Monahismul în viaţa şi opera Sfântului Ioan Gură de

Aur
Asist.drd.Arhim. Emilian Nica

Anul acesta 2007, când se împlinesc 1600 de ani de la trecerea la

cele veşnice a Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica Ortodoxă din întreaga
lume a organizat evenimente în care a evocat viaţa şi opera celui mai mare
predicator creştin. În mod deosebit, pelerinii din România prin străduinţ a
Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi
locţiitor de Mitropolit al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, au avut
bucuria, ca la hramul Catedralei mitropolitane din Iaşi „Sfânta Cuvioasă
Parascheva” din 14 octombrie, să cinstească moaştele Sf. Ioan Gură de
Aur aduse de la Mănăstirea Sfântul Varlaam (Meteora) din Grecia.
Sf. Ioan Gură de Aur supranumit Hrisostom, este după Maica
Domnului cel mai des sfânt pomenit la slujbele Bisericii noastre, pentru
că zilnic se săvârşeşte Liturghia alcătuită de acest sfânt părinte. Tâlcuitor
neobosit al Sfintelor Scripturi, slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu, Sf.
Ioan a fost şi un doritor, trăitor ş i apărător al vieţuirii monahale,
caracteristici ce doresc să le evidenţiez în rândurile de faţă.

1. Drumul Sf. Ioan Gură de Aur către monahism

Ascultător fiind faţă de mama sa Antuza (tatăl său Secundus trecuse la
cele veşnice la puţin timp după naşterea sa), dar mai ales de glasul lăuntric
prin care Domnul îl chema la o viaţă de înaltă slujire duhovnicească, Sf. Ioan
renunţă încă de tânăr la lucrurile lumeşti (casă, avere). Această hotărâre o ia
numai după ce cu credincioşie poartă de grijă mamei sale, care se săvârş eşte
din viaţă atunci când el trecuse de două zeci de ani. Asigurându-i o bogată
educaţie la şcolile renumite din acea vreme, mama sa Antuza a înţeles dorinţa
fiului său de a deveni călugăr şi nu s-a împotrivit, ci l-a sfătuit ca să urmeze
această cale la momentul potrivit. Şi spune Sf. Ioan Gură de Aur: „Când
mama a simţit ce am de gând să fac, m-a luat de mână şi m-a dus în camera
ei. S -a aşezat alături de mine, pe patul în care m-a născut. A început să varse
râuri de lacrimi şi să adauge cuvinte mai jalnice ca lacrimile. Plângând, mi-a
grăit
126 Asist.drd.Arhim. Emilian Nica

aşa: Eu, copilul meu, n-am avut norocul să mă bucur multă vreme de
frumoasele însuşri ale tat ălui t ău. Aşa a vrut Dumnezeu. Moartea lui a
urmat naşterii tale şi te-a lăsat pe tine orfan, iar pe mine văduvă înainte
de vreme. Numai cele ce suferă văduvia pot cunoaşte bine greutăţile
văduviei.(...) Îţi cer, însă, un har pentru toate câte pentru tine am făcut:
nu mă lăsa văduv ă a doua oară, nici nu-mi aprinde din nou în suflet
stinsa mea durere. Aşteaptă sfârşitul meu. Poate peste puţin voi pleca şi
eu. Voi tinerii aveţi nădejde să ajungeţi la adânci bătrâneţi; dar noi, cei
bătrâni, nu aşteptăm altceva decât moartea. Când mă vei da pământului
şi vei pune oasele mele alături de oasele tat ălui tău, pleacă în călătorii
cât mai îndepărtate, străbate orice mări vrei. Atunci nimeni nu-ţi va pune
piedici. Dar atâta vreme cât mai am în mine suflare, îng ăduie să
locuieşti alături de mine. Să nu superi pe Dumnezeu în zadar şi fără de
folos, aducând necazuri atât de mari peste capul meu, care cu nimic nu
ţi-am greşit. Dacă ai, însă, vreo pricină să mă învinuieşti că te silesc să-ţi
administrezi singur averile, te rog, nu te uita c ă-ţi sunt mamă, nu ţine
seamă de creş terea ce ţi-am dat, nu ţine seamă de dragostea ce-ţi port!
Nu ţ ine seamă de nimic! Fugi de mine, cum fugi de vicleni şi de duşmani!
Dar dacă fac totul ca să- ţi dau cât mai mult răgaz pe calea vieţ ii, pe
care vrei să apuci, acest lanţ, de n-ar fi altă pricină, da, acest lanţ să te
ţină alături de mine. De ai spune că ai nenumăraţi prieteni, care te
iubesc, află, dragul meu, că nici unul nu-ţi va oferi bucuria unei libertăţi
atât de mari cum ţi-o ofer eu, pentru că nici unul nu poartă grijă, la fel ca
mine, de bunul tău nume”1.
La rugămintea şi stăruinţa mamei sale, Ioan nu a plecat la mănăstire
aşa cum îl sfătuia şi îndemna prietenul său Vasile, însă, se spune că trăind
alturi de mamă, a transformat casa în mănăstire, studiind Sfintele Scripturi
şi ducând o viaţă de ascet.
Prima dată când Sfântul Ioan s-a gândit să meargă la mănăstire,
privea viaţa monahală din altă perspectivă, tocmai de aceea Dumnezeu nu
a îngăduit să-şi urmeze dorinţa fiindcă nu era îndeajuns de pregătit pentru
o asemenea lucrare:

1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea întîi (Omilii la Facere I), în «P.S.B.»,
21, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), Bucureşti, 1987, p. 8,9,10, apud
MG, 48, 627.
 MONAHISMUL ÎN VIAŢA ŞI OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR 127

„Odinioară, când mă hotărâsem să pă răsesc oraşul şi să îmbrăţi şez

viaţa monahală, cercetam şi mă interesam mult de următorul lucru: de unde-
mi voi procura cele trebuincioase traiului? voi putea mânca pâine proaspătă
făcută în aceeaşi zi? nu cumva voi fi silit să întrebuinţez acelaşi untdelemn şi
pentru candelă, şi pentru hrană? nu cumva voi fi împins să mă nânc mâncare
proastă de legume, să fiu silit la munci grele, de pildă să mi se poruncească
să sap pământul, s ă car lemne, să aduc apă şi să slugăresc la toate celelalte
munci tot atât de grele ca ş i aceasta? Pe vremea aceea nu mă interesam de
altceva decât dacă voi gă si odihnă la mănăstire. [...] Noi, însă , monahii, c
ărora nu ne st ă în faţă nici câştigare de averi, nici dobândire de pământuri, şi
cerurile şi bunurile cereşti, pe care ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a
auzit, nici la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2, 9), noi umblăm după
odihnă; din pricina aceasta suntem cu atât mai de plâns şi mai lipsiţi de
voinţă decât aceia (e vorba de demnitarii din administraţie la care face
2
referire Sfântul Ioan Gură de Aur)” .
„Nu mult după aceea, prin 374 sau 375, după ce mama sa a părăsit
lumea aceasta, tânărul Ioan a putut să-şi împlinească dorul său făurit cu
prietenul său Vasile, de a îmbrăţişa adevărata filosofie, adică de a se face
monah. S-a retras în munţii învecinaţi cu Antiohia şi s-a pus sub
ascultarea unui bătrân ascet sirian. În sihăstria acestuia a stat patru ani.
Dorind, însă, să ducă o viaţă şi mai desăvârşită, după pildele
sfinţilor sihaştri, care se nevoiau în munţ ii Antiohiei, s-a adăncit în
pustietea muntelui ş i a trăit vreme de doi ani de unul singur într-o
3
peşteră, supunându-şi trupul la nevoinţe mai presus de fire” .
Desigur, viaţa monahală a fost îmbrăţişată de tânărul Ioan, numai
după ce a primit Taina Sfântului Botez (în acea perioadă botezul era
preponderent administrat la vârsta adultă, după o perioadă de
catehumenat), beneficiind de lucrarea harului Sfăntului Duh atât în viaţa
sa de familie (când începuse a studia Sfintele Scripturi şi a citi scrierile
creştine), cât şi după ce a devenit monah şi cleric.
După ce a petrecut şase ani în asceză şi sihăstrie, tânărul monah (cu
sănătatea afectată din cauza postului exagerat şi a multelor nevoinţe), a

2 Idem, Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă. Despre necazuri şi

biruirea tristeţii (cap. Comparaţie dintre împărat şi monah), trad. de Pr.Prof. D. Fecioru,
EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 245.
3Ibidem, p. 10.
128 Asist.drd.Arhim. Emilian Nica

făcut ascultare de Sfântul Meletie, episcop al Antiohiei şi a revenit în

lumea din care plecase. Este hirotonit diacon în anul 381 şi se ocupa cu
catehizarea celor ce urmau să primească botezul (adică a catehumenilor),
cu „scrierea lucrărilor sale din tinereţe, între care neegalatul său tratat
despre preoţie”4. Primeşte apoi şi Taina preoţiei în anul 386 de la
episcopul Flavian, slujind şi predicând doisprezece ani la catedrala
5
episcopală din Antiohia, „a doua metropolă a imperiului bizantin” .
Activitatea sa bogată în propovăduirea Sfintei Treimi, a cuvântului
Sfintei Scripturi, a slujirii Bisericii lui Hristos ş i a oamenilor l-a făcut
cunoscut pe Sf. Ioan Gură de Aur în toată lumea creştină. Calităţile sale
de distins teolog şi vieţuire duhovnicească l- au recomandat în alegerea de
Arhiepiscop al Constantinopolei (după trecerea la Domnul a
arhiepiscopului Nectarie în 397), fiind hirotonit la 17 decembrie 397 şi
întronizat la 28 februarie anul 3986.
Contemporan cu marii părinţi ai monahismului răsăritean: Sf.
Antonie cel Mare (251-256; întemeietorul vieţii isihaste), Sf. Pahomie cel
Mare (292-347; întemeietorul vieţii de obşte), Sf. Macarie cel Mare
(aproximativ 300- 390, zis Egipteanul), Sf. Atanasie cel Mare (298-373;
biograful Sf. Antonie) şi cu Sf. Vasile cel Mare (328-379; autorul
Regulilor monahale mari şi mici), Sf. Ioan Gură de Aur a urmat asemenea
lor, cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos care a spus: „Dacă vrea cineva
să vină după Mine, s ă se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze
Mie ” (Matei 16, 24) şi „Căutaţ i împărăţia cerurilor, şi toate acestea se
vor adăuga vouă” (Matei 6,33).
Vorbind despre aceste cuvinte ale Mântuitorului Hristos credincioşilor,
Sf. Ioan Gură de Aur zicea: „De aceea, vă rog să căutăm bunătăţile cele
veşnice şi nemuritoare, să căut ăm viaţa care nu îmbătrâneşte niciodat ă. Poţi
trăi şi în oraş şi să duci viaţa pe care o duc monahii în pustie, să pui în
practică filozofia lor; poţi avea şi soţie, poţi locui în casă şi în lume ş i să te
rogi, să povesteşti, să fii cu inima zdrobită. Cei de la început, care au fost
învăţaţi de apostoli învăţătura creştină, locuiau în oraşe, dar aveau aceeaşi
evlavie ca ş i cei care locuiesc pustia; alţii au avut ateliere, ca Priscila şi
Acvila; toţi profeţii au avut femei şi

4Idem, Scrieri, partea întâi (Omilii la Facere I), p. 10.

5Ibidem, p. 10-11.
6Ibidem, p. 12.
 MONAHISMUL ÎN VIAŢA ŞI OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR 129

case, ca Isaia, ca Iezechiel, ca Moise; şi acestea cu nimic nu le-a vătă mat

virtutea. Să imităm şi noi pe aceştia, să mulţumim necontenit lui
Dumnezeu, să- I înălţăm necontenit cîntări, să trăim în curăţie sufletească
şi trupească şi s ă ne îngrijim şi de celelalte virtuţi; să aducem în oraşe
filozofia pustiei, ca să fim binepl ăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi preţ uiţi
de oameni şi să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu
iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos (...)”7.
Ca şi alţi Părinţi ai Bisericii, vedem că şi Sf. Ioan Gură de Aur a ară
tat înţelesul profund al cuvintelor Domnului: po ţi trăi în lume, dar să nu
te alipeşti de ea, şi dacă voieşti poţ i să alegi calea monahismului. Ambele
drumuri, alegeri sunt bineplăcute înaintea lui Dumnezeu.

2. Cine este monahul? Ce este monahismul?

Viaţ a monahală în tradiţia ortodoxă, este conscrată unei experienţe
personale a lucrării Duhului Sfânt prin ascultare, sărăcie şi feciorie, adică
cele trei voturi pe care, cel ce doreşte să urmeze viaţa monahală le face
înaintea lui Dumnezeu, a stareţului, în prezenţa obştei monahale şi a
credincioşilor din biserică.
Cuvântul monahism, care derivă de la grecescul monahos –
monastikos (solitar, cel care trăieşte singur), indică un mod de viaţă
evanghelică consacrată rugă ciunii, contemplaţiei şi ascezei, în totală
retragere de lume. Însă, mult mai semnificativ pentru cei ce se retrag din
lume este cuvântul călugăr. Cuvântul provine din grecescul kalogheros şi
înseamnă bătrân bun sau om cu viaţă îmbunătăţită (kalos gheron:
bătrân frumos), fiind capabil să îndrume pe cei începători în viaţa
monahală.
După Sf. Ioan Gur ă de Aur „Monahul este omul afeorisit lui
Dumnezeu, omul care şi-a ales viaţa singuratică, este stăpân pe mânie, pe
invidie, pe iubirea de arginţi, pe plăcere şi pe toate celelalte păcate. Se
gândeşte ş i se grijeşte necontenit să nu-şi lase sufletul stăpânit de patimi
ruşinoase, să nu-i fie robită mintea de amara tiranie a poftelor. Are grijă ca
mintea să-i fie totdeauna mai presus de cele trecătoare, punând împotriva
8
patimilor frica de Dumnezeu” .
7
Idem, Scrieri, partea a treia (Omilii la Matei), în «P.S.B.», 23, traducere,
introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 643-644.
8Idem, Despre mărginita putere..., p. 73-74.
130 Asist.drd.Arhim. Emilian Nica

Vocaţia monahilor îşi are fundamentul pe învăţă tura Mântuitorului

Hristos şi pe modul de viaţă a primilor creştini. Acest mod de viaţă este
înţeles de Sfântul Ioan şi în acelaşi timp ne explică cât de greu este
împlinirea lui: „Fiindcă fecioria e un lucru atât de mare ş i are nevoie de atâta
osteneală, încăt Hristos, Care S-a coborât din cer să-i facă pe oameni îngeri şi
să sădească aici vieţuirea de sus, n-a îndr ăznit nici atunci să poruncească
aceasta, nici să o urce la rang de lege, ci a stabilit drept lege să murim – şi ce
lucru mai greu decât acesta ar putea fi? –, să ne r ăstignim necontenit (Matei
10, 38) şi s ă facem bine du şmanilor (Matei 5, 44), dar n-a stabilit drept lege
să trăim în feciorie, ci a lăsat acest lucru la alegerea celor ce- L ascultă
spunând: «cine poate să înţeleagă, să înţeleagă » (Matei 19, 12). Căci mare e
povara acestui lucru, greutatea acestor lupte şi sudoarea lor, iar locul acestei
9
virtuţi e foarte prăpăstios” [...] .
Monahismul creştin reprezintă aspiraţia şi dorinţa monahului şi a
comunităţ ii monahale de a se apropia de Dumnezeu, modelul desăvârşit
de iubire şi via ţă în comuniune. El este şcoala lepădării de sine şi a
dăruirii totale în slujba lui Dumnezeu, până la jertfă.
Retragerea totală din lume este înţeleasă şi trăit ă ca o fugă de
modernitate, adică de ceea ce este lumesc, strică cios, păcătos, rău şi
nicidecum ca un dispreţ faţă de lume, faţă de oameni ce poartă în ei chipul
lui Dumnezeu.
Retră gându-se din lume, călugărul sau monahul rămâne în
comuniune spirituală cu lumea pentru care el se roagă neîncetat.
Contemporan, cum scriam, cu marii cuvioşi ai monahismului, aşa a
înţeles Sf. Ioan sensul retragerii din lume a celor ce doreau să devină
îngeri în trup. Aş a a trăit marele Părinte al Bisericii atât timp cât a vieţuit
în pustie, cât şi atunci când Hristos-Domnul l-a chemat să slujească
Biserica în mijlocul lumii.
Amintim aici, că opera ş i activitatea sa a fost cunoscută şi de
monahii din ţinuturile româneşti străvechi anume: Sf. Teotim, Episcopul
Tomisului care a colaborat cu Sf. Ioan Gură de Aur în opera misionară şi
Sf. Ioan Casian care a primit de la el hirotonia în diacon (anul 404),

9 Idem, Scrisori din exil. Către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Despre
deprimare, suferinţă şi Providenţă, volum îngrijit de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis,
Sibiu, 2003, p. 161.
 MONAHISMUL ÎN VIAŢA ŞI OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR 131

devenind îndrumătorul vieţii monahale în Apus şi apărătorul celui ce a

fost prigonit pe nedrept.
Toat ă viaţa lui de slujitor al Bisericii (diacon, preot şi arhiereu), Sf.
Ioan Gură de Aur a trăit-o ca un adevărat călugăr ce era, în ascultare faţă
de Hristos şi ierarhie, în rugăciune, sărăcie, smerenie şi feciorie, aflându-
şi sfârşitul zilelor în exil (în apropiere de Comana, Armenia), în ziua de
14 septembrie din anul 407, când după săvârşirea sfintei liturghii a rostit
ultimile cuvinte: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”10.
În toată opera şi activitatea Sf. Ioan Gură de Aur a apreciat, a vorbit
şi a scris despre ambele forme de vieţuire (în familie şi în mănăstire),
amândouă căi de mântuire, care au acelaşi punct de plecare: dragostea,
dar cu diferenţe în lucrările exterioare. Cele interioare sunt comune:
credinţa, frica de Dumnezeu, gândul la judecată, înfrânarea, pocăinţa,
lepădarea de sine, răbdarea necazurilor, nădejdea, blândeţea şi ascultarea.

3. Scrierile Sf. Ioan Gură de Aur despre monahism

A iubit vieţuirea monahală şi a scris despre ea mai multe tratate:
- „Către Teodor cel căzut, I-II, MG, 47, 277-316.
11
- Către cei care atacă viaţa monahală , I-III, MG, 47, 319-386.
- Comparaţie între împărat şi monah, MG, 47, 387-392.
- Către călugării care locuiesc la un loc cu călugăriţele, MG, 47,
495-514.
- Călugăriţele nu trebuie să locuiască la un loc cu călugării, MG, 47,
513-532.
- Către Stagirie ascetul, I-III, MG, 48, 423-494.
12
- Despre feciorie, MG, 48, 533-596” .
Intrând în miezul acestor cărţi, vedem cum Sf. Ioan Gură de Aur
evocă lucrarea monahilor, cum apără şi sfătuieşte pe cei ce au ales a trăi

10 Ibidem, p. 18-19.
11 În cartea Sfântului Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, Apologia vieţii
monahale, Despre creşterea copiilor, ediţia EIBMBOR, traducere şi note de Preotul
profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, 2001, p. 183, acest tratat mai poartă numele de
Apologia vieţii monahale sau după traducerea literală: Către cei care atacă pe cei care
îndeamnă la viaţa monahală.
12 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre mărginita putere a diavolului. Despre
căinţă. Despre necazuri şi biruirea tristeţii (cap. Comparaţie dintre împărat şi monah),
trad. de Pr.Prof. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 20.
132 Asist.drd.Arhim. Emilian Nica

în mănăstiri şi sihăstrie, dar şi cum mustră şi că lăuzeşte cu dragoste pe

cei care sunt împotriva monahismului sau după ce au ales această cale,
părăsesc voturile monahale.
Cea din urmă atitudine o are faţă de un anume Teodor, care după ce
a devenit monah a plecat din mănăstire şi s-a lepădat de cele făgăduite
13
înaintea lui Hristos şi a Sfântului Altar .
Şi spune Sf. Ioan cu durere şi lacrimi acestui Teodor: „Nu plâng pieirea
unui oraş, nici luarea în robie a unor călcători de lege, ci pustiirea unui suflet
14
sfânt, dărmarea şi pieirea unui templu purtător de Hristos” (cf. Gal. 2,20) .
Tot Sf. Ioan îl încurajează să revină la starea de monah, să se pocăiască şi să
nădăjduiască în dragostea şi iertarea lui Dumnezeu: „Atât este de mare
dragostea de oameni a lui Dumnezeu. Niciodată Dumnezeu nu-şi întoarce
faţa de la o pocăinţă făcută din inimă curată. Chiar de-ai ajunge un mare
păcătos, dar ai vrea să te întorci iar pe cale virtuţii, Hristos te primeşte, te
trage lângă El, şi face totul ca să te aducă la starea cea dintâi. Dar iubirea de
oameni a lui Dumnezeu e încă şi mai mare. Chiar de
n-ai arăta deplină pocăinţă, totuşi Hristos nu respinge nici o pocăinţă
15
scurtă şi puţină, ci-i dă şi ei plată” .
Într-o altă scrisoare adresată tot lui Teodor, Sf. Ioan îşi manifestă
din nou suferinţa faţă de înc ălcarea voturilor monahale ale acestuia, şi-i
dă sfaturi de îndreptare: „Nu vărs lacrimi de bucurie că te îngrijeşti de
rânduielile părinţilor, ci lacrimi de durere că te -ai şters din catalogul
fraţilor, că ai călcat în picioare legământul făcut cu Hristos.
Aceasta mă cutremură, pentru asta sufăr, pentru asta mă tem şi
tremur, când ştiu c ă lepădarea de acest legământ va aduce osândă mare
peste cei înscrişi în oastea cea bună a lui Hristos, dar au părăsit din pricina
trândăviei propria lor ceată. (...) Nimeni nu acuză de dezertare pe un om
care nu-i înrolat în armată, dar, o dată ajuns soldat, atârnă asupra lui
primejdia osândei la moarte dacă este prins că dezertează. Nu-i cumplit
lucru, dragă Teodore, să cazi atunci când lupţi, ci-i cumplit lucru să nu te
mai scoli din cădere. Nu-i cumplit lucru să fii rănit în război, ci-i cumplit

13 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, Apologia vieţii monahale,

Despre creşterea copiilor, traducere şi note de Preotul profesor Dumitru Fecioru,
EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 322-388.
14 Ibidem, în Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut, p. 322.
15 Ibidem, p. 332-333.
 MONAHISMUL ÎN VIAŢA ŞI OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR 133

lucru să-ţi pierzi nădejdea vindecării, după ce ai fost rănit, şi să nu-ţi mai
îngrijeşti rana. (...)
Aşa şi tu, iubite Teodore! Să nu te arunci cu bună ştiinţă în prăpastie
numai pentru că duşmanul ţi-a zdruncinat puţin sufletul! Dimpotrivă, stai cu
mult curaj! Întoarce-te iute acolo de unde ai fugit! Să nu socoteşti ruşine rana
pe care ai primit-o! Nimeni nu batjocoreşte soldatul care se întoarce cu răni
din război; ruşine-i să arunci armele şi să fugi din faţa duşmanilor. (...) Cel
care nu luptă nu este rănit; dar cel care se nă pusteşte cu mult curaj asupra
duşmanului poate fi lovit uneori şi poate să şi cadă. Asta s-a întâmplat şi cu
tine acum. Ai fost muşcat de şarpe pentru că ai încercat să -l omori dintr-o
dată . Dar ai curaj! Ai multă grijă de tine şi ai să vezi că nu va mai rămâne
nici urmă din rana primită! Mai multă încă, vei zdrobi cu ajutorul lui
16
Dumnezeu şi capul vicleanului” .
În această primă carte referitoare la monahism, Sf. Ioan Gură de Aur
nu întâmplător ne prezintă căderea unui monah, ci o face tocmai pentru a
atenţiona pe cel în cauză la ce s-a expus şi pe cei care fac asemenea lui.
Mai mult, safturile pline de pilde sunt valabile şi pentru cei de astăzi care
au ales vieţuirea monahală.
În cartea Apologia vieţii monahale, Către tat ăl necredincios, Sf.
Ioan Gură de Aur încearcă să înlă ture obiecţ iile unui nobil păgân,
îndurerat şi îngrijorat de convertirea la creştinism şi intrarea în monahism
a fiului său. Tată l acestuia nu putea accepta modul de viaţă ales de fiul
său, pentru că era contrar celui obişnuit în famiile de vază din societate. În
vederea lămuriri tatălui potrivnic, Sf. Ioan poartă un dialog cu acesta, care
era nedumerit de scopul modului de viaţă monahală. Sf. Ioan nu încearcă
în mod explicit să demonstreze că viaţa monahală aduce darurile
divinităţii, în care acesta nu crede, ci porneşte de la avantajele pământeşti
pe care le oferă un mod de viaţă ascetic, aruncând abia la sfârşitul
discursului o punte spre viaţa de dincolo. De alfel, Sf. Ioan se străduieşte
să arate întâietatea valorilor spirituale asupra celor materiale, fapt de
natură să sensibilizeze pe orice păgân cultivat şi iubitor de înţelepciune.
Discutând despre ce înseamnă adevă rata bogăţie Sf. Ioan consideră
pe călugăr „un suveran al p ământului şi mărilor”, care se simte
pretutindeni ca acasă şi care ştie că va găsi mereu prin purtarea de grijă a
lui Dumnezeu, cu ce să-şi astâmpere foamea şi setea. Nu bogăţia şi slava

16 Ibidem, în Către acelaşi Teodor, p. 376-377.

134 Asist.drd.Arhim. Emilian Nica

aduc fericirea adevărată, ci eliberarea de grijile materiale şi comuniunea

cu Dumnezeu. Cei care îl vor cerceta pe monah în pustie vor găsi „liniştea
şi filosofia”, iar tatăl trebuie să fie mândru de fiul său care a ales trăirea
creştină, care îmbină în fiinţa ei lucrurile aparent opuse, cu cele
netrecătoare, veşnice17.
Dialogul dintre Sf. Ioan şi tatăl necredincios este de actualitate şi
prin schimbul de idei, fără intoleranţă şi resentimente.
Îns ă, Sf. Ioan Gură de Aur nu se opreşte aici, şi adresează un cuvânt şi
18
tatălui credincios , „unui tată creştin, că nu trebuie să atace pe oamenii care
îndeamnă pe fiul lui să îmbrăţişeze viaţa monahală spre a bineplăcea lui
19
Dumnezeu” . Autorul îşi argumentează atitudinea pe cuvintele Sfântului
Apostol Pavel care „ne-a poruncit să judecăm nu numai pe cei ce sunt
creştini, dar ne-a lăsat liberi în ce priveşte lupta cu necreştinii” (I Cor.
20
5,12) . Şi tot el întreabă: „Nu-i o ruşine pentru un creştin să aibă
nevoie să fie sfătuit asupra unor lucruri ce nu pot fi tăgăduite nici de un
21
păgân?” .
„Dacă noi am primit poruncă s ă veghem asupra sufletului copiilor
pentru că vom da socoteală , cu mult mai mult a primit această poruncă
tatăl care i-a născut, care i-a crescut , care trăieşte necontenit cu ei”22.
Tot în acest context Sf. Ioan arată c ă monahii sunt factori
importanţi pentru educaţie, ei fiind cei mai indicaţi atunci când lipseşte
educaţia în familie, când societatea îl influenţează negativ şi când
23
profesorii şi colegii din şcolile publice duc lipsă de moralitate .
Se conoaşte faptul că în vremea Sf. Ioan Gură de Aur, mănăstirile
erau cele mai indicate şcoli de educaţie, buna organizare a vieţii monahale
inflenţ ând foarte mult pe copii şi tineri. Despre mănăstiri Sf. Ioan zice că
acolo, „nu se află inegalitate, ci ordine, rânduială, armonie, multă
înţelegere şi continuu prilej de bucurie24. În acest sens, sfătuieşte pe

17 Ibidem, în Către tatăl necredincios, p. 206-241.

18 Ibidem, în Către tatăl credincios, p. 241-321.
19 Ibidem, p. 241.
20 Ibidem.
21 Ibidem.
22 Ibidem, p. 254-255.
23 Pr. D. Fecioru, Ideile pedagogice ale Sf. Ioan Gură de Aur, p. 30, extras
din „Biserica Ortodoxă Română”, an. LV, 1937, nr. 7-10, iul.-oct., Bucureşti, p. 13.
24 Ibidem, p. 16.
 MONAHISMUL ÎN VIAŢA ŞI OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR 135

părinţ ii creştini, sa-şi de-a copii spre educaţie în mănăstiri, după cum
reiese din lucrarea sa, Către tatăl credincios.
Monahii sunt văzuţi ca niş te faruri călă uzitoare spre viaţa veşnică:
„Că lugărul, spune Sf. Ioan Gură de Aur, este lumina noastră. Dumnezeu
ni-l dă ca un far protector care este aşezat peste râul inundat, ieş it din
maluri. Noi călătorim în marea periculoasă a lumii; cursele sunt
nenumărate, ţărmurile rele, noaptea de nepătruns. Vederea cerului ne
scapă , marile învăţături ne rămân ascunse, adevărurile mântuirii ne apar
într-o brumă de nepătruns. Fără o revelaţie vie noi ne-am rătăci. Această
revelaţie, această personificare luminoasă a lucrurilor cereşti, este
călugărul. (...) Ne trebuie un ghid, ne trebuie un azil: iată chilia, iată
25
călugărul” .
Sfântul Ioan Gură de Aur descoperă ascult ătorilor şi cititorilor săi
frumuseţea şi tr ăsăturile vieţii monahale înfăţişate de însăşi viaţa şi faptele
26
monahilor şi zice despre ei: „Aceia iarăşi, sfârşindu-şi rugăciunile dimineţ
ii şi imnurile, se apucă de citit Sfintele Scripturi. Sunt unii apoi care au învăţ
at a scrie şi cărţi. Fiecare, apoi, luând câte o locuinţă anume rânduită, are
acolo o linişte veşnică, nimeni nu flencăneşte, nimeni nu spune nimic de
prisos. Apoi să vârşesc rugăciunile din ceasul al treilea, din ceasul al şaselea,
şi din ceasul al nouălea, precum şi rugăciunile de seară. În fine împărţind
ziua în patru părţi, fiecare parte este plină de psalmodii (cântări ale
psalmilor), şi cu imnuri laudă pe Dumnezeu. În timpul acesta, cei din lume
ospătează, râd, joacă, sau li se sparge pântecele din cauza îmbuibărilor, iar
aceştia stăruie în cântări şi imnuri închinate lui Dumnezeu. Niciodată nu au
timp de masă lungă, şi nici de bucate multe.
După masă iar ăşi se îndeletnicesc de aceleaşi, fără a se da
somnului. Cei din lume dorm şi ziua, pe când aceia şi noaptea
27
priveghează. Cu adevărat că sunt fii ai luminii!” .
Despre lucrarea monahilor zice: „S-au despărţit de toate averile, s-
au răstignit cu totul pentru lume şi merg încă şi mai departe că îşi

25Jean Doublet, Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, trad. din
franceză de diacon Gheorghe Băbuţ, vol. I, Edit. Pelerinul Român, Oradea, 1994, p. 236.
26Sfântului Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, Apologia vieţii monahale..., p.
309.
27 Idem, Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei a Sfântului Apostol Pavel,
Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 157.
136 Asist.drd.Arhim. Emilian Nica

agonisesc, cu lucrul mâinilor lor, hrana cea de trebuinţă. Nu pretind,

pentru că postesc şi priveghează, să stea degeaba toată ziua, ci nopţile şi
le petrec în sfinte cântă ri şi privegheri, iar zilele şi le cheltuiesc împletind
rugăciunea cu lucrarea mâinilor, urmând râvna apostolului Pavel. Că îşi
spun ei: Dacă Pavel, spre care sunt aţintiţi ochii întregii lumi, lucra în
atelier şi avea o meserie ca să hr ănească pe cei lipsiţi, şi dacă nici nopţ
ile nu da odihnă mâinilor sale, cu mult mai mult este drept ca noi, care
am îmbrăţişat pustia, care n-avem nimic comun cu zgomotul
oraşului, să întrebuinţăm răgazul liniştii în lucrarea cea duhovni-
28
cească!” .
„Monahii (...) cugetă ş i trăiesc chiar pe pământ viaţa îngerilor. Nu
se însoară , nu dorm mult, nu se îmbuibează; puţin le mai lipseşte ca să fie
fără trup. Nimeni nu poate învinge aşa de uşor pe duşmanii săi ca
29
monahul” .
Sf. Ioan Gură de Aur arată în ce mai mare parte aspectele
monahismului retras total din lume, cum era pustia Egiptului, locurile
pustii de lângă Antihohia etc., lipsite de verdeaţă, de arbori, pustietăţi care
îşi găseau mărginirea în mare. Lipsa acestora nu împiedică monahismul
de la Athos sau din ţ ara noastră să-şi împlinească menirea, conform celor
descrise de Sf. Ioan. De exemplu, îmbrăcămintea monahilor, hrana, lupta,
îndatoririle, purtarea, atmosfera din mănăstire sau din chilie sunt aceleaşi
sau trebuiesc să fie asemănătoare. Precum spune acelaşi sfânt: „Ceea ce
ne izbeş te mai întâi este calmul, este tăcerea, este pacea. Abia am
străbătut acest loc că zgomotele lumii nu mai vin nici la urechile noastre
nici la sufletele noastre. Neliniştile din înălţimea mării se sfârş esc în
aceste locuri fericite; acolo este un port liniştit şi sigur unde cei ce se
refugiază aici scapă de furtuni şi de înnecuri. Cum se văd din loc în loc pe
malurile oceanului farurile ce se aprind şi luminează şirul de stânci de pe
faţa oceanului, aş a sunt strălucitoare de o lumină divină locuinţele
călugărilor, aşa ne luminează ele asupra pericolelor lumii şi ele indică
drumul care duce sigur la ceruri.
Şi calmul chiliei nu face decât să-ţi închipui calmul sufletelor.
Scăpaţi de ambiţiile veacului, pretenţiile vieţii, atracţiile moleşitoare ale
bunăstării, totul pentru cucerirea cerului: călugărul este în mănăstirea sa

28 Idem, Scrieri, partea a treia (Omilii la Matei), p. 107.

29 Ibidem, p. 809.
 MONAHISMUL ÎN VIAŢA ŞI OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR 137

ceea ce este soldatul sub cortul său; el nu cunoaşte locuinţă stabilă, el

călătoreşte. El nu se fixeaz ă într-o reşedinţă definitivă, el îş i urmează
alergarea lui războinică şi nu cunoaşte decât câmpurile de luptă.
Vrem noi alte imagini? Chilia îi este călugărului ceea ce-i era raiul
30
pământesc omului în starea sa de nevinovăţie” .
Sfaturile pe care Sf. Ioan Gură de Aur le dă monahilor sunt valabile
şi pentru monahii sau că lugăriţe. Referindu-se în mod deosebit la acestea,
el zice: „În ce priveşte purtarea de grijă a fecioarelor (a că lugăriţelor),
teama este cu atât mai mare cu cât şi bunul acesta este mai de preţ, iar
ceata fecioarelor este mai împărătească decât celelalte. Au şi început să
năvălească în ceata acestor sfinte mii şi mii de femei, pline de nenumărate
păcate, de aceea aici e şi mai mare jalea. (...) Fecioara, însă, se pregăteşte
pentru lucruri mai mari; râvneşte să tr ăiască cea mai înaltă filosofie,
făgăduieşte să arate pe pământ vieţuirea îngerilor, îşi pune în gând ca în
acest trup să săvârşească faptele puterilor celor fără de trupuri. Fecioarele
nu trebuie să călătoreasc ă mult şi de prisos; nu le este îngăduit să
rostească vorbe deşarte şi fără rost; nu li se cade să cunoască ocara şi
linguşeala nici măcar din nume. Din pricina asta au nevoie de o foarte
mare pază şi de mai mult ajutor” 31. Într-un alt loc, Sf. Ioan atenţionează
pe monahi că lupta lor nu este pentru o zi sau două, ci pentru toată viaţa,
ca împreună cu Hristos să biruiască pe cel viclean.

4. Concluzii
Din scrierile sale dedicate monahismului, reiese faptul că Sf. Ioan
Gur ă de Aur a tră it ca un monah, a elogiat starea lor de sfinţenie, a apărat
şi a sfătuit pe cei care au ales această cale, a criticat pe cei ce nu au făcut
cinste vieţii monahale şi a recomadat mănăstirea acelor care doreau
desăvârşirea.
Ca şi părinţii deşertului, Sf. Ioan Gură de Aur îşi argumentează
majoritatea cazurilor pe Sfânta Scriptură, cu fraze care servesc la
susţinerea fundamentelor vieţii spirituale, pentru a explica un aspect sau

30 Jean Doublet, op.cit., p. 230-231.

31 Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz şi Sf. Efrem Sirul, Despre
preoţie, cap. 13, Despre fecioare, trad., introducere, note şi cuvânt înainte de Pr. D.
Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 83.
138 Asist.drd.Arhim. Emilian Nica

altul şi a demonstra că aceste cuvinte ale Sf. Scripturi se pot realiza în

viaţă.
Cu alte cuvinte, viaţa monahală este un mod aparte de a căuta
desăvâr şirea creştină prin mărturisirea deplină a dorinţei de a urma lui
Hristos în lucrarea Bisericii. Aceia care au ales pentru a lucra cu Hristos
în comunităţile monahale şi-au asumat responsabilitatea de a deveni
purtători de Hristos, în libertatea oferită de această stare.
Mănăstirile au fost ş i rămân adevărate turnuri al ortodoxiei, pentru
apărarea dreptei credinţe, locurile unde s-au păstrat şi din care s-au
transmis operele Sfinţilor Părinţi. Aici au trăi şi trăiesc numeroşi asceţi,
oameni ai rugăciunii, care se roagă pentru lume în urcuşul duhovnicesc
spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Monastic life in the life and work of Saint John Chrysostom

Abstract: In this research, the author presents the wish and the choice of Saint
John Chrysostom to become monk. The writings of Saint John on monastic life are
presented. In these works about monastic life, we can notice that Saint John lived as a
monk, praised the holiness of this kind of life, defended and advised those who have
chosen this way, criticized all those who didn’t proved worthy of this way and
recommended to all who wanted the fulfillment in Christ to choose the monastery.