ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 12

CAPITOLUL 1
1.ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE

T
eologii contemporani1 sunt de părere că în ceea ce priveşte apariţia Bisericii există mai
multe etape sau faze. Prima etapă constă din crearea lumii nevăzute a îngerilor şi a
primilor oameni. A doua se prelungeşte de la căderea în păcat şi până la Întruparea
Mântuitorilui, integrând Biserica Vechiului Legământ. A treia fază a Bisericii începe de la
întruparea Mântuitorului, potenţându-se prin Jertfa Sa pe Cruce şi actualizându-se la Cincizecime.
Iar cea din urmă etapă va începe odată cu a Doua Venire a Mântuitorului., continuându-se în
Veşnicie. Este plinătatea sau pleroma Bisericii, Ziua cea de a opta.
Etapizarea Bisericii are la bază concepţia teologică ortodoxă conform căreia creaţia este
teonomă. Teologia ortodoxă vorbeşte despre o creaţie continuă, depăşind vechea învăţătură
creaţionistă despre una statică. Doctrina creaţiei continuie afirmă că Dumnezeu a scos lumea din
neant şi a ordonat-o, dându-i raţionalitatea spre a se dezvolta şi a creşte asistată de pronia
divină ,culminând prin creaţia finală, când totul se va transfigura în Hristos într-un cer nou şi într-
un pământ nou (Apoc. 21, 1)2. După acelaşi principiu se poate împărţi şi existenţa Bisericii în etape.
1. Prima etapă –Biserica îngerilor şi a primilor oameni din Paradis.
După învăţătura Sfinţilor Părinţi, la creaţia îngerilor a apărut prima Biserică. Conform acestei
învăţături mai vechi, dar şi potrivit tratatelor teologice contemporane se observă că îngerii aparţin
Bisericii ca mădulare ale ei3.
Dumnezeu a zidit la începuturile timpului lumea nevăzută, a îngerilor. În primul articol al
Simbolului de Credinţă niceo-constantinopolitan se expune credinţa în Dumnezeu –Tatăl,
Atotţiitorul, Pantocratorul, Creatorul „Cerului şi al pamântului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.” 4
Adică Dumnezeu este cel care a creat lumea văzută a oamenilor şi a celorlalte făpturi, dar şi a celei
nevăzute, căreia îi aparţine ierarhia îngerească.
Funcţia îngerilor constă pe de o parte în preamărirea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte în
împlinirea şi comunicarea voii divine celorlalte făpturi în general şi a omului în special.
1 VLACHOS, Cugetul Bisericii Ortodoxe, p.23; EVDOKIMOV, Ortodoxia, p.136; şi BULGAKOV, Ortodoxia, p.12.
2
REMETE, Dogmatica, p. 176.
3
VLACHOS, Cugetul Bisericii Ortodoxe, p. 24; vezi şi BULGAKOV, Ortodoxia, p. 12.
4
MMA, Carte de învăţătură Creştină Ortodoxă, p.11.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 13

Că îngerii au aparţinut primei Biserici o spune şi Sfânta Scriptură arătând funcţia lor de
slujire către Dumnezeu: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei”(Iov
38,7). Şi Sfântul Apostol Pavel scrie comunităţii creştine dintre evrei despre acestă funcţie
angelică: „Oare îngerii nu sunt toţi duhuri slujitoare trtimise spre slujire?(Evrei 1,14).
Prima Biserică s-a completat prin crearea omului şi aşezarea lui în Paradis. Mitropolitul grec
Hierotheos Vlachos este de părere că în grădina Edenului primii oameni „cântau laudă slavei lui
Dumnezeu laolaltă cu îngerii”5. Şi alţi teologi6 susţin această idee a Bisericii primare din Rai, când
reprezentanţii lumilor văzute şi nevăzute slăveau împreună pe Dumnezeu.
Teologul rus Serghei Bulgakov consideră că în Paradis omul se afla în comuniune directă cu
Dumnezeu, neexistând vreun locaş de cult sau altar, „fiindcă raiul întreg era o biserică”.7
2. A doua etapă-Biserica omului după cădere şi cea a Vechiului Legământ cu
poporul ales.
Hierotheos Vlachos consideră în conformitate cu Sfinţii Părinţi că primii oameni duceau în
Paradis o viaţă îngerească, având mintea luminată de harul divin, contemplându-L pe Dumnezeu şi
împărtăşindu-se de El8.
Stimularea mândriei oamenilor primordiali de către îngerii căzuţi, a dus la neascultarea,
neîncrederea şi nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu (Cf. Înţelepciunea lui Isus Sirah 10,13). Esenţa
păcatului adamic a constat în neascultare. Săvârşind păcatul, oamenii au cunoscut cu adevărat
binele şi răul, intrând sub sfera de influienţă a răului şi putând să deosebească astfel binele cunoscut
în trecutul apropiat, de răul cu care intraseră în contact imediat. Cunoaşterea răului nu a însemnat
urcarea omului pe o treaptă superioară de cunoaştere prin luminarea minţii, ci întunecarea ei prin
slăbirea puterilor trupeşti şi sufleteşti, precum şi a puterii de cunoaştere.
Urmările păcatului strămoşesc au constat printre altele în faptul că sufletul omului „şi-a
pierdut dreptatea, sfinţenia relativă paradisiacă şi a cunoscut moartea sufletească. Raţiunea, care
iniţial vedea şi trăia prezenţa lui Dumnezeu peste tot, s-a întunecat atât de mult încât, deşi poate
ajunge la o cunoaştere ştiinţifică excepţională, în acelaşi timp poate orbi, se poate opaciza încât să
conteste nu numai prezenţa, ci chiar existenţa lui Dumnezeu, poate să ajungă la absurdul şi
nonsensul lumii”9.
Moartea sufletească şi trupească venită ca o consecinţă a neascultării a pus stăpânire pe
oameni. Duhul Sfânt care a coezistat în ei s-a îndepărtat rupând astfel comuniunea lor cu
Dumnezeu. Din acest moment oamenii au intrat sub incidenţa demonilor.

5
VLACHOS, Cugetul Bisericii Ortodoxe, p. 25.
6
BULGAKOV, Ortodoxia, p. 11: “O Biserică primordială a existat deja în paradis înaintea păcatului când Domnul
venea să vorbească omului şi se găsea în relaţie cu el.”
7
IDEM, Lumina neînserată, p. 424.
8
VLACHOS, Cugetul Bisericii Ortodoxe, p. 25.
9
REMETE, Dogmatica, p. 200.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 14

Chiar dacă prin cădere omul a rupt comunicarea şi comuniunea cu Dumnezeu, Biserica nu s-
a pierdut în totalitate. După cădere, primii oameni au încercat să reînnoade firele rupte ale legăturii
lor cu Dumnezeu10, încercând diverse forme de religie. Astfel, omenirea a căzut în păgânism şi în
diverse moduri de adorare străine de Dumnezeu. Diversele „religii naturale” nu sunt decât imagini
palide, şterse sau voalate ale religiei Bisericii paradisiace, fragmente sau cioburi înnegrite ale
Revelaţiei primordiale.11
Religia paradisiacă diferă net de cea de după cădere. În Paradis omul nu simţea lipsa sau

distanţa între el şi Dumnezeu, căci se afla în comuniune directă cu Acesta, văzându-L faţă către
faţă12. După cădere omul apelează la substitute ale acestei vederi şi comuniuni, de aici decurgând
tragismul fiinţei umane care se traduce prin sentimentul de părăsire de către Dumnezeu.
Cu toate acestea au existat oameni care au adorat pe Dumnezeul cel Adevărat, neîntinându-
se prin închinarea la idoli. Aceştia au fost drepţii, patriarhii şi proorocii Vechiului Legământ. Ei au
fost binecuvântaţi prin descoperirea şi vederea lui Dumnezeu, deşi parţială „prin oglindă în
ghicitură”(I Cor. 13, 12).
După Sfinţii Părinţi ai Bisericii, vederea lui Dumnezeu înseamnă comunicarea omului cu
Dumnezeu şi îndumnezeirea acestuia13. Şi prin această comuniune a drepţilor Biserica a existat şi s-
a păstrat pe toată perioada Vechiului Legământ. Mădularele principale ale acestei Biserici au fost
proorocii, care au pregătit calea pentru Biserica Mântuitorului (Mt. 3, 3).
3. A treia etapă – Biserica Noului Legământ a Mântuitorului.
Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu îşi face apariţia în istorie Biserica Noului Legământ.
Astfel Biserica devine Trupul lui Hristos, care este Capul ei (Ef. 1, 22-23).
Una din consecinţele Întrupării este îndumnezeirea naturii omeneşti pe care Mântuitorul şi-a
impropriat-o prin naştere din Sfânta Fecioară Maria. Iar prin această urmare a unirii ipostatice din
Persoana lui Hristos „creştinii, mădularele Bisericii sunt mădularele depline ale Trupului lui
Hristos”14.
Cincizecimea a adus o perfecţiune Bisericii. Prin pogorârea Duhului Sfânt asupra
Apostolilor, Biserica Cincizecimii a ajuns centrul istoriei şi al timpului, coordonatele sale esenţiale
fiind sobornicitatea, catolicitatea sau univesalitatea şi unitatea.
10
SF. SIMEON NOUL TEOLOG, Întâia cuvântare morală, p. 130: “Oamenii de atunci având proaspătă amintirea căderii,
deoarece aflaseră despre ea de la Adam şi Eva , cinsteau pe Dumnezeu ca pe un Stăpân şi se închinau Lui . De
asemenea Abel şi Cain îi aduceau jertfe din avuţiile lor. ‘’  
11
BULGAKOV, Ortodoxia, p. 12 : “După păcat, Domnul pune baza a ceea ce se cheamă Biserica Vechiului Legământ,
biserica în care omul a învăţat să comunice cu Dumnezeu. Şi chiar în sânul păgânismului, sufletul omului îşi caută în
mod natural Dumnezeul, aşa încât există o <<stearpă Biserică păgână>>, cum spun anumite cântări liturgice. ‘’
12
IBIDEM, Lumina neînserată, p. 424 : ” În rai omul nu simţea distanţa dintre Dumnezeu şi sine şi de aceea nu cunoştea
setea de a se contopi cu El. Dar patosul religiei este patosul distanţei , iar geamătul părăsirii de către Dumnezeu :
« Eli, eli lama sabahtanii – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit ? » - iată expresia ei extremă. În rai
chiar dacă exista religie ea era calitativ alta decâ cea cunoscută nouă.“
13
VLACHOS, Cugetul Bisericii Ortodoxe, p. 26.
14 ?
IBIDEM, p. 28.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 15

Vorbind despre multiplicitatea limbilor de foc prin care Duhul Sfânt s-a manifestat asupra
ucenicilor Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma: „Duhul Sfânt însă de aceea a venit în chip
de limbi, ca să amintească de o întâmplare de demult a Vechiului Testament. Adică, când
odinioară, oamenii umflaţi de mândrie voiau să zidească un turn care să ajungă până la cer, a
despărţit Dumnezeu prin amestecarea limbilor această păcătoasă unire a popoarelor. Acum din
contră, s-a vărsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea dezbinată întru sine însăşi să se
aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăţia lui Dumnezeu, la credinţă şi la dragoste. Cu acesta
s-a săvârşit ceva neobişnuit şi nou. Oarecând limbile au sfărâmat unirea cea păcătoasă, iar acum
limbile cele de foc iarăşi au adus unirea în lume şi cei dezbinaţi iarăşi s-au legat unii cu alţii.
Aceasta a fost pricina, pentru care Duhul Sfânt s-a arătat în chipul limbilor.” 15 În această
multitudine, diversitate sau varietate a limbilor de foc se arată unitatea Împărăţiei lui Dumnezeu pe
pământ, adică a Bisericii.16
Unirea este semnul Cincizecimii, fie unirea oamenilor cu Dumnezeu, fie a oamenilor între
ei înşişi. Dacă până la Cincizecime ucenicii vedeau Trupul Mântuitorului faţă către faţă (de ex.
cazul Schimbării la faţă a Mântuitorului - Cf . Mt. 17, 2), din acest moment El nu mai le este
exterior, în afara lor, ci interior, unit tainic ( Cf. In. 14, 20) prin Duhul Sfânt cu ei, în sensul că
aceştia s-au făcut membre sau mădulare ale Trupului lui Hristos.
4. Etapa a patra - Pleroma Bisericii17.
„În Hristos, scrie teologul Paul Evdokimov, istoria întreagă se îndreptă spre împărăţia Sa.” 18.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a însemnat unirea indisolubilă pe vecie a naturii sau firii
dumnezeieşti cu cea umană. Această dogmă definită la Sinoadele III, IV, V şi VI ecumenic, spune
că unirea se face fără amestecarea, schimbarea , împărţirea sau despărţirea celor două naturi.
Unirea se fae prin perihoreza sau întrepătrunderea firilor pentru veşnicie19.
În virtutea unirii ipostatice Biserica va dăinui şi după cea de-a Doua venire a lui Hristos în
chip de Judecător. De-abia atunci putem vorbi de desăvârşirea, plinătatea sau pleroma Bisericii.
Teologul H. Vlachos afirma: „trăind în Biserică ajungem la starea lui Adam în Rai, înainte de
cădere şi ne înălţăm mai sus, căci ajungem la părtăşie şi unire cu Hristos, unit în Trupul Său
dumnezeesc şi omenesc, devenind mădulare ale Trupului Său”20.
15
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Duminica Cincizecmii, p. 45.
16 Ceaslov, ed. V, 1992, p. 217: „Când Cel Prea înalt, coborându-Se, a amestecat limbile, atunci a despărţit neamurile;
iar când a împărţit limbile cele de foc, atunci a chemat pe toţi la o unire, şi cu toţi, ca într-un glas slăvim pe Duhul cel
Prea Sfânt“ (Condacul Duminicii Pogorârii Sfântului Duh, glas 8).
17
STOIAN, D. R. p. 211: „pleroma sau pliroma s.f. (grecism) Deplinătate, supraabundenţă de bunuri supranaturale pe
care le dăruieşte Dumnezeu. Plinătatea dumnezeirii este în Hristos prin natură, iar în noi prin har; plinătate ● Pliroma
Bisericii= totalitatea credincioşilor ”.
18
EVDOKIMOV, Ortodoxia, p. 348.
19
SF. ANDREI CRITEANUL, Canonul cel Mare, în Triod, ed. aII-a,Tipo-Litografia «Cărţilor Bisericeşti»,Bucureşti, 1897,
p. 148: „Hristos s-a făcut Om împreunându-Se cu mine prin trup şi toate câte sunt ale firii cu voia le-a plinit, afară de
păcat, arătându-ţi tie, o, suflete pilda şi icoana smereniei Sale” (Cântarea nouă).
20
VLACHOS Cugetul Bisericii Ortodoxe, p. 30.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 16
Membrii Bisericii împlinite, a celei de a opta zi a veşniciei vor trăi conform spuselor unora
dintre Sfiinţii Părinţi, pe de o parte o stare de odihnă veşnică ( Sf. Maxim Maturisitorul), iar pe de
altă parte o stare de epectază veşnică (Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Grigorie Sinaitul, Sf. Grigorie
Palama ş.a.).
Epectaza este starea când mişcarea sufletului aflat în contemplarea lui Dumnezeu creşte
deoarece este un urcuş continuu în virtute21. Mobilul acestei aspiraţii perpetue este dragostea celor
desăvârşiţi către Dumnezeu. Erosul sublimat prin asceză devine iubire duhovnicească - agape. Felul
în care iubirea senzuală se desăvârşeşte îl explică Sfântul Ioan Scărarul : „fericit este deci cel ce are
aşa dragoste faţă de Dumnezeu, precum are cel nebun îndrăgostit de iubita sa” 22. Epectaza este deci
o stare de sete continuă şi totodată o fericire şi o plinătate nesfârşită23.În această direcţie Sfântul
Grigorie de Nyssa arăta : ”… sufletul eliberat de împătimirea sa pământească se avântă uşor şi
repede în mişcarea către celei de sus, ridicându-se de la cele de jos, spre înălţime…Pentru aceasta
zice că şi marele Moise, urcând mereu, nu se opreşte niciodată din urcuş nici nu-şi pune vreun hotar
sie-şi în mişcarea spre înălţime, ci, odată ce a pus piciorul pe scara care se sprijină de Dumnezeu,
cum spune Iacov, păşeşte pururea spre treapta de deasupra şi nu încetează niciodată să se înalţe, prin
aceea că mereu descoperă ceva deasupra treptei atinse în urcuşul spre înălţime. “24
Cea de a doua trăire a drepţilor, susţin Sfinţii Părinţi, este odihna veşnică de care se vor
bucura. Conform acestei păreri , starea drepţilor, mădularele sfinţite ale Bisericii, va fi una de
odihnă „fiindcă cel ce a intrat într-o odihnă a lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile lui, aşa
precum Dumnezeu de ale Sale”(Evrei 4, 10). Reprezentantul cel mai de seamă al acestei învăţături
este Sfântul Maxim Mărturisitorul, care răspunzând la întrebarea: Cum va fi starea sfinţilor în
Împărăţia lui Dumnezeu? Aseamănă starea acestora cu viaţa trupească, arătând că ceea ce este
rostul mâncării în viaţa pământească, acelaşi e rostul harului în viaţa cerească. Scopul mâncării
este pentru creşterea şi susţinerea trupului şi vieţii. Pe omul ajuns la maturitate hrana nu-l mai
ajută la creşterea trupului , ci doar îl menţine în viaţă. Harul dumnezeiesc, după ce omul a ajuns la
maturitatea spirituală nu-l mai ajută la creşterea duhovnicească, ci doar îl menţine în această stare.
Ajuns pe treapta desăvârşirii spirituale omul „devine Dumnezeu prin împărtăşire de harul
dumnezeiesc, odihnindu-se de toate lucrurile minţii şi ale simţurilor şi deodată cu aceasta dă odihnă
tuturor lucrurilor naturale ale trupului care se îndumnezeieşte şi el împreună cu sufletul prin
împărtăşirea de îndumnezeire pe potriva lui. Aşa încât nu se mai vede decât Dumnezeu atât prin
suflet, cât şi prin trup, însuşirile naturale fiind covârşite prin natura slavei.” 25 Drepţii vor ajunge la
asemănarea cu Dumnezeu, unindu-se cu El, ei înşişi devenind dumnezei prin har. Vor ajunge „ca şi

21
BRIA, DTO, p. 143-144.
22
SF. IOAN SCĂRARUL, Scara, XXX, trad. N. Corneanu, p. 517.
23
Vezi TODORAN - ZĂGREAN, Dogmatica, p. 395.
24
SF. GRIGORIE DE NYSSA, Viaţa lui Moise, ed. a-II-a, pp. 153-154.
25
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, 200 capete teologice, II, 88, p. 210-211.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 17
Hristos, atotprezenţi, atotputernici, atotştiutori” . Starea lor de sfinţenie se va continua şi în
26

veşnicie.
Trebuie însă remarcat în ambele cazuri , că starea pămâmtească a vaselor alese ajunse la
îndumnezeire prin har, reflectă şi starea lor din veşnicie.
Comuniunea sfinţilor în veşnicie cu Dumnezeu înseamnă că vor ajunge întru toate asemenea
cu Creatorul lor. Sfântul Simeon Noul Teolog expune această taină a asemănării şi comuniunii în
felul următor: „Dumnnezeiescul Duh fiind nestricăcios dă nestricăciune, fiind nemuritor dă
nemurire, fiind lumină neapusă, îi face lumină pe toţi cei în care se sălăşluieşte şi fiind viaţă le dă
viaţă. Ca Unul din – aceeaşi – fire şi de – aceeaşi – fiinţă cu Hristos, de aceeaşi slavă şi unit cu El,
îi face asemenea Lui întrutotul. Căci nu e invidios Stăpânul, că muritorii se fac prin harul
dumnezeiesc deopotrivă [egali] cu el, nici nu socoteşte că robii se fac asemenea lui, ci e încântat şi
se bucură văzându-ne făcuţi după har, din oameni cum eram aşa cum este el prin fire “27
Trebuie încă odată subliniat că această stare de deplină odihnă, comuniune şi asemănare cu
Dumnezeu sau urcuş veşnic spre El o vor avea doar drepţii, sfinţii, care s-au nevoit de-a lungul
vieţii pământeşti. Învăţătura conform căreia la sfârşitul veacurilor Hristos va restaura toate făpturile
indiferent de starea lor morală este străină Bisericii. Pentru cei ce s-au rupt complet de comuniunea
cu Dumnezeu prin păcate personale şi prin lipsă de pocăinţă pentru ele, de-a lungul vieţii terestre,
această stare de plerophorie – de plenitudine28, fericire permanentă, nu va exista. Aceştia vor trăi
într-o stare de perpetuă nefericire29.
În această viaţă omul se împărtăşeşte doar parţial de bunurile harului dumnezeiesc (Cf. I
Cor. 13, 12), dar în cea veşnică părtăşia va fi deplină. Atunci oamenii vor fi duhovniceşti şi străvezii
– transparenţi iar „Împărăţia cerurilor (adică Biserica desăvârşită ) le va fi o singură locuinţă şi aşa
se va da tuturor drepţilor şi nu vor vedea decât pe Împăratul pretutindeni. El va fi în faţa fiecăruia şi
fiecare în faţa Lui şi va lumina în fiecare şi fiecare va lumina in El”30.

26
ARHIM. SOFRONIE, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, p. 175.
27
SF. SIMEON NOUL TEOLOG, Imnul 44, p. 242.
28
IGNATIE MONAHUL, DF.,p. 195.
29
Ttiod, ed. a II-a, 1897, Duminica Lăsatului sec de carne : „Cei ce au făcut bine, cu bine se vor bucura aşteptând să
ia plată; iar cei ce au greşit vor tremura cumplit văitându-se, în muncă trimiţându-se, şi de cei aleşi despărţindu-se”
(prosomia aIV-a, glas 8).
30
SF. SIMEON NOUL TEOLOG , Întâia cuv. morală, p.143-144.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 18

1. 1. Întemeierea Bisericii. Bazele

comunităţii ecleziologice

D
in cele prezentate mai sus se poate observa că Biserica nu a apărut la momentul
Cincizecimii, ci existenţa ei se întinde în istorie spre momentul zero al timpului şi
creaţiei, parcurgând mai multe etape. Se poate trage concluzia că Biserica îşi are
originea în Raţiunea divină şi că ea este deci atemporală. Acelaşi lucru se poate observa şi din
faptul că Mântuitorul Iisus Hristos şi Biserica sunt strâns uniţi încă de dinainte de zidirea lumii,
Biserica existând ca plan în Raţiunea dumnezeiască. Viaţa Bisericii este anterioară oricărei creaturi,
pierzându-se în eternitate. Biserica a existat ca plan divin în mintea lui Dumnezeu şi pentru ea a fost
creată lumea.31
Teologia contemporană, bazându-se pe textele scripturistice şi din Sfinţii Părinţi, susţine
ideea întemeierii Bisericii din veşnicie. În sprijinul acestei teze, Scriptura aduce următoarele
argumente:
1) Hristos este Mielul jertfit de la întemeierea lumii (Cf. Apoc.13, 8 şi Pt. 1, 19), adică lumea
poartă în ea încă de la creaţie ca germene communio sanctorum32.;
2) Taina Bisericii este din veac în Raţiunea divină „iconomia tainei celei din veac ascunse în
Dumnezeu (…) să li se facă acum cunoscută [îngerilor şi oamenilor], prin Biserică”(Efes.
4, 9-10).
Şi Tradiţia sprijină această idee a Bisericii apărute din veşnicie:
1) Sfântul Clement Romanul scrie că: „nu cred că nu ştiţi că Biserica vieţii este «trupul lui
Hristos» (Efes. 1, 22, 28); că spune Scriptura: «A făcut Dumnezeu pe om bărbat şi femeie» (Fac.
1,27); bărbatul este Hristos; femeia este Biserica, că încă şi cărţile profeţilor şi apostolilor învaţă
că Biserica nu este din timpul de acum, ci de mai înainte; că era duhovnicească, ca şi Iisusul
nostru, dar S-a arătat în zilele din urmă, ca să ne mântuiască”33
2) Herma scrie în Păstorul său că Biserica „a fost creată înainte de toţi (…). De aceea e bătrână
[Herma a văzut Biserica sub chipul unei femei bătrâne cu părul alb], şi pentru Biserică a fost
creată lumea34”.

31
BULGAKOV, Ortodoxia, p.12.
32
EVDOKIMOV, Ortodoxia P.136.
33
CLEMENT ROMANUL, II Corinteni 14,2, p. 119.
34
HERMA, Vedenia II,1, p. 280.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 19
Preexistenţa Bisericii ca „planul cel din veci” (Efes 4,11) arată natura ei metaistorică 35
.
Biserica nu s-a născut din istorie, din temporalitate şi din lume, ci este de dincolo de aceasta.
„Obârşia Bisericii este Dumnezeu Însuşi36”. Fiind strâns unită cu Hristos, ea apare în istorie şi deci
în timp şi în spaţiu asemeni Mântuitorului în lume. Biserica s-a descoperit treptat, aşa cum s-a arătat
mai sus, fiind preîncepută în grădina Eden, preînchipuită în Vechiul Legământ şi începându-şi
deplinătatea prin Întruparea, Jertfa pe Cruce şi Cincizecime.
Întemeierea Bisericii de către Hristos este strâns legată de întemeierea pe pământ a unei
împărăţii spirituale, numită în Sfânta Scriptură „Împărăţia lui Dumnezeu”( Cf. Mc. 1, 15). Despre
această împărăţie au vorbit profeţiile Vechiului Testament:
1. „În zilele de pe urmă se va arăta muntele Domnului şi casa lui Dumnezeu pe vârful
munţilor şi se va înălţa mai presus de dealuri” (Is. 2, 2).
2. „Bucură-te cea stearpă, care nu naşti; sileşte-te şi strigă cea care n-ai suferit durerile
naşterii, căci mulţi sunt copiii celei singure, mai mulţi decât celei cu bărbat” (Is. 55,1).
3. Şi în zilele împăraţilor acelora va ridica Dumnezeul cerurilor împărăţiei, care nu se va
strica în veci şi împărăţia Lui nu va da altui popor; toate împărăţiile se vor micşora şi
slăbi, iar aceea va sta în veci” (Dan. 2, 44).
Despre această Împărăţie cerească profeţesc Sfântul Ioan Botezătorul (Mt. 3, 2; Mc. 1, 4) şi
Însuşi Mântuitorul (Mt. 4, 17; 10, 7; Mc. 1, 15).
Istoric, Biserica începe la prima Euharistie de la Cina cea de Taină şi se actualizează la
Cincizecimea Pogorârii Duhului Sfânt.37
Biserica a fost întemeiată nevăzut, tainic duhovniceşte38 sau virtual39 pe Cruce şi în chip
văzut, istoric sau real40 , la Cincizecime, când prin predica Sfântului Apostol Petru s-au botezat
peste 3000 de oameni (Fapte 2, 38-41), punându-se bazele Legământului celui Nou41
Că Biserica a fost zidită în mod nevăzut prin Jertfa pe Cruce o spune Sfântul Apostol Pavel
atunci când se adresează către ierarhia bisericească din Milet şi Efes: „Drept aceea, luaţi aminte la
voi înşivă şi la toată turma în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui
Dumnezeu, pe care El a câştigat-o cu însuşi sângele Său “(Fapte 20, 28).
Biserica apare în mod văzut la Cincizecime când Duhul Sfânt se pogoară în ea şi peste ea.
Această pogorâre se face într-un mod perpetuu prin rugăciunile ce se fac în ea 42. Aşa cum Hristos
rămâne în Biserică, la fel Duhul Sfânt „rămâne în ea, menţinând-o, pentru că firea noastră a fost
înălţată pe tronul dumnezeiesc, sau cu totul penetrată şi făcută transparentă de Ipostasul Logosului.
35
EVDOKIMOV, Ortodoxia p.137.
36
VLACHOS, CugetulBisericii Ortodoxe, p. 32.
37
EVDOKIMOV, Ortodoxia, p.138.
38
REMETE, Dogmatica, p. 294.
39
STĂNILOAIE, T.D.O., II, ed. II, p. 230.
40
IBIDEM, p.130.
41
BULGAKOV, Ortodoxia, p. 14.
42
Cf. CABASILA, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, pp. 64-65: “Mângîietorul nu S-a pogorât o dată pentru ca după
aceea să ne părăsească,ci este şi va fi cu noi până la sfârşit, deoarece Mântuitorul L-a trimis ca sâ rămână cu noi în
veci…”.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 20
Ca atare, Biserica s-a umplut de Duhul ca ipostas, în urma morţii suportate şi a Învierii, prin care s-
a făcut şi ea însăşi deosebit de penetrată în fiinţa noastră.”43
Din cele prezentate se poate spune că una din însuşirile speciale ale Bisericii este Sfinţenia.
Biserica a devenit sfântă fiinţial, pentru că Cel cu care este unită ca şi cap al ei şi care este şi
Întemeietorul acesteia este Sfânt44.
Sfinţenia absolută, fiinţială aparţine numai lui Dumnezeu şi se deosebeşte de cea la care
poate ajunge omul prin har. Teologul George Remete defineşte sfinţenia drept „armonia perfectă a
voinţei lui Dumnezeu cu fiinţa Sa bună, perfectă”45.
Sfinţenia Bisericii iradiază din sfinţenia Capului ei. „Ea e sfântă şi prin calitatea sa de locaş
al Duhului Sfânt, care împărtăşeşte credincioşilor harul sfinţitor.”46.
Chiar Biserica în forma sa preînchipuită a Vechiului Legământ a primit porunca sfinţeniei:
„Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi; căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru Sfânt sunt” (Lev. 11, 14).
„Biserica, spun teologii I. Todoran şi I. Zăgrean, este laboratorul infailibil de formare prin
Duhul Sfânt, creştere şi sfinţire a membrilor ei, scopul ei fiind mântuirea credincioşilor47.”
Biserica este pântecele în care oamenii înşişi îşi săvârşesc gestaţia spirituală pentru a deveni
sfinţi48. Sfinţii sunt membrele desăvârşite ale Bisericii - „fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel
din cer desăvârşit este” (Mt. 5, 48).
Sursa sfinţeniei este dublă: 1. Pe de o parte, Hristos în calitate de Cap al ei, îşi sfinţeşte
trupul cel tainic al Său şi 2. Pe de altă parte, Duhul Sfânt sălăşluit în Biserică la Cincizecime,
iradiază sfinţenia. În acest sens părintele profesor Leontin Popescu consideră că : ”Sfinţenia
membrilor Bisericii se săvârşte după har şi după participare la sfinţenia Fiului lui Dumenezeu.“49
Sfinţii Părinţi vorbesc de o sfinţire şi totodată o curăţire a Bisericii de către Hristos .
Biserica Vechiului Legământ este asemănată unei prostituate, dar Hristos o preschimbă, curăţind-o
şi sfinţind-o într-o fecioară50.

a) Prima comunitate creştină

Cincizecimea a însemnat extinderea Bisericii în istorie. Astfel a luat fiinţă la Ierusalim prima
comunitate apostolică. Membrii acesteia, erau conform Sfintei Scripturi şi a Tradiţiei cei 12

43
STĂNILOAIE, T.D.O., II, ed. II, p. 135.
44
BRIA, D.T.O., p. 345.
45
REMETE, Dogmatica, p. 145.
46
TODORAN- ZĂGREAN, Dogmatica, p. 280.
47
IBIDEM, p.280.
48
R. NOICA, Cultura Duhului, p. 41: „Biserica este maica, pântecele maicii în care noi ne săvârşim «gestaţia»
duhovnicească (…). Dar ceea ce este gestaţia după zămislire şi înainte de naştere, într-un anume fel este şi viaţa
bisericească după naşterea în lumea aceasta, şi mai ales după Botez, naşterea cea de a doua”.
49
L. POPESCU, Curs de Ecleziologie Ortodoxă. , an IV, sem. II, p.20.
50
VLACHOS, Cugetul Bisericii Ortodoxe, p. 47.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 21
Apostoli, Maica Domnului şi cei peste 3000 de noi convertiţi ai lui Petru (Fapte 2, 41), la care s-au
adăugat mai târziu evrei şi prozeliţi sau elenişti (Fapte 6, 1).
Primii creştini „stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în
rugăciune”(Fapte 2, 42). Deşi se botezaseră şi alcătuiau o comunitate separată de cea a evreilor,
pentru început, continuau să se roage la Templul din Ierusalim (Fapte 2, 24). „având cult special
frângerea pâinilor în casă”51.
Creşterea numărului mare de adepţi ai noului cult au pus în dificultate pe Sfinţii Apostoli,
care nu puteau face faţă catehezelor, rugăciunilor, reuniunilor liturgice zilnice şi în acelaşi timp,
„în slujirea zilnică”(Fapte 6, 2). De aceea au ales şapte diaconi (diakonia = slujire), ce trebuiau să
slujească la mesele agapelor frăţeşti (Fapte 6,2). Adunările primei comunităţi creştine constau din
cult, care avea în centru frângerea pâinilor şi catehezele făcute de Apostoli, urmate de mesele
comune, ca semn al dragostei frăţeşti, numite agape52.
Rolul diaconilor era de a servi la aceste mese ale dragostei. Ei erau slujitori, îndeplinind
rolul Martei, dar şi alcătuiau o treaptă ierarhică, fiind hirotoniţi prin rugăciune şi punerea mâinilor
(Fapte 2, 6)). Acest act al hirotoniei prin rugăciune şi prin punerea mâinilor se păstrează până
astăzi în Biserică.
Pe lângă rolul slujirii, diaconii puteau predica şi boteza (cf. Fapte 6, 11; 7, 1 –53; 8, 38). Ei
sunt „primii slujitori hirotoniţi de Apostoli”53. După aceştia Apostolii au hirotonit episcopi
(supraveghetori – I Tim. 4, 14; 5, 22; Tit. 1, 5) şi preoţi sau prezbiteri (bătrâni –Fapte 14, 23).
Ierarhia de atunci, ca şi cea de astăzi era „parte esenţială şi strict necesară a Bisericii, pentru că
este de neconceput Biserica fără un sistem propriu, specific, de administrare a Sfintelor Taine” 54.
Apostolii au instituit ierarhia sacramentală „de sus în jos, autoritativ şi nu de jos în sus , comunitar
sau «democratic»”55. În scrierierile Nou -Testamentare ucenicii Mântuitorului numesc Biserica cea
Una: „Casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a
adevărului”(I Tim. 3, 15); „ Poporul lui Dumnezeu”(I Pt. 2, 10; „Trupul lui Hristos” (Rom. 12, 4;
I Cor. 12, 13, 27); „Templul lui Dumnezeu”(Efes. 2, 19; I Cor. 3, 15); „Preoţie împărătească”(I
Pt. 7, 9); „Mireasa lui Hristos“ (Apoc. 21, 2; Israelul lui Dumnezeu “ (Gal. 6, 16). Toate aceste
denumiri nu vorbesc nimic despre fiinţa ei, ci doar o descriu în felurite moduri. Pentru prima
comunitate creştină era de ajuns faptul că Hristos este „Cap Bisericii care este trupul Său,
plinătatea, celui ce pe toate întru toţi toate le plineşte”(Efes. 1, 22-23). Apostolii nu au căutat să
descopere noilor adepţi o învăţătură ecleziologică — ecleziologia lor fiind una practică şi nu una
teoretică. Pentru ei , Biserica era înainte de toate „o viaţă nouă cu Hristos şi în Hristos, condusă de
Duhul Sfânt”56. Toată predica apostolică a constat în propăvăduirea acestei vieţi noi. Ca urmare ,
51
RĂMUREANU, IBU, p. 24.
52
BRIA, D.T.O. P. 15.
53
RĂMUREANU, IBU,, p. 25.
54
REMETE, Dogmatica, p. 299.
55
IBIDEM, p. 326.
56
BULGAKOV, Ortodoxia, p. 7.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 22
ecleziologia apostolică a fost centrată pe cult, Taine şi trăire mistică, pentru că aceasta înseamnă
viaţă în Hristos. Biserica a fost zidită pe temelia Apostolilor (Efes. 2, 20), şi din acest fapt rezultă
apostolicitatea ei. „Apostolii nu sunt numai cei care au întemeiat istoric Biserica, ci şi cei care au
transmis Bisericii revelaţia Mântuitorului, întemeind Sfânta Tradiţie”57.
Veridicitatea Bisericii stă sub semnul apostolicităţii ca păstrătoare a adevărului revelat
Sfinţilor Apostoli ca martori de către Mântuitorul. “Dimensiunile apostolicităţii Bisericii sunt un
girant al adevărului de credinţă.”58 Apostolii au devenit temelia Bisericii nu de la sine, ci „fiindcă
au ajuns la vederea lui Dumnezeu, au primit dumnezeiasca descoperire şi deci, cu adevărat au fost
îndumnezeiţi.”59 Biserica este apostolică, pentru că are la bază mărturia Apostolilor, dar şi pentru
că continuă misiunea lor. „Biserica este apostolică afirma părintele Dumitru Stăniloaie, în toate
timpurile, pentru că are aceeaşi credinţă ca apostolii şi stă pe temeiul conţinutului şi formei
înfăţişării date de ei lui Hristos. Totuşi generaţiile succesive de credincioşi ai Bisericii n-au
moştenit şi calitatatea de apostoli, pentru că n-au moştenit şi poziţia lor de primii în credinţa lui
Hristos şi de primii tălmăcitori ai învăţăturii şi faptelor lui. “60
Biserica îşi manifestă apostolicitatea în modul cel mai concret posibil prin succesiunea
apostolică neîntreruptă moştenită de ierarhia bisericească. Sfinţii Părinţi de la Irineu şi Ciprian şi
până la Fericitul Augustin „consideră succesiunea apostolică ca o conductă prin care curge
învăţătura apostolică ceea ce constituie nota distinctivă a Bisericii adevărate faţă de cele eretice şi
schismatice.”61

b) Biserica în perioada post-apostolică şi până la Constantin cel Mare

Acum se pun bazele ecleziologice ale Creştinismului. În această perioadă apar primii
„teoreticieni” ai ecleziologiei.
Sfântul Ignatie Teoforul, episcop al Antiohiei († 107) este primul care foloseşte în literatura
creştină termenul katoliki ecclesia - Biserica Universală. La acest autor apare expusă pentru
prima dată conştiinţa universalităţii Bisericii, deşi ea fusese afirmată tacit, dar într-un alt chip la
Sinodul apostolic de la Ierusalim din anul 50 d. Hr. (Fapte 15, 1-33). Sfântul Ignatie vrând să
scoată în evidenţă puterea sacerdotală a episcopului şi a unităţii din jurul său afirmă: „unde este
episcopul, acolo să fie şi mulţimea credincioşilor, după cum unde este Hristos acolo este şi
Biserica universală.”62 Acelaşi Sfânt Părinte apostolic face distincţia clară a celor trei trepte
ierarhice: „vă îndemn să vă străduiţi să le faceţi pe toate în unire cu Dumnezeu, având întâi pe

57
REMETE, Dogmatica, p. 298.
58
L. POPESCU, Curs de Ecleziologie Ortodoxă ,an IV, sem. II, p. 21.
59
VLACHOS, Cugetul, p.51.
60
STĂNILOAIE T.D.O., II, ed. II, p. 159.
61
TODORAN- ZĂGREAN, Dogmatica, p. 309.
62
SF. IGNATIE TEOFORUL, Smirneni 8,2, p.222.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 23
episcop, care este în locul lui Dumnezeu şi pe preoţi care sunt în locul soborului Apostolilor şi pe
diaconi care-mi sunt aşa de dragi, cărora li s-a încredinţat slujirea lui Iisus Hristos, Care mai
înainte de veci era la Tatăl şi la sfârşit s-a arătat”.63 Este de remarcat faptul că Sfântul Ignatie nu
face elogiul primatului papal , ci vorbeşte de ascultarea episcopilor în general, şi nu de ascultarea
a unui episcop anume, în special - ca vicar al lui Hristos.
Sfântul Clement Romanul compară pentru prima oară în istoria literaturii patristice cele trei
trepte ale ierarhiei bisericeşti creştine cu ierarhia Vechi – Testamentară: episcopi – arhierei,
prezbiteri – preoţi şi diaconi- leviţi.64
În sec. II –III Sfântul Irineu de Lyon dezvoltă primele idei cu caracter ecleziologic: Biserica
este păstrătoarea predaniei Apostolilor. Forţa unităţii Bisericii constă în succesiunea apostolică. 65
Tot cam în această perioadă Sfântul Ciprian de Cartagina în tratatul său Despre unitatea
Bisericii observa că: Biserica Noului-Testament este continuatoarea Bisericii Vechi-Testamentare.
Ea este cetatea cea nouă a lui Dumnezeu (Cf. Apoc. 21,2), care administrează bogăţiile adevărului
şi harului dumnezeiesc. Ideea principală a ecleziologiei Sfântului Ciprian este unitatea Bisericii.
„Unitatea Bisericii este de fapt, unitatea credinţei. Cine nu ţine unitatea Bisericii, cine se opune
Bisericii încetează de a mai fi în Biserică (…). Unitatea Bisericii se bazează, apoi, pe unitatea
episcopatului. Păstrând unitatea Bisericii se păstrează şi unitatea episcopatului, unul şi invizibil.
Episcopatul este unul, la care participă în mod solidar fiecare episcop. Biserica este una, deşi ea se
întinde printr-o mulţime de Biserici, graţie creşterii şi rodirii ei (…) unitatea Bisericii se bazează pe
unitatea lui Dumnezeu, pe unitatea învăţăturii, pe unitatea sfintelor taine, pe unitatea episcopului.
Pluralitatea Bisericilor nu atinge unitatea Bisericii, pentru că numele lor mare e în legătură continuă
cu izvorul unic al Bisericii. Unitatea Bisericii confirmă dumnezeirea ei şi capacitatea ei
mântuitoare”66
Principiul ecleziologic ce străbate ca un fir roşu scrierile acestei perioade este principiul
unităţii Bisericii, mai ales în jurul ierarhiei sacramentale.67
Unitatea Bisericii se bazează pe unitatea şi unicitatea Fiinţei divine. Aşa cum Fiinţa divină
este una, tot astfel nu pot exista mai multe Biserici. Sfântul Apostol Pavel spune clar în acest sens:
„este un singur trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre;
este un Domn, o credinţă un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate
şi întru toţi” (Efes. 4,4-6).
Vorbind în legătură cu unitatea Bisericii trebuie să avem în vedere:

63
SF. IGNATIE TEOFOLRU, Magnezieni 6,1, p. 200.
64
CLEMENT ROMANUL, I Corinteni, p.p. 40-41.
65
Cf. I. GH. COMAN, Patrologia, II, p. 30.
66
.IBIDEM, p. 133-135.
67
S F. IGNATIE TEOFORUL, Smirneni, 8,1, p.222 : “Cu toţii urmaţi pe episcop, după cum urmează Iisus Hristos pe Tatăl,
iar pe preoţi ca pe apostoli; pe diaconi respectaţi ca pe porunca lui Dumnezeu. Nimeni să nu facă fără episcop ceva din
cele ce aparţin Bisericii”.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 24
1. deşi există mai multe Biserici locale şi istorice ş.a. , Biserica este numai una;mulţimea
68

mădularelor nu exclude existenţa unică a unui singur Trup;

2. Biserica este singurul mijloc de mântuire.
Atunci când se vorbeşte de Biserici acest lucru se face arătându-se diversitatea „ Bisericii
locale în sânul Bisericii unice sau şi pentru a se arăta că există diferite confesiuni care au o existenţă
separată în sânul aceleiaşi Biserici apostolice” 69. Sfânta Scriptură reprezintă acest fapt prin imaginea
Păstorului celui bun şi a turmei sale (In. 10, 11).
Păstorul deşi are mai multe oi acestea aparţin aceleiaşi turme, la fel „unitatea Bisericii nu
este înlăturată de numărul mare de credincioşi şi de Biserici locale ce sunt totuşi unite şi legate prin
credinţă şi viaţă”.70
Diversitatea formelor istorice ale Bisericii nu înseamnă o diversitate fiinţială a Bisericii.
Fiinţial Biserica este una,71 aşa cum una este fiinţial Sfânta Treime72.
Teologii contemporani vorbesc despre o unitate interioară sau lăuntrică şi o alta exterioară 73
a Bisericii.
Unitatea Bisericii este interioară sau lăuntrică, deoarece izvorăşte din legătura cu Hristos.
Acolo unde este „Hristos este unitate, căci unde este Hristos este iubirea care vrea să-i îmbrăţişeze
pe toţi în Sine şi să-i înfăţişeze Tatălui”.74 Biserica este Trupul lui Hristos şi viaţă în Hristos. De aici
izvorăşte unitatea Bisericii, care se manifestă prin unitatea dogmatică şi a vieţii liturgice.
Unitatea lăuntrică este temelia unităţii exterioare care se manifestă prin unitate în organizare.
„Ideea unităţii exterioare, spune S. Bulgakov, poate să predomine tot aşa şi cea a unităţii interioare;
după caz sunt două tipuri de unitate a Bisericii: tipul oriental, ortodox, şi tipul catolic, roman.
După primul tip, Biserica este una în virtutea unităţii ei în viaţă şi în doctrină, chiar făcând
abstracţie de unitatea exterioară sau de organizaţie, care poate să lipsească. Pentru Biserica romană,
în care s-a realizat într-un fel o asimilare a dreptului roman de către creştinism, organizaţia
bisericească are o valoare decisivă. Biserica constă în unitatea puterii bisericeşti în mâinile
reprezentantului ei unic; într-un cuvânt această unitate este realizată de papa de la Roma şi de
loialismul fiecărei Biserici, din întregul univers, faţă de papă.” 75 După Biserica Ortodoxă unitatea
Bisericii nu este de natură juridică, “ fiindcă Biserica nu este zidită pe papă, ci pe credinţa lui Petru,

68
Cf. TODORAN- ZĂGREAN, Dogmatica, p.p. 305-306 : „Pluralul cuvântului Biserică: Biserici nu se referă la fiinţa
Bisericii, ci la elementele conţinutului esenţial şi specific ale Bisericii, elementele de ordin istoric (Biserica veche,
Biserica medievală etc.), geografic (Biserica răsăriteană, apuseană, română, greacă, rusă etc.) la unele datini şi forme
de manifestare (limbă cultică) şi locuri de închinare (locaşuri de cult, Biserici, domuri etc.)”.
69
BULGAKOV, Ortodoxia, p. 84.
70
VLACHOS, Cugetul Bisericii Ortodoxe, p. 44.
71
BULGAKOV, Ortodoxia, p. 89-90.
72
Cf. POGAN, DDR.,DOREL, Sfântul Duh şi unitatea Bisericii, p. 483: “Unitatea Bisericii în Sfântul Duh se descoperă în
lumina dogmei Sfintei Treimi.”
73
BULGAKOV, p. 90.
74
STĂNILOAIE, TDO, ed. II, II, p.169.
75
BULGACOV, Ortodoxia,p.92.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 25
pe credinţa apostolică, pe credinţa ortodoxă cea adevărată.” Dacă Biserica s-ar sprijini pe papă,
76

atunci înseamnă că centrul gravitaţiei se mută de la Dumnezeu la om, Biserica devenind în acest caz
o instituţie pur omenească.
Unitatea interioară, ortodoxă îşi are originea în doctrina apostolică. Apostolii întemeind
comunităţi creştine în diverse puncte geografice ale Imperiului Roman, acestea erau legate între ele
printr-o comuniune spirituală şi nu una ce ţine de organizare. Sfântul Pavel prezintă o astfel de
comuniune duhovnicească prin îndemnurile date la sfârşitul unora dintre epistolele sale: „Vă
îmbrăţişează pe voi toate Bisericile lui Hristos”(Rom. 16, 16); „Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei”
(I Cor. 16, 19).
Unitatea Bisericii stă sub semnul iubirii şi părtăşiei, acesta fiind modelul Bisericii Ortodoxe,
care este adepta unităţii în diversitate. Acest model este cel al Bisericilor naţionale autocefale care
rămân unite prin credinţă şi prin viaţă liturgică. „Bisericile autocefale mărturisesc aceeaşi credinţă
şi se susţin prin aceleaşi taine, ele sunt în comuniune sacramentală.” 77 Pe de altă parte, între
Bisericile naţionale există relaţii canonice concretizate prin faptul că îşi recunosc ierarhiile
reciproc.
În afara principiului unităţii prin diversitate, Biserica este şi unicul loc al mântuirii. Numai
în Biserică omul se curăţeşte de păcate, se luminează şi se desăvârseşte sau chiar mai mult se
mântuieşte. Cei care se rup de Biserică nu numai că pierd comuniunea cu harul dumnezeiesc, dar
pierd şi posibilitatea mântuirii. Toţi cei care se rup de Biserică nu periclitează unitatea acesteia, „ci
pierd putinţa de a mai fi uniţi cu Trupul dumnezeiesc şi omenesc al lui Hristos.”78 De aceeaşi părere
este şi părintele Leontin Popescu afirmând că :”Biserica fiind conştientă de la început că este
păzitoarea unităţii, n-a recunoscut niciodată erezia şi schisma ca organe paralele ale mântuirii,
luând măsuri împotriva celor ce se osândeau singuri prin alterarea învăţăturii de credinţă sau
nesocotirea ierarhiei. “79

76
D. POPESCU, Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei
în teologia contemporană, p. 403.
77
IBIDEM, p.92.
78
VLACHOS, Cugetul Bisericii Ortodoxe, p. 46.
79
L. POPESCU, Curs de Ecleziologie Ortodoxă ,an IV, sem. II, p. 17.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 26

1.2.Biserica şi sinoadele
ecumenice. Schisma

P
entru a înţelege ceea ce s-a întâmplat în structura intimă a Bisericii în perioada Sinoadelor
ecumenice trebuie să clarificăm termenii sinod şi sinodalitate. Sfânta Biserică, cea Una şi
Apostolică, este şi Universală, conform îndemnului dat de Mântuitorul: „Mergând învăţaţi
toate neamurile” (Mt. 28,19). Acelaşi lucru îl spune şi Sf. Apostol Pavel: „Nu mai este elin şi iudeu,
tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob şi liber, ci toate întru toţi Hristos (Col.3,11;
Gal.3,38). Astfel, universalitatea Bisericii exprimă structura ei sinodală80.
În acest sens, sinodul reprezintă: „adunarea episcopilor unei Biserici locale (sinod local) sau
a episcopilor Bisericii universale (sinod ecunemic), care are autoritatea de a lua decizii cu privire la
învăţătură, morala, disciplina şi misiunea Bisericii.“81
Sinodalitatea Bisericii înseamnă comuniunea universală a Bisericilor locale82. Biserica nu
poate exista în afara sinodalităţii, pentru că ea a acţionat sinodal încă de la începuturile ei istorice,
sinodalitatea ţinând de esenţa sau fiinţa ei, ca expresie a comuniunii umane.
Principiul sinodalitaţii este vizibil în comuniunea mai multor episcopi, care hirotonesc un
alt viitor episcop. În acest sens, Canonul 1, Apostolic 83 stabileşte numărul episcopilor oficianţi la 2
sau 3; iar Canonul 4, al Sinodului I ecumenic 84 la cel puţin trei. Numărul participanţilor exprimă
comuniunea în sensul unităţii, dar şi în sensul împărtăşirii din acelaşi potir. Tot prin comuniune „se
exprimă şi hotărârile lor în chestiuni de învăţătură” 85. Sinodalitatea mai înseamnă, în ceea ce
priveşte episcopatul, întâietatea celorlalţi, condiţionarea de ceilalţi episcopi ,slujirea lor,
colegialitatea -„ ex consensu ecclesiae”; fără a exprima însă, primatul absolut al vreunuia dintre ei,
indiferent de gradele administrative pe care le poartă.
Sinodul ecumenic este forma practică a sinodalităţii, colegialitatea ierarhică, ce se exprimă în
materie de dogmă. Fiecare dintre episcopii Bisericii locale sunt chemaţi, în virtutea colegialităţii
dintre ei, să mărturisească şi să apere dreapta credinţă.
Până la Schismă, ecumenicitatea unui sinod era dată de participarea directă sau prin
reprezentanţi a tuturor scaunelor episcopale din întreaga creştinătate. Deci, prezenţa tuturor
80
Cf. BRIA, D.T.O., p. 352.
81
IBIDEM, p. 351.
82
.IBIDEM, p. 352.
83
FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p.7.
84
IBIDEM, p. 53 : „Se cuvine ca episcopul să se aşeze de către toţi (episcopii), cei din eparhie (mitropolie, provincie)
…, adunându-se în orice chip trei la un loc, împreună alegători făcându-se…”, vezi şi Canonul 1 Constantinopol, p.
242
85
STĂNILOAIE, TDO, II, ed. II, p. 163.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 27
Bisericilor locale era obligatorie într-un anume sens. Deşi în această perioadă se instituise sistemul
celor cinci patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, nici un episcop nu
era socotit pontifex maximus. Ierarhia celor cinci scaune patriarhale, cunoscută în istoria Bisericii
sub numele de Pentarhie, a fost fixată la Sinodul V-VI ecunemic, prin canonul 36 86, iar locul
fruntaş pe care îl ocupa scaunul roman nu se datora primatului, ci principiului bisericesc primus
inter pares87. Canoanele 5 al primului Sinod ecumenic88 şi 8 al Sinodului II ecumenic89 , limitează,
de altfel puterea jurisdicţională a patriarhilor la propriile dieceze. Astfel, nu se poate vorbi de nici
un primat ecumenic al vreunui episcop. Prezidiul Sinodului ecumenic se acorda unui episcop sub
titulatura de primus inter pares, în sensul că acesta era primul dintr-o serie de episcopi egali cu el.
Primus inter pares, în virtutea egalităţii cu ceilalţi, nu desfiinţa colegialitatea participanţilor,
precum şi comuniunea dintre ei. Acest titlu nu se acorda din considerente teologice, ci numai pe
considerente istorice, de vârstă ş.a.
În epoca patristică, de după Edictul de la Milan (313), puterea politică – imperială, se
împletea cu lucrarea Bisericii într-o simfonie perfectă. Aşa se face că toate Sinoadele ecumenice au
fost convocate de împăraţi90 şi nu de patriarhi, mitropoliţi, episcopi sau papi etc. Puterea imperială
era garanta ordinii şi disciplinei exterioare, precum şi a libertăţii opiniilor. Hotărârile dogmatice
erau semnate numai de reprezentanţii Bisericii, împăratul neavând drept de vot, dar prin respectarea
şi supunerea faţă de acestea le dădea girul puterii politice. Astfel, hotărîrile sinodale primeau
caracter de lege pentru toţi locuitorii Imperiului Roman.
Modelul Sinoadelor ecumenice l-a constituit Sinodul Apostolic de la Ierusalim (50 d. Hr.),
în cadrul căruia niciunul dintre apostolii participanţi nu a avut vreun primat absolut asupra
celorlalţi, primatul de onoare fiindu-i acordat Sf. Apostol Iacov, ca cel mai în vârstă (Fapte 15, 20-
29).

Scopul Sinoadelor a fost combaterea diverselor erezii, stabilirea clară a învăţăturii de credinţă,
decizii cu privire la învăţătura morală, disciplina şi misiunea Bisericii. Ele au fost singurele care au
luat hotărâri în materie de credinţă. Sinoadele locale luau hotărâri cu privire doar la „păstrarea
credinţei în Bisericile locale.”91 La fel ca orice altă formă de organizare a Bisericii, Sinoadele
ecumenice sunt rezultatul teandriei, ele nu sunt numai instituţii pur omeneşti, ci sunt şi sub directa
86
FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 126 :„…Hotărâm, ca scaunul Constantinopolului să aibă parte (să
beneficieze, să se bucure) de întâietăţile (privilegii), deopotrivă (egale), cu ale scaunului Romei vechi, şi cu lucruriile
cele bisericeşti, să se facă tot atât de mare , ca şi acela, fiind al doilea după acela (can. 28 sin. IV ec.), după care să se
numere scaunul marii cetăţi a Alexandriei, apoi al Antiohiei, şi după acela al cetăţii ierusalimitenilor”.
87
Cf. BRIA, D.T.O., 317 : „primus inter pares = primul între egali”.
88
Vezi FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p.54.
89
IBIDEM, p. 75.
90
Cf. BRIA, D.T.O., pp.355-358: Sinodul I ec. – Constantin cel Mare (274-337); al II-lea ec. –Teodosie (379-395); al
III-lea ec. –Teodosie al II-lea (408-450); al IV-lea ec. – Marcian (450-457); al V-lea ec. –Justinian cel Mare (527-
565); al VI-lea ec. – Constantin al IV-lea Pogonat; al VII-lea ec. - împărăteasa Irina (780-790).
91
A. PLAMĂDEALĂ, Tâlcuri noi la texte vechi, ed.II, p. 15
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 28
asistenţă a Duhului Sfânt. În acest sens, toate hotărârile dogmatice s-au luat prin rostirea formulei
apostolice: „s-a părut Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28). „Semnul asistenţei Sfântului Duh,
afirma un înalt ierarh român, constă în aceea că se ajunge ca toate hotărârile în materie de credinţă
să se ia în unanimitate, nu prin vot, nu prin majoritate.”92
În decursul istoriei Bisericii universale au fost şapte Sinoade ecumenice:
1.Sinodul I ecumenic a fost ţinut la Niceea, în Asia Mică (325), împotriva ereziei trinitar-
subordinaţionistă a preotului Arie; alcătuindu-se şi primele şapte articole ale Simbolului de
Credinţă.
2.Al II-lea Sinod ecumenic a fost convocat la Constantinopol (381), împotriva ereziei
subordinaţionist-ariene-pnevmatomahe a patriarhului Macedoniei şi a diverselor ei ramuri
(eunomieni, eudoxieni, marcelieni, apoliniarişti ş.a.), alcătuindu-se şi ultimile cinci articole ale
Crezului.
3.Al III-lea Sinod ecumenic de la Efes (431) a combătut erezia hristologic diopropistă sau
nestoriană cu consecinţe în mariologie.
4.Cel de-al IV-lea Sinod ecumenic s-a întrunit la Calcedon (451), condamnând erezia hristologică a
arhimandritului Eutihie -- monofizitismul şi erezia dokeistă.
5.Sinodul V ecumenic de la Constantinopol (553) a încercat o reconciliere între monofiziţi şi
ortodocşi, clarificând învăţătura de la Calcedon.
6.Sinodul VI ecumenic de la Constantinopol (680) a condamnat erezia hristologică a monoteliştilor.
7.La Sinodul VII ecumenic, ţinut la Niceea (787) s-a stabilit definitiv cultul Maicii Domnului,
sfinţilor, moaştelor, Sfintei Cruci şi cinstirea icoanelor.
În toate problemele teologice dezbătute Ortodoxia a ieşit triumfătoare. În afara dogmelor
promulgate, Sinoadele au alcătuit mai multe canoane privind organizarea şi disciplina Bisericii. În
ceea ce priveşte ecleziologia,unele dintre cele mai mportante sunt:
Canonul 6 al primului Sinod ecumenic93 declară întâietatea mitropoliţilor de Roma,
Alexandria şi Antiohia în faţa celorlalţi ierarhi. Se observă cristalizarea unor noi unităţi
organizatorice bisericeşti în număr de trei, purtând numele de exarhate94: 1. unul cu sediul la Roma;
2. unul cu sediul la Alexandria, cuprinzând provinciile Egipt, Libia şi Pentapole; şi 3. altul cu
reşedinţa la Antiohia. Din cuprinsul Canonului se mai observă că episcopul Romei este egal în
drepturi cu ceilalţi doi episcopi menţionaţi. Mai mult, Canonul 7 al aceluiaşi Sinod95 acordă
episcopului Ierusalimului întâietatea de onoare, deoarece în Sfânta Cetate a luat naştere
Creştinismul. Primatul întâietăţii este limitat, însă, de faptul că episcopul Ierusalimului era
subordonat mitropolitului din Cezareea Palestinei. 96

92
IBIDEM, p. 15
93
Vezi FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p.54.
94
IBIDEM, p. 55.
95
IBIDEM, p. 55.
96
Cf. RĂMUREANU, I BU, p. 127.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 29
Canonul 3 al Sinodului II ecumenic acordă „întâietatea cinstei” (subl. m.) episcopului de
97

Constantinopol după episcopul Romei, deoarece Constantinopolul a devenit „Roma nouă,”98

capitala Imperiului. Ierarhizarea făcută nu este din motive teologice, ci din motive istorice şi
politice. Noua capitală devine centrul vieţii socio-economice şi culturale a întregului Imperiu.
Canonul 8 al Sinodului III ecumenic 99
confirmă autocefalia Bisericii Ciprului faţă de
scaunul patriarhal al Antiohiei. Biserica Ciprului fiind cea mai veche Biserică autocefală din răsărit.
Sinodul IV ecumenic prin canonul 28100 consacră Biserica ierusalimiteană la rangul de
Patriarhie101 şi întăreşte hotărârile canonului 3 al Sinodului II ecumenic, socotind Biserica
Constantinopolului a doua în ordinea onorifică după Biserica Romei. „Canonul prezentat, spune
canonistul Ioan N. Floca, este unul dintre cele mai controversate, fiind neacceptat de Biserica
apuseană numai din motive de trufie, pentru că argumentarea pe care o cuprinde arată lipsa de temei
a pretenţiilor scaunului roman la primatul jurisdicţiei” 102Aşa cum s-a mai amintit, canonul 36 al
Sinodului Trulan (qvini-sext)103 stabileşte ordinea onorifică a celor mai vechi cinci patriarhii: Roma,
Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, cunoscute sub denumirea de Pentarhie;
recunoscându-se din nou, în mod definitiv egalitatea Bisericii romane cu cea constantinopolitană.
Prin canonul 1, Sinodul VII ecumenic 104
întăreşte valabilitatea hotărârilor canonice a
celorlalte şase Sinoade.
***
Pentru ca un sinod să devină ecumenic nu este de ajuns ca participanţii să-l numească sau să-
l dorească ecumenic. Din această cauză se impune cu necesitate ca toate hotărârile dogmatice,
morale sau canonice să fie receptate de toate bisericele locale ca părţi ale Marii Biserici
universale.105 Pentru ca un sinod să devină ecumenic, el trebuie să se alimenteze din Tradiţia
apostolică exprimată de toate celelalte Sinoade ecumenice. Cu alte cuvinte, sinodul ce se vrea
ecumenic, trebuie să continuie Sinoadele ecumenice anterioare, să fie în consens cu acestea, să le
confirme hotărârile dogmatice. În mod cert, un astfel de sinod nu este o simplă copie a celorlalte, ci
o dezvoltare a lor, neschimbând nimic din vechile hotărâri sinodale, ci doar îmbogăţindu-le.
Teologul Ion Bria este de părere că „Sinodul ecumenic este un moment de afirmare a
universalităţii Bisericii, a unităţii ei în diversitate. Spiritul sobornicesc al sinodului provine tocmai
din faptul că fiecare Biserică locală confirmă unitatea universală în modul ei divers de interpretare
şi experienţă.”106 Sinodalitatea Bisericii exprimă Universalitatea. Astfel, într-un sinod ecumenic
sau chiar local “fiecare Episcop care participă nu exprimă şi nu reprezintă o cantitate de populaţie
97
FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 67.
98
IBIDEM, p. 67.
99
IBIDEM, pp. 75-76.
100
FLOCA,Canoanele Bisericii Ortodoxe, p.93.
101
Cf. RĂMUREANU,IBU, p.146.
102
FLOCA , Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 93.
103
IBIEM, p. 126.
104
IBIDEM, pp. 161-162
105
Cf. EDOKIMOV, Ortodoxia, p. 174 şi BRIA, DTO, p. 353.
106
BRIA, DTO, p. 353.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 30
sau o întindere geografică sau putere politică – după cum nu exprimă nici părerile individuale sau
concepţii mai mult sau mai puţin înţelepte, mai mult sau mai puţin studiate şi documentate.
Episcopul aduce în sinod mărturia şi certitudinea izvorâtă din trăirea corpului eclesial în care
prezidează Euharistia. Este purtătorul experienţei poporului binecredincios,care este o experienţă de
viaţă. Autenticitatea acestei experienţe este adevărul Bisericii întregi, este plenitudinea şi întregimea
adevărului care se binevesteşte de către Biserică – indiferent dacă este trăit de mulţi sau de puţini, în
cetăţi măreţe sau în cel mai smerit orăşel.“107
Toate atributele sau însuşirile Bisericii au fost afirmate la Sinodul II ecumenic de la
Constantinopol, prin definitivarea Simbolului de Credinţă. Astfel, se mărturiseşte credinţa în: „una,
sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”108 . Limba şi teologia greacă pentru a exprima
universalitatea foloseşte termenul katoliki, iar Bisericile slave pe cel de sobornuiu, care exprimă
mai clar această trăsătură. Termenul a fost preluat şi de teologia românească din slavonă şi tradus
prin sobornicesc / sobornicească.
Catolicitatea, sobornicitatea sau universalitatea ne arată Biserica plenar, ca pe un întreg, ca
pe un tot unitar, „arată că plenitudinea e prezentă şi eficientă în fiecare din mădularele ei, din actele
ei, din părţile ei.”109 Astfel, însuşirea universalităţii are două aspecte: unul extensiv, în timp şi
spaţiu, în întreaga lume, nelimitându-se la un loc anume precum Templu iudaic — mărginit la
Ierusalim şi la poporul evreu; şi altul, intensiv — spiritual, cu referire la viaţa, doctrina şi cultul
Bisericii ce au valoare comună pentru toate Bisericile locale. 110
Teologul rus Paul Evdokimov consideră fără importanţă aspectul extern, bazat pe condiţii
istorice, spaţiale şi cantitative, accentuându-l numai pe cel intern sau intensiv. Astfel, consideră că
universalitatea „exprimă o totalitate care nu este geografică, orizontală, cantitativă, ci verticală,
calitativă, opusă oricărei fragmentări a dogmei.”111 Dimpotrivă, mitropolitul grec Hierotheos
Vlachos, pe lângă aspectul intensiv al universalităţii, îl susţine şi pe cel extensiv, afirmând tranşant
că: Biserica „se numeşte sobornicească, pentru că se găseşte în întreaga lume. Nu este vreun loc
unde Biserica Ortodoxă să nu existe… Prin urmare, prezenţa Bisericii în întreaga lume şi unirea ei
de către puterea şi energia Sfântului Duh o arată ca sobornicească.” 112 Astfel se poate observa că
aspectul extern nu are însuşiri pur administrative ca în catolicism, ci trăsături pnevmatologice ce
izvorăsc din cel intern.
Universalitatea nu înseamnă amalgamare – amestec sincretic, ci ”convergenţă şi comuniune,
prin complementaritatea unanimă a membrilor“113 Bisericilor locale. ”Ştiinţa a dovedit astăzi, că
orice celulă a unui corp deţine în sine însuşi corpul întreg cu toate funcţiunile lui. Aşa se întâmplă
107
YANNARAS, Abecedar al credinţei, p.176.
108
MMA , Învătătură de credinţă creştină Ortodoxă, p. 46.
109
STANILOAIE, T.D.O. II, ed. II, p. 187.
110
Cf. TODORAN- ZAGREAN, Dogmatica, p. 308; REMETE, Dogmatica, p. 297 şi VLACHOS, Cugetul Bisericii
Ortodoxe, p.49.
111
EVDOKIMOV, Ortodoxia, p. 171.
112
VLACHOS, Cugetul Bisericii Ortodoxe , p. 49.
113
L. POPESCU, Curs deEcleziologie Ortodoxă ,an IV, sem. II, p. 18.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 31
şi în cazul Bisericii locale cu privire la Biserica Universală, sau în cazul membrilor Bisericii,
Hristos rămâne întreg dar prezent în fiecare din membrii Bisericii cu condiţia ca fiecare membru să
rămână necontenit în Biserică.“114
Unitatea şi universalitatea sunt strâns legate. Astfel, Sf. Apostol Pavel arată manifestarea
unităţii în diversitate şi a diversităţii în unitate comparând Biserica cu trupul şi pe membrii ei cu
mădularele acestuia: „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare din ele, aşa cum a vrut El.
Dacă ele toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul ? Dar aşa cum e, sunt multe mădulare, dar
un singur trup” (I Cor. 12, 18-20). Termenul sobornost exprimă cel mai concis această legătură,
arătând că universalitatea este „unirea în dragoste – e trupul lui Hristos complet, cuprinzând în
acelaşi timp în sine însuşi principiul conducător şi ideal pentru frăţia oamenilor.” 115
Sobornicitate
vine de la termenul sobor – comuniune, solidaritate, adunare într-un cuget, ajungându-se la ceea ce
s-a subliniat iniţial: strânsa legătură dintre principiul sinodalităţii şi cel al universalităţii în
Biserică.

a) Schisma

În anul 1054, unitatea Bisericii universale a fost sfâşiată de separarea comuniunii liturgice
dintre Biserica romană şi cea constantinopolitană. Deşi atunci, pe moment, a fost vorba de o
dispută personală a legatului papal – cardinalul Humbert cu patriarhul ecumenic de Constantinopol
Mihail Celularie, excomunicându-se reciproc, adevărata ruptură între cele două Biserici se produce
în perioada 1054-1204116 , culminând prin Cruciada a IV-a (1204).
Schisma s-a produs în primul rând datorită faptului că Biserica apuseană promova o politică
ecleziologică de tip monarhic, vrând să impună jurisdicţional supremaţia papală în toată Biserica
universală.
Dintre momentele care au generat Schisma cea Mare enumerăm câteva :
1.Sinodul IV ecumenic, prin canonul 28 conferă privilegii egale episcopului Romei şi celui de
Constantinopol.117 Fapt care a deranjat scaunul roman.
2.Sinoadele locale din Toledo I (447) şi III (598), introduc adaosul «filioque» în Simbolul de
Credinţă, generalizat apoi în apus prin sinodul de la Aquisgranum – Aachen sau Aix la Chapelle şi
de papa Benedict VII ( 1012-1024), în anul 1014. Fapt considerat blasfemiator de Biserica
răsăriteană, care prin canonul 7 al Sinodului III ecumenic a hotărât ca cel ce schimbă ceva sau

114
IBIDEM, p. 18.
115
BULGAKOV, Euharistia şi problemele sociale ale societăţii moderne, p. 81.
116
Cf. BRIA, D.T.O. , pp. 345-346.
117
Vezi FLOCA, CanoaneleBisericii Ortodoxe, p. 93.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 32
alcătuieşte un alt simbol să fie anatemizat . Din punct de vedere ortodox soluţia episcopilor
118

spanioli la Toledo, de a adăuga formula filioque la Crez, în vederea convertirii la dreapta credinţă a
vizigoţilor-arieni, a fost o mare eroare.
3.Centralismul papal iniţiat de papa Nicolae I (858-867), care în anul 863 îl anatemizează,
nerecunoscându-l pe Fotie (820-897) ca patriarh al Bisericii Constantinopolului; continuat într-o
formă exarcebată de papii Grigorie VII (1073-1085), Inochentie III şi Ioan XXII (1316-1334).
4.Criza sau schisma lui Fotie (867-879). În anul 866, papa Nicolae I trimite misionari în ţaratul
bulgar, fapt care l-a scandalizat pe patriarhul Fotie, care la rândul său convoacă la Constantinopol
un sinod (867), prin care îl excomunică pe papă şi condamnă inovaţiile doctrinare catolice.
Pe lângă aceste patru momente generatoare de criză ar mai trebui amintită şi influienţa
nefastă a pelagianismului119 asupra teologiei apusene, cu reflexe şi implicaţii târzii în teoria
satisfacţiei substitutive şi a graţiei create120 ; precum şi unele inovaţii liturgice şi disciplinare: azima
şi celibatul preoţilor şi diaconilor. Aceste orientări deviante de la dreapta credinţă au fost remarcate
de Părinţii Bisericii răsăritene, îndeosebi de patriarhul Fotie, care le-a combătut. 121
Expansiunea monarhiei papale a fost însă principalul motiv al Schismei. După Sinodul de la
Ferrara-Florenţa (1438-1439), papa se autoproclamă capul tuturor Bisericilor locale şi deci şi al
celei universale. Ca urmaş al lui Petru deţine „puterea direct de la Iisus Hristos al cărui vicar este,
ceea ce-i conferă întâietatea asupra oricărui sinod; nu este numai părinte, ci este învăţător al tuturor
creştinilor, iar aceştia îi datorează supunere. E teoria plenitudo potentatis a pontifului roman, care
a ajuns clasică în Apus. Este puterea absolută ipostaziată ."122
Schisma a deschis drumul spre Reformă şi fărămiţarea credinţei apusului în sute de
dominaţiuni, a făcut posibil fenomenul secularizării prin ruperea de izvorul patristic, fenomen care
la rândul lui a generat curente filosofice, ştiinţifice şi culturale potrivnice Bisericii.

Concluzii :
1.Existenţa bisericii este etapizată în timp.

118
IBIDEM, Canonul 7, pp. 74-75: „…nimănui să nu-i fie îngăduit să dea la iveală, sau să scrie, sau să întocmească
(alcătuiască) altă credinţă, afară de aceea care s-a orânduit (hotărât), de către Sfinţii Părinţi, care, împreună cu
Sfântul Duh s-au adunat în cetatea niceenilor. Iar cei ce îndrăznesc, fie să întocmească (alcătuiască) o altă credinţă, fie
să o aducă, sau să le-o înfăţişeze (propăvăduiască) celor ce voiesc a se reîntoarce la cunoaşterea adevărului…-
aceştia, dacă ar fi episcopi sau clerici, să fie înstrăinaţi (să se lipsească) episcopul de episcopie şi clericii de starea
clerului; iar dacă ar fi laici, să se dea anatemei”.
119
Cf. I. M. STOIAN, D. R. ,p.205: „Pelagieni - Sectă creştină întemeiată sub influienţa moralei stoice de Pelagius,
monah din Britania (cca.360-418), împreună cu Celestius, care considerau că omul se naşte fără povara păcatului
original, deci poate să trăiască în curăţenie fără ajutorul graţiei divine şi să ajungă în ceruri după moarte, fără
ajutorul lui Dumnezeu. A fost condamnată ca eretică de Sinodul III ecumenic de la Efes (431 d. Hr. )..
120
P.I.DAVID, Călăuza Creştină. Sectologie, ed. II, p. 29.
121
IBIDEM, p. 29.
122
EVDOKOMOV, Ortodoxia, pp. 34-35.
 ISTORIE ŞI ECLEZIOLOGIE 33
2.Biserica a apărut din veşnicie ca plan în Raţiunea divină, a început istoric la prima
Euharistie de la Cina cea de Taină şi s-a actulizat la Cincizecime. Mântuitorul Iisus Hristos a
alcătuit Biserica în chip nevăzut prin Jertfa Sa pe Cruce şi văzut la Cincizecime.
3.Mântuitorul este capul Bisericii.
4.Schisma a rupt o fâşie din trupul Bisericii soborniceşti, fără însă a distruge unitatea ei
păstrată în Biserica Ortodoxă.
5.Pentru a înţelege cu adevărat Biserica ,trebuie să iei parte la viaţa ei .