Universitatea Dunarea de Jos Galati

Facultatea de Istorie, Filozofie si Teologie

ASCETICA SI MISTICA

DESPRE PURIFICARE ALE PATIMII PRIN VIRTUTI- CELE

OPT PACATE IN ACCEPŢIUNEA SFÂNTULUI IOAN
CASIAN ROMANUL (circa 360-435) 

Prof. coordonator: Masterand:

Pr. Lect. Dr. Costel Toma Pralea Mihaela Eugenia
Specializare – SOAS, an I

GALATI
2020
DESPRE PURIFICARE ALE PATIMII PRIN VIRTUTI-
 CELE OPT PACATE

Patimile reprezintă cel mai coborat nivel la care poate cădea fiinţa omenească. Ele coplesesc
voinţă, încât omul patimilor nu mai este om al voinţei, ci se spune despre el ca este un om "stapânit",
"robit", "purtat" de patimi.
O alta caracteristică a patimilor este ca în ele se manifestă o sete fără margini, care-şi caută
astâmpararea, şi nu şi-o poate găsi.
Blondel spunea că ele reprezintă setea după infinit a omului întoarsă într-o direcţie n care nu-si
poate afla satisfactia. Acelasi lucru il spune si Dostoievski.
De fapt, ceea ce spune Nil Ascetul despre stomac, ca devine prin lacomie o mare ce nu poate fi umpluta,
se potriveste pentru orice patima.
Infinitatea aceasta pururea nesatisfacuta se datoreaza atât patimii în sine, cât şi obiectelor cu
care caută să se satisfacă.
Obiectele pe care patimile le caută nu pot sa le satisfacă, pentru că ele sunt finite şi, ca atare, nu
corespund setei nemărginite a patimilor. Sau, cum spune Sfântul Maxim Marturisitorul, omul pătimaş se
află într-o continuă preocupare cu nimicul, căci caută să-şi astâmpere setea infinită cu nimicul patimilor
sale, o dată ce obiectele pe care le înghit acelea se transformă în nimic, fiind prin firea lor reductibile la
nimic.
De fapt, patima are prin fire de-a face numai cu obiecte, iar pe acestea le caută numai pen tru ca
pot fi complet sub stapânirea eu-ului, la discretia lui. Dar obiectele sunt prin firea lor finite, atât ca
izvoare de satisfacţie, cât şi ca durată, trecând uşor în neexistenţă, prin consumare. Chiar când patima
are nevoie şi de persoana umana pentru a se satisface, o reduce si pe aceasta tot la caracterul de obiect,
sau vede si foloseste din ea numai latura de obiect, scapandu-i adancurile indefinite ascunse in latura de
subiect.
Faptele bune trupeşti, dar mai ales lucrările care se fac pentru Dumnezeu fără făţărnicie şi laudă
omenească şi care duc pe oameni la smerenie şi la nepătimire sunt acestea: 
-înfrânarea, postul, rugăciunea, setea, privegherea, metaniile cele adeseori făcute, a purta
aceeaşi haină, a lua puţină mâncare uscată şi pe aceea numai seara, băutura de apă, culcarea pe
pământ, sărăcia, necâştigarea, neîmpodobirea, neiubirea de sine, neieşirea din chilie, tăcerea, lucrarea
cu mâinile şi toată chinuirea cea rea şi toate cele ce obosesc trupul, că acestea sunt foarte
trebuincioase
şi folositoare celor ce se tulbură de patimile trupeşti. Iar celui slab şi neputincios cu trupul nu-i sunt atât
de trebuincioase şi folositoare ostenelile trupeşti pe cât îi sunt sfânta smerenie şi mulţumirea către
Dumnezeu Care toate le împlineşte.
Iar patimile sufleteşti sunt acestea: uitarea, trândăvia şi necunoştinţa. Cu acestea trei,
întunecându-se mintea, adică ochiul sufletului, se lasă stăpânită de toate patimile: închinarea de idoli,
credinţa rătăcită şi toată erezia, hulirea, mânia, iuţimea, amărăciunea, ura de oameni, gândul rău, pâra,
osândirea, întristarea neîndreptăţită, frica, spaima, cearta, invidia, slava deşartă, trecerea cu vederea,
1
 făţărnicia, minciuna, neîncrederea, nebunia, nedreapta socotinţă, agonisirea nedreaptă, lăcomia,
împătimirea, cugetarea pământească, lenevirea, descurajarea, nemulţumirea, iubirea de stăpânire,
lauda de la oameni şi, mai ales, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi din care se naşte
tot răul.
Dar nu ar face omul nici o greşeală, dacă mai întâi n-ar veni aceşti trei uriaşi - precum a zis cel
între pustnici, prea înţeleptul Marcu - şi l-ar despărţi de Dumnezeu, ori prin uitare, ori prin lenevire, ori
prin necunoştinţă. Pentru că acestea nasc plăcerea şi slăvirea ca să iubim lauda omenească şi mânia. Iar
pricina cea dintâi a tuturor acestora şi maica tuturor răutăţilor, s-a spus mai înainte, că este iubirea de
sine, adică dobitoceasca iubire a trupului şi împătimirea şi abaterea minţii cu nebuneşti cuvinte şi cu
spurcate vorbe. Iar mijlocitori pentru multe rele sunt îndrăzneala şi râsul.
Iar patimile trupeşti sunt acestea: preasaţiul pântecelui, îndrăcirea gâtului, mâncarea într-
ascuns, iubirea de felurite plăceri, desfrânarea, scârba, necurăţia, sodomia, lepădarea de prunci, fapta
de ruşine, toate relele pofte peste fire, spurcatele patimi, furtul, furtişagul de cele sfinte, tâlhăria,
uciderea pentru ocară sau din mânie şi toată trupeasca moleşire şi dezmierdarea voilor trupeşti care
se adaugă peste trebuinţele trupului, descântecele, vrăjile, iubirea de lume, împodobirile, schilodirile
de sine, sulemenirea feţelor, osândita deşertăciune, preabuna părere de sine, iubirea trupului, viaţa
care îngroaşă mintea, făcând-o pământească si nelăsând-o niciodată să se ridice către viaţa
îmbunătăţită.
Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele, ale sufletu lui. Dar stransa unitate dintre trup si
suflet face ca patimile trupesti sa fie impletite cu cele sufletesti, sau sa se conditioneze reciproc. Tocmai
aceasta interconditionare a patimilor trupesti, pornite de la lacomia pantecelui, si a celor sufletesti, por-
nite de la mandrie, fac pe aceiasi scriitori duhovnicesti care au declarat lacomia pantecelui ca cea dintai
patima, sa declare apoi "mandria, ca primul pui al diavolului". Caci poate fi cineva mandru si fara sa se fi
indopat cu mancari, precum sunt destui asceti mandri pentru asceza lor. S-ar putea deci spune ca exista
un indoit circuit, care duce de la lacomia pantecelui la toate patimile - inclusiv la cele sufletesti - si de la
mandrie, iarasi, la aproape toate patimile, inclusiv la unele trupesti. Lacomia pantecelui si mandria
reprezinta una si aceeasi sete egocentrica a omului, sub aspectul indoit al fiintei sale psiho-fizice. Exista
o conditionare stransa intre biologic si spiritual, un domeniul influentand pe celalalt atat in decaderea,
cat si in refacerea omului.

DESPRE PURIFICARE ALE PATIMII PRIN VIRTUTI- despre cele opt gânduri ale răutăţii in
accepţiunea SFÂNTULUI IOAN CASIAN ROMANUL (circa 360-435) 

Acest mare ascet, teolog, organizator de mănăstiri, dascăl, apologet şi scriitor bisericesc de
renume al Bisericii lui Hristos, din secolele IV-V, era de neam daco-roman. El s-a născut pe la anul 360 d.
Hr. în Dacia Pontică (Scythia Minor - Dobrogea de azi), anume în Eparhia Tomisului, la 40 km nord-vest
de oraşul Constanţa, în „hotarele Casienilor şi al (districtului) Peşterilor".

Părinţii săi, creştini evlavioşi şi cu stare, i-au dat fiului lor Ioan Casian (adică „din părţile
Casienilor")

o educaţie creştinească aleasă, deprinzându-l de mic cu citirea Sfintei Scripturi şi practicarea unei înalte
trăiri duhovniceşti, în rugăciune, asceză, feciorie şi râvnă pentru cele dumnezeieşti. Fiind însetat pentru
învăţătura cărţii, a fost dat din copilărie la una din şcolile timpului său, ce funcţionau la Tomis, Histria,
Axiopolis sau la una din mănăstirile apropiate. Aici a studiat operele marilor clasici şi filosofi greci şi
latini,

iar mai târziu şi scrierile patristice din secolele II-IV, care circulau în nord-estul Imperiului Roman.

În una din „Convorbirile" sale, Sfântul Ioan Casian evocă cu duioşie casa părintească, mănăstirile
şi frumuseţea locurilor natale din Dacia Pontică (Dobrogea secolului al IV-lea). Iată ce ne spune el: „Către
acest avvă Avraam am întors asaltul gândurilor noastre, mărturisind tulburător că zilnic eram împinşi de
cugetul de a ne întoarce în provincia noastră şi de a ne revedea părinţii. Pentru că ne reaminteam că
părinţii noştri erau înzestraţi cu aşa de mare credinţă şi pietate, ni s-a născut dorinţa puternică şi
presupunerea că ei nu vor împiedica planul nostru.

Despre înfrânarea pântecelui- Slabiciunea trupului nu dauneaza curatiei inimii, cand dam
trupului nu ceea ce voieste placerea, ci ceea ce cere slabiciunea. De bucate numai atat sa ne slujim, cat
sa traim,

nu ca sa ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu masura si cu socoteala, da trupului sanatatea,
nu ii ia sfintenia.Regula infranarii si canonul asezat de Parinti, acesta este: Cel ce se impartaseste de vreo
hrana sa se departeze de ea pana mai are încă pofta şi să nu astepte să se sature.

Aici se deschide un vast camp de cercetare a amanuntelor interdependentei intre biologic si

spiritual. Atat lacomia, cat si mandria isi au radacina in iubirea egoista de sine, ca un absolut autonom si
independent. Exista o conditionare stransa intre biologic si spiritual, un domeniul influentand pe celalalt
atat in decaderea, cat si in refacerea omului. 

Sfânta noastră Biserică, pentru a ajuta pe om să-şi simplifice viaţa şi omul să se umanizeze, a
rânduit nişte reţineri de la mâncare şi de la băutură, zile de post.

Rânduiala aceasta de post este făcută tocmai ca omul să se poată stăpâni, să ştie de o rânduială,
să ştie de o reţinere. Că dacă te reţii de la una, te poţi reţine şi de la altceva. Ori dacă nu te reţii de la
hrană  -  şi hrana este pe primul plan  -,  atunci nu te poţi reţine nici de la altceva. Postul are darul de a-l
pune pe om într-o situaţie de a se împotrivi unor plăceri sau unor lucruri care ţin mai mult de plăcere.
Noi avem nu numai posturile obişnuite de miercuri şi vineri, ci avem şi patru Posturi mari peste an:
înainte de Naşterea Domnului 40 de zile de post, înainte de Sfintele Paşti avem 49 de zile de post plus o
săptămână intermediară în care se folosesc totuşi lactate - săptămâna brânzei -, deci 56 de zile de post,
apoi postul dinaintea sărbătorii Sfinţilor Apostoli, care ca durată variază, şi două săptămâni de post
înainte de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.

Vecină cu patima lăcomiei pântecelui este patima desfrânării, patima curviei, ceea ce ţine de
sexualitate. Patima aceasta devine patimă prin abuz. Adică ea are un temei în existenţa umană  - aşa cum
are temei şi lăcomia pântecelui nu ca patimă, ci ca punct de plecare - şi anume în apetitul sexual, care
are rostul de a-l angaja pe om la procreere.
 Pofta aceasta incepe sa supere pe om de la cea dintai varsta. Mare si cumplit razboiul este
acesta si lupta indoita cere. Caci acest razboiul este indoit, aflandu-se si in suflet si in trup. De aceea
trebuie sa dam lupta din doua parti impotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru
dobandirea

desavarsitei neprihaniri si adevaratei curatii, de nu se va adauga si zdrobirea inimii si rugaciunea

intinsacatre Dumnezeu si citirea deasa a Scripturilor si osteneala si lucrul mainilor, care abia impreuna
pot sa opreasca pornirile cele neastamparate ale sufletului si sa-l aduca inapoi de la nalucirile cele de
rusine.

Mai inainte de toate insa, foloseste smerenia sufletului, fara de care nu va putea birui nimeni,
nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la inceput trebuie pazita inima cu toata strajuirea de gandurile
murdare. "Caci dintru aceasta purced, dupa cuvantul Domnului, ganduri rele, ucideri, preacurvii, curvii"
si celelalte. Deoarece si postul ni s-a randuit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci si spre trezvia
mintii, ca nu cumva, intunecandu-se de multimea bucatelor, sa nu fie in stare sa se pazeasca de ganduri.

Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria in ascunzisurile sufletului, unde stie ca stau si pricinile
boalii, zicand: "Cel ce cauta la muiere spre a o pofti pe dansa, a si preacurvit cu ea intru inima sa". Prin
aceasta a indreptat nu atat ochii cei curiosi si desfranati, cat sufletul cel asezat inauntru, care foloseste
rau ochii cei dati de Dumnezeu spre bine. De aceea si cuvantul intelepciunii nu zice: "Cu toata strajuirea
pazeste ochii tai", ci: "Cu toata strajuirea pazeste inima ta", aplicand leacul strajuirii mai ales aceleia care
foloseste ochii spre ceea ce voieste. Asadar aceasta sa fie paza cea dintai a curatiei noastre: de ne va
veni in cuget amintirea vreunei femei, rasarita prin diavoleasca viclenie, bunaoara a maicii, sau a surorii,
sau a altor femei cucernice, indata sa o alungam din inima noastra, ca nu cumva, zabovind mult la
aceasta amintire, amagitorul celor neiscusiti sa rostogoleasca cugetul de la aceste fete la naluciri
rusinoase si vatamatoare.

Dumnezeu binecuvintează legătura trupească între soţ şi soţie, mai ales în socotit, şi de aceea
se face corect numai cu binecuvântarea lui Dumnezeu de la cununie. În slujba cununiei se pomeneşte
despre viaţă fără prihană, adică despre o viaţă ireproşabilă, care înseamnă credinta între soţ şi soţie şi în
care se arată că numai în căsătorie poate fi întrebuinţată această funcţie care ţine de existenţa umană în
mod implicit.

Se recomandă tinerilor - şi tuturor oamenilor - până la căsătorie să fie abstinenţi, să intre în

căsătorie curaţi, să-şi trăiască viaţa de căsătorie neaxată pe sexualitate, să aibă o rânduială, să aibă o
reţinere în general, aşa cum au reţinere pentru post în zilele de post, tot aşa să aibă reţinere şi în ceea ce
priveşte sexualitatea, legăturile sexuale. De ce? Pentru ca omul să se spiritualizeze şi nu să se coboare.
Bineînţeles că plăcerea aceasta care ţine de sexualitate poate fi împlinită şi în alte chipuri, şi mai ales
acuma se vorbeşte mult de împliniri în alte chipuri decât în mod firesc. Un cuvânt pe care ar fi bine să îl
avem în vedere, pentru că sunt unii oameni care se laudă că nu fac păcate după fire, dar fac păcate
împotriva firii.

Ne gândim că din râvna lor noi aveam de câştigat, în sensul că nu trebuia să ne ocupăm noi de
procurarea celor necesare trupului, nici de hrană, pentru că ei împlineau cu bucurie şi din plin toate cele
de trebuinţă nevoilor noastre. Pe deasupra, ne hrăneam sufletul cu speranţa bucuriilor deşarte şi cu
credinţa că vom recolta roadă bogată din convertirea multora care trebuiau îndrumaţi pe calea
mântuirii,

prin exemplul şi îndemnul nostru.

Aşa este şi cu iubirea de argint. Sunt unii oameni lacomi de bani, lacomi de avere, nu ştiu unde
să se oprească, nu se stăpânesc. Sfântul Apostol Pavel spune că "Iubirea de argint este rădăcina tuturor
răutăţilor" (I Timotei 6, 10). Când ajunge să se înstăpânească în om, îl duce la foarte multe rele. Aţi auzit
de ucideri care se fac pentru a jefui pe cineva, aţi auzit de spargeri care se fac ca să fure cineva.

Toate lucrurile acestea vin din iubirea de avere. Un om caruia nu-i trebuie bani nu se duce să
fure de la cineva bani, un om care nu-i trebuie anumite lucruri nu se duce.

Împotriva acestei patimi este porunca milosteniei şi este porunca cuprinsă în Decalog: "Să nu
furi şi să nu pofteşti nimic din ceea ce este a aproapelui tău".

Sfântul Ioan Casian, vorbind despre patima aceasta a iubirii de argint, spune între altele că un
senator roman care s-a făcut călugăr dar care nu s-a lepădat de tot ce avea, de toate averile sale, a auzit
de la Sfântul Vasile cel Mare cuvântul: "Şi pe senator l-ai pierdut, şi nici pe monah nu l-ai făcut". Adică
nici senator nici călugăr.

Deci fiecare dintre noi poate avea, şi nu se poate hotărî cât să aibă fiecare,  pentru că omul nu
este o fiinţă STAS, nu poţi să hotărăşti cu precizie cât poate să aibă cineva. Cine vrea să scape de iubirea
de argint trebuie să aibă neapărat credinţă în Dumnezeu, să fie doritor să facă bine, să se înveţe să fie
milostiv, să dea din prisosul lui, să fie compătimitor şi să aibă încredere în purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, care aşa cum i-a dat cele de trebuinţă până acum, poate să-i dea şi în continuare. Dacă nu
are credinţă în Dumnezeu, atunci îl asupreşte avuţia şi avuţia nu este ceva care-l ridică pe om, din cauză
că este mai prejos de om. Şi atunci e rău ca cineva să se înrobească unor lucruri mai prejos de el însuşi.

A patra patimă descrisă de Sfântul Ioan Casian este patima mâniei. Mânia e sădită în existenţa
umană ca prin aceasta să ai un ajutor în a te împotrivi răului care vrea să te asuprească. Mânia, ca
patimă, este atunci când cineva nu se poate stăpâni. Acum nu prea se mai vorbeşte de "mânioşi", ci se
vorbeşte de "nervoşi".

De fapt mânia este o manifestare a răutăţii, un chip al răutăţii. Sfântul Ioan Casian zice că nu avem
voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa
cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit nu te
mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie
Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că
tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine
pentru că nu ai limpezime de minte.

Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici
pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai ajungi. În antologia
sanscrită se spune: "Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas
trăieşte".

"Un semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată".

A cincea patimă descrisă de Sfântul Ioan Casian este întristarea. Întristarea este o patimă care
poate duce la deznădejde. Când cineva ajunge într-o întristare de pe urma păcatelor făcute şi la o
întristare care nu duce la pocăinţă, e într-un fel de asuprire, într-un fel de dizolvare sufletească, într-un
fel de întunecare.

Şi asta îl chinuie şi sunt oameni chinuiţi de o astfel de patimă, de întristare. Dar noi avem
mijloace împotriva ei: credinţa în Dumnezeu, chemarea la bucurie, faptul că ştim că Dumnezeu e bun şi
milostiv, faptul că ştim că Dumnezeu nu are pe nimenea de pierdut, faptul că ştim de pildă, că "cea mai
mare iubire a unui sfânt faţă de Dumnezeu e mai mică decât iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare
păcătos".

Sunt nişte lucruri care pot dizolva întristarea, şi o dizolvă de fapt, în măsura în care suntem
preocupaţi de lucrurile acestea. Adică sunt nişte lucruri care nu vin de la sine, ci nişte lucruri care se
realizează în timp, aşa cum şi patimile s-au realizat în timp. Şi cu cât patimile sunt mai întărite în noi, cu
atât avem mai mare luptă împotriva lor. Cuviosul Dorotei face o comparaţie între un copac bine
înrădăcinat pe care nu-l mai poţi scoate smulgându-l prin puterea mâinilor şi între un copac mic, abia
sădit de curând, pe care îl poţi scoate fără nici o greutate.

Mai vorbeşte Sfântul Ioan Casian şi despre trândăvie, despre lene ca păcat şi ca patimă. Pentru
că lenea îl face pe om să nu-şi vadă de rosturile lui. În cartea Iov se spune că omul e creat pentru muncă
cum e creată pasărea pentru zbor. În Pateric se spune de pildă - cu asta şi începe Patericul - că Sfântul
Antonie cel Mare, fiind în pustie, a ajuns odată într-un fel de moleşeală, într-un fel de plictiseală şi a zis:
"Doamne, ce să fac să mă mântuiesc, că nu mă lasă gândurile?" Şi atunci a venit un înger în înfăţişare de
călugăr şi a stat lângă Sfântul Antonie cel Mare şi şi-a ridicat mâinile la rugăciune, apoi s-a aşezat şi a
împletit o funie, după aceea iarăşi s-a ridicat la rugăciune, şi iarăşi s-a aşezat şi a împletit o funie şi a zis:
"Fă aşa şi te vei mântui". Deci împleteşte rugăciunea cu munca şi atunci înaintezi în cele bune. Munca în
concepţia creştină nu-i numai mijloc de producţie, mijloc de existenţă, ci este şi mijloc de mântuire. Tot
Sfântul Ioan Casian spune că, de obicei, omul care munceşte e luptat de un singur drac, iar dacă nu
munceşte e luptat de o mulţime nenumărată şi e mai bine să te lupţi cu unul decât cu mulţi.

Suntem datori cu munca şi pentru întreţinerea noastră şi pentru întreţinerea altora, pentru a-i
ajuta pe alţii. Munca este un dar de la Dumnezeu, nu este o pedeapsă pentru păcat. Osteneala din
muncă este pedeapsă pentru păcat, dar munca în sine este o binecuvântare. Pe om l-a pus Dumnezeu,
după mărturia Scripturii, în rai, să-l păzească şi să-l lucreze. Suntem chemaţi la muncă. Şi sfinţii Apostoli
au muncit, Sfântul Apostol Pavel cel puţin spune că el a muncit pentru el şi pentru îndestularea celor
împreună cu el lucrători pentru împărăţia lui Dumnezeu, a ucenicilor lui, a tovarăşilor lui de călătorie. A
muncit. Şi îi îndeamnă pe credincioşi să muncească şi ei şi zice: "Cel ce nu vrea să lucreze, acela nici să nu
mănânce" (II Tesaloniceni 3, 10). Prin urmare munca este un ajutor, de fapt este un ajutor.Acum oamenii
îşi pierd foarte multă vreme în nelucrare şi într-o nelucrare fără nici un fel de rost.

Privesc foarte mult la televizor, de pildă. Asta nu-i o muncă, nu e angajare, e o delăsare, este o
neputinţă, este ceva care nu-l ţine pe om într-o activitate, nu-l angajează în ceva. E un fel de înşelare, un
fel de lucru nelucru, ceva care îi dă omului impresia că de fapt el face ceva, ori în realitate nu face nimic.
Şi din cauza aceasta oamenii de azi sunt foarte puţin dispuşi să facă ceva, să muncească şi să muncească
de la rădăcină.

Şi în sfârşit cele două patimi de la urmă pe care le descrie Sfântul Ioan Casian sunt  slava
deşartă şi mândria, mândria fiind şi ea început de patimi pentru că îl face pe om cumva independent, îl
face chiar să nu ştie de Dumnezeu, îl face să nu împlinească porunca lui Dumnezeu, îl face să se încreadă
în el însuşi, îl face să caute laude de la oameni din împlinirea lucrurilor bune pe care le face, caută laudă
de la oameni. Slava deşartă este mândria care-l face pe om să-şi închipuie lucruri pe care nu le are şi nu
le poate avea. Îşi închipuie omul că este ceva ce el nu este şi caută de la oameni să-l laude pentru lucruri
pe care nu le are. Pe când mândria de fapt are şi nişte lucruri bune realizate, cu care însă se laudă.

Mândria se surpă prin smerenie, prin smerita cugetare, prin plecarea minţii faţă de Dumnezeu,
prin recunoaşterea faptului că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit este de la Dumnezeu, prin
recunoaşterea faptului că binele pe care-l facem nu este numai al nostru ci este şi al lui Dumnezeu în
noi, şi că binele pe care-l facem ne obligă la a face şi mai mult bine. Pentru că numai dacă ne ajută
Dumnezeu putem face binele, faptele bune sunt fapte
teandrice, adică fapte în care intră şi lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului, şi cineva care poate face
un bine de fapt este dator lui Dumnezeu pentru cinstea pe care i-o dă Dumnezeu unindu-Se Dumnezeu
cu el la binele pe care-l face omul.

Dacă gândeşte cineva aşa, nu se poate să rămână pe mai departe în mândrie. Şi dacă cineva a
surpat mândria, a surpat şi mânia. Dacă cineva a surpat iubirea de argint, a surpat şi învârtoşarea
sufletului. Patimile, toate acestea şi altele câte or mai putea să fie şi câte mai sunt de fapt, nedescrise la
cineva dar totuşi ca realităţi în sufletul omului, patimile acestea, ca cel mai mare rău pe care îl aduc în
suflet este nesimţirea sufletului, învârtoşarea. Când omul nu este sensibil pentru lucruri bune, când
omul nu este sensibil pentru legătura cu Dumnezeu, când omul nu este sensibil la neputinţa oamenilor,
la lipsa oamenilor, la greutăţile pe care le au unii şi alţii, când e nepăsător  - patimile aduc un fel de
nepăsare în suflet care îl face pe om nepăsător faţă de datoriile pe care le are faţă de Dumnezeu şi faţă
de oameni, nesimţitor faţă de tot ce este frumos şi bun. Nesimţirea aceasta este urmare a patimilor,
urmare a păcatelor, urmare a răutăţilor de tot felul şi totodată patimile scad şi credinţa în Dumnezeu.
Cineva care cu cât e mai învârtoşat şi cu cât e mai păcătos, cu atâta este şi mai necredincios.

Asadadar, putem conchide ca Patima este o stare bolnavicioasa a sufletului, care il atrage pe om
catre incalcarea poruncilor, il impiedica sa Il urmeze pe Hristos. Cum sa scapam, dar, de tirania mandriei,
a slavei desarte, a deznadejdii, a maniei? De ce, spovedind unele si aceleasi pacate, nu putem scapa de
ele? In conversatiile cu ei sunt revelate cele opt patimi capitale dintr-un unghi mai putin asteptat, din
punctul de vedere al psihologiei crestine. Si se pare ca starile pacatoase adesea paraziteaza pe
complexele noastre si pe traumele noastre sufletesti, iar problemele psihologice nerezolvate pot deveni
o piedica

serioasa in calea duhovniceasca. Aceasta este urmarea patimilor, urmarea unei vieţi neîngrijite,
urmarea unei vieţi în care nu este lucrătoare porunca lui Dumnezeu, iar scopul luptei cu patimile este
curatia sufletului, exact asa cum spunea Sf. Ignatie Briancianinov „Te-ai lăsat trasde închipuiri păcătoase,
te-ai îndulcit de gânduri păcătoase, ai rostit vreun cuvânt deşert, nechibzuit, ai mâncat mult sau ai făcut
vreun alt lucru de acest fel: să nu te tulburi, să nu te împuţinezi cu su fletul, să nu adaugi la vătămare altă
vătămare.

Pocăieşte-te fără întârziere înaintea Cunoscătorului inimilor – Dumnezeu, străduieşte-te să te

îndrepţi şi să te desăvârşeşti, încredinţează-te că ai neapărată nevoie să iei aminte la tine însuţi cu cea
mai mare stricteţe şi, păstrându-ţi liniştea sufletească, continuă cu neclintire şi stăruinţă calea ta cea
duhovnicească.”
 8

BIBLIOGRAFIE

Dr. Dimitri Avdeev, Când sufletul este bolnav,, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria,
2005.
Leonid Vinogradov, Despre Patimi si Ispite, Ed. Egumenita
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Patimi si Virtuti, Editura Cuvântul Vieţii a
Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, 2017
Simeon Kraiopoulos, Despre Patimi si Rugaciunea Mintii, Ed. Bizantina, 2017
Ignatie Briancianinov, SF, Indreptar Despre Patimi Si Virtuti, Ed. Sophia, 2017,
Mic jurnal: Milostivirea lui Dumnezeu în sufletul meu / Sf. Faustina
Kowalska", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti  2008, şi din: "Isuse, mă
încred în Tine", editura Serafica 2003
Sfântului Ioan Scărarul, Scara” Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2013
Sf. Ioan Casian, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, Vol. 1, Editura
Humanitas, București 2008, pp. 99-101.
Acatistul Sfântului Ioan Casian