său, ci pentru credincioşi şi în numele
acestora.
Ca principiu general preoţia a fost instituită întâi de toate pentru nevoile cultului, adică pentru
a mijloci latura oamenilor cu divinitatea pe de o parte, pentru a-I da lui Dumnezeu cinstea şi mărirea ce
i se cuvin din partea făpturilor, iar pe de alta pentru a dobândi de la El şi a transmite oamenilor harul
său sfinţitor i toate cele ce sunt de trebuinţă vieţii noastre spirituale.” 107 Preotul este adică, mai întâi de
toate, un sfinţitor şi abia în al doilea rând conducător al turmei sale. El sfinţeşte pe credincioşi şi viaţa
lor, prin lucrările sfinţitoare pe care le săvârşeşte, adică Sfânta liturghie, Sfintele Taine şi sfintele
ierurgii, care au rostul de a coborî asupra credincioşilor, a naturii şi lucrurilor înconjurătoare, harul şi
puterea Duhului Sfânt, pentru a-i binecuvânta şi sfinţi.
Ştiut este că Mântuitorului întemeiază preoţia creştină în primul rând în vederea menirii ei
sacramentale, la Cina cea de Taină, când lasă apostolilor Săi datoria şi puterea de a săvârşi Sfânta
Euharistie: „aceasta să faceţi întru pomenirea Mea (Luca 22, 19, şi 1 Cor. 11, 24), completând-o apoi
cu prerogativa de a lega şi dezlega şi abia mai târziu au primit apostolii autoritatea deplină prin
cuvintele de trimitere la predică, adică pentru a converti lumea întreagă, 108 devenind astfel „slujitori ai
lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1). „Liturgul este un străjer credincios pentru
păstrarea neştirbită şi nealterată a fiinţei religiei însăşi, dacă el păstrează unitatea liturgică, după cum
poate să fie – prin ignoranţa, inconştienţa sau neglijenţa lui – şi un mijlocitor pentru insinuarea în cult a
unor credinţe străine sau sub nivelul moral al creştinismului.” 109
Învăţătura pe care o comunică nu e a lor, prin mâna lor nu se comunică binecuvântarea lor şi
harurile lor ci ale lui Hristos – căci acestea sunt organe văzute ale Preoţiei Lui nevăzute. Deci ei nu au

105
ISIDOR TODORAN, IOAN ZĂGEAN, Teologie Dogmatică: manual pentru Seminariile Teologice, p. 284.
106
NICOLAE D. NECULA, Priorităţi pastorale ale preotului de enorie - , în Teologie şi Educaţie la Dunărea de Jos, p. 75.
107
ENE BRANIŞTE, Despre preoţie, p. 98.
108
Chiar în preoţiile istorice ale păgânismului a dominat întotdeauna concepţia că principala lor atribuţie, aceea care
caracteriza oficiul lor, costa tocmai în aducerea sacrificiilor cultului public. Pe parcurs însă, au apărut puncte deosebitoare
între noi şi protestanţi sau sectari, cu privire la legătura dintre credincioşii de rând sau laici şi Dumnezeu, iar în ortodoxism,
preotul reprezintă o verigă indispensabilă în această legătură.
48
motive să se mândrească. Dar mâna lor şi gura lor nu se mişcă fără voia lor, ci cu voinţa lor de a le face
slujitoare lui Hristos. Deci se învrednicesc şi ei de cinste, „dar se învrednicesc de o cinste cu atât mai
mare cu cât se pun mai deplin la dispoziţia lucrării lui Hristos prin ei. În râvna lor maximă se arată
smerenia lor sau viceversa”. 110 Ei nu dau de la ei nimic decât slujirea iar dacă nu o dau şi pe aceasta din
toată inima, nu numai că nu-şi mai împlinesc menirea sau lucrarea mântuitoare a lui Hristos, ci în mare
parte împiedică împlinirea ei.
Veşnică şi universală, preoţia lui Hristos este în Biserica creştină unicul sacerdoţiu. Ea îşi
perpetuează în timp puterea şi demnitate printr-o tradiţiei vie, care păstrează plenitudinea vieţii
spirituale, fără nici un scăzământ din perioada apostolică. „Toţi preoţii creştini, din toate veacurile, sunt
chemaţi să cunoască această desăvârşire, să se împărtăşească din puterea ei, unindu-se cu Hristos şi
luând parte la suveranitatea Lui asupra sufletelor răscumpărate. Vocaţia sacerdotală e acel glas care
vesteşte de-a lungul istoriei creştinismului existenţa harului, al cărui lanţ de aur nu se poate rupe
niciodată. Ea izvorăşte din prezenţa lui Hristos în veac, niciodată învechită, necontenit actuală. E o
chemare la sfinţenie, în vederea perpetuării sfinţeniei: „Veşnicia coborâtă la noi, pentru a ne atrage
mereu în sus, nu se poate pierde, ea e permanent prezentă, permanent aceeaşi. Prin vocaţia preoţească
se ţin mereu deschise ferestrele spre lumea de dincolo şi tot prin ea istoria Bisericii se realizează
efectiv”.111
Slujirea sacerdotală are ca ţintă supremă ridicarea întregului popor dreptmăritor la sfinţenia
îndumnezeitoare a lui Hristos. Pentru atingerea ei nu este edificator cuvântul ci trebuie însoţit de
predica exemplului viu. Sfântul Apostol Pavel remarcă dorinţa Domnului de a vedea că ucenicii Săi
sunt mai întâi cu adevărat „sarea pământului” (Matei 5, 13), pentru a putea fi cu succes şi „lumina
lumii” (Matei 5, 14).
„În Sfântul Apostol Pavel se lămureşte, în toată măreţia, ca în nimeni altul de pe pământ, ce
înseamnă preoţia şi care sunt răspunderile ei. El a privit-o în duh apostolic,a îmbrăţişat-o cu iubire
dogoritoare şi a trăit-o într-o totală dăruire.”112 Ca apostol a fost „un incendiator de suflete”, ca preot a
fost fără asemănare: „Mie, a vieţui este Hristos”, e mărturia preoţiei veşnice, în care Sfântul Pavel a
sădit ceva care covârşeşte curgerea vremii. El a făcut să strălucească peste veacuri chipul de har şi de
lumină a adevăratului preot. Preoţia însă este slujire. Ţâşnind dintr-un devotament sincer, viu şi
nepotolit a vocaţiei sacerdotale, viaţa preotului e un centru de energie spirituală, care îşi extinde razele
înnoirii peste întreaga viaţă a obştii de creştini încredinţată lui.

109
ENE BRANIŞTE, Despre preoţie, p. 100.
110
D. STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 155.
111
ILIE MOLDOVAN, Semnificaţia şi responsabilitatea slujirii preoţeşti după Sfântul Apostol Pavel, în Ortodoxia, p. 277.
49
 Concluzie:
Slujind lui Hristos, preoţii slujesc obştii credincioşilor pentru izbăvirea lor veşnică. Menirea
preoţiei creştine este sublimă, ea are sarcina de a ridica sufletul pe culmile unei desăvârşiri de pe care
poate i adus prinos la altar. E o răspundere care întrece orice asemănare, fiind o realitate de ordin
duhovnicesc iar episcopul, ca succesor al tuturor apostolilor şi reprezentantul lui Hristos în comunitate
are atribuţii mult mai numeroase.

112
Ibidem, p. 293.
50
CAPITOLUL IV
LAICATUL ŞI MISIUNEA BISERICII

IV.1 Orientarea Bisericii spre slujire

Potrivit Sfintei Scripturi, slujirea constituie misiunea fundamentală a Bisericii, cu care aceasta
stă sau cade din rostul ei în lume, aşa cum i-a fost fixat de Dumnezeu mai întâi prin profeţi şi apoi prin
Iisus Hristos. Am văzut cum Sfinţii Părinţi reprezentativi au considerat slujirea, în mod firesc, drept
atributul esenţial al Bisericii iar de-a lungul istoriei, Biserica s-a străduit pretutindeni să descopere
forme concrete şi eficiente prin care să răspundă acestui mandat divin. Accentul major a fost pus, în
trecut, îndeosebi pe caritate, care se bazează pe unitatea neamului omenesc în actul creaţiei, pe
răscumpărarea prin Iisus care a înfiat pe toţi oamenii în mod egal şi i-a făcut coresponsabili în procesul
mântuirii şi bineînţeles, pe iubirea ca principiu de unitate şi solidaritate. 113 Caritatea s-a esprimat în
fapte filantropice individuale sau organizate şi, de la început, a mers paralel cu propovăduirea
cuvântului, exprimată prin organizarea misiunilor în vederea integrării tuturor în trupul lui Hristos
pentru ca toţi să se bucure de roadele întrupării şi ale jertfei Sale răscumpărătoare.
Biserica, trupul lui Hristos, constituie mediul slujirii şi al responsabilităţii faţă de Dumnezeu
şi faţă de oameni. Dacă poporul lui Israel avea o gândire „corporală”- aceasta ca o rămăşiţă a ideii de
unitate a neamului omenesc -, Biserica este ea însăşi o comuniune de credinţă, de iubire şi slujire
reciprocă. Biserica crede împreună, se roagă şi slujeşte împreună, realizând în sine, temporal unitatea
finală a umanităţii. Prin slujire, Biserica şi lumea se readună în unitatea iconomiei divine, nedeplin în
veacul istoriei, dar în mod total şi desăvârşit în veacul eshatologic.
Dacă în Vechiul Testament slujirea se reducea, ajungând în cele din urmă la o persoană, care
slujea celor mulţi, în Noul Testament ea se extinde până la Biserica slujitoare care slujeşte insului,

113
ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, Biserica slujitoare, p. 277-278.
51
aspiraţiilor lui imediate şi veşnice, slujeşte grupului care are interese deosebite şi slujeşte întregii
omeniri în nevoile ei comune.
În acea lume care suspecta fenomenul creştin, creştinii trebuiau să-şi dovedească credinţa prin
fapte concrete, din care să reiasă că au o morală nouă, că aparţin unei învăţături şi unui Învăţător,care
militează pentru dreptate, unitate, egalitate şi care cer ca semn distinctiv dragostea, slujirea reciprocă
generoasă, dezinteresată. El a pătruns în acea lume care părea de nezdruncinat, adresându-se
conştiinţelor şi inimilor iubind lumea şi slujind-o. Biserica este o instituţie de slujire. Prin Biserică se
înţelege clerul ei, întreaga comunitate de credincioşi şi avutul ei, adică toate aspectele sub care teologia
defineşte Biserica. Modelul slujirii este desigur Iisus care, ca Domn, s-a luptat pentru noi, şi ca
Arhiereu s-a oferit pentru noi. Măsura slujirii culminează în jertfa pentru fraţi. Dragostea desăvârşită
cere să fim gata să murim pentru fratele nostru după exemplul mântuitorului care murind pentru toţi
oamenii, i rugându-se pentru cei care Îl răstigneau zice: „Doamne iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca
23, 34).
Slujirea trebuie să fie cu adevărata slujire, nu doar din punct de vedere, ontologic, nu doar să
dea impresia aparentă că este astfel sau să fie obţinută prin frica de Dumnezeu. Slujirea Cuvântului lui
Dumnezeu are o mare valoare, căci nu este numai un simplu dialog între două persoane, căci una dintre
ele este de fapt un trimis al lui Dumnezeu, un profet, un părinte, prieten şi frate desemnat şi confirmat
de Sfântul Duh. Aceasta nu înseamnă că slujitorii trebuie să se bizuie doar pe asistenţa infailibilă a lui
Dumnezeu. „Ei trebuie să şi citească, să mediteze, să înveţe să observe şi să-şi îmbogăţească experienţa
prin analize critice ale acelor evenimente care au loc în societatea în mijlocul căreia trăiesc”. 114
Preoţia este o vocaţie sfântă care o dată primită, trebuie să răspundă multor cerinţe. Este
legată de o anumită deşertare de sine şi de o diakonia a vindecării, de o purtare de grijă şi alinare a
suferinţelor fiinţelor omeneşti, de căutare a mântuirii şi a sănătăţii spirituale a acestora.
Virtutea principală a preotului este iubirea de oameni, fiindcă cel care iubeşte oamenii iubeşte
şi pe Dumnezeu. Preotul trebuie să poată spune împreună cu Sfântul Pavel: „Nu mai trăiesc eu ci
Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20). În dăruirea sa totală pentru alţii, se rezumă toate celelalte virtuţi
pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le cere tuturor acelora care doresc să primească Taina Hirotoniei:
viaţa sfântă, smerenie şi răbdare.

IV.2 Priorităţile preotului în parohia sa

114
MITROPOLIT EMILIANOS TIMIADIS, Preot. Parohie. Înnoire, p. 47.
52
 Tipul acela de slujire - care pune accent doar pe partea spirituală, respingând orice fel de
preocupare faţă de ceea ce este lumesc, socotit a fi fără valoare sau profan - este incompletă căci
trebuie să ne amintim permanent ideea că misiunea lui Hristos a fost îndreptată către umanitate.
Dumnezeu a luat trup pentru a mântui condiţia noastră umană; Hristos a propovăduit Împărăţia lui
Dumnezeu pentru a reţine importanţa mântuirii noastre, însă, în acelaşi timp, a săvârşit minuni: a
vindecat, a hrănit pe cei flămânzi, a mângâiat pe săraci, S-a împărtăşit de bucuria celor din Cana, l-a
înviat pe Lazăr.
Din punct de vedere intra-parohial, preotul trebuie să dea dovadă de multă vigilenţă pentru a-i
păstra pe credincioşi căci simpla participare a acestora la Sfânta Liturghie nu este suficientă ci aceştia
trebuie să arate un anumit interes faţă de problemele parohiei. Conducătorul văzut al Bisericii trebuie să
le reamintească mereu că a fi creştin nu presupune o existenţă statică, ci că progresul şi creşterea
duhovnicească sunt de căpătâi, şi mai presus decât acestea înaintarea continuă spre Dumnezeu.
„Lipsa de activitate religioasă duce la formalism, ritualism, semne ale unei ortodoxii
superficiale, ai cărei aderenţi, deşi au fost ani de-a rândul membri în comunitatea bisericească, au rămas
totuşi din punct de vedere duhovnicesc în urmă cu douăzeci de ani, fără să cunoască vreo creştere
notabilă.”115
Dirijarea mlădiţei către soare este un lucru mai uşor căci sămânţa a fost aruncată şi a dat
roade, însă slujirea îndreptată către cei din afară necesită multă răbdare, rugăciune, timp şi de condiţii
favorabile. Atragerea sufletelor încă neatinse de Evanghelie constituie o preocupare principală a
preotului, căci Biserica nu există doar pentru cei care vin la ea, ci pentru majoritatea care e absentă,
indiferentă, anticlericală sau care, spun ei, se roagă acasă şi nu au nevoie de biserică. Aici este misiunea
preotului. Pe aceştia trebuie să-i viziteze, să le explice cu răbdare şi dragoste, de a contura o punte pe
care ei înţelegând-o să o poată urma, căci ceea ce însămânţează preotul, Dumnezeu binecuvântează.
Să nu uităm însă că preotul trebuie să-şi întoarcă atenţia şi asupra sa, perfecţionându-se
continuu, fiind din ce în ce mai exigent cu el însuşi, dobândind virtuţile esenţiale precum blândeţea,
smerenia, purtarea ireproşabilă, dând dovadă de multă înţelepciune şi inteligenţă.
Pentru a îndeplini toate acestea preotul trebuie să fie conştient de răspunderile care îi revin în
calitate de păstor al credincioşilor şi „să se străduiască să satisfacă, măcar în parte, cerinţele pe care
vremea în care trăim ni le pune în faţă. Este, aşa cum subliniază adesea Întâistătătorul Bisericii noastre,
Prea fericitul Părinte Patriarh Teoctist, acea capacitate de a înţelege „semnele timpului” adică, de a nu
rămâne în afara evenimentelor pe care le trăim, ci de a le pătrunde şi înţelege sensul”. 116 Acest lucru,
însă, nu anulează învăţăturile de credinţă care ilustrează modul de a fi a preoţilor, nu renunţă la ideile

115
Biserica. Misiune. Slujire 2003, p. 216.
116
N. NECULA, Priorităţi pastorale ale preotului de enorie în Teologie şi Educaţie la Dunărea de Jos, p. 76-77.
53
Sfinţilor Părinţi referitoare la Taina Preoţiei. Căci, cum am putea spune că afirmaţiile conform căreia
preotul trebuie să fie plin de dragoste, că esenţa preoţiei e slujirea pentru alţii şi altele ale Sfântului Ioan
Gură de Aur nu ar mai fi adevărate?
„Preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei sunt aceia
cărora li s-a dat să ne nască prin botez. Prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos” (Gal. 3, 27); prin preoţi
suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu” (Rom. 6, 4); prin preoţi ajungem mădularele
fericitului cap al lui Hristos” (Col. 6, 15).
„Prin urmare e drept ca preoţii s fie pentru noi nu numai înfricoşători decât marii demnitari şi
decât împăraţii, dar mai cinstiţi şi mai iubiţi chiar decât părinţii. Părinţii ne-au născut din sânge şi din
voinţa trupului; preoţii, însă ne sunt pricinuitorii naşterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite naşteri
din nou, ai libertăţii celei adevărate şi ai învierii după har… Deci cei care, dispreţuiesc pe preoţi sunt cu
mult mai nelegiuiţi decât Datan şi cei împreună cu el, şi vrednici de mai mare pedeapsă”. 117
Numai din cele spuse mai sus, fără a insista prea mult pe Tratatele despre preoţie, ne putem da
seama de câtă pricepere îi trebuie preotului în misiunea lui care nu e deloc simplă şi uşoară iar Biserica
conştientă de acest lucru precum şi de faptul că preotul este uns de Duhul Domnului să continue
misiunea dumnezeiescului Învăţător îndeamnă:
„Să ne străduim, prin colaborarea noastră strânsă şi activă, să determinăm o îmbunătăţire a
vieţii popoarelor sărace de pe glob, salvându-le din lipsuri şi foamete:Să fie auzit şi glasul nostru pentru
dezrobirea celor ce se află privaţi de libertate şi pentru slobozirea celor apăsaţi, a celor asupriţi; Să
încercăm totul pentru a aduce pe cei orbiţi de egoism şi porniri de ură la vederea limpede a convieţuirii
paşnice pe pământ; Să ne facem propovăduitori neobosiţi ai păcii între toate popoarele lumii” 118, dar ai
acelei păci de care vorbeşte profetul Isaia: „Pacea va fi lucrul dreptăţii, roada dreptăţii va fi liniştea şi
nădejdea în veci de veci” (Isaia 32, 17).

IV.3. Legăturile preotului cu credincioşii

Legătura sufletească dintre preot şi credincioşii săi constituie fundamentul moral şi totodată o
condiţie esenţială a succesului activităţii preotului în parohie.
Este cunoscut că în Biserică, preotul are în mijlocul credincioşilor săi, pe plan religios, o
situaţie deosebită, o misiune şi o autoritate spirituală care se întemeiază pe harul special al preoţiei,

117
Tratatul despre Preoţie al Sfântului Ioan Gură de Aur apud ANTONIE PLĂMĂDEALĂ – Preotul în Biserică, în lume,
acasă, p. 265.
118
JUSTINIAN, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Urmând Sfintele predanii şi rânduieli strămoşeşti, p. 67.
54
primit la hirotonie. Preotul este în parohia sa un slujitor al lui Dumnezeu, un reprezentant sau delegat al
Mântuitorului pentru continuarea lucrării Sale de mântuire a sufletelor, un organ al Sfântului Duh
pentru sfinţirea şi conducerea credincioşilor pe căile mântuirii. Datorită acestei misiuni de origine
divină, el este un învăţător al credincioşilor săi, un povăţuitor sau conducător sufletesc şi totodată
sfinţilor al lor. El îi învaţă cuvântul Evangheliei, îndeosebi prin predică şi cateheză, îi călăuzeşte pe
cărările mântuirii, împărtăşindu-le învăţătura creştină de credinţă şi de viaţă creştină, sfătuindu-i,
încurajându-i pe calea virtuţilor morale, mustrându-i sau certându-i la nevoie, şi totodată sfinţeşte viaţa
lor, punându-le la îndemână harul, binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu, prin sfintele slujbe
săvârşite de el.

a) Legăturile de ordin religios

această calitate a preotului este cea dintâi sursă a legăturilor care se creează între el şi
credincioşii săi. „Relaţia firească dintre păstor şi turmă este temelia pe care se înalţă încetul cu încetul,
legăturile de ordin religios dintre preot şi credincioşi, care sunt cei dintâi şi cele mai trainice şi care
derivă din însăşi misiunea preotului”119, care este aceea de a mijloci legătura credincioşilor cu
Dumnezeu şi de a lucra pentru mântuirea sufletelor lor. Misiunea aceasta îl situează pe preot într-o
poziţie superioară faţă de credincioşilor săi. În calitatea sa de „om al lui Dumnezeu” (I Tim. 6, 11), el
devine părintele sufletesc al parohiei sale, iar credincioşii sunt fiii săi. Datorită harului special al
preoţiei, dobândit prin hirotonie, preotul este acela care naşte sau renaşte pe credincioşii săi pentru
viaţa spirituală, supranaturală, viaţă în Hristos. Preotul botează credincioşii săi, introducându-i astfel,
prin botez şi mirungere, în Biserică; prin el, aceştia se integrează deci în Biserică, în această mare
familie duhovnicească, închegată prin unitatea de credinţă, de cult şi de organizare. El binecuvântează
nu numai leagănul, ci şi căminul vieţii familiale prin Taina Cununiei, care sfinţeşte cu binecuvântarea
lui Dumnezeu şi a Bisericii legătura dintre bărbat şi femeie spre naşterea de fii şi creşterea lor. Tot prin
preot cu ajutorul Tainei Pocăinţei, se reface legătura credincioşilor cu Biserica, atunci când aceasta a
fost slăbită ori întreruptă prin păcat. Şi tot preotul este acela care binecuvântează pe credincioşii ăi pe
ultimul lor drum şi întreţine printre cei vii amintirea celor decedaţi prin slujbele făcute pentru iertarea,
pomenirea şi veşnica lor odihnă.
Iată deci atâtea ocazii, momente şi împrejurări din viaţa religioasă a credincioşilor, care îl
aduc pe preot în contact cu păstoriţii săi şi în care el îşi exercită misiunea sa de „părinte spiritual al
parohiei sale, menţinând legăturilor cu cerul. Credincioşii înşişi recunosc şi onorează în preotul lor
această calitate, atunci când i se adresează cu apelativul cinstitor de „părinte”. El are, faţă de fiii săi

119
E. BRANIŞTE, Despre preoţie, p. 153.
55
duhovniceşti, tot atâtea drepturi, datorii şi răspunderi în ordinea religioasă cât şi părinţii lor după trup,
pe plan material şi social. El are dreptul să-i înveţe, să-i binecuvânteze şi să-i sfinţească, să-i îndrume,
să-i certe şi să-i mustre, să-i pedepsească chiar la nevoie, cu mijloacele care îi stau la dispoziţie şi spre
binele lor spiritual. Toţi laolaltă, fără nici o deosebire, alcătuiesc marea familie duhovnicească a
preotului; toţi îi sunt datori cu ascultare, datorită preotului ca reprezentant al lui Dumnezeu, şi pentru
toţi el e îndatorat cu aceeaşi grijă şi cu aceeaşi răspundere faţă de Dumnezeu.
Mulţimea şi trăinicia acestor legături depinde de bogăţia şi nivelul vieţii religioase a preotului
şi a parohiei sale, căci cu cât viaţa religioasă a păstorului şi a credincioşilor unei parohii va fi mai
bogată, cu atât legăturile de ordin spiritual dintre ei şi păstorul lor vor fi mai numeroase, mai dese şi
mai trainice. Două primejdii mai mari îl pândesc pe preot şi îl abat de la îndeplinirea ideală a acestei
laturi a misiunii sale „rutina sau îndeplinirea mecanică şi fără convingere a datoriei sale de liturghisitor
şi arghirofilia”.120 Aceste două mari păcate nu numai că pun o pată pe aureola preoţiei în general, dar
primejduiesc şi legăturile sufleteşti dintre preot şi păstoriţii lui, ducând la slăbirea treptată şi chiar
răceală sau conflicte între slujitorii Bisericii şi credincioşii laici, soldate uneori din nefericire chiar cu
părăsirea de către aceştia a Bisericii.

b) Legăturile de ordin social

în afară de această primă categorie de relaţii dintre preot şi credincioşi, preotul îşi poate crea
şi relaţii de altă natură cu credincioşii săi: cele impuse de viaţa socială. Preotul ortodox este şi el un
membru al societăţii în care trăieşte, care îl obligă să vină în contact cu membrii parohiei sale în
calitatea lor comună de cetăţeni. El ia deci parte la viaţa socială, gospodărească şi cetăţenească a
parohiei sale, participă la toate momentele ei solemne, la bucuriile, durerile, necazurile şi păsurile ei.
Chiar în timpul exercitării misiunii sale strict preoţeşti i se oferă preotului numeroase ocazii de a lega
cu credincioşii săi şi astfel de relaţii, cunoscând viaţa familială şi gospodărească a credincioşilor,
nevoile, lipsurile şi trebuinţele lor, intervenind cu sfaturi, ajutorul sau autoritatea sa acolo unde este
nevoie, legături ce pot fi stabilite cu ocazia diferitelor ierurgii săvârşite în casele credincioşilor. El se
leagă de parohia sa mai ales prin casa şi familia sa. Spre deosebire de alte confesiuni, unde preotul e
celibatar, preotul ortodox este – cum a fost pretutindeni în Biserica veche – un om căsătorit, un părinte
de familie şi datorită acestui lucru se integrează cu uşurinţă în viaţa socială a parohiei. De altfel, însăşi
concepţia ecleziologică a Ortodoxiei îl situează pe preot nu deasupra Bisericii sau a credincioşilor, ci în
Biserică, alături de credincioşi, iar păstorii şi păstoriţii alcătuiesc o familie duhovnicească, în care
distincţia se face nu ca între conducător şi conduşi, ci ca între părinţi şi fii, care sunt toţi laolaltă „fraţi”,

120
ENE BRANIŞTE, Despre preoţie, p. 156.
56
ca fii ai aceluiaşi Dumnezeu. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel, ca şi toţi Sfinţii Părinţi, se adresează
nu numai clerului, ci şi credincioşilor cu apelativul de „fraţi (prea) iubiţi”, care s-a păstrat până astăzi
ca mod consacrat de adresare la începutul pericopelor din Apostol, citite la sfintele slujbe, precum şi în
predicile sau în sfaturile şi îndemnurile adresate de preot credincioşilor în biserici.
Membrii familiei preotului sunt, de obicei, factori care, prin legăturile lor personale, îl ţin şi
pe preot legat mai strâns de parohie, oferindu-i adesea prilejuri de contact utile mai ales când e vorba
de cei ce nu frecventează biserica. Relaţiile de rudenie, vecinătate, comunitate de interese sau
preocupări, participarea preotului la evenimente importante din viaţa lor socială şi naţională (sărbători
naţionale, şedinţe, serbări sau festivităţi culturale şi artistice) – iată atâtea prilejuri care îl ajută pe preot
să cunoască mai bine viaţa enoriaşilor şi să se integreze şi mai tainic în viaţa obştească a acestora.
Toate aceste legături sunt de o importanţă covârşitoare pentru îndeplinirea misiunii lui,
punând în toate relaţiile sale cu credincioşii pecetea specifică harului său şi păstrându-se întotdeauna la
înălţimea şi demnitatea cerută de această misiune căci legăturile trebuie să rămână întotdeauna
întemeiate pe dragoste adevărată, pe respect reciproc, pe sinceritate şi atitudine dezinteresată. În toate
raporturile sale cu credincioşii preotul trebuie să păstreze acea ţinută demnă şi serioasă care poate să-i
menţină autoritatea spirituală faţă de credincioşi şi respectul pe care aceştia i-l datorează.

c) Importanţa legăturilor dintre preot şi credincioşi

E aproape inutil să vorbesc de importanţa legăturilor dintre preot şi credincioşi în viaţa
Bisericii, căci Biserică sau „parohie – unitatea cea mai mică a trupului ecumenic al Bisericii” 121 –
înseamnă de fapt o comunitate de credincioşi strâns uniţi în jurul păstorului lor sufletesc şi cu cât
această legătură dintre păstor şi turmă este mai puternică, mai voie şi mai reală, cu atât ecourile ei în
viaţa religioasă şi socială a credincioşilor vor fi mai puternice şi cu urmări mai bune.
Legătura credinciosului cu preotul este de fapt expresia şi semnul legăturii lui cu Biserica, al
apartenenţei lui la o parohie iar întreruperea legăturii cu preotul înseamnă ruperea legăturilor cu
Biserica, ieşirea din comunitatea bisericească şi situarea în afara parohiei. Iată, de ce este atât de
important pentru destinul Bisericii însăşi ca preotul să se străduiască să creeze şi întărească cât mai
mult legăturile sale sufleteşti cu credincioşii dar şi să se ferească de tot ceea ce ar putea contribui la
slăbirea, întreruperea şi compromiterea acestor legături.
Aceasta presupune un ataşament sincer şi profund pentru parohia sa din partea preotului, iar
din partea credincioşilor încredere în preot. După cum ştim Sfântul Apostol Pavel aseamănă legătura
dintre Hristos şi Biserica Sa cu legătura pe care o stabileşte Taina Cununiei între soţi. „Fiţi dar următori

121
ENE BRANIŞTE, Despre preoţie, p. 158.
57
lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi şi umblaţi întru iubire aşa cum şi Hristos ne-a iubit pe noi, şi pentru
noi I S-a dat pe Sine lui Dumnezeu prinos şi jertfă întru miros cu bună mireasmă… Altădată eraţi
întuneric, dar acum lumină sunteţi întru Domnul; ca fii ai luminii să umblaţi – pentru că roada luminii
este în orice bunătate, dreptate şi adevăr – osebind ce este bineplăcut Domnului”. (Efeseni 5, 1-2; 8-
10). Iar dacă preotul este reprezentantul şi slujitorul lui Hristos în Biserica locală, între el şi parohia
respectivă se stabilesc deci pe plan religios aceleaşi raporturi ca între Hristos şi Biserică. „Hirotonia
leagă pe păstor de enoriaşii săi, ca printr-o căsătorie tainică, cu aceeaşi legătură indestructibilă, de
dragoste şi fidelitate, ca între soţ şi soţie”. 122 Această legătură de dragoste, de solidaritate şi de
comuniune spirituală, care trebuie să unească pe preot şi păstoriţi, constituie fundamentul şi condiţia de
căpetenie a trăiniciei, a vitalităţii şi a progresului parohiei pe căile vieţii creştine. Uneori legătura
preotului cu credincioşii săi ating culmi nebănuite căci trebuie să ne amintim de Sfântul Ioan Gură de
Aur care fiind atât de iubit de poporul din Antiohia a trebuit să fie răpit, pur şi simplu dintre ei spre a fi
promovat pe scaunul patriarhal din Constantinopol sau din spusele următoare: „Vă îndemn azi să vă
mângâiaţi, pentru că nimeni nu mă poate să despărţi de voi: «Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate
să despartă» (Mt. 19, 6)… Mâine voi fi cu voi la ceasul rugăciunii, pentru că unde sunt eu, sunteţi şi
voi, şi unde sunteţi voi, sunt şi eu. Noi suntem un singur corp şi corpul meu nu se va lăsa despărţit de
cap, nici capul de corp. Chiar dacă suntem despărţiţi prin spaţiu, suntem uniţi prin dragoste. Nici
moartea nu ne poate despărţi. Dacă trupul meu va muri, sufletul va trăi şi va păstra amintirea
credincioşilor săi. Sunt gata să-mi dau de o mie de ori viaţa pentru voi şi nu trebuie să-mi mulţumiţi
pentru aceasta. Nu-mi fac decât datoria, pentru că un bun păstor îşi dă viaţa pentru oile sale”. 123
Preoţia se ocupă cu sufletul, care-i din Dumnezeu şi dumnezeiesc, care-i părtaş nobleţei celei
de sus şi tinde spre nobleţea aceea, deşi-i unit cu cel inferior lui, cu trupul.
„Munca preotului este la fel cu munca unui om care ar încerca să conducă şi să îmblânzească
o fiară cu multe feţe şi cu mai multe chipuri, alcătuită din mai multe fiare, şi mai mari şi mai mici, şi
mai domestice şi mai sălbatice… Tot aşa şi trupul acesta obştesc al Bisericii este alcătuit din oameni cu
multe şi variate feluri de purtare şi de gândire, întocmai ca animalul alcătuit din mai multe animale
deosebite ca fire între ele. De aceea preotul trebuie neapărat să fie simplu şi unitar potrivit cu spiritul de
dreptate pe care trebuie să-l aibă în toate, dar şi multiform şi variat, potrivit cu firea deosebită a fiecărui
credincios, iar în cuvânt destoinic şi folositor tuturor”.124

Concluzie:

122
ENE BRANIŞTE, Despre preoţie, p. 159.
123
T. M. POPESCU, Sfinţii Trei Ierarhi în slujba Bisericii, în BOR., LXX 1952, nr. 1-3, p. 172.
124
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL GRIGORIE DIN NAZIANZ, SFÂNTUL EFREM SIRUL, Despre preoţie, p. 243-244.
58
 Nici unul dintre noi, singur, izolat nu poate fi desăvârşit. Darurile sunt împărţite. Fiecare
poartă talentul său, o comoară în ţarina lui, fiecare contribuie cu unicul său la opera comună şi vrând-
nevrând, cu toţii ne împărtăşim din bunurile la care a trudit fiecare. Şi numai aşa, laolaltă,
împărtăşindu-ne cu toţii din darurile tuturor, ne zidim şi alcătuim un trup desăvârşit, al cărui cap este
Hristos.
Cel ce luptă împotriva relaţiei, a comuniunii cu semenii săi şi cu Dumnezeu, se afirmă ca
individ, ca posesor al naturii proprii, pe care o opune naturii altora ca „eul” său.
Confruntarea Bisericii cu acest context a arătat că un creştinism al raporturilor individuale, un
creştinism al milosteniei personale sau chiar colective, dar bazată pe milostenia personală, izolată şi
întâmplătoare, cum era pe vremea Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, încetează să mai fie
actual. Un creştinism redus la atâta, riscă să rămână periferic şi ineficient iar Biserica nu poate rămâne
închisă în ea însăşi. Este necesar ca Liturghia de duminică să se prelungească în timpul săptămânii, în
viaţa de zi cu zi.

59
CAPITOLUL V
EPISCOPUL – FACTOR DE UNITATE ÎN BISERICA ORTODOXĂ

V.1. Unitatea episcopatului ca unitate a Bisericii

Mijlocul cel mai eficace prin care se poate asigura unitatea Bisericii, mijloc verificat de-a
lungul istoriei, este unitatea dintre episcopi, solidaritatea de corp a acestora manifestată prin
mărturisirea şi păstrarea aceleiaşi credinţe, prin săvârşirea aceloraşi lucrări sfinte şi prin atitudinea
unitară a tuturor episcopilor faţă de problemele principale ale vieţii bisericeşti. „Neînţelegerile dintre ei
au provocat şi pot provoca oricând sciziuni în viaţa Bisericii şi poate primejdui unitatea ei exterioară
căci numai de aceasta este vorba, deoarece unitatea interioară a Bisericii se reazemă pe Iisus Hristos, pe
piatra cea din capul unghiului şi pe capul ei unic care nu poate fi împărţit, chiar dacă ar surveni toate
sciziunile posibile în corpul episcopal”. 125
Unitatea episcopatului şi prin ea unitatea Bisericii se mai aduce la expresie şi prin acea grijă şi
lucrare specială a episcopilor, prin care se asigură păstrarea şi transmiterea în chipul cel mai
corespunzător a succesiunii apostolice, în latura în care depinde acest lucru de preoţie în general şi de
episcopat în special.
Cu această poziţie cu totul deosebită şi hotărâtoare pentru viaţa şi lucrarea Bisericii,
episcopatul a fost aşezat şi a rămas în fruntea Bisericii.
„Cine nu înţelege însemnătatea unităţii de credinţă şi cine nu se străduieşte să o trăiască, acela
nu poate vesti Evanghelia lui Hristos, nu poate aduce o mărturie deplină a Jertfei Lui mântuitoare”. 126
Numai în Biserica Sa aşezată pe piatra cea din capul unghiului, temelia pe care se înalţă tot edificiul
credinţei noastre. Acest mesaj al lui Hristos trebuie să-l purtăm în mărturisirea credinţei celei adevărate,
în trăirea comuniunii Bisericii Sale aşa cum a fost ea trăită de Sfinţii Apostoli, de martirii primelor
veacuri creştine, de Părinţii apostolici, de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, de mărturisitorii şi vieţuitorii care
s-au ostenit să-şi împodobească sufletele cu virtuţi, cu post şi rugăciune.
Asemenea Apostolilor, episcopii sunt purtători ai acestor frumuseţi de viaţă creştină a cărei
coroană strălucitoare a fost şi a rămas unitatea de credinţă, totdeauna vie în viaţa credincioşilor şi
preoţilor de pe aceste meleaguri. Fiii Bisericii şi-au aflat în trăirea acestui mesaj împlinirea fiinţei lor de

125
IOAN N. FLOCA, Drept canonic ortodox, vol I, p. 293.
126
TEOCTIST, Pe treptele slujirii creştine, partea a III-a, p. 361.
60
la leagăn până la mormânt. „În suflete şi în cugete L-au avut viu pe Hristos Mântuitorul, Marele nostru
Arhiereu, care uneşte şi adună pe toţi în aceeaşi comuniune de iubire şi sfinţenie şi aceasta se săvârşeşte
în Biserică, păstrând învăţătura şi rânduielile ei statornicite de Sfinţii Părinţi şi Sinoadele
ecumenice”.127 În acest chip Biserica este chezăşia sfinţeniei şi mântuirii noastre, cum se roagă
Mântuitorul: „Pentru ei, Eu Mă Sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fi sfinţiţi întru adevăr” (Ioan 17,
19).
Indiferent de părerile unuia sau altuia, unitatea de credinţă rămâne bunul cel mai de preţ, trăit
de credincioşi în permanenţa simţire a prezenţei lui Hristos în mijlocul nostru. Nimic nu poate fi mai
scump pentru dragostea noastră către Hristos şi aproapele decât promovarea şi apărarea prin gândurile
şi faptele noastre a acestei unităţi îndrumaţi fiind de arhiereu.
„Această unitate … neîncetat să o promovăm prin munca noastră plină de dăruire, prin
ordinea şi disciplina cu care să ne împlinim îndatoririle de fii al Bisericii”. 128

V.2. Episcopul – continuator al întreitei slujiri a Mântuitorului în Biserica locală

Când luăm în discuţie slujirea mântuitoare a Bisericii, regăsim o concepţie pe care am întâlnit-
o deja de două ori. Prima dată, atunci când am studiat rădăcinile vechi - testamentare ale hristologiei şi
ale iconomiei mântuirii; a doua oară, în taina lui Hristos Însuşi.
În Vechiul Testament, este vorba despre trei forme de ungere: arhierească, împărătească şi
profetică, sau toate trei, ungerea lui Hristos şi lucrarea Sa mântuitoare. Am văzut, de asemenea, că taina
lui Hristos trebuia să fie trăită şi contemplată mai întâi în cadrul împlinirii Vechiului Testament. Preoţia
lui Hristos este, prin excelentă tema Epistolei către Evrei: „Dar Hristos, Arhiereu al bunătăţilor celor
viitoare, venind prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit … a intrat o dată pentru totdeauna în sfânta –
sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, aflându-ne nouă răscumpărare
veşnică” (Evrei 9, 11).
Apoi, Hristos – Împărat este El însuşi venirea Împărăţiei, anunţată şi aşteptată, Împărăţie pe
care o vesteşte în propria sa persoană, „Împărăţie care nu este din lumea aceasta, şi care se manifestă în
patima şi în preamărirea Sa., în Învierea Sa”. 129
În fine, slujirea profetică, deoarece Hristos se revelează pe Sine, de asemenea, ca prooroc 130:
„Şi S-a întors Iisus cu puterea Duhului în Galileea; şi vestea despre El a ieşit în tot ţinutul dimprejur. Şi

127
Ibidem, p. 362.
128
Ibidem, p. 210.
129
BORIS BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 191.
61
învăţa în sinagogile lor, slăvit fiind de toţi… şi deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: Duhul
Domnului e peste Mine, pentru că El M-a uns; El M-a trimis să le binevestesc săracilor, să-i vindec pe
cei zdrobiţi la inimă, robilor să le vestesc libertate şi orbilor vedere, pe cei asupriţi să-i trimit în
libertate şi să vestesc anul bineprimit al Domnului” (Luca 4, 14-15, 17-19).
Astfel se împlineşte şi se continuă în Biserică această triplă tri-unică mijlocire a lui Hristos.
Înainte de a vorbi de slujiri particulare în Biserică, este important să situăm Biserica în raport
cu lumea. Mijlocirea arhierească a lui Hristos, biruinţa Sa împărătească asupra puterilor demonice,
instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu, se continuă în Împărăţia trinitară inaugurată în Euharistia
Bisericii. Se poate spune acelaşi lucru despre misiunea profetică a lui Hristos, pe care El o vesteşte şi
pe care o aplică şa Sine însuşi, atunci când se referă la cuvintele proorocului Isaia: „Duhul Domnului
este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc (Luca 4, 18, cf. Isaia 61, 1). În tripla sa slujire,
Biserica continuă, prelungeşte lucrarea mântuitoare a lui Hristos.
Această distincţie între slujirea arhierească, împărătească şi profetică a lui Hristos şi a
Bisericii nu este întotdeauna uşoară. Este o distincţie utilă, dar este puţin relativă „Nu putem separa
moartea şi învierea lui Hristos ca ofrandă pentru înscăunarea Sa ca Împărat”. 131 Profetismul lui Hristos
este un profetism ce se împlineşte în moartea Sa. Totuşi, Părinţii Bisericii utilizau această
distincţie”Părintele H. de Lubac scrie: Fiecare din cele trei slujiri ale lui Hristos este esenţială pentru
Biserică. Sau, mai degrabă ele sunt trei elemente ale unei slujiri unice şi indisolubile în sine, al cărui
principiu se afirmă cât se poate de limpede de la întemeierea Bisericii. Căci toate trei decurg din unica
misiune primită de către Iisus de la Tatăl Său, misiune ce Îl face totodată învăţător, sfinţitor şi împărat,
ţi pe care o transmite Bisericii Sale.” 132 Desigur, nu trebuie nici să amplificăm legătura, dar nici să
exagerăm diferenţierea acestor slujiri.
Aşa cum Hristos este pătruns de Duhul Sfânt, care sălăşluia întru El dintotdeauna în
plenitudinea Sa, aşa Biserica la rândul ei, este întemeiată pusă de-o parte, sfinţită, trimisă, este un semn
al Împărăţiei, dar şi anunţul biruinţei piatră de poticnire şi izvor de sfinţenie. Fiecare din aceste slujiri le
conţin şi pe celelalte două iar diferenţierea lor ne permite să actualizăm concepte biblice şi să căutăm
izvoarele lor biblice şi temeliile hristologice. Pe scurt, preoţia Bisericii se poate rezuma în rugăciunea
de la ieşirea cu Darurile euharistice, în care Biserica participă la jertfa lui Hristos: ”Că Tu eşti Cel ce
aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi”. La rândul său, Biserica jertfeşte şi se
jertfeşte, primeşte şi împarte. Caracterul împărăţesc al Bisericii se referă la tema Împărăţiei lui
Dumnezeu, anunţată, inaugurată, tăinuită, aflându-se în lume ca sămânţa din care va rodi Împărăţia

130
Biserica a evitat adesea să îi aplice lui Hristos, într-o manieră prea literală, titlul de proroc, care totuşi Îi aparţine cu
prisosinţă.
131
Ibidem, p. 192.
62
viitoare. Mijlocirea profetică este în primul rând vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. În lume fiind,
Biserica este chemată să interpreteze, vremurile trecute i viitoare să le descopere sensul. Aceasta se
face în unitatea Poporului lui Dumnezeu, de către toţi aceea care sunt purtători ai darului lui
Dumnezeu, de către toţi aceia care sunt purtători ai darului Sfântului Duh, clerici şi laici.

a) Chemarea profetică.
Profetismul lui Hristos
Există, în general, tendinţa, de a limita noţiunea de proorocie doar la Vechiul Testament, şi de
a minimaliza caracterul profetic al lui Hristos însuşi: ”Se spune că de fapt Hristos nu poate fi numit
proroc, câtă vreme El este Cel care îi anunţă pe prooroci.” 133 În manualele de teologie se vorbeşte
despre Hristos proroc dar niciodată nu se vorbeşte în mod direct sau formal despre slujirea profetică a
Bisericii. Părintele Bulgakov este, poate, singurul care vede în darul profetic al Bisericii o prelungire a
slujirii profetice a lui Hristos în taina şi în slujirea Bisericii.
Profetismul lui Hristos, însă, este afirmat limpede în propovăduirea neotestamentară. Aici,
mărturia Sfântului Petru de după Cincizecime este categorică: ”Moise a spus: Domnul Dumnezeul
nostru va ridica vouă dintre fraţii voştri Proroc ca mine. Pe El să-l ascultaţi în toate câte vă va spune
[…] Iar toţi proorocii de la Samuel şi cei câţi le-au urmat au vorbit şi au vestit zilele acelea.” (Fapte 3,
22-24). De asemenea, Domnul vorbeşte despre Sine însuşi ca despre un proroc: „Iar Iisus le-a zis: Nu
este proroc dispreţuit decât în patria lui şi în casa lui” (Matei 13, 57) dar şi: „Însă şi astăzi şi mâine şi
în ziua următoare merg, fiindcă nu este cu putină să piară proroc afară din Ierusalim” (Luca 13, 33).
Iisus îşi asumă de la început ul slujirii Sale harisma de proroc, când citeşte în sinagoga din Nazaret
textul din Isaia 41: „Şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Şi deschizând El cartea a găsit locul unde era
scris:Duhul Domnului este peste Mine […] Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre […]
nici un proroc nu este bine primit în patria sa (Luca 4, 17-24).
Această harismă profetică este o ungere a Duhului, cum spune Isaia: „Duhul Domnului este
peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor (Isaia 61, 1). Slujirea profetică a lui Iisus, la
fel ca cea a proorocilor şi a lui Ioan Botezătorul, este legată de promulgarea, de propovăduirea
Cuvântului lui Dumnezeu, pe care Iisus îl întrupează El însuşi. Dar El nu se poate limita la transmiterea
unei doctrine sau învăţături spirituale, ci El este Cuvântul viu. În acest sens, „Iisus este Proorocul care
profeţeşte despre Sine însuşi; El este în acelaşi timp proorocia şi conţinutul proorociei; Cel care
vesteşte Evanghelia şi conţinutul Evangheliei. El este Evanghelia vie pe care o vesteşte.” 134

132
H. DE LUNAC, apud BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 192.
133
B. BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 206.
134
B. BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 206.
63
 La fel ca şi în Vechiul Testament, cuvântul lui Iisus şi mărturia Sa dau naştere unei tensiuni
crescânde care culminează prin ruptura totală şi moartea care este soarta obligatorie a proorocilor.
Conţinutul mărturiei profetice a lui Iisus este El însuşi, Împărăţia lui Dumnezeu, pe care El o
întrupează şi o revelează; Puterea şi prezenţa îi este Duhul Sfânt, care îl pătrunde pe Iisus în viaţa sa
pământească; în fine Tatăl ceresc este Cel pe care Isus îl revelează şi Îl slăveşte şi Care mărturiseşte la
rândul Său despre bunăvoinţa Sa faţă de Iisus şi Care Îl slăveşte.
Ioan Botezătorul este profetul lui Iisus. Dar Iisus este El însuşi proroc al Tatălui, Chipul Său
desăvârşit, ca şi Înaintemergătorul Duhului: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49) sau „încă
nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit”. (Ioan 7, 39)
Slujirea profetică a lui Iisus se manifestă prin minuni sau fapte prin puterea Duhului lucrător
întru El, unde Iisus dezvăluie rânduiala profundă şi ascunsă a planului Dumnezeiesc referitor la natura
umană „şi ne călăuzeşte pe toţi cu putere spre o legătură mai deplină cu Sine şi spre unirea cu El n
Împărăţia cerurilor, ar ne dă şi nouă puterea să ne călăuzim unii pe alţii în această direcţie”. 135 Calitatea
profetică ne duce prin propovăduirea Bisericii la trepte tot mai apropiate de omul model care sete
Hristos şi de „relaţiile de dreptate, de frăţietate şi de delicateţe umană, care vor domni în Împărăţia
Cerurilor unde va fi umanul în forma lui deplin realizată.” 136

Slujirea profetică a Bisericii

Noul Testament şi scrierile apostolice vorbesc despre anumite harisme profetice pe care
Biserica este întemeiată: Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor (Efeseni 2, 20). Nu se
precizează care profeţi, nici care apostoli. Sunt aceştia proorocii Bisericii primare, sau prooroci
Vechiului Testament? Noul Testament vorbeşte de asemenea, despre darul proorociei în Faptele
Apostolilor, în Epistolele pauline sau în Apocalipsă. Proorocia apare ca o slujire firească în Biserica
primară (1Corinteni 14, 29): „Profeţii să vorbească doi sau trei, iar ceilalţi să judece.” Foarte devreme
însă, proorocia a dat naştere la reacţii de neîncredere, iar proorocii sunt acceptaţi, dar propovăduirea lor
este limitată la două sau trei zile, după care ei trebuie să plece mai departe.
În realitate, slujirea profetică a lui Hristos este unică: El rezumă în Sine pe toţi proorocii şi
toată Legea iar Mărturia Sa este permanentă, pentru toate timpurile: „Acolo unde este cuvântul lui
Hristos, acolo este însuşi Hristos cel viu, Învăţătorul şi Judecătorul. Dar această prezenţă profetică şi
eshatologică a lui Hristos se afirmă în Biserică căci ea este adăpată de Duhul proorocilor.” 137 Astfel

135
DUMITRU STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, p. 239.
136
Ibidem, p. 239.
137
B. BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 208.
64
prima propovăduire a lui Petru aminteşte această dimensiune eclesială, sinodală, sobornicească a
harismei profetice.
În Fapte 2, 16-21, Sfântul Petru îl citează pe proorocul Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice
Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fii şi fiicele voastre vor prooroci.”Aici este mai
mult decât universalismul darului Duhului şi al vestirii Evangheliei, e virtutea primită la Cincizecime
de a fi eclesial şi de a coincide cu fiinţa Bisericii, căreia ea îi înnoieşte viaţa şi i lărgeşte marginile. Însă
această virtute e umbrită de dragoste căci: „De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, […], de aş
avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să
mut şi munţi, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” (I Corinteni, 13, 1-2).
„Astfel, slujirea profetică a Bisericii nu este doar doctrină, ci ea este o doctrină vie, o mărturie
despre adevărul viu al lui Hristos, catehizare interioară, naştere de noi fii în Duhul, propovăduire
misionară în «nebunia» Cruci şi în «scandalul» Evangheliei.” 138
Hristos învaţă Biserica Sa în continuare luminând-o în înţelegerea cuvintelor Lui şi lucrării
Lui mântuitoare în contextul fiecărui timp. Pe de altă parte o face părtaşă acestei slujiri, îndemnând
lăuntric mădularele ei prin Duhul Sfânt să se înveţe unele pe altele. Chiar în exercitarea acestui îndemn,
El este învăţătorul suprem. Căci El a îndemnat pe Apostoli să ducă învăţătura de la obârşie sau cuvântul
Lui şi cuvântul despre El tuturor neamurilor. El a îndemnat apoi pe misionarii din orice timp să-L facă
cunoscut ca Mântuitor în toată lumea. El îndeamnă pe părinţi să-L facă cunoscut copiilor şi pe toţi
credincioşii să comunice uni altora credinţa lor în El şi să-şi lămurească înţelesurile Persoanei şi
lucrării Lui mântuitoare. „Toată Biserica e învăţată de El şi învăţătoare prin participarea la slujirea Lui
învăţătorească. Cei ce culeg mai mult din mana învăţăturii Lui, sau sorb mai mult din apa vie a acestei
învăţături, dăruiesc mai mult altora”. 139
„Tentaţia Bisericii este de a respinge vocaţia sa profetică, de a se instala în lume şi de a face
să cadă asupra ei judecata profetică a lui Dumnezeu prin slujitori, pe care El îi va ridica, chiar
împotriva ierarhiei şi a compromisurilor.” 140 Atunci constatăm o tensiune între Biserică şi proorocire.
Găsim o astfel de tensiune în viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Atanasie sau a Sfântului
Vasile.

Drepturile episcopilor care ţin de puterea învăţătorească

Întrucât episcopii deţin cea mai înaltă stare harică în Biserică, lor le revin şi cele mai multe
îndatoriri şi drepturi în viaţa Bisericii, în raport cu ceilalţi membrii ai clerului sau cu celelalte trepte ale

138
Ibidem, p. 209.
139
DUMITRU STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, p. 238.
140
B. BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 209.
65
preoţiei de instituire divină. Datorită acestei poziţii înalte, episcopii au fost socotiţi şi sunt de fapt
treapta principală a preoţiei care concentrează în sine cea mai mare parte din puterea bisericească, aşa
încât puterea şi lucrarea lor, condiţionează mai mult decât celelalte trepte ierarhice, existenţa şi lucrarea
sericii. Ţinând seama de această poziţie a episcopilor în Biserică „Sfântul Ciprian vrând să sublinieze
poziţia şi importanţa episcopilor în Biserică s-a pronunţat în felul următor: «Scire debes episcopus esse
in Ecclesia et Ecclesia in episcopo» (trebuie să ştii că episcopul este în Biserică şi Biserica este în
Episcop şi de aceea cine nu are legătură cu episcopul, nu este în biserică).” 141
Această expresie subliniază faptul că în mod principal, viaţa bisericească se reazemă pe
episcopi şi că răspunderea lor este atât de mare pentru lucrarea Bisericii, încât pot fi consideraţi ca
adevăraţii purtători ai Bisericii, ca aceia pe care se reazemă existenţa Bisericii şi în care se găsesc
principalele mijloace de lucrare a Bisericii, aşa încât dacă ar înceta să existe episcopii, ar înceta să
existe şi Biserica. Iar dacă cineva nu ţine legătura cu un episcop, se socoteşte că nu ţine legătura cu
Biserica, adică nu face parte din Biserică.
După cum se ştie şi în Biserică, ca şi în restul vieţii omeneşti, normal organizate, nu există
numai drepturi sau numai îndatoriri sau obligaţii pe seama nimănui, ci tuturor drepturilor le corespund
îndatoriri şi invers, aşa încât unele fără de altele nu pot să existe.
Drepturile episcopale care ţin de puterea învăţătorească sunt:
A. „ - Dreptul de întâi şi principal propovăduitor al credinţei în cuprinsul întregului teritoriu
aflat sub cârmuirea sau jurisdicţia sa. El nu are dreptul să propovăduiască în eparhie străină.” 142 Pentru
îndeplinirea acestuia episcopul întrebuinţează predica şi cateheza ce pot fi rostite oral sau pot fi fixate
în scris luând forma unor cărţi aşa numitele scrisori pascale sau orice alte scrieri cu conţinut religios şi
difuzate în cuprinsul eparhiei, precum catehismele, mărturiile de credinţă, manualele şcolare, studiile
sau tratatele, revistele, cărţile de cult, Sfânta Scriptură, traduceri din scrierile Sfinţilor Părinţi sau ale
oricăror scriitori care au abordat problemele religioase în spiritul Sfintei Tradiţii, cărţi de cult, etc.
B. „Dreptul şi îndatorirea de a păstra dreapta credinţă” 143
Pentru acest lucru, episcopul participă la lucrarea de păstrare a dreptei credinţe în eparhia sa
sau a Bisericii întregi, ca membru al sinoadelor de diverse feluri, inclusiv ca membru al Sinodului
ecumenic.
C. „Dreptul şi îndatorirea de a organiza învăţământul religios catehetic, precum şi cel teologic
în cuprinsul eparhiei sale, fie cu programe didactice sau de şcolarizare continuă, fie cu programe
temporale, atât pentru credincioşii laici, pentru elevii şi studenţii şcolilor bisericeşti, cât şi pentru clerul

141
IOAN N. FLOCA, Drept canonic ortodox, vol. I, p. 292.
142
Ibidem, p. 294.
143
Ibidem, p. 295.
66
eparhial, pentru care se organizează de obicei cursuri speciale de îndrumare sau conferinţe, în cadrul
cărora se lămuresc şi se adâncesc chestiuni de credinţă.144 Exemplele de astfel de activităţi ar fi foarte
numeroase căci să nu uităm Mântuitorul a propovăduit în cea mai mare parte a timpului cât a stat pe
pământ.
D. „Dreptul şi îndatorirea de a lua măsuri pentru apărarea dreptei credinţe faţă de rătăcirile de
la aceasta, cunoscute sub numele de erezii”. 145

b) Slujirea arhierească.
Hristos – arhiereul veşnic
„Complexul hiereu, hierateuma, hierosini, hieron, frecvent în Noul Testament, se referă în
exclusivitate fie la cultul sacrificial din Vechiul Legământ”,fie la preoţia veşnică a lui Hristos în Noul
Testament,146 a lui Hristos ca singurul Arhiereu, a episcopilor ca continuatori ai acestei slujiri.
La început creştinii au numit pe aceşti slujitori „prezbiteri”, şi nu „jertfitori” (iερεiς), pentru
că acest nume era prea legat de ideea de aducători de jertfe sângeroase de animale. Creştinii voiau să se
distingă şi prin această nouă numire a slujitorilor lui Hristos de cultul iudaic.
Faţă de jertfele de animale evreieşti şi păgâneşti, „jertfa lui Hristos era în fond o jertfă
„duhovnicească” (autojertfire voluntară), întrucât ea era o aducere „duhovnicească” permanentă a lui
Hristos cel înviat şi cei prin care se săvârşea vizibil această aducere trebuiau să se aducă şi ei
duhovniceşte”.147 Căci pentru aceea Se aduce Hristos în continuare, ca să se poată adăuga la ea şi
aceştia ca jertfă asemenea Lui, ca o dedicare a lor lui Dumnezeu, în mod duhovnicesc, spre lauda lui
Dumnezeu prin cuvinte şi fapte. Dar această jertfă a lor prin cuvinte şi prin fapte nu poate avea loc fără
jertfa trupului şi sângelui Domnului în continuare şi fără împărtăşirea noastră de ea. Amândouă acestea
se spun în Epistola către Evrei: „Avem altar din care nu au dreptul să mănânce cei ce slujesc lui
Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preamăresc numele Lui. Iar facerea de bine şi
dărnicia să nu le nesocotim” (Evr. 12, 10-15, 16).
Trebuie, de asemenea, să ne amintim că jertfirea lui Hristos pe cruce şi învierea Sa în cea de-a
treia zi nu epuizează taina jertfei lui Hristos. Aceasta se deschide în dimensiunea cerească, căci jertfa se
continuă prin Înălţarea la cer şi actualizarea veşnică în cadrul Sfintei Liturghii prin jertfa euharistică.

144
Ibidem, p. 295.
145
Ibidem, p. 295.
146
BOBRISKOY, Taina Bisericii, p. 193.
147
DUMITRU STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, p. 106.

67
 Întreaga Biserică, jertfă către Dumnezeu
Pentru actualizarea jertfei lui Hristos pentru diferitele comunităţi, singura prin care pot aduce
şi creştinii jertfă de laudă, sunt necesari preoţii. Dar aceşti preoţi trebuie să efectueze şi o împreună-
aducere duhovnicească a lor cu Hristos, împreună cu credincioşii şi cu episcopul ca şi conducător al
turmei celei cuvântătoare.
Jertfa lui Hristos nu lucrează magic, pentru că nu îşi produce efectul numai prin sângele vărsat
odinioară, ci lucrează prin sângele Lui preacurat sau plin de puterea Duhului care umple şi pe cei ce se
împărtăşesc de El de aceeaşi putere de aducere a lor, lui Dumnezeu iar această comuniune e desăvârşită
de cel care trebuie să reprezinte pe Hristos primind jertfele noastre şi rugăciunile tuturor şi unindu-le cu
jertfa lui Hristos pe care o aduce în numele tuturor şi pentru toţi. El încadrează jertfele şi rugăciunile
tuturor şi jertfa şi rugăciunea Bisericii ca întreg. Preoţii slujitori nu aduc numai jertfele şi rugăciunile
lor personale, ci ale comunităţii ca întreg şi ale tuturor credincioşilor, alăturate la jertfa lui Hristos,
realizându-se astfel unificarea tuturor, „ca în chipul văzut al lui Hristos, Cel ce Se aduce prin el jertfă în
chip nevăzut”148 şi întipărindu-l pe Acesta în fiinţa credincioşilor. Pentru asigurarea unităţii de
învăţătură, de săvârşire a Tainelor de păstorire, sau de formare a credincioşilor după chipul lui Hristos
şi de vieţuire a lor înşişi după acest chip, e necesar ca preoţii să aibă un centru superior al lor investit cu
puterea de sus pentru păstrarea neschimbată a învăţăturii, a săvârşirii Tainelor şi a conducerii
credincioşilor conform orânduirii apostolice a Bisericii. Acest lucru superior este episcopul. Biserica a
asigurat dependenţa preoţilor de episcop în primul rând prin hirotonirea lor de către acesta iar această
supunere faţă de episcop asigură împlinirea acestor slujiri în acelaşi mod în toată eparhia. Prin episcop
totul ajunge la Hristos, totul se recapitulează în El, căci biserica este Hristos cel viu şi nu face altceva
decât să continue lucrarea Sa mântuitoare. Ea nu trebuie să se interpună între Dumnezeu şi oameni
„Mijlocirea Bisericii nu se adaugă celei a lui Hristos ci se situează în interiorul mijlocirii Lui. Această
privire a lui Hristos asupra lumii trebuie să fie şi cea a Bisericii”. 149 La fel cum Hristos este slujitor al
lui Dumnezeu şi slujitor al oamenilor, tot aşa Biserica trebuie să fie în slujba lui Dumnezeu şi în slujba
oamenilor.

Drepturile episcopilor care ţin de puterea sfinţitoare 150

148
DUMITRU STĂNILOAE, Teologie Dogmatică Ortodoxă, p. 107.
149
B. BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 195.
150
IOAN N. FLOCA, Drept canonic ortodox, vol.I, p. 295.
68
 - Dreptul de a săvârşi toate hirotoniile inclusiv aceea în treapta de arhiereu sau de episcop, pe
care este însă obligat să o săvârşească numai fiind asistat de către cel puţin unul sau alţi doi
episcopi;
- Dreptul de a săvârşi toate celelalte Sfinte Taine;
- Dreptul de a săvârşi singur sfinţirea antimiselor;
- Dreptul de a săvârşi singur sau asistat de alţi episcopi sfinţirea Marelui Mir;
- Dreptul de a săvârşi singur toate ierurgiile;
- Dreptul de a săvârşi sfinţirea bisericilor;
- Dreptul de a tunde în monahism călugări şi călugăriţe pentru mănăstirile din eparhia sa;
- Dreptul de a împăca pe penitenţi cu Biserica;
- Dreptul de a pronunţa divorţul religios.

c) Demnitatea împărătească.
Mântuitorul – împăratul de pretutindeni
în cadrul teologiei referitoare la Israel ca popor al lui Dumnezeu, Biblia aşază şi regalitatea
într-un cuplu unic căci „Acum: dacă veţi asculta de glasul Meu şi veţi păzi legământul Meu, voi Îmi
veţi fi Mie popor ales dintre toate neamurile, că al Meu este tot pământul; Îmi veţi fi preoţie
împărătească şi neam sfânt!... Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel” (Ieşirea 19, 5-
6).151 Nu este o altă demnitate împărătească decât una jertfelnică. Înaintea lui Pilat, Mântuitorul se arată
împărat în tăcere: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, în vreme ce Pilat spune: „Iată regele
vostru”. Inscripţia de pe Cruce şi mărturia tâlharului cel bun confirmă demnitatea Sa împărătească.
Coborârea la Iad este deja biruinţa decisivă asupra puterilor satanice în propria lor împărăţie. Învierea şi
Înălţarea marchează încoronarea lui Iisus ca împărat. După cum spune Sfântul Petru în primele sale
cuvântări după Cincizecime: „pe acest Iisus […] L-a făcut Domn (Fapte 2, 36); îi voi da să şadă cu
Mine pe scaunul Meu (Apocalipsa 3, 21); şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16, 19; Fapte 2,
25). În cele din urmă, domnia împărătească a lui Hristos preamărit este în Duhul Sfânt, timpul propriu
al Bisericii. Astfel, primii creştini vor fi numiţi „cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos
în tot locul (I Corinteni 1, 2).
Pentru Sfântul Pavel, domnia lui Iisus este inaugurată asupra tuturor oamenilor (Coloseni 2),
asupra duşmanilor săi, asupra puterilor necurate (Coloseni 2), asupra morţii (I Corinteni 15), „pentru
ca-ntru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti; aş celor pământeşti şi al celor
dedesubt şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl

151
Sau în I Petru 2, 9: „Dar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să
vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată.
69
(Filipeni 2, 10-11). Şi astfel până la Parusie, Domnul este Împărat, dar demnitatea Sa împărătească este
contestată de puterea Fiarei. Deznodământul luptei este tragic (cf. Apocalipsei), până când „Domnul va
preda împărăţia lui Dumnezeu şi a Tatălui (I Corinteni 15, 24).

Biserica – împărăteasă veşnică

În ceea ce priveşte Biserica, vedem că nu este de ajuns să vorbim despre domnia împărătească
a lui Hristos în Biserică până la Parusie. Hlamida cu care a fost îmbrăcat Hristos în timpul Patimilor
Sale este chiar veşmântul Bisericii şi al arhiereului care se identifică cu aceasta „Proorocia involuntară
a lui Pilat se continuă asupra Bisericii şi îi aminteşte acesteia singurul drum al înălţării sale la
demnitatea împărătească a lui Hristos”. 152 Ceea ce s-a spus despre Hristos poate fi spus şi despre
Biserică – Trupul Său „Împărăţia lui Dumnezeu e aproape; Împărăţia este înăuntru vostru, ea este
printre voi”.
Şi totuşi, „Împărăţia nu este din lumea aceasta”. „Voi sunteţi în lume, dar voi nu sunteţi din
lume”. Împărăţia lui Dumnezeu nu este o realitate palpabilă, ea este venirea Duhului Sfânt, unde „nu
este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Este plinătatea
darurilor Duhului Sfânt care se revarsă peste Biserică. Aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu vestită în
Sfânta Liturghie ca Împărăţia dumnezeieştii Treimi. „În lauda liturgică, Treimea dezvăluie Biserica
drept Împărăţia cerurilor, iar Biserica descoperă Împărăţia cerurilor ca Treime. Atunci Împărăţia lui
Dumnezeu este prezentă şi coincide cu Biserica, în modul cel mai deplin, ca o anticipare pascală şi
taborică a realizării finale”. 153
Unica modalitate a acestei demnităţi împărăteşti, căreia Biserica ăi este anticipare şi epifanie,
o reprezintă asceza şi sfinţenia. Asceza, adică convertirea permanentă, înnoirea inimii, renunţarea la
satana şi la lucrările lui făcute la Botez. Această asceză este martirială, crucificatoare; este un mod de a
participa la Patimile lui Hristos, este sensul experienţei taborice a luminii din care li s-a dat să guste
celor trei Apostoli, adevăratul sens al experienţei luminii dumnezeieşti. Ea este o introducere, o
pregătire pentru drumul ce trebuie urmat, în afara căruia nimeni nu poate ajunge la înviere. Singurul
drum este suferinţa şi crucea, potrivit modului îl care Dumnezeu îl rânduieşte pentru fiecare dintre noi.
A vorbi despre sfinţenie înseamnă pe de o parte, a departaja pe cei aleşi şi sfinţiţi dar şi a
vorbi despre o iluminare reală, despre lumina Sfintelor Paşti în viaţa noastră, acum. La fel ca sfinţii sau
cei sfinţiţi, noi toţi suntem chemaţi să participăm la plinătatea credinţei şi a vieţii. Asceza şi înaintarea
pe calea sfinţeniei sunt întotdeauna un demers personal, pentru că Hristos sălăşluieşte în inima omului

152
BORIS BOBRINSKOY, Taina Bisericii, p. 200.
153
Ibidem.
70
când această inimă este exorcizată, împăcată, iluminată şi devine izvor de apă vie, în măsura în care
chiar El o adapă.
Această înaintare pe calea sfinţeniei este personală şi totodată eclesială şi cosmică: „Când un
om dobândeşte pacea, atunci poate revărsa şi asupra altora lumina sufletului său… şi mii de oameni vor
găsi mântuirea în preajma sa”. 154
Sfinţenia este întotdeauna eclesială, pentru că întreaga Biserică participă la biruinţa vieţii noi,
înfruntând toate puterile distrugătoare ce se aliază nu numai împotriva membrilor Bisericii, ci şi
împotriva Bisericii înseşi, a lui Hristos, în schisme, în erezii şi în compromisuri. „Astfel, această
înaintare pe calea sfinţeniei este pentru lume o nouă naştere, o naştere în dureri… Biserica va fi până la
sfârşitul veacurilor în luptă împotriva satanei, a Fiarei; ea va trece prin încercări care îi aşteaptă pe toţi
ucenicii lui Hristos”. 155 Studiind cuvântările lui Hristos despre a doua venire a Sa (Matei 24 şi 25)
observăm că Dumnezeu cu preştiinţa sa încurajează pe cei care Îl urmează, anunţându-i despre
Împărăţia mesianică. Aceste încercări încep cu căderea Ierusalimului, şi ne avertizează „Vedeţi să nu vă
amăgească cineva” (Matei 24, 4).

Puterea jurisdicţională a episcopului

Pentru îndrumarea pastorală, pentru cârmuirea credincioşilor, episcopul foloseşte în primul
rând mijloacele puterii învăţătoreşti şi ale celei sfinţitoare, cărora li se mai adaugă apoi ca mijloace cu
aplicare directă şi în legătură practică mai concretă cu viaţa credincioşilor, încă şi mijloacele care ţin de
puterea jurisdicţională, adică actele prin care episcop ul îndeplineşte trei categorii de lucrări speciale
sau funcţii ale puterii jurisdicţionale. 156

A. Dreptul de legiuitor local pentru eparhia sa, calitate în care el poate stabili norme legale,
speciale, sau care ţin seama de specificul local, pentru organizarea şi conducerea mai bună a treburilor
vieţii bisericeşti în eparhia sa. Episcopul stabileşte normele de această natură, prin decizie şi le fixează
fie în scurte hotărâri care uneori se mai numesc şi decrete, fie în regulamente sau în instrucţiuni ori alte
dispoziţii scrise.
- În exercitarea acestor drepturi, episcopul este obligat: să ţină seama de indicaţiile forurilor
sau organelor consultative
- Să fie convocat şi să participe ca membru cu toate drepturile la lucrările forurilor sau la
sesiunile forurilor legislative ale Bisericii locale din care face parte şi ale Bisericii ecumenice

154
Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sfântului Serafim de Sarov, p. 132.
155
BOBRINSKOY, AINA BISERICII, P. 201-202.
156
IOAN N. FLOCA, Drept canonic ortodox, vol. I, p. 195-198.
71
 - Să aprobe sau să respingă regulamentele de funcţionare ale unor unităţi bisericeşti locale, ale
societăţilor sau asociaţiilor religioase din cuprinsul eparhiei.

B. Dreptul de judecător bisericesc principal. Episcopul poate săvârşi următoarele acte:

- Judecă singur sau ajutat de alte feluri ori instanţe bisericeşti, abaterile clerului şi ale
monahilor de la legile bisericeşti, credinţă sau norme morale.
- Dreptul de a pronunţa singur sau împreună cu alte organe bisericeşti pedepsele prevăzute de
canoane şi de alte legiuiri ale Bisericii, precum şi de a ridica aceste pedepse.
- Dreptul de a face parte din instanţele de judecată pentru episcopi sau pentru membrii
episcopatului în genere.

C. Dreptul de prim organ executiv. În această calitate, episcopul duce la îndeplinire hotărârile
cu caracter legislativ şi judecătoreşti, luate de el însuşi sau de organele competente ale eparhiei, precum
şi cele care decurg din canoanele şi legile bisericeşti generale şi din hotărârile instanţelor judecătoreşti
superioare, dar şi:
- Să convoace, să prezinte, să conducă dezbaterile organelor deliberative ale eparhiei;
- Să aprobe sau să respingă hotărârile acestora;
- Să iniţieze, să creeze sau să aprobe înfiinţarea / desfiinţarea de funcţii sau oficii bisericeşti în
cuprinsul eparhiei monahilor slujitori din cuprinsul eparhiei.
- Dreptul de a dispune în privinţa chivernisirii bunurilor bisericeşti.
- Să aprobe sau să respingă înfiinţarea sau desfiinţarea unor societăţi sau organizaţii
bisericeşti cu caracter religios, moral, misionar.
- Dreptul de a da dispense de la normele canonice şi legale în vigoare.
- Dreptul de a interpreta în mod autentic, atât actele de natură legislativă, cât şi cele de natură
executivă, pe care le săvârşeşte personal sau împreună cu organele consultative ori deliberative ale
eparhiei.

În cadrul acestei prezentări sistematice a drepturilor şi îndatoririlor episcopilor, mai pot fi

introduse, la diverse capitole felurite alte drepturi şi îndatoriri aşa cum sunt ele specificate pe seama
episcopilor, precum:
- Conduce eparhia în marginile prescrise de canoane şi de normele în vigoare.
- Se îngrijeşte de bunul mers al vieţii bisericeşti.
- Reprezintă eparhia în justiţie, în faţa autorităţilor şi faţă de alte persoane delegate legal.
72
 - Hirotoneşte clerici şi conferă distincţii.
- Numeşte personalul bisericesc sau îl confirmă în caz de alegere cu respectarea normelor
legale.
- Aprobă sau respinge motivat sentinţele Consistoriului Eparhial.
- Face cât mai des vizite canonice în eparhia sa.
- Acordă dispense bisericeşti de căsătorie şi desface căsătoria bisericească.
- Episcopul este dator să stea neîntrerupt în eparhie, afară de cazul când ia parte la şedinţele
Sfântului Sinod sau alte întruniri oficiale.
- Acordă concediile mai mari de 8 zile pe an personalului bisericesc şi didactic.

V.3. Tradiţia bisericească – veşnic prezentă în conştiinţa episcopilor la Dunărea de Jos

În Biserica Mântuitorului Hristos, slujirea lui Dumnezeu s-a întrupat întotdeauna, desăvârşit,
în lucrarea şi viaţa ierarhului. „Icoană a comuniunii de credinţă şi iubire creştină, chip al Bisericii pline
de prezenţa Duhului Sfânt şi simbol al Arhiereului cel Veşnic, ierarhul unei eparhii adună în sine
străduinţele, spre desăvârşire ale tuturor păstoriţilor săi, bucuriile cele izvorâte din credinţă, dar şi
încercările dăruite nouă spre îndreptare şi înţelepţire. De aceea, arhiereul trăieşte, în Biserică, „în viaţa
sa, viaţa multora şi conduce, prin efortul său, pe mulţi pe cărarea cea strâmtă a mântuirii”. 157
Preocupările prioritare ale păstorilor au fost deprinderea enoriaşilor cu rostirea zilnică a
rugăciunilor şi cu citirea textelor ziditoare de suflet, preţuirea şi evidenţierea valorilor sacre ale
Bisericii Ortodoxe Române.
Viaţa Bisericească la Dunărea de Jos a fost animată şi încălzită prin aducerea în eparhie, în
pelerinaje, a unor sfinte relicve către a căror închinare şi cinstire s-a mişcat aproape întreaga suflare
creştinească din judeţele Galaţi şi Brăila, dar şi din toată ţara. Astfel, au fost binecuvântaţi preoţii şi
credincioşii, precum şi întreaga lucrare creştinească din eparhie în perioada 1994-2005, sub cârmuirea
Prea Sfinţitului Dr. Casian Crăciun, Episcopul Dunării de Jos, prin aducerea unei părticele din lemnul
Sfintei Cruci a Mântuitorului de la Mănăstirea atonită Xeropotam (1992), a capului Sfântului Apostol
Andrei de la Patras (1996), a unei părticele din moaştele Sfântului Apostol Andrei oferite eparhiei de
cardinalul Vienei (2001), a cinstitului brâu al Maicii Domnului de la Mănăstirea Kato Xenia din Grecia
(2001), a moaştelor Sfântului român Ioan Casian de la Mănăstirea „Sfântul Victor” din Marsilia
(Franţa) prin octombrie 2002, în 2004 a Sfântului Atanasie Patelarie, care a fost episcop timp de 10 ani

157
MMA., Biserică Misiune Slujire, p. 123-124.
73
la Dunărea de Jos. Prezenţa masivă a creştinilor la aceste pelerinaje a reliefat credinţa lor şi profundul
ataşament faţă de valorile spirituale ale Ortodoxiei întregi. „P.S. Casian cultivă, în continuare,
aducerea-aminte a unor astfel de momente duhovniceşti prin rememorarea liturgică, cu fiecare an, a
evenimentelor, mai ales în calendarul bisericesc Sfântul Sinod a acceptat înscrierea trecerii moaştelor
Sfântului Apostol Andrei la Galaţi, eveniment comemorat la 17 octombrie”. 158
Ierarhul de la Dunărea de Jos acordă o cinstire deosebită sfinţilor căci a realizat o raclă de
argint masiv, în care a aşezat, cu evlavie moaştele sfinţilor aflate în Catedrala Episcopală şi la eparhie,
precum şi procesiunile solemne cu aceste sfinte moaşte, iar zilele de prăznuire ale sfinţilor respective
sunt marcate prin slujbe şi alte comemorări.
Activitatea Prea Sfinţiei Sale a fost răsplătită prin oferirea către eparhie a unor părticele din
Crucea Sfântului Andrei şi din moaştele acestuia, din moaştele Sfântului Ioan Casian, îmbogăţindu-se
astfel patrimoniul sacru al eparhiei.
Alte procesiuni au devenit tradiţionale în eparhie, precum: procesiunile cu icoanele făcătoare
de minuni ale Maicii Domnului de la biserica „Mavramol” din Galaţi şi Mănăstirea Adam, procesiuni
cu icoane în Duminica Ortodoxiei, ceremoniile de Bobotează de pe malul Dunării, Galaţi sau Brăila,
Izvorul Tămăduirii la Brăila, precum şi de hramurile unor biserici şi mănăstiri.
Lucrarea învăţătorească a episcopului şi-a clădit sediul în Seminarul Teologic „Sfântului
Apostol Andrei” redeschis în 1990, în Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, din cadrul Universităţii
„Dunărea de Jos” Galaţi, având certificatul de naştere cu anul 1993. la acestea se adaugă: Şcoala
Postliceală Sanitară Teologică de la Brăila şi Şcolile de Cântăreţi Bisericeşti de la Tecuci şi Galaţi.
Aceste instituţii au crescut tineri formaţi în duhul Bisericii Ortodoxe, păstoriţi şi îndrumaţi spiritual cu
multă atenţie şi răbdare de către P.S. Casian. De o importanţă specială s-a dovedit lucrarea organizată a
tinerilor din Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi, Filiala „Sfântului Apostol Andrei” din Galaţi,
tineri din diferite sectoare de activitate adunaţi sub oblăduirea Duhului Sfânt spre împărtăşirea
cuvântului lui Dumnezeu sau pentru a desfăşura activităţi filantropice, culturale sau de atelier.
Pe plan cultural, activităţile păstorului nostru duhovnicesc sunt nenumărate. Fără a
minimaliza însemnătatea celorlalte, pot enumera următoarele: simpozioane, conferinţe, congrese,
publicaţii, vizite de peste hotare (Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al
Constantinopolului) sau a celor mai înalţi ierarhi, onorând astfel Eparhia Dunării de Jos.
Viaţa duhovnicească a eparhiei a căpătat noi valenţe prin înfiinţarea a zece mănăstiri, 159 ştiind
că la reorganizarea eparhială de după evenimentele din 1989, Dunărea de jos nu mai avea nici un

158
Biserică Misiune Slujire, p. 120.
159
Biserică Misiune Slujire, p. 122.
74
aşezământ monahal. Câteva din aceste vetre monahale (Buciumeni, Lacu-Sărat, Cudalbi, Adam) au
devenit centre de radiere ale credinţei şi culturii în zonă.
Pe fondul acestor împliniri, s-a conturat una din cele mai însemnate realizări ale Eparhiei
Dunării de Jos: activitatea filantropică. „Prin stăruinţă şi devotament, a dobândit forme organizate şi
printr-o coordonare sistematică, a devenit cea mai dragă efigie a lucrării bisericeşti”. 160 Punctul zero al
lucrării filantropice la Dunărea de Jos şi legitimaţia cea mai preţioasă de filantropie organizată o
reprezintă Asociaţia Filantropică Creştin-Ortodoxă „Sfântul Vasile cel Mare”, inaugurat la Galaţi în
anul 2000, în care şi-au găsit căminul şi dragostea părintească 27 de tinere găzduite şi ocrotite în cele
mai bune condiţii.
Multe alte realizări demne de însemnat în cartea împlinirilor într-o eparhie care aniversează
141 de ani de la întemeierea ei (noiembrie 1864, dar care este prefaţată de sute de ani de viaţă
eparhială, prin protecţia jurisdicţională a Mitropoliei Proilaviei, s-au adunat şi îşi vor găsi cu siguranţă
exprimarea în scris.
„Pentru tot şi pentru toate, mulţumiri şi slavă lui Dumnezeu şi Sfinţilor ocrotitori ai acestei
eparhii şi recunoştinţă vie celui ce a patronat o astfel de operă care a schimbat cu adevărat viaţa
eparhiei – Pare Sfinţitului dr. Casian Crăciun, Episcopul Dunării de Jos.” 161

Concluzie:
Poporul lui Dumnezeu este întotdeauna ierarhizat, dar într-o viziune unitară. Deasupra
creştinilor şi în frăţietate cu aceştia, Hristos a rânduit episcopul ca fiind cel care păstrează unitatea de
credinţă şi ia anumite măsuri sau decizii spre îndreptarea noastră.
Ortodoxia este una dintre exigenţele esenţiale ale Bisericii: este puritatea credinţei, a doctrinei
în faţa pericolului permanent, tot timpul ameninţător şi mereu renăscând, al ereziilor, al gnozei şi din
această cauză misiunea episcopului e din ce în ce mai împovărătoare, mai profundă şi mai complexă.
Slujirea liturgică ortodoxă în spaţiul românesc beneficiază de o şansă a echilibrului între
rânduiala tradiţională şi participarea efectivă mereu înnoitoare la aceasta, pe lângă slujitori, a poporului
dreptcredincios ca un mare apărător şi păstrător al tradiţiei noastre liturgice, încât lucrarea acestora este
o autentică liturghie.

160
Ibidem, p. 123.
161
Ibidem, p. 123.
75
CONCLUZIE FINALĂ:

Slujirea constituie misiunea fundamentală a Bisericii, cu care aceasta stă sau cade din rostul ei
în lume aşa cum i-a fost fixat de Dumnezeu, mai întâi prin profeţi, apoi prin Iisus Hristos, continuată de
episcopi şi persoanele consacrate de aceştia. Am văzut cum Sfinţii Părinţi reprezentativi au considerat
slujirea, în mod firesc, drept atributul esenţial al Bisericii şi am văzut că, de-a lungul istoriei, Biserica
s-a străduit pretutindeni să descopere forme concrete şi eficiente prin care să răspundă acestui mandat
divin.
Principiile biblice ale slujirii au valoare eternă, dar Sfinţii Părinţi le-au tâlcuit şi le-au aplicat
pentru vremea lor, aşa cum Biserica a făcut de altfel de-a lungul întregii sale istorii.
Slujirea episcopatului este ea însăşi, mai întâi, supunerea către Dumnezeu, iar rânduirea la
demnitatea episcopală e o poruncă dumnezeiască; dar episcopul e în Biserică şi autoritate şi membru.
Desigur, ambele calităţi constituie laturi ale aceleiaşi funcţii nedivizate într-o împărăţie, cetate,
comuniune, solidaritate sau împreună-angajare. Motorul acestei societăţi este iubirea, o iubire activă,
plină de compasiune, până la marginile pământului.
Omul e chemat la iubire şi la acţiune, în viaţa din societate, pe motiv că ar fi incapabil să facă
singur ceva pentru mântuirea sa pregătită aici prin slujire şi nu expediată dincolo. Nimeni nu face
abstracţie de cele ce se întâmplă pe pământ, de aceea grija creştinilor, a episcopilor şi a tuturor este
îndreptată spre cele de trebuinţă vieţii creştine.
În această lume care suspectează fenomenul creştin, creştinii trebuie să-şi dovedească credinţa
prin fapte concrete, din care să reiasă că au o morală nouă, că aparţin unei învăţături şi unui Învăţător,
care militează pentru dreptate, unitate, egalitate şi care cer ca semn distinctiv, dragostea, slujirea
reciprocă generoasă, dezinteresată căci El a pătruns în acea lume, pe care vrea să o reînnoiască într-o
perspectivă eshatologică căci „deşi trăiesc pe pământ, sunt cetăţeni ai raiului” afirma undeva Părintele
Antonie Plămădeală.
Urmarea lui Hristos, sfinţenia, înseamnă mai presus de orice, calea slujirii după modelul
desăvârşit al Mântuitorului la cina cea de Taină.

76
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

PATRISTICE

CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări duhovniceşti,
ediţia a IV-a revizuită, traducere de diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001.
SCRIERILE PĂRINŢILOR APOSTOLICI, în PSB, vol. I –II, traducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed.
IBMBOR., Bucureşti, 1979.
SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, - Scrieri, în PSB, vol. 38, traducere, introducere şi note de Pr. prof.
dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR., Bucureşti, 1991.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ, SFÂNTUL EFREM SIRUL, Despre
preoţie, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Σοφια – Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004.

CANONICE
ÎNVĂŢĂTURĂ DE CREDINŢĂ ORTODOXĂ, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002.

STUDII ŞI ARTICOLE

BENGA, PR. DR. DANIEL, Metodologia studiului şi cercetării ştiinţifice în Teologie, ediţia a II-a, ed.
Σοφια, Bucureşti, 2003.
BRANIŞTE, PR. PROF. DR. ENE, Despre preoţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004.
BRANIŞTE, PR. PROF. DR. ENE, Liturgica generală, vol. I, ediţia a III-a, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2002.
BRANIŞTE, PR. PROF. DR. ENE, NEŢOIU, ARHIM. PROF. GHENADIE, NEDA, PR. PROF. GHEORGHE,
LITURGICA TEORETICĂ, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002.
BOBRINSKOY, PR. PROF. DR. BORIS, Taina Bisericii, trad. VASILE MANEA, Reîntregirea, Alba Iulia,
2004.
CIUDIN, PR. PROF. DR. NICOLAE, Studiul Vechiului Testament, Ed. IBMBOR., Bucureşti, 2002.
77
CLÉMENT, OLIVIER, Biserica ortodoxă, trad. de ALIN IONESCI, Universitas, imprint al Editurii Teora,
Bucureşti, 2000.
CRĂCIUN, PREA SFINŢITUL EPISCOP DR. CASIAN, EPISCOPUL DUNĂRII DE JOS, Ancora veşniciei, Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2000.
FLOCA, ARHID. PROF. DR. IOAN, Drept canonic ortodox, vol. I, Ed. IBMBOR., Bucureşti, 1990.

JUSTINIAN, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, Urmând Sfintelor Predanii şi rânduieli

strămoşeşti. Pilde şi îndemnuri pentru cler, Ed. IBMBOR., Bucureşti, 1976.
LECCA, ARHIM. PAULIN, Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sfântului Serafim de Sarov, Ed. Schimbarea la
Faţă, fără an.
MEYENDORFF, JEAN, Biserica ortodoxă, ieri şi azi, trad. de CĂTĂLIN LAZURCA, Anastasia, 1996.
MMA., Biserică. Misiune. Slujire 2003, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001; 2004.
MOISESCU, PROF. IUSTIN, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Ed. Centrului Mitropolitan al
Olteniei, 1955.
PATRIARHUL IUSTIN, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Ed. Argeşului şi Muscelului, Anastasia,
2002.
PLĂMĂDEALĂ, + DR. ANTONIE, MITROPOLITUL ARDEALULUI, CRIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI, Preotul în
Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996.
PLĂMĂDEALĂ, + DR. ANTONIE, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986.
POPESCU, PR. DR. LECT. LEONTIN, Ecleziologie ortodoxă. Curs pentru anul al IV-lea, Facultatea de
Teologie-Litere, Galaţi, anul universitar 2004-2005, manuscriptum 149 pagini.
REMETE, PR. CONF. DR. GEORGE, Dogmatica Ortodoxă, Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
SCHMEMANN, ALEXANDRE, Euharistia, Taină a Împărăţiei, trad. BORIS RĂDULEANU, Bucureşti, 1990.
STĂNILOAE, PR. PR. DUMITRU, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II şi III, ediţia a III-a, Ed.
IBMBOR., Bucureşti, 2003.
TEOCTIST, + MITROPOLITUL MOLDOVEI ŞI SUCEVEI, Pe treptele slujirii creştine, partea a III-a, Ed.
Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Mănăstirea Neamţ, 1985.
TIMIDIAS, + MITROPOLIT EMILIANOS, Preot. Parohie. Înnoire (Noţiuni şi orientări pentru teologia şi
practica pastorală). Trad. de PAUL BRUSANOWSKI, Ed. Σοφια, Bucureşti, 2001.
TODORAN, ISIDOR, ZĂGREAN, IOAN, Teologie Dogmatică, Renaşterea, Cluj-Napoca, 1989.
YANNARAS, CHRISTOS, Abecedar al credinţei. Introducere în teologia ortodoxă, trad. PR. DR.

CONSTANTIN COMAN, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996.

ZĂGREAN, ARHID. PR. DR. IOAN, Morale creştină, ediţia a III-a, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002.

78
 REVISTE
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ, Buletinul oficial al Patriarhiei Române, nr. 11-12/1984; nr. 7-12, 1997.
GLASUL BISERICII – Revista oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, nr. 3-4, 1975.
ORTODOXIA, Revista Patriarhiei Române, nr. 2, 1979,
nr. 3, 1955.
STUDII TEOLOGICE - Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, seria a II-a, nr. 9-10, 1968;
nr. 3-6, 1950.
TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS, Fascicula II, Editura Episcopiei Dunării de Jos – Galaţi,
2003.
TEOLOGIE ŞI ISTORIE LA DUNĂREA DE JOS, Fascicula I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos – Galaţi, 2000.
TEOLOGIE ŞI SPIRITUALITATE LA DUNĂREA DE JOS, Fascicula III, Ed. Episcopiei Dunării de Jos – Galaţi,
2004

79
80