Istoria monahismului răsăritean

(Egipt, Palestina, Siria, Constantinopol, Muntele Olimp, Muntele Athos)

Pr. Prof. Dr. Daniel Benga

Începuturile. Secolele IV--‐ VIII

După ce în secolul al IV--‐ lea monahismul a prins rădăcini și s--‐ a dezvoltat în aproape toate
regiunile creștine, atât din Răsărit, cât și din Apus, între secolele V--‐ VIII dezvoltarea acestuia a atins
apogeul, iar centrele de greutate ale prezenței acestuia s--‐ au schimbat.
Monahismul răsăritean. Trecerea de la epoca martiriului la epoca imperiului condus de un
împărat creștin (Milano, 313) a rodit între altele și prin dezvoltarea monahismului. Acesta şi--‐ a
asumat în continuitate cu martiriul sângelui din primele trei veacuri sarcina
„martiriului alb”, adică mărturia ascetică absolută despre împărăţia lui Hristos, anticipată şi trăită în
această lume până la limitele firii omeneşti. Monahismul a devenit începând cu secolul al IV--‐ ea
„profeţia vizibilă” a împărăţiei divine, „garda de corp” şi „laboratorul” experimentării zilnice a morții-
-‐ înviere cu Hristos. Plecarea monahilor în pustie nu reprezintă nicidecum „ieşirea din sânul Bisericii, ci
dimpotrivă înaintarea tot mai adâncă în Biserică, până la atingerea inimii ei” (André Scrima).
Egiptul este locul unde s--‐ au întemeiat atât viața anahoretică, cât și cea idioritmică și chinovitică.
La 28 octombrie 312 Constantin intra triumfător în Roma, în timp ce la 25 noiembrie 312 murea ca
martir Sf. Petru, episcopul Alexandriei, sub persecuția lui Maximin Daia, care încă deținea controlul în
Egipt. În 313, anul libertății creștine promulgat la Milano, tot în Egipt se petreceau două evenimente
majore pentru istoria monahismului. Un ascet de vreo 60 de ani, pe nume Antonie (n. 251 sub Deciu și
ascet de la 20 de ani), aștepta pe malul Nilului mijlociu o corabie să--‐ l ducă în locuri unde era
necunoscut, dar în cele din urmă a plecat cu o caravană spre Marea Roșie, așezându--‐ se într--‐ un munte
din apropiere. În Egiptul Superior, un tânăr, pe nume Pahomie, abia eliberat din armată, în urma
înfrângerii lui Maximian, căuta să se boteze, iar după aceasta a devenit întemeietorul mânăstirilor cu
viață de obște din Egipt. Monahii care l--‐ au urmat pe Antonie duceau viață idioritmică, iar cei care l--‐ au
urmat pe Pahomie, viață chinovitică. Inițial Pahomie a deprins viața idioritmică în umbra Avvei Palamon,
un mare ascet egiptean. Mai apoi, în urma unei chemări, la Tabenesi a întemeiat o mânăstire care
s--‐ a umplut de monahi. Țelul acestora era lepădarea de lume, lupta împotriva patimilor și a
demonilor, pentru a redobândi starea paradisiacă.
În secolele 4 şi 5 monahismul ia amploare în Egipt în celebrele centre: Nitria, Chilii şi
Sketis. Ammun, un adolescent rămas orfan de ambii părinţi, se desparte de soţia sa după 18 ani de
căsnicie, la sfatul acesteia, pentru a se putea dedica vieţii ascetice şi a fi de ajutor celor din jur. Se
retrage 15 km sud de Damanhur, centrul diocezan, construindu--‐ şi două chilii în jurul anului 330. Spre
sfârşitul secolului al 4--‐ lea centrul monahal de la Nitria număra peste trei mii de călugări (după Palladius
chiar 5000). Apoftegma 34 a Sfântului Antonie ne lasă să întrevedem că sfântul a jucat un rol important
în atragerea monahilor pe muntele Nitriei, chiar dacă locuia la câteva săptămâni de mers pe jos,
aproape de Marea Roşie. Avva Ammun

1
îi cere sfatul cu privire la întemeierea unei noi comunităţi monahale, căci, spune el, prin rugăciunile
Sfântului Antonie s--‐ au înmulţit fraţii şi unii dintre ei vor să--‐ şi ridice chilii mai departe spre a practica
isihia. Ambii părinţi iau gustarea de la ceasul al 9--‐ lea şi merg prin pustiu către sud până la apusul
soarelui, unde pun o cruce întemeind astfel locul numit Kelia sau Chilii. Locul este ales astfel încât
monahii din ambele centre să poată ajunge unii la alţii după ce au luat gustarea de la ceasul al 9--‐ lea1.
Noul centru de la Chilii a fost identificat de A. Guillaumont la 18 km sud de Nitria. Acesta depindea de
Nitria în ce priveşte aprovizionarea cu pâine, dar avea biserică proprie. Aici a trăit vestitul Evagrie
Ponticul, cel care a reintrodus spiritualitatea lui Origen în Egipt. Evagrie împreună cu alţi călugări
"intelectuali" intră în conflict cu antropomorfiţii egipteni, care în cele din urmă au incendiat chiliile
"intelectualilor", care au fugit în Palestina şi Capadocia. După sfârşitul secolului al 4--‐ lea nu mai ştim
nimic despre comunitatea de la Chilii.
Cel de--‐ al treilea centru monahal egiptean a fost cel din Sketis, aflat la 50 km sud de cel de la Chilii, la o zi
şi o noapte de mers de la Nitria. Întemeietorul comunităţii de aici este Macarie Egipteanul, prin anul
330, care povesteşte modul în care a ajuns monah în prima sa apoftegmă. Acuzat pe nedrept de o
fată care a rămas însărcintă că el ar fi fost tatăl copilului, Sf. Macarie a primit rușinea, a fost bătut și
batjocorit de săteni, dar când a venit sorocul să nască, aceasta nu a putut până nu și--‐ a mărturisit
minciuna. Atunci sătenii au venit să--‐ i ceară iertare și să i se închine, dar el a plecat în Sketis. Sketis--‐ ul
se află situat într--‐ o depresiune lungă de 30 km şi lată de 6 km plină cu lacuri de salpetru (produs
utilizat în tehnica mumificării). La început comunitatea nu a avut biserică proprie, călugării mergând
săptămânal la Nitria pentru a participa la Sfânta Liturghie. Cele mai multe apoftegme ale părinţilor vin
din această zonă, printre cei mai celebrii părinţi numărându--‐ se Macarie Egipteanul --‐ fost cămilar,
Macarie Orăşanul --‐ fost cofetar, Arsenie --‐ fost dregător imperial, Moise --‐ fost tâlhar la drumul mare
etc.
În urma unor invazii ale mazicilor din anii 407 şi 434 situl se pustieşte, iar monahii se
îndreaptă spre Palestina, Muntele Sinai şi Siria, făcând ca secolele 5--‐ 6 să devină "secolele
monahismului palestinian prin excelenţă. Monahii au interpretat această pustiire ca fiind judecata lui
Dumnezeu, iar Avva Arsenie ar fi spus în anul 410: „Lumea a pierdut Roma, iar monahii au pierdut
Sketis”. Însă „exilaţii din Sketis, înainte de a dispărea din istorie, au dăruit creştinismului cea mai
adevărată, cea mai umană şi mai substanţială carte după Biblie: Patericul” (Cristian Bădiliță) sau
Apophthegmata Patrum, lucrare închegată în scris în Palestina pe la jumătatea secolului al V--‐ lea.
Disputele hristologice provocate de formula de la Calcedon (451) au dus la ruperea mânăstirilor egiptene
de tradiția bizantină și dezvoltarea acestora în sfera de influență a monahismului copt. Cucerirea arabă
din secolul al VII--‐ lea a constituit apogeul loviturilor date monahismului egiptean în această perioadă.
Cu toate acestea, mânăstirea Sfânta Ecaterina de la poalele Muntelui Sinai a cunoscut o
viață monahală înfloritoare prin rectitorirea acesteia de către împăratul Justinian (527--‐ 565). Aici tradiția
monahală a Egiptului antic s--‐ a desăvârșit în sinteza realizată de

1
Cf. Patericul sau apoftegmele părinţilor din pustiu. Colecţia alfabetică.Text integral, traducere, introducere şi
prezentări de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 51--‐ 52.

2
Sfântul Ioan Scărarul (580--‐ 650), autorul Scării (Climax) urcuşului spiritual, o adevărată sumă mistică a
epocilor monastice anterioare. Sinteza duhovnicească realizată de Sfântul Ioan a fost rezumată astfel:
„Cine este monah credincios şi înţelept? Acela care şi--‐ a păstrat inima înflăcărată până la capăt, acela
care, până la sfârşitul vieţii, nu conteneşte să adauge foc peste foc, flacără peste flacără, râvnă peste
râvnă, dorinţă peste dorinţă”. Sinaiul a rezistat de--‐ a lungul veacurilor ca o adevărată insulă monahală în
mijlocul lumii musulmane, Sfânta Ecaterina fiind astăzi cea mai veche mânăstire creștină din lume cu
viață liturgică neîntreruptă.
În secolele al V--‐ lea și al VI--‐ lea monahismul a cunoscut o înflorire fără precedent în
Palestina. Existau două centre monahale importante: unul în pustiul Gazei, iar celălalt în pustiul
Ierihonului, al Iordanului și al Mării Moarte. Întemeietori ai monahismului palestinian sunt considerați de
tradiție Sfinții Ilarion și Hariton (275--‐ 345). La sfârşitul secolului al IV--‐ lea şi începutul celui de--‐ al V--‐ lea
mari personalităţi ale creştinismului veniseră din Occident şi întemeiaseră mânăstiri în jurul
Ierusalimului. Melania cea Bătrână (+410) şi Melania cea Tânără (+439) au sprijinit centrele
monahale din jurul Ierusalimului, ultima întemeind împreună cu soțul ei Pinian două mânăstiri pe
Muntele Măslinilor. Fericitul Ieronim și--‐ a trăit ultimii ani ai vieții ca monah, într--‐ o mică grotă lângă cea a
Nașterii Domnului de la Betleem.
În pustia Mării Moarte a venit în 405 Eftimie, originar din Melitene (Armenia), aducând cu
el tradiția petrecerii Postului Mare în pustie, practică ce a influențat decisiv monahismul palestinian.
După ce a întemeiat o lavră între Ierusalim și Ierihon, Eftimie cel Mare (+20 ianuarie 465) a devenit
părinte al monahilor pustiei. Contemporan cu Sfântul Eftimie a fost Sfântul Gherasim de la Iordan (+5
martie 475), un monah care trăia împreună cu un leu, restaurând prin această viețuire starea
paradisiacă. Între ucenicii săi au strălucit Sfântul Teodosie cel Mare (+11 ianuarie 529) și Sfântul Sava
cel Mare (+5 decembrie 532), care au întemeiat două mânăstiri în pustia Iordanului. În lavra Sfântului
Teodosie se practica viața chinovitică, în timp ce în lavra Sfântului Sava se trăia idioritmic. În secolul al VI-
-‐ lea, Ioan Moshu, mare antologist al zicerilor părinților pustiei, trăitor în jurul anului 570 în Lavra de la
Faran, a adunat în Leimonarion (Livada duhovnicească) vieți și învățături ale monahilor din
Palestina, Siria, Egipt și Sinai.
În ținutul Gazei s--‐ a remarcat prin asceză Avva Isaia (+11 august 489), care a venit din Sektis și s--‐ a
așezat la Beit Daltha în jurul anului 440, lăsând în urma sa o colecție renumită de reguli pentru monahii
aflați în diferite stadii de asceză. Sfinții Varsanufie și Ioan din Gaza s--‐ au nevoit în timpul împăratului
Justinian (527--‐ 565), lăsând posterității 800 de răspunsuri la întrebări legate de deosebirea gândurilor,
creșterea duhovnicească, dobândirea liniștirii, precum și detalii practice legate de viața monahală.
Mânăstirea acestora a rezistat până în secolul al VII--‐ lea, când s--‐ a pustiit după cuceririle persană și
arabă. Mii de călugări din toate lavrele Palestinei au fost trecuți prin foc și sabie la începutul secolului al
VII--‐ lea, când perșii au năruit în foc și cenușă trei secole de creație duhovnicească și artistică.
Spre deosebire de Siria și Egipt monahismul palestinian a fost mai aristocratic, datorită
originii citadine a monahilor, a relațiilor directe cu patriarhul de Ierusalim, dar și a apropierii de localități
cu viață intelectuală precum Ierusalim, Cezareea, Schitopolis și Gaza.

3
Aici s--‐ a constituit în secolele următoare marea sinteză liturgică valabilă până azi în Biserica Răsăritului,
născută din simţul deosebit pentru măsură al monahismului palestinian. Tipiconul Sfântului Sava a
devenit baza pe care tradiția ulterioară constantinopolitană a dezvoltat rânduielile liturgice. Alți monahi de
origine savaită --‐ Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Ioan Damaschin și Sfântul Cosma de Maiuma --‐ au
dezvoltat imnografia și poezia creștină, care s--‐ au constituit în secolele următoare în Octoihul,
Triodul și Penticostarul Bisericii Ortodoxe.
Siria a fost, de asemenea, alături de Egipt și Palestina un alt leagăn al monahismului antic, unde
tradițiile monastice sunt bine atestate în secolul al IV--‐ lea. Spațiul sirian, o regiune unde tradiția greacă
elenistă s--‐ a întâlnit cu cea semită orientală a devenit patria „stiliţilor” şi a „nebunilor pentru Hristos”.
Monahismul sirian se caracterizează printr--‐ un instinct aprig al ascezei, dar şi printr--‐ un mare lirism al
sufletului, impregnat în impresionantele imne liturgice şi poetice lăsate mai ales de Sfântul Efrem Sirul
(306--‐ 373). Monahismul sirian este unul de tip itinerant, spre deosebire de cel egiptean, organizat în
centre monahale ca cele din Nitria, Chilii sau Sketis. Didahia apostolilor, redactată în jurul anului 100 în
Siria sau Palestina, evocă o serie de didascali, profeţi şi apostoli ce practicau o asceză radicală, renunţând
la orice posesiune lumească pentru o urmare deplină a lui Hristos. Un ascetism riguros și peregrinarea în
diferite locuri au marcat monahismul sirian din secolul al IV--‐ lea, între monahii întemeietori
numărându--‐ se Simeon Palaios sau Iulian Sabas (Teodoret Episcopul Cirului, Vieţile sfinţilor
pustnici din Siria, c.2 și c.6). Sfântul Simeon Stâlpnicul (+459) a preferat asceza în vârful unei
coloane, situată între Antiohia și Alep, de unde predica și binecuvânta mulțimea de pelerini care îl căuta.
Un complex mânăstiresc enorm a fost ridicat în jurul stâlpului său după moartea acestuia, ale cărui ruine
se păstrează până azi. Deoarece locul a fost ulterior ocupat de monofiziți, ortodocșii au ridicat un alt
complex monastic în locul unde s--‐ a nevoit tot pe un stâlp Sfântul Simeon cel Tânăr (+596), care avea
chilia pe Muntele cel Minunat în apropiere de Antiohia. Tradiția ascetismului stilit s--‐ a răpândit
prin Sfântul Daniil Stâlpnicul (409--‐ 493) până la Constantinopol, unde acesta și--‐ a petrecut ultima parte a
vieții, ca sfătuitor al marilor împărați ai Bizanțului Leon (457--‐ 474), Zenon (474--‐ 491) și Anastasie (491--‐ 518).
Demnă de remarcat este, de asemenea, tradiția mesopotamiană monahală a Sfântului
Alexandru de Mesopotamia, trăitor în secolele IV și V. Monah de origine greacă, născut în una din
insulele Mării Egee, cândva în jurul anului 350, acesta s--‐ a dedicat ascezei timp de 20 de ani pe malul
Eufratului, unde a adunat în jurul său peste 400 de monahi romani, greci, sirieni și egipteni. Împărțiți în 8
cete sau coruri, monahii cântau și psalmodiau spre slava lui Dumnezeu cu pricepere și înflăcărare, fără
întrerupere, dând naștere astfel tradiției achimite, adică a „monahilor neadormiți” (Viața lui
Alexandru Achimitul, cap. 26--‐ 27). Din Mesopotamia aceștia au venit și s--‐ au așezat lângă
Constantinopol, în Bithynia. Tradiția monahală achimită a fost continuată de Sfântul Marcel, ucenicul său,
în timpul acestuia înmulţindu--‐ se mânăstirile din jurul Constantinopolului. În 463 achimiții s--‐ au
strămutat în Constantinopol, la Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, danie a consului Stoudios, fiind
cunoscuţi sub numele de "studiţi" și jucând un rol de seamă în realizarea

4
sintezei liturgice bizantine şi în disputele teologice ale vremii. Monahismul constantinopolitan era
chinovitic şi basilian ca structură, activ şi social ca orientare. Monahii mânăstirilor constantinopolitane,
situate între Calcedon şi Chrysopolis, au jucat un rol activ la formularea dogmelor Sinoadelor
Ecumenice, participând la marea creaţie liturgică a acestor veacuri. Între aceștia îi amintim pe
Sfântul Maxim Mărturisitorul și pe Gherman al Constantinopolului.
Sinodul IV ecumenic de la Calcedon (451) a aprofundat convergenţa dintre întruparea lui
Dumnezeu şi îndumnezeirea omului, intergând prin această viziune viaţa monastică în chip definitiv în
structura Bisericii bizantine. Canoanele date la Calcedon supun monahismul autorităţii episcopale.
Corpusul de legi al împăratului Justinian (527--‐ 565) şi canoanele Sinodului Quinisext (692) stau de
asemenea la temelia statutului canonic al monahismului răsăritean. De atunci înainte episcopii Bisericii
provin din rândul clerului monahal, îmbinând în persoana lor slujirea Bisericii în lumea aceasta şi
încordarea înspre lumea viitoare.

Monahismul răsăritean (sec. IX--‐ XI)

Dacă în primele secole istoria monahismului răsăritean este legată de pustiuri, în această
perioadă întâlnim alegerea munților ca locuri de asceză și luptă spirituală. Astfel, pe vârfurile și la poalele
munților monahii au ridicat mânăstiri, biserici, capele, paraclise, răsfirate uneori pe versanții muntoși
și constituind adevărate aglomerații de tip urban. Muntele Sinai din Egipt, Muntele Minunat și
Muntele Negru din Siria, Muntele Olimp din Bitinia și Muntele Athos din Grecia sunt doar cele mai
reprezentative exemple. În secolul al VII--‐ lea marile lavre ale Răsăritului au fost distruse de perși și apoi
de arabi. Monahii care au scăpat de foc și sabie s--‐ au refugiat în zone sigure, iar printre acestea
trebuie aminitit Constantinopolul și împrejurimile acestuia.
Între secolele VIII--‐ XI a înflorit centrul monahal de pe Muntele Olimp din Bithynia, unde au fost
întemeiate nenumărate mânăstiri încă din secolul al V--‐ lea: Triglia, Chenolaccos, Saccudion, Sfântul
Mihail Maleinos etc. Printre călugării faimoși care s--‐ au nevoit în acest munte se numără Ilarion cel
Tânăr, Platon, Teodor Studitul, Ioanichie cel Mare, Luca Stilitul, Sfinții Chiril și Metodie, viitorii apostoli
ai slavilor, sau Atanasie Athonitul. În această zonă monastică se aflau în secolul al IX--‐ lea peste 40
de mânăstiri și câteva mii de călugări și călugărițe. În centrul spiritualității acestora stătea căutarea
liniștii interioare (isihia). Mânăstirile aveau atât viață de obște, cât și idioritmică, iar unii monahi
duceau o existență anahoretică. Monahii proveneau din etnii și locuri diferite. Sfântul Ioanichie cel
Mare (754--‐ 846) provenea dintr--‐ o familie slavă din Bithynia, din soldat devenind monah. A strălucit prin
darurile profeției, vindecării și levitației și a întemeiat trei mânăstiri pe Muntele Olimp. Monahii
Olimpului trăiau într--‐ o neîncetată peregrinatio, părăsind muntele, nevoindu--‐ se în alte zone, apoi
revenind sau întemeind noi mânăstiri în alte locuri. Sfântul Eftimie cel Tânăr (823--‐ 898) provenea din
Ancyra, fusese căsătorit, a pornit în pelerinaj la Muntele Athos, a revenit pe Olimp, iar în cele din
urmă a întemeiat propria mânăstire în 870 la Peristera, în nordul Athosului.

5
 Monahismul din Olimp a iradiat însă pe continentul European o mișcare de înnoire și misiune
fără precedent. Sfântul Teodor Studitul (759--‐ 826), fost monah la mânăstirea Saccudion din Olimp,
condusă de zăvorâtul Platon, a reîntemeiat mânăstirea Studion din Constantinopol, care fusese
părăsită de achimiți în timpul luptelor iconoclaste. Marea schimbare realizată de Teodor a constat în
transformarea idealului suprem al vieții monahale din cel pustnicesc în cel chinovial. Liturghia și
rugăciunea comună a monahilor, dublată de munca pentru întreținere și folosirea bunurilor în
comun, stau în centrul așa--‐ numitei reforme realizate de Teodor Studitul. Monahii erau acum
citadini, implicându--‐ se direct în viața socială, precum și în misiunea Bisericii. Teodor a fost exilat
în a doua perioadă iconoclastă și a murit în anul 826 la Mânăstirea Sfântul Trifon, din golful Akritas.
Sfintele sale moaște au fost aduse în Constantinopol abia după reinstaurarea cultului icoanelor în 843.
În secolul al IX--‐ lea au fost inițiate misiunile bizantine în lumea slavă, prin trimiterea Sfinților
Chiril și Metodie, ultimul închinoviat la o mânăstire din Muntele Olimpului, în Moravia. Crearea
unui alfabet slav a permis transmiterea culturii creștine bizantine în haină slavă la toate popoarele slave
din Europa centrală și răsăriteană. G. Florovschi a vorbit de un
„bizantinism rusesc”. Limba slavă vorbită era lipsită complet de terminologia abstractă, așa că acești
termeni au fost împrumutați din limba greacă.
În cele din urmă trebuie să menționăm rolul major jucat de Sfântul Simeon Noul Teolog
(949--‐ 1022), monah constantinopolitan studit, ucenic direct al lui Simeon Evlaviosul, alungat mai apoi la
mânăstirea Mamas din capitala imperială, datorită viziunilor sale mistice și extatice. Deși a ajuns stareț al
mânăstirii în jurul anului 980, în 1009 a fost exilat dincolo de Bosfor, unde și--‐ a trăit ultimii ani ai vieții în
mânăstirea Sfânta Marina. Imnele, catehezele și textele teologice păstrate de la el sunt impregnate de
teologia și simbolistica luminii, ca experiență centrală a vederii lui Dumnezeu. Deși exilat inițial,
ulterior a fost canonizat ca sfânt al tradiției ortodoxe pentru spiritualitatea sa centrată pe pocăință,
plânsul pentru păcate, purificarea de patimi, sădirea virtuților și îndumnezeirea omului. Nu doar asceza
și experiența personală sunt accentuate de Sfântul Simeon, ci și aspectul liturgic, sacramental și
comunitar al vieții monahale autentice.
În secolul al X--‐ lea, Sfântul Atanasie Athonitul (925--‐ 1001), originar din Trebizonda, fost monah
în mânăstirea lui Mihail Maleinos (894--‐ 961) din Olimp, a părăsit muntele și s--‐ a stabilit în sudul
peninsulei Muntelui Athos. El nu este primul așezat aici, deoarece monahi anahoreți care s--‐ au nevoit în
Muntele Athos sunt atestați între secolele VII--‐ IX. Printre ei se numără Sf. Eftimie cel Tânăr, Petru
Athonitul şi Ioan Colovul. Sfântul Atanasie Athonitul a devenit însă adevăratul întemeietor al
monahismului athonit. La Constantinpol l--‐ a cunoscut pe viitorul împărat Nichifor Focas (963--‐ 969) şi pe
Leon, mare demnitar imperial. Din Athos pleacă în 960--‐ 961 în tabăra de luptă a lui Nichifor Focas în
Creta, unde acesta lupta împotriva arabilor. Pentru ajutorul dat cu rugăciunea Atanasie primeşte din partea
lui Focas ajutoare substanţiale. După câțiva ani, în 963, întemeiază Marea Lavră, organizându--‐ o
chinovial, în detrimentul anahoretismului practicat în monahismului athonit.
Anahoreţii aghioriți vedeau în lucrarea chinovială a Sf. Atanasie un fel de burghezism monahal,
izbucnind astfel un conflict. Atanasie a alcătuit un Tipicon, bazat pe rânduielile

6
monahale ale studiţilor, scris în 970 pe piele de ţap, semnat de împărat și de alți 40 de monahi.
Regulile monahale erau adresate călugărilor cu viaţă de obşte, dar se prevedea și posibilitatea vieții
eremitice pentru cei râvnitori. Rugăciunea stătea în centrul vieții monahului și era comunitară, la
fel ca și mesele monahilor. Este vorba de ospitalitate trăită ca act comunitar. Starețul era figura centrală
a structurii comunitare, fiind îmbrăcat la fel de simplu ca toți monahii, dar trebuind să se distingă prin
practica discernământului și a cunoașterii gândurilor. Din cele 28 de capitole ale Tipiconului, 14 au
fost transcrise literal din Testamentul Sfântului Teodor Studitul.
Sf. Atanasie a atras apoi trei nobili georgieni --‐ Ioan, Eftimie şi Ion Tornikios --‐ care datorită
înmulţirii monahilor în Marea Lavră s--‐ au retras mai la nord, punând în 972 bazele actualei mânăstiri
Iviron. Cea de--‐ a treia mânăstire înfiinţată înainte de anul 1000 este Vatoped, întemeiată de trei
fraţi din Adrianopol. Un document din 992 aminteşte de mânăstirea Filoteu. În secolul al XI--‐ lea sunt
înfiinţate următoarele mânăstiri: Esfigmen, Dochiariu, Xenofon, Xiropotam, Caracalu şi Constamonitu.
Acestora le--‐ au urmat mânăstirile slave: Zografu (1000), Sf. Pantelimon (1143) şi Hilandar (1197). În
secolul al XIV--‐ lea au fost înfiinţate: Cutlumuş, Pantocrator, Sf. Pavel, Grigoriu, Simonopetra şi Dionisiu,
iar în sec. XVI Stavronichita.
Astfel, cadrul natural al Sf. Munte, reușita armonie dintre viața chinovitică și cea eremitică,
precum și protecția efectivă a împăraților bizantini au transformat Athosul în centru al
monahismului, spiritualității și sfințeniei bizantine. Iradierea acestei vieți la popoarele nou
încreștinate din Balcani, bulgari și sârbi, precum și în Țările Române și Rusia a fost doar o chestiune de
timp. Sprijinit pe contrafortul athonit şi silit de invazia musulmană, monahismul bizantin şi--‐ a croit drumuri
noi către Europa centrală și răsăriteană.

Iradierile monahale ale Muntelui Athos

Din Athos, prin intermediul Sfântului Antonie, tuns monah în Sfântul Munte, monahismul
bizantin întemeiază uimitoarea aventură a monahismului rus. Acesta întemeiază în Kiev vestita
"Lavra Pecerskaia" şi îl are ca ucenic pe Teodosie, rânduitor al vieţii monahale de tradiţie stoudită şi
palestiniană. După marea invazie tătară din secolul al XIII--‐ lea monahii ajung în nord, pe malurile Mării
Albe, întemeind pe insulele acesteia, mai ales la (Solovki) "o Tebaidă arctică, pustiu îngheţat ce
comunică totuşi cu pustiul arzător al Egiptului"2. Insulele Solovki au ajuns între anii 1920--‐ 1939 locul
unde peste un milion de creştini din toate confesiunile au fost maltrataţi, persecutaţi sau ucişi,
făcând din ele un sanctuar al martirilor creştini ai secolului al XX--‐ lea3. Întemeietorul Lavrei Sfânta
Treime din Zagorsk (lângă Moscova), Sfântul Serghie de Radonej (1314--‐ 1394) îmbină armonios viaţa
anahoretică şi chinovială. În jurul mişcării iniţiate de el s--‐ a cristalizat noul centru de unitate naţională a
ruşilor, Moscova. La sfârşitul secolului al XV--‐ lea are loc o celebră dispută între doi

2
Ibidem, p. 51.
3
Cf. Andrea Riccardi, Secolul Martiriului. Creştinii în veacul XX, trad. de dr. Veronica Turcuş, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 40-46.

7
reprezentanţi ai monahismului rus: Sfântul Iosif din mânăstirea Volok, lângă Moscova, reprezentant
al monahismului chinovitic orăşenesc, având în proprietate bunuri materiale, cu implicare în viaţa
culturală, socială şi politică şi Sfântul Nil din Sora, călugăr nordic, reprezentant al monahismului
evanghelic şi isihast, propunând o viaţă de sărăcie şi iradiere a Duhului. Iosefinienii au câştigat, dar spiritul
Sfântului Nil s--‐ a păstrat în evlavia rusă.
Renaşterea neoisihastă paisiană a impregnat şi monahismul rus prin mijlocirea filocaliei în
limba slavonă --‐ Dobrotoliubie --‐ Sankt Petersburg 1793. Aceasta a iradiat duhul isihast în Rusia
secolului XIX, având influenţe puternice până la începutul secolului al XX--‐ lea. Mânăştirea Optina din
Rusia Centrală a dat sfinţi precum Macarie, Ambrozie. Celebru a rămas însă Sfântul Serafim de
Sarov, canonizat în 1903, care primea pe oricine cu urarea: "Hristos a înviat, bucuria mea!"4.
În veacurile X--‐ XI monahismul bulgar a cunoscut o dezvoltare deosebită prin iradierile venite de la
Mânăstirea Rila şi din jurul lacului Ohrida. În timpul țarului Petru (927--‐ 969) Bulgaria a trăit un timp al
păcii. În acest timp a trăit și Sfântul Ioan de Rila († 946), întemeietorul celei mai celebre mânăstiri bulgare
ce îi poartă numele până azi. Pe lângă acest mare ascet și monah, la loc de mare cinstire pentru bulgari
se află cei „Șapte Sfinți“ (Chiril, Metodie, Clement, Naum, Sava, Gorazd și Angelarie), prăznuiți la 27 iulie.
Regulile monahale ale Sfântului Ioan reglementează viața unei obști monastice, dar apreciază și viața de
pustnicie. El însuși s--‐ a retras în ultima parte a vieții într--‐ o chilie din Munții Rila și a petrecut în
asceză și singurătate.
Rastko (1169--‐ 1237) a devenit monah în Muntele Athos, sub numele Sava. După de la 16 ani a
ajuns să trăiască în M--‐ rea Vatoped dobândind spiritualitatea isihastă, s--‐ a retras și a întemeiat mai apoi
Mânăstirea Hilandar. În 1208 s--‐ a întors în Serbia, unde a activat ca misionar și predicator, până
când în 1219, Patriarhul de Constantinopol Gherman al II--‐ lea (1222--‐ 1240), aflat în exil la Niceea, l--‐ a
hirotonit pe sava Arhiepiscop și a declarat Biserica Sârbă autocefală față de Arhiepiscopia de Ohrida.
Mânăstirea Žiča, întemeiată în 1208, a devenit reședință arhiepiscopală și centru cultural și spiritual al
statului nemaniazilor. Ca arhiepiscop, Sf. Sava a întemeiat 8 eparhii în care a hirotonit episcopi ucenici
de--‐ ai săi, a întemeiat mânăstiri și regulamente bisericești. Imediat după moartea sa în 1237 a fost venerat
ca întemeietor al Bisericii Ortodoxe Sârbe și sfânt național.
Pe teritoriul actual al României trebuie menționate bisericuțele rupestre de la Basarabi,
site arheologic ce documentează existența unui centru monahal în Dobrogea, în a doua jumătate a
secolului al X--‐ lea. Este foarte posibil ca aceste bisericuțe să--‐ și datoreze existența venirii unor monahi
bizantini în această zonă cu misiuni de încreștinare în rândul bulgarilor sau al slavilor sau simplu de
prezența unor monahi fugiți de pe fostele teritorii bizantine din fața invaziei arabe. Planul
bisericuțelor, precum și ornamentele hainelor sfinților reprezentați în peșteri ilustrează influența
bizantină asupra lor.
Prin intermediul Sfântului Grigorie Sinaitul şi al Sfântului Nicodim de la Tismana,
monahismul isihast a pătruns şi în Tările Române, primind noi impulsuri organizatorice. Prin intermediul
stareţilor Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie de la Neamţ monahismul
4
Cf. André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 55.

8
românesc a cunoscut în secolul al XVIII--‐ lea o mare înflorire isihastă, iradiind acest duh prin intermediul
traducerilor filocalice în întregul cuprins al monahismului românesc şi chiar în spaţiul rus. Stareţul
Gheorghe de la Cernica şi Sfântul Calinic sunt doi dintre cei mai de seamă exponenţi ai acestui tip
de monahism în Muntenia. Traducerea integrală a Filocaliei de către Părintele Dumitru Stăniloae va
aduce cu siguranţă noi roade duhovniceşti în cadrul monahismului românesc.
Înainte de a încheia această scurtă incursiune în istoria monahismului bizantin,
menționăm faptul că în această perioadă au apărut la Constantinopol o serie de florilegii și antologii
monastice, în care erau reproduse cele mai importante capitole din scrierile vechilor părinți ai
pustiei. Pavel (+1054) din Mânăstirea Evergetis, situată în afara zidurilor Constantinopolului, a alcătuit
o culegere de texte filocalice numită Evergetikon, care ulterior a avut o mare influență asupra vieții
monahale și culturii bizantine. Nicon din mânăstirea Născătoarei de Dumnezeu de pe Muntele Negru,
lângă Antiohia, a alcătuit în secolul al XI--‐ lea o sinteză a poruncilor lui Hristos sub titlul Pandeches, un
îndrumar de viață spirituală în 63 de capitole. Un alt exemplu este florilegiul compus de
patriarhul Ioan al IV--‐ lea de Constantinopol, retras în 1098 pe insula Oxeia. În acest florilegiu un
loc privilegiat ocupă scrierile Sfântului Dionisie Pseudo--‐ Areopagitul și ale Sfântului Isaac din Ninive
(Sirul), tradus din siriacă în greacă la mânăstirea Sfântul Sava din Palestina, în secolul al IX--‐ lea. Toate
aceste antologii și sinteze de literatură monastică și ascetică au stat mai târziu la baza Filocaliei lui
Nicodim Aghioritul și Macarie din Corint, publicată la Veneția, în 1782.

Monahismul apusean. Deja în secolul al IV--‐ lea, idealurile ascetice monahale ale Răsăritului
au devenit cunoscute în Apus datorită exilului Sfântului Atanasie al Alexandriei în această regiune,
autorul faimoasei vieți a Sfântului Antonie cel Mare. Pe lângă episcopi ce sprijineau viața ascetică
comunitară de tip monahal în jurul lor --‐ Augustin de Hippo Regius (Africa de Nord), Ambrozie de
Milano, Martin de Tours (Galia), Paulin de Nola (Italia), imediat după anul 400 s--‐ au dezvoltat
comunități monahale, pe insula Lerin, în fața orașului Cannes, sub îndrumarea lui Honoratus de Arles, și
la Marsilia, sub îndrumarea Sfântului Ioan Casian, monah dobrogean, stabilit aici în jurul anului 415,
după un pelerinaj îndelungat la siturile monahale ale Răsăritului. Ioan Casian a fost primul teolog care
a dezvoltat în vest o teorie a vieții și a spiritualității monahale, stabilind reguli care au influențat decisiv
slujbele laudelor.
Sfântul Benedict de Nursia (480--‐ 547), întemeietorul comunității monahale din Monte Casino, a
redactat o regulă monahală întemeiată pe prescripțiile ascetice ale lui Augustin și pe așa--‐ numita
Regula Magistri, născută în jurul Romei între 500 și 530 sub forma de întrebare și răspuns
între ucenic și magistru. Faima Sfântului Benedict și cea de--‐ a doua carte a Dialogurilor redactate de
Papa Grigorie cel Mare (590--‐ 604), în care acesta îi descrie viața și regula sa, condiderându--‐ o plină de
înțelepciune și măsură în prescripții, iar în prezentare plină de lumină a condus la impunerea regulii
benedictine în tot imperiul carolingian începând cu Carol cel Mare (768--‐ 814). Trebuie remarcat
faptul că prescripțiile Sfântului Benedict se întemeiau în mare măsură pe regulile monahale stabilite în
secolul al IV--‐ lea în

9
Răsărit de Sfântul Vasile cel Mare. Astfel, tradiția monahală răsăriteană a transmis și asceților
apuseni prin Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Casian și Sfântul Vasile adevărata viață
monastică plămădită în creuzetul ascetic al Egiptului, Siriei și Palestinei.
Un rol decisiv l--‐ a jucat uniformizarea regulii benedictine de către Benedict de Aniane, un fost
aristocrat vizigot retras din viața seculară și devenit monah în apropiere de Montpelier. Ludovic
cel Pios l--‐ a chemat datorită faimei dobândite la curtea de la Aachen și i--‐ a încredințat realizarea unor
norme de aplicare concretă a regulii Sfântului Benedict, al cărui nume și--‐ l luase, pentru a elimina
discrepanțele existente între mânăstiri. În cadrul Conciliului din Aachen 816, la care au participat toți
abații din Imperiul Carolingian, s--‐ a hotărât adoptarea regulii benedictine și implementarea ei după
normele Sfântului Benedict de Aniane în întreg imperiul. Tot la acest conciliu s--‐ a făcut pentru prima
oară distincția clară între monahi și canonici (capitulari) – clerici fără voturi monahale. Până la impunerea
acestei reguli, în monahismul apusean se dezvoltaseră între anii 400 și 700 aproximativ 30 de reguli.
O caracteristică a regulii benedictine în comparație cu cele răsăritene centrate pe ora et labora
a fost lectio divina. Prin aceasta studiul, biblioteca și școala au căpătat un loc fundamental în
spiritualitatea monahală apuseană. Marile dinastii apusene – carolingiană, ottoniană și saliană – au
sprijinit enorm cultura mânăstirească, astfel că deja în veacul al IX--‐ lea multe mânăstiri benedictine au
ajuns la o înflorire cultural--‐ duhovnicească de renume – Reichenau, St. Gallen, Fulda, Corvey,
Niederaltaich și Tegernsee.

10