MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ-NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE
FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE, TEOLOGIE ȘI ARTE
Specializarea: TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ

Sfintele Taine
Prezentare generală

-lucrare de seminar-

Profesori:
Prof. univ. dr. Marian Valerian

Studenti:
Burnar Lucian

BAIA MARE
2017

1
 CUPRINS

I. Introducere ...........................................................................3

II. Noțiunea de Sfântă Taină.....................................................4

III. Baza hristologică și eclesiologică a Tainelor.......................5

IV. Necesitatea Tainelor..............................................................9

V. Numarul și împărțirea Sfintelor Taine..............................10

VI. Concluzie...............................................................................13

VII. Bibliografie............................................................................14

2
 INTRODUCERE

Mântuitorul Hristos prin Întruparea Sa şi prin întreaga Sa lucrare mântuitoare

ne-a adus viaţa şi această viaţă ne este oferită concret prin Sfintele Taine, cu ajutorul
cărora noi ne facem partaşi cu El prin moarte şi suferim împreuna cu El, ca să putem fi
şi înviaţi în puterea şi harul hristic.
Sfintele Taine aparţin iniţial Bisericii şi pentru ea se săvârşesc ele asupra
credincioşilor. Prin acestea, este permanent prezent viu şi activ Hristos-Domnul în
Biserica şi în viaţa credincioşilor. Prin Sfintele Taine viaţa Bisericii, în Duhul cel
Sfânt şi viaţa credincioşilor ei se uneşte cu viaţa Capului ei nevăzut, cu Hristos şi
astfel înaintează în viaţa duhovnicească
Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport de
întâlnirea noastră cu Mântuitorul, care este calea, adevărul şi viaţa şi care ne spune
că:" Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine"(Ioan 14, 6).
Aceasta ar însemna că, odată cu înălţarea Mântuitorului la cer, legătura
noastră cu Dumnezeu, comuniunea cu El, singura garanţie a mântuirii ar înceta.
Sfintele Taine sunt lucrări vizibile, acte personale ale Mântuitorului, în
vizibilitate pământească, prin mijlocirea cărora "ne întâlnim cu Omul preamărit Iisus
şi prin care venim în contact viu cu misteriul cultic sfinţitor al lui Hristos".
Valoarea si importanţa lor deosebită pentru mântuire rezidă în caracterul lor
mai mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârşeşte asupra
credinciosului. Ele sunt simboluri în sensul în care simbolul este domeniul în care
"văzutul este o parte a nevăzutului şi ca atare îl cuprinde, căci o parte poate reprezenta
întregul, pe baza participării: de pildă, capul este trupul întreg"

3
 I. Noţiunea de Sfântă Taină

„Cuvântul sacrament – în limba latină sacramentum, înseamnă jurământ,

mister religios şi este folosit pentru a descrie anumite rituri ale credinţei creştine.
„Vulgata redă cuvântul în unele locuri cu grecescul misterion care înseamnă mister,
taină descoperită iniţiaţilor, secret, învăţătură tainică, ceea ce nu poate fi cuprins cu
mintea (Marcu IV, 1 ; Luca VIII, 10 ; Romani XI, 25 ; I Cor. XV, 51 ; Coloseni II, 2 ;
I Tesaloniceni II, 7 ; Efeseni V, 32).
În folosinţa timpurie eclesiastică, sacramentul a fost folosit cu un sens mai
larg cu privire la orice respectare a unui ritual sau lucru sacru. În folosinţa de fiecare
zi, cuvântul s-a aplicat în două moduri: referitor la gajul sau zălogul încredinţat spre
păstrare publică de către părţile aflate în proces, ipotecat spre a fi folosit într-o cauză
sacră şi ca jurământul pe care un soldat roman îl depunea faţă de împărat şi apoi
referitor la orice alt jurământ.
Mai târziu aceste idei s-au combinat pentru a produce conceptul de rit sacru
care era un gaj sau un simbol a cărui primire implica un jurământ de loialitate şi
aceasta a condus în timp la „limitarea cuvântului „sacrament” la riturile majore de
instituire de instituire divină. ”
Într-un înţeles mai restrâns, taine sunt actele sfinte ale religiei creştine prin
care se împărtăşeşte credincioşilor harul dumnezeiesc. Prin această împartăşire din
harul dumnezeiesc, Sfintele Taine se deosebesc de toate celelalte simboluri. „Se
numeşte taină, pentru că credem nu ceea ce vedem, ci unele vedem şi altele credem", zice
Sf. loan Gură de Aur, astfel observăm că, în înţeles restrâns sau special, taina este o
lucrare sfântă, care a fost instituită de Însuşi Dumnezeu întrupat şi prin care se împărtăşeşte
credincioşilor în mod văzut, harul dumnezeiesc. . Mărturisirea Ortodoxă (I, 99) dă
Sfintelor Taine următoarea definiţie: „Taina este o lucrare sfântă, care împărtăşeşte

4
sufletului credincios arul nevăzut al lui Dumnezeu, sub o formă văzută, şi care s-a aşezat
de Domnul nostru, rin mijlocirea căreia fiecare credincios primeşte dumnezeiescul har".

II. Baza hristologică şi eclesiologică a Tainelor

Este îndeobşte cunoscut că Biserica este Trupul lui Hristos şi plenitudinea de

viaţă a Duhului Sfânt (Efeseni I, 23), căreia „Hristos Însuşi, capul ei, i-a dat puterea şi
mijloacele vizibile de împărtăşire a mântuirii realizate de El pentru întregul neam
omenesc, prin Întruparea, Patimile, Jertfa pe Cruce şi Învierea Sa din morţi. Astfel,
Hristos înviat şi slăvit a asumat realităţi pământeşti ca să se împărtăşească pe Sine
Însuşi şi lucrarea Sa dumnezeiască” prin ele pentru mântuirea noastră, posibilitatea
acestei asumări fiind dată de Întruparea Sa ca om.
Actele de împărtăşire a lui Hristos, după cum am mai afirmat, sunt Tainele
Bisericii, Biserica fiind ea însăşi o taină şi anume o Taină sursă generală şi principală
a altor taine ca una care participă direct la taina originară care este Hristos, fiind
extensiunea şi prelungirea în timp sau mediul de iradiere al lui Hristos, Taina întâlnirii
personale a lui Dumnezeu cu omul şi al mântuirii omului.
Prin Sfintele Taine, Hristos cel Înviat trimite Duhul Său cel Sfânt să ungă şi să
consacre pe cei ce cred, pentru a-i face părtaşi la Paştele, moartea şi Învierea Sa, ca
membri ai Trupului Său tainic. Arhiereul cel ceresc, deschide prin aceste porţi ale
harului intrarea în rai : „ Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor, în locul
nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine şi pe cei ce vor
să fie părtaşi îngropării Sale, necerându-le să moară în chip firesc ca şi El, ci doar să
mărturisească moartea Domnului prin Botez şi să-L vestească prin ungerea cu sfântul

5
Mir şi prin împărtăşirea cu Sfânta Taină ce se săvârşeşte pe altarul Bisericii, unde, în
chip neînţeles, oamenii mănâncă Trupul celui ce a murit şi a înviat. Aşa că, după ce i-a
făcut să intre pe porţile Împărăţiei Sale, Domnul îi şi încoronează pe cei ce îi urmează.
Şi aceste porţi sunt cu mult mai însemnate şi mai de folos pentru sufletul
nostru decât chiar porţile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă nu
a trecut înainte prin cele dintâi”
Baza generală a Tainelor Bisericii este credinţa că Dumnezeu poate lucra
asupra creaturii în realitatea ei vizibilă. „ Spiritul dumnezeiesc poate nu numai să
producă modificări cu mult mai mari asupra energiei din care se alcătuiesc formele
lumii, ci şi să producă această energie, ca un efect al energiei Lui spirituale,
imprimând în ea potenţial formele ce se vor actualiza la vremea lor, sau aşa zisele
« raţiuni » ale lucrurilor, de care vorbesc Sfinţii Părinţi. „
La baza concepţiei despre Sfintele Taine a Bisericii Ortodoxe stă
încrederea în putinţa lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra
altui om, prin mijlocirea trupurilor şi a materiei dintre ele, în ambianţa Bisericii, ca
Trup tainic al lui Hristos. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om,
dar puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spiritului, şi a trupului
său, ci e şi o putere cu mult mai mare ce străbate prin ele. Este puterea Duhului
dumnezeiesc, cu care omul se pune de acord şi căruia i se deschide prin credinţă, în
ambianţa Bisericii.
„ În Taină nu se poate trasa o frontieră între mişcarea omului care
lucrează şi puterea Duhului Sfânt ”, dar mişcarea si lucrarea sunt rodul conlucrării
între voinţa umană deliberativă şi har.
Odată ce a primit harul în ea, voinţa umană nu mai este singură, de sine,
ci e penetrată şi modelată de har, adică este în comuniune cu Hristos cel lucrător în
om. Voinţa umană, soarbe din iubirea lui Hristos, susţinută de voinţa Lui faţă de noi,
pentru a se umple ea însăşi de iubire. Iată deci că dialogul dintre voinţa lui Hristos şi
6
voinţa noastră este un dialog al iubirii ; al iubirii desăvârşite a lui Hristos infuzate
nouă prin Sfintele Taine şi al iubirii sau voinţei noastre în creştere, căci spune Sf.
Nicolae Cabasila „ …iubirea este virtutea voinţei. Când deci după toată călăuzirea şi
purtarea de grijă a voinţei, Dumnezeu cere roade, este vădit că El rămâne în voinţa
noastră şi că depune în ea puterea şi dispoziţia spre bine. Deci şi Botezul de aceea ni l-
a dat şi de aceea l-a instituit între celelalte Taine, ca să facă în noi voinţa bună…Şi
toată puterea Tainelor şi viaţa cea nouă e pentru voinţă. ”
Sfintele Taine revarsă în om viaţa divină, adică energiile dumnezeieşti ale
Sfintei Treimi, sălăşluite în umanitatea Fiului şi coborâte în noi prin Duhul Sfânt. Ele
au rostul de a preface treptat existenţa credincioşilor după chipul Omului-Hristos. În
acest proces, fiecare taină îşi are rolul ei deosebit de al celorlalte, dar toate stau în
legătură internă întreolaltă.
Ele toate comunică acelaşi Duh, aceeaşi energie divină a lui Hristos cel
înviat şi proslăvit ca om, dar nu toate la fel, ci din oceanul acestei energii, ceea ce se
potriveşte cu starea credinciosului. Toată energia lui Hristos cel înviat şi înălţat s-a
revărsat în umanitatea Lui şi a ridicat-o la această stare prin faptul central al morţii,
prin faptul jertfei Sale, care continuă ca oferire sau ca moarte mistică în faţa Tatălui.
Energia dumnezeiască din umanitatea Sa are calitatea de energie a jertfei, e trăirea
bogăţiei copleşitoare a prezenţei lui Hristos în dispoziţia totalei Lui dăruiri Tatălui. De
aceea toate efluviile de har ce ni se conferă nouă credincioşilor prin diferitele taine,
izvorăsc din această continuă stare de jertfă, care este în acelaşi timp o continuă
plinătate de viaţă a lui Hristos ca om şi produc în noi aceeaşi stare ; şi numai întrucât
produc aceeaşi stare ne şi mântuiesc.
Prin fiecare taină participăm la toate actele mântuitoare ale Domnului, sau la
Domnul înviata în care sunt concentrate toate faptele mântuitoare ale Sale, energia
tuturor. Dar, întrucât inima acestor acte este moartea şi Învierea, prin toate Tainele
participăm la moartea şi Învierea Lui, însă în grade diferite.
7
 Trup tainic al lui Hristos, Biserica împlineşte sfinţirea şi mântuirea noastră ;
Biserica este „ Trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi „ (Efeseni I, 23) ;
Biserica este o prezenţă vie, teandrică, constituită dintr-o comuniune de persoane
umane cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, ea fiind trupul iar credincioşii
mădularele : „ Capul este întreg în tot corpul şi fiecare mădular al corpului se simte
aparţinând lui Dumnezeu întreg, dar capul rămâne cap, mădularele rămân mădulare şi
trupul rămâne trup, dar nici unul dintre acestea nu poate fi ceea ce este decât
păstrându-se în existenţă, ca atare şi celelalte. „tot ceea ce se petrece în Biserică îşi are
ca iniţiator Capul ei, care este Hristos. Tainele sunt ale Bisericii şi tot Biserica
săvârşeşte Tainele pe care Hristos-Capul le-a instituit.

Sfintele Taine realizează şi exprimă totodată Biserica ca şi comunitate

sobornicească şi sacramentală a oamenilor. “Articularea Sfintelor Taine în viaţa
Bisericii şi a oamenilor o face credinţa Bisericii de care depinde însăşi lucrarea
mântuitoare a acestora. Credinţa Bisericii…ţine de fidelitatea acesteia faţă de Sfânta
Scriptură şi faţă de Sfânta Tradiţie. ”

Am arătat că Biserica este Taină, sursă a Tainelor căci în ea Hristos îi

încorporează pe credincioşi în Sine, extinzându-se în ei prin Duhul Sfânt. Astfel,
“dacă Biserica este sacrament sau taină în sensul de uniune realizată între Dumnezeu
şi totalitatea credincioşilor, Tainele, ca acte, sunt mijloace prin care se extinde şi se
menţine continuu această legătură care constituie fiinţa Bisericii. ”

Tainele sunt acte ale Bisericii totodată aceasta însemnând că „ prin ele
acţionează şi Hristos dar şi Biserica sau Hristos din şi prin Biserică. Biserica nu e
numai un rezultat al sacramentelor ci şi condiţie a lor. „

Totodată Tainele ca şi dăruiri multiple şi continue ale lui Hristos prin Duhul
Sfânt în Biserică sunt şi prilejul chemării şi pogorârii Duhului Sfânt „ după
Cincizecime, Duhul Sfânt este acela care menţinând-o ca pe un sacrament în
8
totalitatea ei, o face, datorită acestei calităţi, sursă a actelor sacramentale, însă şi
rezultat mereu înnoit al lor, ceea ce pune în evidenţă faptul că Biserica, având în ea pe
Hristos din care iradiază continuu Duhul, continuă în acelaşi timp să primească pe
Duhul, să fie îmbogăţită, înnoită şi împrospătată de El prin sacramente. „

Concluzia este aceea că, odată intrată în istorie la Cincizecime, Biserica este
prin Hristos în Duhul Sfânt condiţie a Tainelor dar şi rezultat al lor, fiindcă este
condiţie a lor. De aceea, în afară de Biserică nu pot fi Taine şi ele trebuie săvârşite în
Biserică, întru puterea lui Hristos şi prin organele rânduite ce au puterea de a transmite
harul dumnezeiesc prin Taine.

III. Necesitatea Tainelor

Necesitatea Sfintelor Taine este strâns legată de necesitatea harului pentru mântuire,
întrucât Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos ca mijloace speciale de comunicare a harului
dumnezeiesc în Biserică, rezultă că ele sunt absolut necesare pentru mântuire. Poate exista însă şi
posibilitatea ca, Dumnezeu să mântuiască pe unii şi în afara Bisericii şi implicit a Sfintelor Taine,
„în cazul în care aceştia n-au cunoştinţă sau nu pot beneficia de ele, dar nu în cazul că le resping.
Oricum, acestea sunt excepţii care confirmă regula şi nu infirmă caracterul necesar al Sfintelor
Taine. ” Romano-catolicii susţin că aceştia se mântuiesc cu siguranţă, ceea ce probabil, dar conform
Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii acest lucru nu este sigur. Sfânta Scriptură ne spune că cel ce nu
primeşte Sfintele Taine, nu va intra în împărăţia cerurilor, fără a preciza vreo excepţie sau vreun
motiv de neprimire mai special. Desigur că Dumnezeu este atotputernic şi poate trece peste orice
motiv şi „poate acorda mântuirea în chip excepţional, altfel decât prin Sfintele Taine , aşa cum a
făcut cu tâlharul de pe Cruce. ”

9
 Totuşi ceea ce trebuie reţinut în legătură cu Sfintele Taine este că cel ce le
nesocoteşte ca mijloace de împărtăşire a harului dumnezeiesc instituite de Insuşi
Dumnezeu, nu se va mântui.

IV. Numărul şi împărţirea Sfintelor Taine

Tradiţia şi practica ortodoxă recunoaşte sub aspectul de lucrare sfântă prin

care sub formă văzută se împărtăşeşte harul nevăzut al lui Dumnezeu, un număr de
şapte Taine, numărul de şapte având conotaţii legate de desăvârşire, puritate, de cele
şapte daruri ale lui Dumnezeu enumerate la Isaia, cap. II, 1-2: „O mlădiţă va ieşi din
tulpina lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui
Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul
cunoştinţei şi al bunei-credinţe. ”
Învătătura despre şapte Taine apare pentru prima dată în Mărturisirea de
credinţă cerută împăratului Mihail Paleologul de către papa Clement al IV-lea în anul
1267 şi citată în Sinodul unionist de la Lyon în anul 1247. „Polemica cu teologii
protestanţi din timpul patriarhului Ieremia al II-lea din Constantinopol, conduce la
aceeaşi afirmaţie a numărului de şapte taine. Scrisoarea patriarhilor răsăriteni
menţionează acealşi număr de şapte Taine, nici mai mult nici mai puţin. ”
Deşi aceste enumerări îşi au originea în Biserica Apuseană, ele au fost
acceptate şi de creştinii din răsărit după secolul al XIII-lea. Acceptarea avea la bază
desigur nu influenţa teologiei latine, ci fascinaţia numărului şapte, pus în legătură cu
textul de la Isaia XI, 1-3.
La autorii bizantini care acceptă cele şapte taine găsim totodată şi diverse liste
ce concurează una pe alta. Monahul Iov (sec. al XIII-lea), autor al unei dizertaţii

10
asupra Sfintelor Taine, include în listă tunderea în monahism, aşa precum a făcut-o şi
Teodor Studitul, dar îmbină într-o singură Taină Pocăinţa şi Maslul.
Simeon arhiepiscopul Tesalonicului (sec. al XV-lea) acceptă şi el caracterul
sacramental al tunderii în monahism, dar o pune în rând cu Pocăinţa, considerând
Maslul ca Taină separată. Între timp, Ioasaf, Mitropolitul Efesului (contemporan al
arhiepiscopului Simeon), declara: „Eu cred că tainele Bisericii nu sunt şapte ci mai
multe” şi dă o listă de zece taine ce cuprindea în plus şi sfinţirea Bisericii. Sfântul
Dionisie vorbeşte şi el de şase Taine iar Sfântul Ioan Damaschinul nu menţionează
decât două. „Unele texte menţionează ca Taină şi aghiazma mare şi adeseori Botezul
însemna ansamblul celor trei Taine. ”
Deşi nu s-a angajat oficial faţă de nici una din liste, Biserica Ortodoxă
Răsăriteană acceptă şapte Taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăinţa, Maslul,
Nunta şi Preoţia. Şapte Taine a instituit Mântuitorul Iisus Hristos, şi tot şapte a învăţăt
şi Biserica pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii.
Având în vedere efectele lor ecleziale, precum şi paralelismul dintre cele şapte
Taine şi cele şapte daruri ale Sfântului Duh (I Corinteni XII, 8-11), care a trecut din
teologia scolastică în Mărturisirile de credinţă mai recente, „ mulţi teologi găsesc acest
număr ca potrivit cu trebuinţele vieţii spirituale ale creştinului. ”Botezul naşte pe om,
prin Duhul Sfânt la o viaţă nouă în Hristos; Mirungerea întăreşte şi dezvoltă viaţa cea
nouă duhovnicească, iar Euharistia o hrăneşte şi o înviorează, unind în mod deplin şi
fiinţial pe cel botezat cu Hristos. Boala sufletului, păcatul şi bolile trupului sunt
vindecate, prima prin Pocăinţă, ultimele, în special, prim Maslu.
În sfârşit, comunitatea credincioşilor are nevoie de o stare preoţească, pentru
propovăduirea Evangheliei, săvârşirea celor sfinte şi conducerea pe calea mântuirii
(Matei XXVIII, 19-20). „ Această stare este consfinţită prin Taina Hirotoniei. Biserica
mai are nevoie şi de Nuntă, pentru sfinţirea unirii bipersonale a celor ce realizează
împreună legătura naturală a căsătoriei, în vederea perpetuării, conservării neamului
11
omenesc şi a participării lui la Taina unirii cu Hristos, cu Biserica. ” Trebuie amintit
faptul că protestanţii recunosc în general numai Botezul şi Euharistia. Luteranii le
socotesc pe acestea două ca mijloace obiective ale graţiei de care se împărtăşesc toţi
cei ce le primesc, indiferent de dispoziţia lor subiectivă.
Adevăratul motiv al respingerii celorlalte cinci Taine de către protestanţi, stă
în spiritul doctrinei lor.
Exisa diferite impartiri ale Tainelor:
a) Taine care se repeta: Euharistia, Spovedania, Nunta, Maslul si uneori
Mirungerea, si Taine care nu se repeta: Botezul si Hirotonia si, chiar uneori,
Mirungerea;
b) Taine ale incorporarii in Hristos ca madulare ale Trupului Sau Biserica:
Botezul, Mirungerea si Euharistia; Taine ale cresterii in Hristos: Euharistia; Taine
reparatoare: Pocainta si Maslul si Taine pentru misiuni speciale: Hirotonia si Nunta.

12
 Concluzie

În Ortodoxie, în general, întreg cultul este o epicleză, o invocare a Sfântului

Duh, dar mai ales Tainele care nu sunt numai repetiţia unor formule si rânduieli, ci
prilejuri pentru reînnoirea chemării şi pogorârii Sfântului Duh. Fiecare Sfânta Taină
are propria sa Cincizecime, epicleza sa, care este rugăciunea adresată Tatălui pentru ca
El să reverse Sfântul Duh.
Prin săvârşirea şi primirea harului Sfintelor Taine se realizează o comunicare
de viaţă duhovniceasca. Pentru aceasta, Sfintele Taine, sunt o parte fundamentală a
slujirii Bisericii, care caută prin întreaga sa lucrare să actualizeze urmarea şi apoi
vieţuirea în Hristos. Sfintele Taine sunt mijloace prin care primim iubirea lui Iisus
Hristos şi care ne leagă de El. Iubirea lui Hristos este harul dumnezeiesc. Harul
sacramental corespunde principalelor trebuinţe ale vieţii omului începând de la naştere
şi până la sfârşitul vieţii.
Prin Sfintele Taine se constituie Biserica. Prin Tainele iniţierii( Botez,
Mirungere şi Împartaşanie) omul se încorporează în Biserică şi mai departe numai prin
aceste lucrări sfinte ( Pocainţă, Cununie, Hirotonie şi Maslu) se pot transcende
dimensiunile umane ale comunităţii creştine. Tainele sunt mijloace sau căi
conducătoare spre împărăţie şi nu sunt scopuri în sine. Legătura dintre Taine şi
Biserică indisolubilă, de aceea ele sunt numite Taine ale Bisericii şi Biserica
dreptmăritoare este considerată Biserica a Tainelor.

13
 Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură , Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2015;
2. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii şi Despre
viaţa în Hristos, trad. în rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1992;
3. Braniste, Pr. Prof. Dr. Ene, "Liturgica Speciala", Editura Institutului Biblic
si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1980 ;
4. Bria , Pr. Prof. Dr. Ion, ” Tratat de Teologie Dogmatica si Ecumenica ”, .
Editura Romania Crestina, Bucuresti, 1999 ;
5. Chiţescu Prof. N. , Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia
Dogmatică şi Simbolică, volumul II, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004 ;
6. Dumitru, Pr. Prof. Dr. Gh. Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine
şi problema intercomuniunii, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978 ;
7. . Idem, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiţia apostolică din punct de
vedere ortodox, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXLVII (1980), nr. 11-12 ;
8. Stăniloaie Preot D. , “Teologia dogmatica ortodoxa”, vol III Ed.
Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978 ;
9. Tănase Ierod. Iustin, ”Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe”
https://www.crestinortodox.ro/credinta/sfintele-taine-bisericii-ortodoxe-69802.html

14