SILVESTRU EP.

de CANEV

THEOLOGIA DOGMATICA
ORTODOXA
(CU EXPUNEREA ISTORICĂ A DOGMELOR)
---------**—

THADUCEME

DE

Arhimandritul GHERASiM MIRON | TEODOR GHIGA

Lic enţiat in Theoio^ie, Spiritual Ia s ProR:.>or ia lic eul Internat din Seminnnui Central.
^ Iaşi.

•SUB DIRECŢIUNI':A
ICON. CONST. N A X A R I E
Profesor Ia Facultatea d e Teologie.

VOLUMUL al V-lea.

Tipărit cu banii lăsaţi de fericitul întru pomenire P. S- Episcop al Huşilor

SILVESTRU BĂLĂNESGU.

BUCUREŞTI

TIPOGRAFIA CĂRŢILOR BISERICEŞTI

i 9 o 6.
PREFAŢĂ.
 — IV —

Prea Sfinţitul Silvestru de Kanev, autorul a-

cestei voluminoase şi preţioase lucrări, acordând în
i8g6 Prea Sfinţitului Silvestru, fost episcop al
Huşilor, dreptul de a o traduce în româneşte, între
altele, îi scrie: « Să dea Dumnezeu să trăeşti s’o
isprăveşti». In adevăr: lucrarea este mare şi deci
cerea multă osteneală- şi timp îndelungat. Urarea P.
S. Silvestru al Kanevcdui, din nenorocire, nu sa
îndeplinit şiP. S. Silvestru al Huşilor ni'a apucat să
vadă eşite la lumină decât două volume ale lucră roi
de faţă. Insă, Prea Sfinţia Sa, având în vedere, că eu
conlucrasem la cele două volume apărute , a lăsat
banii trebuitori pen tru imprimarea restului de trei
volume, sub direcţiunea mea. Volunml al 111-lea a
eşit la lumină- în igoo, fiind tradus de mine şi
colegul N. Filip; iar volumul
< ■ • al IV-lea a eşit la Iun
tină în 1903, fiind tradus
< -X-'de colegul Gherasim . 1
lirou şi revizuit de mine. In fine, cu ajutorul lui
Dumnezeu, acum apare şi al U-lea şi cel din urmă
volum, tradus de fratele Gherasim Mir011 si colegid
Teodor Gluga, profesor în Iaşi. Si acest- volum este
revăzut de mine, afară de câteva coaie de la
sfârşit.Mulţumind lui Dumnezeu, ca am putut înde-
plini o scumpă dorinţă a unuia dintre ierarhii de
frunte ai Bisericei noastre, doresc ca lucrarea de
faţă să folosească fiilor Bisericei române şi, în
acelaşi timp, să sluj ase ă ca un monument neperitor
 — IV —

pentru memoria blândului, zelosului de binele

Bisericei şi al clerului ei, piosuhti şi milostivului
Episcop Silvestru Bălărie seu !

Icon. Const. Nazarie

profesor la Facilitatea de Teologie

< ■ •
< -X-'
1906 Aprilie 2i.

Despre taina Sfintei Pocăinţe.

Ş 148

învăţătura Sfintei Scripturi.

Acum trecem la învăţătura despre taina sfintei pocăinţe, care este instituită în
biserica creştină pentru a dă ajutor spiritual de vindecare acelora dintre membrii ei,
cari cad în diferite boale sufleteşti după primirea vieţei celei noi in Domnul Hristos şi
după confirmarea în ea prin alte sfinte taine.
Această taină, după cum ni este cunoscut, din mărturisirea Sfântului Evanghelist
Ioan, a fost instituită de Domnul Iisus Hristos îndată după învierea sa, când, după ce
s’a arătat Apostolilor săi, suflând asupra lor, a zis între altele: Luaţi Duh Sfânt. Cărora
veţi ertă păcatele se vor ertă lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan XX, 22, 23); prin
care se arată lămurit, că din acest timp Eli i-a îmbrăcat, pentru totdeauna, cu acea
putere, pe care le-a făgăduit-o mai dinainte a le-o dă lor, în timpul vieţei sale
pământeşti, zicând mai întâiu lui Petru singur: Şi-ţi voiu dă ţie cheile îjnpărăţiei cerurilor,
şi ori ce vei legă pe pământ, va fi legat şi în ceruri, şi ori ce vei deslegă pe pământ va fi deslegat
şi în ceruri (Mat. XVI, 19); iar în urmă a zis şi celorlalţi Apostoli: Adevăr zic vouă: ori
câte veţi legă de pământ, vor fi legate în cer, şi ori câte veţi deslegă pe pământ vor fi deslegale
în cer (Mat. XVIII, 18).
Ce fel a fost această putere, dată Apostolilor de Domnul nostru Iisus Hristos? Din
locurile citate se vede: mai întâi că această putere a fost dată de Domnul Hristos o
dată cu Sfântul Duh, trimis de El în lume, după cum şi El însuşi a fost trimis de Părin -
tele Său (Ioan XX, 21), numai Apostolilor, cari la rândul lor o au putut preda
dimpreună cu puterea Sfântului Duh urmaşilor lor; mai departe, această putere a fost
unită cu puterea şi lucrarea Sf. Duh; şi în fine ea constă în dreptul de a ertâ şi a
deslegă oamenilor greşalele şi nu numai în a le ertâ şi a des- legâ, ci şi în a le ţinea şi a
le legă.
Nu se pomeneşte aici numai despre un singur lucru şi anume: de ce trebuia să se
conducă Apostolii potrivit cu gândul şi voia Mântuitorului, în folosirea de puterea
dată lor de Dumnezeu? Aceasta însă, de sigur, le-a fost lor pe deplin cunoscut din
învăţătura şi instrucţiunile de mai înainte ale Domnului Hristos. De ce anume au
trebuit ei a se conduce în această privinţă şi în adevăr s’au şi condus, aceasta o vom
vedea din mărturiile scrierilor lor, mărturii cari vor urmă şi cari nu sunt puţine la
număr.
Astfel, Domnul Iisus PIristos, zicând că ertarea pă
 1
catelor oamenilor de către Părintele ceresc se con-
diţioneze ertarea greşalelor făcute lor de alţii (Mat. VI, 14,
15), şi pretinzând dela oameni, ca ei să erte pre fratele, care
a greşit, când îi va zice: mă căesc —îmi parc rău (Luca VII, 4),
prin aceasta lămurit a arătat, că şi la Dumnezeu condiţiunea
indispensabilă pentru ertarea păcatelor serveşte căinţa lor.
Iar că căinţa păcătosului este de mare preţ înaintea lui
Dumnezeu şi este în stare a-L îndupleca la milostivire şi
ertarea păcatelor, aceasta cu o deosebită tărie se a- rată în
parabola despre găsirea oaei rătăcite de către acel, care avea
o sută de oi, unde, după ce a arătat, că stăpânul oilor mai
mult se bucură de oaia cea găsită, decât de toate cele care
nu se rătăciseră, a- dauge următoarele: Zic vouă, că aşa va fi
bucurie în cer de un păcătos, care se pocăeşte, decât de nouăzeci şi
nouă de drepţi, cărora nu le trebue pocăinţă (Luca XV, 7). De
aceea, după cuvintele Mântuitorului, trebuia, după învierea
Lui, să se propoveduiască la toate popoarele ertarea
păcatelor dimpreună cu pocăinţa, ca condiţiune a celei
întâiu (Luca XXIV, 47); şi Apost. Petru pe Iudeii, cari voiau
a-şi curaţi păcatele lor, i-a învăţat zicând: Drept aceea pocăiţi-
vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre (Faptele III,
19); şi în particular iui Simon Magul, care s’a făcut vinovat
de simonie i-a dat astiel de învăţătură: Pocăeşte-te drept aceea
de răutatea ta aceasta şi te roagă lui Dumnezeu., ca doară sar ertă
ţie cugetul inimei tale (Faptele VIII, 22).
Dar pocăinţa, care duce la ertarea păcatelor, după
învăţătura Domnului Hristos, trebue să de sinceră şi
deplină,—unită cu o mărturisire plină de tristeţă pentru
vinovăţia păcatului şi cu o vie credinţă în milostivirea lui
Dumnezeu care iartă toate, precum şi cu hotărârea de a nu
mai păcătui în viitor, sau o aşa fel de pocăinţă, cu care s’a
pocăit fiul cel rătăcit, care din adâncul inimei sale a strigat
 2
către părintele său: Părinte, greşit-am la cer şi înaintea ta, şi de
acum nu mai sunt vrednic a mă chemă fiul tău (Luca XV, 21);
cu pocăinţa vameşului, care, necutezând nici o- chii săi a-şi
ridică la cer, ci bătându-şi peptul său, ziceă: Dumnezeule, fi
milostiv mie păcătosului (Luca XVIII, 13); cu pocăinţa lui
Zacheu, care, recunos- cându-şi ca păcătoasă viaţa sa de
mai înainte, a zis Mântuitorului: Iată, jumătate din avuţiea
mea, Doamne, o dau săracilor; şi de am năpăstuit pe cineva cu
ceva, întorc împătrit (Luca XIX, 8); cu pocăinţa fe- meei
păcătoasă, care, plângând, a spălat cu lacrimile sale
picioarele Mântuitorului şi le-a şters cu părul capului ei şi
pentru care lucru Mântuitorul a zis: Iar- tă-se păcatele ei cele
multe, că a iubit mult (Luca VII, 47);—precum şi cu pocăinţa
femeei prinsă în prea- curvie, pe care ertându-o
Mântuitorul i-a zis: du-te şi de acum să nu mai păcătueşii (Ioan
VIII, 11).
Pentru aceasta Ap. Pavel pune pocăinţa cea ne-
strămutată spre mântuire în legătură cu întristarea cea după
Dumnezeu (II Corint. VII, 10); şi delà cei, cari se pocăesc,
asemenea Sf. Ioan Botezătorului (Matei III, 8), de asemenea
cere roade, sau lucruri vrednice de pocăinţă (Fapt. XXVI,
20).
 In fine, Domnul Iisus Hristos arată şi hotarele, în cari
trebue a se mărgini ertarea păcatelor. Pretinzând, în numele
Tatălui celui ceresc, care iartă oamenilor greşalele lor (Mat.
VI, 15), ca fie-care om să erte greşalele fratelui său, care se
căeşte nu numai până la şeapte ori, ci până la şeaptezeci de
ori câte şeapte (Mat. XVIII, 22; Luca XVII, 4). El, priri
aceasfa, a dat speranţă tot la asemenea ertare şi din partea
lui Dumnezeu a multelor greşeli făcute de oameni, numai
dacă ei se vor căi cu sinceritate. Dar, după învăţătură
Aceluiaşi Domn Iisus Hristos, de oare ce tot păcatul şi hula se
va ertă oamenilor, iar hula care este asupra Duhului, nu se va
ertă oamenilor, şi de oarece chiar de va zice cineva cuvânt
împrotiva Fiiului omenesc, se va ertă Lui, iar cel ce va zice îm-
protiva Duhului Sfânt nu se va ertă lui, nici întru acest veac, nici
în cel ce va să fie (Mat. XII, 31 şi 32), pe baza contextului
vorbirei opiniăm, că nu se va ertă, pentrucă hula împrotiva
Duhului Sfânt, asemenea celei exprimate de farisei, cari
atribuiau scoaterea dracilor de către Domnul Hristos nu
puterei Sfântului Duh, ci acţiunei lui Belzebul, nu este altă
ceva în sine, decât cea mai răutăcioasă şi mai încăpăţînată
împrotivire adevărului divin, înlăturând prin aceasta orice
posibilitate de pocăinţă. De aceea şi Ap. Ioan a găsit de
trebuinţă a deosebi păcatele nemortale de cele mortale,
pentru cari este şi de prisos a ne rugă (1 Ioan V, 16),
înţelegând, de sigur, prin cele din urmă acele păcate, care
aduc sufletului o- menesc o boală nevindecabilă şi
aducătoare de moarte şi care înlătură posibilitatea ori-cărei
pocăinţi.
 1
In urma acestora, dela sine se înţelege, că Apostolii primind
dela Domnul puterea de a deslegâ şia lega sau de a ertâ şi a
ţinea păcatele, folosindu-se de această putere, n’au avut a se
conduce de nimic altă, decât de deosebirea, arătată mai sus,
a păcatelor după calitatea şi însemnătatea lor, precum şi de
gradul de pocăinţă a celor vinovaţi, şi, conrespunzâ- tcr
acesteia, unora a le ertâ păcatele, iar altora a le ţinea şi pe
lângă aceasta a le ţinea unora pentru totdeauna, dacă după
întrebuinţarea tuturor îndemnurilor pastorale nu va
rămâne nici o speranţă pentru înţelepţirea şi pocăinţa lor
(Mat. XVIII, 15—17), iar altora (a le ţine) numai pentru un
timp, dacă o a- semenea speranţă încă nu-i perdută.
Şi în adevăr aşa au şi procedat Sfinţii Apostoli, după
cum putem vedea între alţii la Apostolii Petru şi Pavel.
Apostolul Petru, pentru minciună şi înşelătoria faţă de
Sfântul Duh, a condamnat pe Anania (Faptele V, 3—5), iar
lui Simon Magul, deşi l-a condamnat foarte aspru pentru
simonie, privându-1 pentru totdeauna de a avea parte de
preoţie, totuşi i-a arătat calea pocăinţei şi a rugăciunei, care
poate duce la ertarea păcatului lui (Faptele VIII, 21, 22). Iar
Ap. Pavel pe corinteanul incestuos l-a supus numai la o
pedeapsă temporală s'mqjia (II Corint. II, 6), excluzându-1
din societatea celor credincioşi şi predân- du-1 Satanei spre
perderea trupului, ca să se mântuiască sufletul lui (I
Corinteni V, 2—5); ele aceia, când în cel greşit s’au
manifestat fructele dorite—a- dânca întristare şi căinţa
pentru păcatele sale, Apostolul l-a ertat din partea
Domnului Hristos şi a rugat şi pe Corinteni a-1 primi în
dragostea lor (II Corint II, 7—10).
Dar pe lângă aceasta e naturală următoarea întrebare: Ce
mijloc s’a întrebuinţat în Biserica apostolică pentru a
determină calitatea şi gradul de însemnătate al păcatelor
 2
celor cari cereau ertare—al păcătoşilor, cari se pocăesc, dacă
păcatele lor sunt ascunse şi sunt cunoscute? La această
întrebare cu toată siguranţa putem răspunde, că un astfel
de mijloc a fost mărturisirea verbală a păcatelor de către cei,
cari se pocăesc. Sinceritatea pocăinţei pentru păcate, cu care
primii creştini se adresau Apostolilor pentru ertarea
păcatelor lor, ne obliga a presupune că, după cuvântul
Mântuitorului: din prisosinţa inimei grăcşle gura (Mat. XII, 34)
ei, natural, îşi mărturisiau păcatele înaintea Apostolilor, cu
atât mai mult, că astfel de exemplu fusese deja dat de acei,
cari se pocăiau înaintea lui Ioan Botezătorul, mărturisindu-şi
pac odele lor, şi după această mărturisire primiau dela Ioan
instrucţiunile cuvenite (Mat. III, 6). Apostolii, cari erau
îmbrăcaţi cu puterea nu numai de a deslegâ, ci şi de a lega
păcatele şi cari aveau a predă această putere, in întregime,
urmaşilor lor, evident că n’au pus nici o pedică acestui
mijloc natural de a se exprima pocăinţa, ci mai curând, au
găsit de cuviinţă a-l întări şi legifera, căci numai cu această
condiţiune eră posibil un tratament potrivit cu boalele
spirituale, din partea doctorilor spirituali.
Dar, în cartea Faptelor Apostolilor aflăm şi o directă
mărturie despre faptul, că Apostolii găsiau că cu totul
naturală şi necesară m:r arca păcatelor
din partea celor cari se pocăiau, fii: i o primiau cu
bunăvoinţă, cu ocaziunea convertire biserica Domnului
Hristos, a celor cari se pocăiau. Aici, între altele se zice: Şi
mulţi din cei ce crezuseră, veniau, mărturisind şi vestind faptele
sale (Fapt. XIX, 18). Iar că prin faptele lor, aici, nu se înţelege
alt-ceva decât păcatele lor, aceasta se vede dela sine; devine
însă faptul şi mai lămurit din istorisirea de mai departe,
unde se zice că mulţi din cei ce făceau vrăjitorii, ducând cărţile
 3
le-au ars înaintea tuturor; şi au socotit preţurile lor şi au aflat
cincizeci de mii de arginţi (Fapt. XIX, 19).
 4

§ 1 49
Apostolul Ioan în epistola sa scrie: Iar de vom zice: că păcat
nu avem, pe noi inşine ne înşelăm şi adevăr nu este întru noi. De
vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept, ca să ne
erte nouă păcatele şi să ne curăţiască pre noi de toată nedreptatea
(I Ioan I, 8 şi 9). Aici nu este greu de văzut, că vorba este nu
de altă ceva, decât de mărturisirea verbală a păcatelor şi că
dacă cineva ar zice, că nu are păcat, i s’ar putea răspunde,
că întru el nu este dreptate. Apostolul găseşte asemenea
mărturisire absolut necesară pentru ertarea păcatelor şi
pentru curăţirea de orice nedreptate. Dacă însă aici nu se
arată, cine tre- bue să fie mijlocitorul între Dumnezeu şi
păcătosul care-şi mărturiseşte păcatele sale, apoi aceasta se
lămureşte pe deplin din alte locuri ale Sfintei Scripturi,
unde se determină deadreptul, cui a dat Domnul Hristos
puterea de a lega şi deslegâ păcatele pe pământ, pentru ca
ele să fie legate şi deslegate şi în cer (Mat. XVIII, 18),
precum şi cui a încredinţat slujba împăcărei (II Corinteni V,
18), şi, în genere, administrarea tainelor lui Dumnezeu (I
Corint. IV, 1; compară Tit I, 7).învăţătura Părinţilor Bisericii
în primile secole
ale Creştinismului.
începând din secolul bărbaţilor apostolici, tot astfel a
învăţat şi Biserica despre taina pocăinţei, numai că ea a
explicat-o mai mult şi a determinat-o în acelaşi timp însă a
păstrat cu toată rigurozitatea învăţătura veche-apostolică
despre această taină.
Deja, la bărbaţii apostolici găsim indicii, deşi scurte şi
întrerupte, dar destul de clare despre punctele e~ senţiale şi
caracteristice ale pocăinţei, ca taină.
Astfel, Sf. Erma, numind taina botezului sigiliu, însuşeşte
aceeaşi numire şi pocăinţei !), prin care fapt, evident, pune
pocăinţa în rând cu botezul. Conlorm cu aceasta el atribue
tainei pocăinţei şi acţiuni spirituale, ca şi la taina botezului;
aşa el zice că pocăinţa aduce vindecare şi curăţire de
păcatele săvârşite după botez, şi înnoire în viaţa spirituală,
amorţită mai înainte-); iar ca condiţiune indispensabilă din
partea omului, care are în sine semne de viaţă s), serveşte
căinţa sinceră şi deplină, care conţinându-se un timp mai
 5
îndelungat şi manifestându-se prin diferite acţiuni, făcute
cu sdrobire de inimă pentru păcate, din partea celui care se
pocăeşte, este în stare a atrage milostivirea lui Dumnezeu
cea a toate ertătoare, pe când împetrirea, încăpăţinarea, care
conţine în sine moarte, nu poate primi asemenea
mizericordie4). Numai des-
v

g Simii. VIU, n. <1

g Mandat. IV, n. 1; Simit V, n. 7: VIII, 11; IX, 83.

) Simit VIII, n. 6.
3

•») Simit VII; VIII, n. 6.

pre un lucru n’a vorbit Sf. Erma şi anume — despre

mijlocul văzut prin care se comunică celui ce se câ- eşte
sigiliul pocăinţa şi ertarea păcatelor,'deşi se poate
presupune, că el a înţeles ierarhia bisericească, sub simbolul
păstorului, căreia a fost încredinţată puterea unei asemenea
mijlociri peste tot pământul1). Afară de aceasta el nu
aminteşte direct nici despre mărturisirea păcatelor de către
cei cari se pocăesc, deşi aceasta, pe cât se vede, se
presupune ca indispensabilă, căci el cere dela penitenţi
fapte îndelungate, în- setoşare de pocăinţă şi sdrobire de
inimă pentru păcatele săvârşite, ca mărturie despre căinţa
lor spre a primi dela Dumnezeu milostivirea şi ertarea
căutată de ei2).
Dar ia aceste părţi din taina pocăinţei arată destul de clar
Sf. Climent al Romei şi Ignatie Purtătorul de Dumnezeu. Astfel
Sf. Ctiment, îndemnând, pe Corin- tenii, cari se resculaserâ
contra ierarhiei, de a se pocăi de păcatele lor, pocăinţa fiind
deschisă tuturor creştinilor, de oarece «sângele Domnului
Hristos a adus la roată lumea binefacerile pocăinţei3)», o
dată cu a- ceasta arată la următoarea, formă de pocăinţă
neapărată şi conformă cu voinţa lui Dumnezeu, în care
 6
trebuia a fi exprimată căinţa lor. «Şi aşa, zice El, noi suntem
obligaţi a ni cere ertare pentru cele ce am greşit după unele
calomnii ale vrăjmaşului.... Mai bine este omului aşi
mărturisi păcatele sale, decât aşi îm- petri inima sa 4).
Dumnezeu nu are trebuinţă de ni-
') Si mii. X, n. 1.
ă Ibid. VII.

0 Ep. I ad Corinth. c. 7.
O Ibid. c. 51 .
mic şi nimic nu cere dela nimenea, fără numai ca noi să ne
mărturisim păcatele noastre înaintea Lui. Fiindcă, zice
David: Mărturisi-mă-voiu Domnului si aceasta va fi mai
plăcută Lui, decât un viţel tânăr (Ps. XLIX, 14)... Pentrucă
jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit (Psalm. L, 19) 1). In
instrucţiunea ce dă Corintenilor: «Supu- neţi-vâ preoţilor şi
primiţi explicaţiunile ce vă dau ei spre pocăinţă» Climent în
parte a arătat şi aceea, cine trebue a le fi lor mijlocitor la
mărturisirea păcatelor înaintea lui Dumnezeu.
Sf. Ignaţiu Purtătorul de Dumnezeu a exprimat a- ceeaşi
idee, dar mai direct şi mai lămurit, în următoarele cuvinte
din epistola sa către Filadelfieni: «Tuturor celor, cari se
pocâesc, le iartă Dumnezeu păcatele, dacă ei aleargă la
unirea cu Hristos şi la soborul episcopului. Cred în Harul
lui Iisus Hristos, care vă va des- legâ pe voi din orice
legături» :î). Aici, dela fiecare păcătos pocăit, care caută la
Dumnezeu ertarea păcatelor, se cere, ca el nu numai să
alerge la unirea internă spirituală cu Hristos, ci în chip
văzut, să se a- dreseze la soborul, adecă, la cinul, care a
ocupat locul apostolilor şi cari au în capul lor pe Episcop ca
înlocuitor al lui Hristos4); — iar aceasta se cere pentrucă
numai cu această condiţiune graţia divină a lui Hristos
 7
desleagâ pe păcătos de toate legăturile păcatului, la din
contra, nu poate primi deslegare.
Sf. Irineu nu vorbeşte direct despre taina pocăinţii,
neavând trebuinţă de aceasta, dar vorbeşte foarte lă-
ă Ibid. c. 62.

2) Ibid c. 67.

3) Epist. ad Philad. c. 8.

4) Epist. ad. Ephes. c. 6. Trall. c. 3.

murit, despre existenţa mărturisirii, pe timpul lui, şi încă a

mărturisirii publice, care se considera ca act indispensabil
pentru întoarcerea la biserică a celor cari se pocăesc; el arată
că unii, şovăind între ruşinea falşă şi pacea cu biserica, nu-şi
mărturisiau păcatele şi rămâneau afară de biserică, iar alţii
din contra pe faţă îşi mărturisiau păcatele şi se împăcau cu
biserica !).
Dar, Tertulian vorbeşte destul de lare nu numai despre
mărturisire, ci şi despre alte însuşiri ale ei, fiind provocat la
aceasta pe de o parte, de îndoelile unora în posibilitatea
ertărei păcatelor după botez, iar pe de alta de ruşinea şi
trândăvia multora de a se pocăi în public. El, având acestea
în vedere, între altele scrie: «Dumnezeu şi după închiderea
uşilor ertărei şi după încuierea încuietorii spălării a mai
permis a mai deschide încă ceva. El a pus la intrarea Bise-
ricii o a doua pocăinţă, care să deschidă intrarea pentru cei
căzuţi, dar numai o singură dată, fiindcă a- ceasta e a doua
oară, mai mult însă nu, căci e nefolositor. Nu e oare de
ajuns numai această pocăinţă? Tu ai aceea, ce n’ai meritat,
fiindcă ai perdut ceea, ce ai primit. Dacă ai îndurarea
Domnului, în puterea cărei îţi restabileşti aceea, ce ai
perdut, apoi fii mulţumitor pentru binefacerea repetată2).
Dar, pentruce să vorbim mai mult despre aceste oare-cum
 8
două table ale mântuirii omului2)? Aici, Tertulian, justifi-
când credinţa în posibilitatea ertării păcatelor şi după botez,
destul de lămurit arată şi aceea, că însuşi Dum-
ă Contra haeres. lib. 1, c. 6, n. 8; c. 13, n. 5 et. 7.
3
) De poenit. c. 7.
3
) Ibid. c. 12.nezeu
a stabilit a doua pocăinţă, ca şi pe cea
dintâiu în botez, şi aceea, că această a doua pocăinţă, după
lucrarea şi caracterul său misterios şi binefăcător, este cu
totul asemenea botezului, căci reîntoarce, dă a doua oară
omului aceea, ce el a primit întâiu prin botez; de aici
urmează însă neapărat, ca fiecare creştin, căzut în păcat, cu
deplină mulţumire către Dumnezeu să se folosească de
acest mare dar al milostivirii divine tot aşa, cum un
navigator, în timp de naufragiu, se foloseşte de o scândură,
aruncată lui.
Dar după Tertulian, a doua ertare a păcatelor nu se dă
celor, cari se pocăesc, fără de nici o condi- ţiune ca şi cea
dintâiu ertare, unită cu botezul. Precum acolo se cere o
pocăinţă sinceră şi deplină care formează oare-cum, un fel
de preţ de răscumpărare a păcatelor în botez Ş, aşa şi aici se
cere tot o astfel de satisfacţiune lui Dumnezeu -), care nu
constă în altâ-ceva decât în pocăinţă. Şi, fiindcă orice căinţă
sinceră şi deplină se exprimă totdeauna şi în a- fară, apoi
este neapărat, ca ea (căinţa) să se manifeste prin
mărturisirea verbală a păcatelor, precum şi prin diferite
acte externe de pocăinţă, cari, pe de o parte, exprimă
pocăinţa într’un moi mai cuviincios, iar pe de alta, părerea
de rău pentru păcate se întăreşte mai mult, făcându-o mai
preţioasă înaintea lui Dumnezeu. «Pe cât, zice Tertulian,
mărturisirea păcatelor uşurează, pe atâta tăinuirea lor
împovorează. Mărturisirea este un consilier al satisfacţiunii
— al îndreptării, iar tăinuirea este consiler al încăpăţinării
—
 1
>) De poenit. c. 6. ! ) Ibid. c. 7. al
îndărătniciei. Şi aşa, ce se atinge
de această a doua şi singură pocăinţă apoi, pe cât ea este
actul unei schimbări săvârşite în adâncul sufletului nostru,
pe a- tât atestaţiunea ei externă trebue să fie unită cu mai
multe fapte mari aşa ca să nu se exprime numai re-
cunoaşterea (păcatelor), ci pocăinţa să se săvârşească
printr’un act oarecare (văzut). Ca act de aşa fel, care mai
adesea ori se exprimă prin cuvântul grecesc sco- [wkoŢrjaic,,
serveşte acel act, prin care noi ne mărturisim păcatele
noastre Domnului, nu pentrucă El nu le-ar fi ştiind, ci
pentrucă, prin mărturisirea păcatelor se naşte pocăinţa, iar
prin pocăinţă se milostiveşte Dumnezeu»1). Spre acelaşi
scop ţintesc, după Tertulian, şi toate celelalte acţiuni, care
au raport cu actul arătat, ca: sdrobirea inimii, postul,
suspinarea, plânsul, prosternarea înaintea preoţilor,
plecarea genunchilor înaintea plăcuţilor lui Dumnezeu şi
adresarea cu cereri de mijlocire către toţi fraţii, — ceea ce
aici are o deosebită însemnătate căci toţi fraţii constituesc
biserica, iar Biserica este Hristos; şi deci, când cine-va se
aruncă la picioarele fraţilor săi, atunci se roagă lui Hristos,
de asemenea când ei plâng pentru el, Hristos sufere şi se
roagă Tatălui pentru el -).
Ca încheiere a pocăinţii, după Tertulian, serveşte
deslegarea păcatelor celui care se pocăeşte, despre care
Tertulian, fără a intra în amănunţimi, aminteşte numai în
treacăt, zicând următoarele: «Este oare mai bine a fi osândit
în ascuns, decât a fi ertat în public»?:i).

g De poenit c. 8 et. 9.

g Ibid. c. 9 et, 10.

 3
) Ibidem.Cădreptul de a ertâ păcatele aparţinea
episcopilor şi că ei dau, în biserică, ertarea celor, cari se
pocă- iau, găsim despre aceasta la el o mărturisire indirectă,
în scrierea sa montanistică: De pudicitia, unde el, ca
montanist, concedând, că episcopul de Roma are dreptul de
a ertâ păcatele uşoare, dar contestând u-i dreptul de a ertâ
şi pe cele grele, prin aceasta lămurit arată, că pe timpul său
atât un fel cât şi celalt fel de păcate se ertâ de către episcopi
în biserica lui Hristos ’).
La dăscălii alexandrini, şi în deosebi la Origen iarăşi
găsim multe indicaţiuni relative la taina pocăinţei.
Climent Alexandre anul vorbeşte numai de diferi-
j

tele forme şi grade ale pocăinţei publice, prin cari trebue să

treacă cel care se pocăeşte, «conform cu natura păcatelor,
săvârşite de el după botez»-). Climent ne transmite însă o
foarte însemnată istorisire despre un tânăr, care s’a pocăit
prin mijlocirea şi îngrijirea Apostolului Ioan, (istorisire) în
care, deşi pe scurt, dar precis, este schiţată privirea generală
a lui Climent asupra pocăinţei, ca taină. După această isto-
risire Apostolul Ioan, venind în Efes şi aflând despre un
tânăr, creştin, că s’a făcut hoţ, s’a dus la hoţi şi întâlnind pe
acel pe care-1 căută, a deşteptat în el căinţa pentru căderea
în păcat şi atunci acest din urmă (tânărul căzut) a îmbrăţişat
pe bătrânul care se apropiasă (Sf. Ap. Ioan), şi l-a rugat pe
el pentru ertare cu lacrimi, atât cât i-a fost posibil, primind
cu chipul acesta, de a doua oară, botezul cu lacrimi. Iar
Apostolul, încredinţându-1 cu jurământ, că a aflat pen- 1 2
tru el ertare la Mântuitorul, şi rugând pe tânărul care
căzuse în genunchi înaintea lui, şi sărutându-i mâna

1)De pudic. c. I, 18, 19, 21.

2)Strom. lib. VI. c. 14, p. 829- 332,
dreaptă, ca una ce eră deja curăţită prin pocăinţă, l-a dus pe
el în biserică. Apoi, rugând pe Dumnezeu cu rugăciuni din
destul, postind împreună cu el posturi îndelungate şi
aducându-1 tot o dată prin variatele şi frumoasele sale
cuvinte, se zice, că nu l-a părăsit decât numai după ce l-a
readus în biserică şi cu a- ceasta a dat un mare exemplu de
adevărată pocăinţă şi o mare probă de renaştere1).
De aici reese, că Climent, de acord cu Apost. Ioan a
considerat pocăinţa, pe care a numit-o al doilea botez, ca
taină, asemenea cu botezul, şi anume că aşa lucrare tainică,
în care prin mijlocirea văzută a persoanei ierarhice se
comunică în mod nevăzut dela Domnul Hristos ertare de
păcate celui care se po- căeşte. De aici apoi reesă clar şi
aceea, că condiţi- unea neaparată atât după Climent cât şi
după Apost. Ioan, pentru ertarea păcatelor este căinţa
sinceră şi plină de lacrimi a păcătosului, care căinţă, dacă
păcatele sunt grele spre a fi întărită trebue să fie însoţită de
acţiuni pe cât posibil, mai îndelungate, ca: rugăciuni,
posturi şi meditaţiuni religioase. Apoi, tot de aici reesă clar,
că, după Climent, ca şi după A- postolul Ioan, pocăinţa
păcătosului, cum s’a întâmplat cu tânărul pocăit trebue să
se facă prin biserică şi în biserică, căci numai aici poate
urmă restabilirea deplină a păcătosului,—deşi aici nu s’a
spus nimic, în ce anume a constat acea restabilire prin
Biserica a păcătosului pocăit.
 1
ă Quis. dives. salv. n. 42 p. 649.Asupra
aceloraşi părţi ale tainei
pocăinţei, despre care Climent a vorbit numai ocazional şi
oare-cum în treacăt, Origen, vorbeşte cu atenţiune şi le
explică destul de pe larg şi temeinic.
Astfel,. Origen aseamănă în totul pocăinţa cu botezul,
după acţiunea ei binefăcătoare, deosebindu-le una de altul
pe baza cuvintelor Inainte-Mergătorului: «A- cela Vă va
boteză fre voi cic Dtth Sfânt şi cu foc» (Luca III, 16), numai
prin aceea, că, pe când botezul este botez cu Duhul Sfânt,
pocăinţa este botez cu foc; că pe când cel dintâi există
pentru acei, cari pentru prima dată se învrednicesc de
Duhul Sfânt, cea de a doua există pentru cei ce au greşit,
după primirea Duhului Sfânt, şi în fine, că, pe când cel întâi
(botezul) constă în renaşterea sufletească, săvârşită de
Duhul Sfânt, cea din urmă se mărgineşte cu spirituala
ardere de tot, săvârşită prin lucrarea unei pocăinţe umilite
şi a dumnezeescului foc, care mistue tot ce este necurat în
sufletul celui păcătos1). «Căci, zice Origen, este necesar ca
tot cel ce a dat loc răului să pătrundă în adâncul sufletului
său până la aşa grad în cât sufletul lui să devină pământ
spinos, să fie despicat de cuvântul lui Dumnezeu celui viu
şi
lucrător, care este mai ascutit decât orice- sabie cu
>

două ascuţişuri şi arde mai puternic decât orice foc. Pentru

aceasta este necesar a trimite asupra unui astfel de suflet un
foc, care descopere spinii, pentru ca acest foc să ajungă
până la ei cu divinitatea sa»2). In alt loc Origen aseamănă
acţiunea puternică a Ha- 3 rului dumnezeesc, care vindecă
pe cel care a păcătuit după botez, cu învierea lui Lazăr
săvârşită de Hristos!).

3 In lerem. hom. 2, n. 2 et. 3. s) In Ioan Comna. t.. VI, n. 37,

 2
Dar, atribuind in pocăinţă, aşa de mare putere harului
lui Dumnezeu, Origen a păstrat locul cuvenit şi căinţei
personale a păcătosului, care singură, după convingerea lui,
poate atrage harul lui Dumnezeu şi a vindeca pe păcătos
chiar şi de păcatele mortale, pe când, din contra, lipsind
căinţa, aceste păcate reni ân nevindecate şi neertate1’).
Apoi, ceea ce merită o deosebită atenţiune, e faptul că
Origen a învăţat foarte lămurit şi precis despre marea
însemnătate şi necesitatea mărturisirei la pocăinţă. Păcatul,
după Origen, în raport cu sufletul omenesc este ceva cu
totul nenatural, strein şi vătămător, la a cărui înlăturare sau
îndepărtare din sine, sufletul trebue a tinde chiar după
simţul conservârei de sine; aceasta însă o poate face cu
succes nu prin altă ceva decât prin mărturisirea, înaintea
altora, a păcatelor şi cugetelor rele, cari prin mărturisire
perd puterea lor vătămătoare de mai înainte şi atrag a-
supra sufletului milostivirea lui Dumnezeu cea a toate
ertâtoare. Pentru aceasta, dacă ne vom mărturisi păcatele
noastre, nu numai lui Dumnezeu, ci şi acelora, cari pot ajută
ranelor şi păcatelor noastre, apoi, păcatele noastre vor fi
nimicite de către Acel, care a zis: dată am şters ca un nor
fărădelegile taie şi ca o ceaţă păcatele tale» ţîsaia XLIV",
22)3). Şi în alt 4 loc Origen scrie: «Este ceva foarte tainic în
aceea, că Dumnezeu porunceşte a ne mărturisi păcatele;
căci este necesar a mărturisi şi a declară în public tot, ce noi
facem. Orice am face tainic, orice am săvârşi în ascuns, fie
cu cuvântul sau chiar şi în lăuntrul cugetului nostru, este
necesar a mărturisi şi a scoate totul afară delà acela, care
este acuzatorul nostru pentru păcate şi îndemnător spre

4 in Ioan, Comm. tom, XXVIII, n. 5. -) In

Levit. horn. 11, n. 2.
In Luc. homil. 17.
 3
ele», adecă delà diavolul, pentru a-1 lipsi, prin aceasta, de
posibilitatea de a ne învinovăţi prin propria lui osândire de
sine şi pentru a atrage către noi milostivirea lui Dumnezeu.
«Dacă noi ne mărturisim păcatele noastre, a- tunci merităm
ertarea lor»!).
Trebue, apoi, a aminti, că Origen n’a considerat
mărturisirea publică ca absolut necesară pentru desle-
garea tuturor păcatelor, neexcluzând şi pe cele uşoare, căci
pe fraţii greşiţi, cari se lovesc de nedumerirea: trebue oare
sau nu a recurge la mărturisirea publică; el îi sfătueşte mai
înainte a se adresă după instrucţiuni privitoare la acest
obiect către persoane cunoscute prin experienţa lor
neîndoelnică în vieaţa duhovnicească 2).
Insă că el consideră ca necondiţionat obligatorie
mărturisirea păcatelor înaintea preoţilor, aceasta se vede
din acele locuri, în cari vorbind despre preoţi zice, că
obligaţiunea lor esenţială este de a primi şi a deslegă
păcatele poporului3), iar despre păcătoşi zice, că ei caută pe
preoţi, spre a’şi aduce căinţă îna-

9 In Levit. homil. 3, n. 4.

*) In Psalm. XXVII, homil. 2, n. 6.

») In Levit. homil. 5, n. 3 et. 4.

intea lor; pe această căinţă o descrie astfel: «Este încă al

şaptelea fel de uşurarea păcatelor prin pocăinţă, fel greu şi
aspru, când păcătosul îşi udă aşternutul său cu lacrimi şi
lacrimile se fac pânea lui de zi şi de noapte şi când el nu se
ruşinează a-şi descoperi păcatul preotului lui Dumnezeu,
urmând celor zise : « Zis-am : voiu mărturisi Domnului
fărădelegile mele, şi tu ai şters vina păcatului meu» (Psalm
XXXI, 6) ').
 4
In fine, Origen cu deplină claritate ne vorbeşte despre
actul final al pocăinţii, despre deslegarea sau ne- deslegarea
păcatelor, care nu se săvârşeşte de nimene altul, decât
numai de persoanele ierarhice ale bisericii. După învăţătura
lui numai aceia, cari, asemenea Apostolilor, au primit
Duhul Sfânt, au puterea de a îegâ şi a deslegâ şi judecata lor
în acest caz, fie ea exprimată prin legarea ori deslegarea
păcatelor, are o însemnătate dumnezeească, şi nu
omenească, fiindcă «aceasta este judecata lui Dumnezeu,
care judecă prin ei» 5 6). «Noi toţi, zice el, avem puterea de a
ertâ gre- şalele, precum se vede din cuvintele: precum şi noi
ertăm greşiţilor noştri.... Dar acel, care a primit ins- piraţiune
delà Iisus, ca Apostolii..., eartâ astfel de păcate, pe cari le-ar
fi ertat Dumnezeu şi menţine păcatele nevindecabile. El este
servitor, după cum profeţii au servit lui Dumnezeu,
vorbind nu delà sine, ci după voia lui Dumnezeu, aşa şi el
serveşte lui Dumnezeu, care singur are puterea de a ertâ
păcatele» :s). După aceasta, oprindu-se asupra cuvintelor
Domnului Hri- stos: Cărora veţi ertă păcatele, se vor crtă lor, şi
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (XX, 23), continue astfel: «Cine
primeşte aceasta fără nici o judecată ^ acela, poate,
învinovăţeşte pe apostoli pentrucă ei nu eartă pe toţi, ca să
fie toţi ertaţi, ci reţin păcatele unora, , ca din cauza lor
(apostolilor) aceste păcate să fie reţinute şi la Dumnezeu.
Este de folos a luă exemplu din lege, pentru ca să se
înţeleagă acea ertare a păcatelor oamenilor, care se face de
Dumnezeu prin oameni»! Aceasta încă şi mai mult ne
încredinţează despre faptul că în taina pocăinţii ertarea
păcatelor se dă penitentului de Dumnezeu, însă nu în alt

5In Levit. homil. 2, n. 4.

6)In Math. t. XII, n. 14, Comp. In Judic. homil. 2, n. 5.
s
) De orat. c. 28
 5
mod, decât prin mijlocirea persoanelor ierarhice, învestite
cu împuternicire dumnezeească.
Sf. Ciprian mult mai determinat ni transmite învăţătura
bisericii primitive atât în genere despre toate părţile
esenţiale cari compun taina pocăinţii, cât şi în particular
despre cea mai principală din ele, adecă deslegarea
păcatelor de către persoanele ierarhice, ser- vindu-i ca
motiv pentru aceasta împrejurarea, că duhovnicii din
timpul său dădeau celor căzuţi dela biserică aşa numite
cărţi de împăcare şi pretindeau a-i primi în biserică fără
îndeplinirea orcîinei stabilite pentru pocăinţă, iar
schismaticii cartagineni: Filicissim şi Fortunat în acest mod
îi şi primiau în biserică pe cei căzuţi; prin asemenea vederi
se surpă cu desăvârşire, atât însemnarea morală a pocăinţii,
cât şi în special însemnătatea autorităţii ierarhice.
 j Având în vedere asemenea mărturisitori Sf. Ciprian
7

între altele scrie: «Ordonă martirii să facem ceva? Dacă

aceasta este ceva drept, permis, neprotivnic lui Dumnezeu,
atunci trebue a se face de preot. Ordonă martirii să facem
ceva ? Dar, dacă ceea ce ei au ordonat nu este scris în legea
Domnului, atunci noi suntem datori a ne încredinţă mai
întâi, dacă ei au obţinut delà Dumnezeu aceea ce ei pretind,
şi atunci să facem ceea ce ei ordonă... Cu chipul acesta sau
martirii nu pot face nimic, dacă Evanghelia poate fi
încălcată sau dacă ea nu poate fi încălcată, atunci nu pot
face nimic contra evangheliei acei, cari devin mucenici
după evanghelie» '). In contra lui Felicisim şi a iui Fortunat
cu partizanii lor face următoarea observaţie: «Aceşti
sperjuri contra lui Dumnezeu, cari se înflăcărează de o furie
nelegiuită în contra preoţilor lui Dumnezeu.... stăruesc cu o
răutate diabolică a-şi desăvârşi lucrul lor,—ca indurarea
divină să nu vindece în biserica sa pe cei căzuţi; prin
părerile lor nedrepte şi calomnii ei împedică pe cei nenoro-
ciţi de a se pocăi, ca nu cumva să se milostivească asupra
lor Domnul cel supărat de ei... Ei stăruesc, ca crimele să nu
fie răscumpărate prin fapte bune şi prin adevărată întristare
pentru ele, şi ca ranele să nu fie spalate cu lacrimi...
Lipsindu-se de harul divin primii în sfântul botez, ei nu
caută nici ajutorul divin în pocăinţă, care şterge vina»'-).
Dar, St. Ciprian ce cale contrapune protivnicilor săi
pentru împăcarea celor căzuţi cu biserica, ca singură
*' Lit. de lapsis, n. 18 et 19.

7 Se poate observă, că Origen la aceasta a avut în vedere pe acei confesori, cari

primiau în comunitatea bisericii pe cei căzuţi, fără de nici o cercetare a gravităţii
abaterilor lor dela lege.
 1
o Epiît. ad Cornel. 55. n. 13 (ed. Maran). cale
legitima şi mântuitoare?
«Păcătoşii, zice el, şi pentru cele mai mici păcate sunt datori
a se pocăi în anumită vreme şi după regula bunei cuviinţe a
face £^ojJLoXÓY>jat? şi fără punerea mânilor episcopului
şi a clerului a priimi dreptul comuniune!, iar a- cum, într’un
timp aşa de greu... îi primesc pre ei în comunitate şi le
pronunţă numele în rugăciuni, fără ca ei să fi făcut
pocăinţă, fără £<;ojxoX0ŢY;ai? şi fără punerea mânilor
episcopului şi a clerului asupra lor, li se da sfânta
euharistie»1). Astfel, Sfi Ciprian prin aducerea sau
săvârşirea pocăinţei a înţeles: declararea sau mărturisirea
vinovăţiei de către păcătos înaintea preotului; prin ig2),
care urmează după
aceasta adecă dună examinarea vieţei pocăitorului, după
toată probabilitatea, la Ciprian a însemnat (ca şi Tertulian)
mărturisirea publică cu actele ei exterioare de pocăinţă;—în
fine urmă punerea mânilor episcopului sau preotului
asupra penitentului; iată ce a format şi ce formează
însuşirile neaparate ale pocăinţei bisericeşti desăvârşită cari
s’au păstrat totdeauna şi trebue a se păstra în biserică, ca
«lege evan- gelică»'1). La pocăinţă mai întâiu de toate se
cere ca penitentul să-şi descopere conştiinţa înaintea
preotului sau să-şi mărturisească păcatele, pentrucă pocă-
inţa este o vindecare spirituală, şi săvârşitorul ei— preotul
este doctor spiritual, care spre a clâ vindecarea, dorită celui
bolnav spiritualminte, trebue să cunoască felul şi gradul
suferinţei lui şi potrivit cu
3 Epist. ad cler. 9, n. 2. (ed. Maran). Compară Epist. ad martyr. et confess. 10, n. 1.
s
) Epist. ad pleb. 11, n. 2.
3) Epist. ad martyr. et confes«. 10, n. 1.

acestea să-i prescrie mijloace spiritualminte-vindecă- toare

mai grabnice sau mai îndelungate; în caz contrar, el
 2
(preotul) în loc de a vindecă boala, o întăreşte mai mult şi
poate să o facă pentru totdeauna incurabilă 1). Sunt
necesare, mai departe, la pocăinţă şi actele exterioare
determinate de biserică, d. e.: plânsul şi întristarea, postul,
rugăciunile şi binefacerile, pentrucă acestea, mai întâiu de
toate, servesc la satisfacţiunea şi înduplecarea lui
Dumnezeu, însă nu pentrucă că ele, prin sine, ar preţui
mult înaintea lui Dumnezeu, ci, fiindcă ele recheamă,
activează şi întăresc în penitent zdrobirea de inimă şi
simţimântul de pocăinţă, singurul mijloc prin care
Dumnezeu se mulţumeşte,—se milostiveşte-). Faţă de
penitent ele sunt necesare, ca unicile mijloace de vindecare
spirituală, cari au de scop a deşteptă şi a întări în el zdrobi-
rea inimei şi căinţă deplină, ca început al unei vieţi nouă,
bună şi spirituale").
l
) Sf. Ciprian d. e. scrie: «Cine măguleşte pe greşit cu vorbe linguşi toare, acela
numai îl dispune mai mult spre păcat şi nu stinge crimele, ci ie nutreşte. Iar cine prin
sfaturi aspre convinge şi tot o dată instru- eşte pre fratele său; acela conlucra la
mântuirea lui. Eu ori pe caii iubesc, zice Domnul, îi mustru şi ii ceri (Apocal. III, 19). Aşa
se cuvine să facă şi preotul lui Dumnezeu: nu a înşelă cu servicii măgulitoare, ci a se
îngriji de medicamente mântuitoare. Nu e artist acel medic, care numai uşurel pipăe
cotiturile umflate ale ranelor: păstrând veninul închis înlăuntru, medicul îi măreşte
puterea. Trebue a deschide rana, a o tăia şi, curăţind-o de puroi, a-i aplică un blastur
foarte puternic. Lasă bolnavul să ţipe, să strige, lasă să se plângă, că boala îi e
insuportabilă; el va rămâne mulţumit pe urmă, când se va simţi sănătos» (De laps. a.
15).
-') Sf. Ciprian d. e. astfel îndeamnă pe cei căzuţi: «Să ne întoarcem la Domnul cu
toată inima şi arătând pocăinţă pentru păcate prin adevărate întristări, să rugăm
îndurarea iui Dumnezeu. Să se prostearnă sufletul înaintea lui Dumnezeu, să-I
aducem zdrobire de inimă... Mânia şi supărarea Lui să le domolim prin post, plâns şi
suspinate, după cum Însuşi El ne îndeamnă... Aduceţi deplină pocăinţă, arătaţi
întristarea sufletului vostru, care se întristează şi suspină... Numai pocăinţa
mulţumeşte; de aceea, cine fuge de pocăinţa pentru păcate, acela închide uşa
satisfacţiunei» (De laps. n. 29. 32 et 84. Compară Epist. ad Cornel 55, n. 13)

«Să plângem, scrie Sf. Ciprian, după măsura fărădelegilor noastre:

Ce se atinge, în fine, de punerea manilor episcopului şi a

preotului, apoi după Ciprian, ea este de neapărată
trebuinţă, pentrucă anume prin acest act se comunică
 3
penitentului curăţirea conştiinţii1), deslega- rea păcatelor 2)
şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica3).
Pe lângă aceasta trebue a observă, că Sf. Ciprian nu
consideră mărturisirea publică atât de necesară în actul
pocăinţii, în cât fără ea să fie imposibilă ertarea păcatelor;
din contra, mărturisirea particulară înaintea preotului şi
punerea mânilor acestuia sunt considerate ca esenţiale,
importante şi strict necesare, — ceea ce reesă clar din faptul,
că el, în unele cazuri excepţionale, la săvârşirea tainii
pocăinţii găseşte că e suficientă numai mărturisirea şi
punerea mânilor preotului, unită cu deslegarea păcatelor.
Aşa, d. e. despre cei păcătoşi, cari se aflau în numărul
penitenţilor, el scrie, că «în cazul când i-ar lovi vre-o
nenorocire sau vre-o boală grea, ei pot a’şi mărturisi păcatul
înaintea ori-cărui preot, sau dacă nu s’ar găsi preot şi i-ar
ameninţă moartea, atunci se pot mărturisi chiar şi înaintea
unui diacon, ca după punerea mânilor asupra lor spre
pocăinţă să meargă la Domnul cu pace»4).
pentru o rană adâncă se cere şi o cură mai cu băgare de seamă şi mai îndelungată.
Pocăinţa să nu fie mai mică decât crima săvârşită» (De laps. n. 33). Ingâduirea nu
aduce pacea, ci o nimiceşte; ea nu dă comuniunea, ci împedică mântuirea. Aceasta
este o altă prigonire, o altă ispită, prin care vicleanul, care continuă încă năvălirea sa
asupra color căzuţi, produce o tainică pustiire prin aceea, că suspinul se curmă, boala
încetează, se înâduşă oftatul inimii, lacrimile se opresc şi .cei căzuţi încetează de a
milostivi pe Dumnezeu, cel ofensat (De laps. n. 16 Compară Epistola ad Antonian. 52,
n. 22).

g Lib. de laps. n 16.

2
) Epist. ad Cornet. 54, n. I.
s
) Epist. ad cler. 13, n. 1; Epist. ad presbyt. et diac. 14, n. 3.
4) Epist. ad cler. 12, n. 1.

In alt loc, despre cei, cari deşi n’au făcut nici o crimă, dar
numai s’au gândit la ea, şi totuşi aleargă la mărturisire, îi
laudă pentrucă «cu zdrobire şi în simplitate mărturisesc
aceasta înaintea preoţilor lui Dumnezeu, îşi descoper
conştiinţa lor, depun înaintea preoţilor sarcina sufletului lor
 4
şi caută medicamente mântuitoare chiar şi pentru ranele lor
cele mici şi nepericuloase»; după aceasta, adresându-se
către cei căzuţi, zice: «Vă rog pe voi, prea iubiţi fraţi, ca
fiecare să-şi mărturisească păcatul său cât se află încă în
această lume, cât mârturisirea-şi poate avea loc, cât timp
satisiac- ţiunea şi ertarea, săvârşită de preot, este plăcută lui
Dumnezeu» 1).
Pe lângă cele expuse mai sus trebue de adăugat că tot
astfel este descrisă taina pocăinţii şi în Cons- titufiunile
Apostolilor, unde se propun episcopilor nu puţine învăţături
foarte instructive cu privire la această cestiune. Aci, mai
întâi «autoritatea episcopilor de a judecă pe cei greşiţi» se
reprezintă ca avându-şi începutul dela însuşi Domnul Iisus
Hristos, care a zis (în persoana apostolilor) episcopilor: ori-
câte veţi Legă pc pământ, vor fi Legale în ceriu; şi ori-câte veţi deş-
te gă pe pământ vor fi ele de gate în ceriu (Mat. XVI, 19; XVIII,
18)-), iar lucrarea sfântă a pocăinţii, în care ei-şi arată
puterea asupra celui greşit, şi în care însuşi Domnul Iisus
Hristos prin ei rosteşte cuvântul de ertare penitentului :i),
după lucrarea sa harică binefăcătoare se aseamănă perfect
cu botezul;—ceea ce

Cib. de laps. c . 28 et 29.

Oonstit. apostol, lib. 2, c. XI.

Corist apost. c. 20.

reese din următoarea instrucţiune dată episcopului:

«Precum pe păgân tu îl primeşti botezându-1, după
catehisare, aşa şi pe acesta, ca pe unul ce este curăţit prin
pocăinţă, după rugăciunea ce se face de toţi pentru el, tu îl
întorci la păşunea de mai înainte prin punerea manilor, şi
punerea manilor, va fi lui în loc de spălare» 1).
 5
Aici, mai departe, foarte clar se arată, că pentru a primi
ertarea păcatelor se cere din partea penitentului un singur
lucru,—şi anume: căinţă sinceră: «îndată ce cineva dintre
cei greşiţi va zice din sincera dispoziţiune a sufletului său:
am greşit înaintea Domnului, Duhul Sfânt răspunde (prin
episcop): Dumnezeu ţi-a ertat ţie greşala: îndrăzneşte, nu
vei muri» (2 împăraţi XII, 13)-). De aceia şi Episcopul din
parte-i trebue a se î n g r i j i numai despre un lucru: anume,
cum să determine mai bine, dacă se căeşte cel păcătos sau
nu de starea sa de vinovăţie şi dacă este ori nu vrednic a fi
primit în biserică; în acest scop, după cum va fi şi greutatea
cazului, pe lângă cercetarea verbală, Episcopul poate şi
trebue a hotărî penitentului, pe un timp mai lung sau mai
scurt, post şi alte acţiuni mântuitoare pentru pocăinţă cari,
pe de oparte ar putea, prin acţiunea lor spirituală, deşteptă
şi întări în penitent puterea viu-fâcătoare a căinţii, iar pe de
alta, ar arăta şi dovedi sinceritatea şi temeinicia ei:i).
In fine, după ce penitentul a adus roadele pocă- inţii,
Episcopul este obligat a-i dâ ertarea păcatelor

*) Constit. apost. c. 41. 3)

Ibid. c. 18. s) Ibid. c. 10 ei.
41.

întru numele Domnului Hristos, pronunţând cuvinţele lui.

«lartă-se ţie păcatele tale, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace
(Mat. IX, 2; Marc. V, 34) -1); precum şi a-1 primi în
comunitate cu biserica prin punerea mânilor8 9). Numai
celor împetriţi şi cari nu se căesc nu se poate dâ ertarea
păcatelor, şi aceştia, ca incurabili, trebue a fi îndepărtaţi
dela biserică10).

8') Constit. apost. c. 20 Compară c. 18.

9-) lbid. c. 18.
10s) lbid. c. 41.
 6
Aceiaşi idee despre pocăinţă, ca despre cea mai
importantă şi cea mai esenţială condiţiune, obligătoare, din
partea păcătosului, pentru împăcarea lui, prin mijlocirea
episcopilor sau a preoţilor, cu Dumnezeu şi Biserica, pe
scurt, dar temeinic este exprimată în următoarea pravilă
apostolică: «Dacă cineva, episcop sau presviter, nu va
primi, ci va respinge pe cel ce se întoarce dela păcat, să fie
îndepărtat (depus) din cinul preoţesc, căci întristează pe
Domnul Hristos, carele a grăit: bucurie se face în ceriu
pentru un păcătos care se pocăeşte»11).

§ 150.

In Periodul Sinoadelor Ecumenice,

luvătătura părinţilor si învăţătorilor bisericii.

11)Canonul Apostolilor 52.

 I. De acord cu aceasta au învăţat şi în periodul următor,
păstorii şi învăţătorii bisericii atât a parte, cât şi întregi
sinoade ecumenice şi locale sau repetind, sau explicând mai
pe larg şi mai cu exactitate învăţătura veche bisericească
despre taina pocăinţii.Aşa, părinţii şi învăţătorii bisericii,
luaţi a parte au învăţat cu perfectă claritate, mai întâiu,
despre faptul că penitenţa este o taină ca şi botezul instituit
de Dumnezeu, în care prin mijlocirea văzută a preotului în
mod nevăzut se comunică penitentului ertarea păcatelor
delà însuşi lisus Hristos sau Duhul Sfanţ.
După Sf. Atanasie, d. e. : «precum omul, care se botează
de preot, se luminează prin harul Sfântului Duh; aşa şi cel,
ce-şi mărturiseşte păcatele sale în taina pocăinţii, primeşte
prin mijlocirea preotului ertarea lor prin harul Domnului
lisus Hristos»1). Sf. Grigorie Teologul egalează pocăinţa cu
botezul după puterea ei harică, numindu-o botez cu lacrimi
şi a- tribuindu-i, în ce priveşte curăţirea păcatelor, aceeaşi
acţiune ca şi botezului2).
Dar mult mai pe larg învaţă despre acelaşi lucru Sf. Ioan
Gută de aur şi Sf. Ambrosie. «Tatăl, scrie Sf. Gurâ-de-aur,
toată judecata a dat-o Fiiului (ioan V, 22)..., şi Fiiul toată
judecata a dat-o preoţilor.,.. Preoţii Iudeilor aveau puterea
de a curăţi corpul de lepră, sau mai bine zis nu de a curăţi,
ci numai de a fi martori la curăţirea celor leproşi (Levit. c.
14)...; iar preoţii Noului Testament au primit puterea nu de
a fi martori ai celor cari se curăţe, ci de a curăţi; şi încă nu
de lepra corpului, ci de întinăciunea sufletului11). Ei au
primit aşa putere, ce fel n’a dat Dum-
!
) Advers. Novat, fragra. in Galland. t. V, p. 213.
*j CuvAntul 89 la Sf. Arătare a Domnului. Operile Sf. Părinţi (în ru seşte) Grig.
Teologul part III, pag 268 şi 271 an. 1884. Compară Grig. Nissis homil, in eos, qui
a'ios acerbe judicant. Opp. II, p. 234, ed Morel.
 1
) Despre preoţie 111, 5—6, pag. 60—62, an 1836 (in ruseşte). nezeu
s
nici
îngerilor, nici Arhanghelilor, fiindcă nu îngerilor a zis: ori
câte veţi legă pe pământ... Puterea de a legă o au şi căpeteniile
pământeşti, dar ele pot legă numai corpurile; puterea
preoţilor însă se atinge de sufletul omului şi se înalţă până
la cer, fiindcă aceea ce preoţii hotărăsc pe pământ, Dumne-
zeu confirmă în cer şi Stăpânul este de acord cu părerea
robilor săi»1). Şi iarăşi: «părinţii trupeşti nu pot dă nici un
ajutor copiilor lor, când aceştia ofensează pe vre un om
însemnat şi puternic; preoţii însă împacă pe fiii lor spirituali
nu cu împăraţii, nu cu puternicii pământului, ci cu
Dumnezeu»2).
Sf. Ambrosie, numind penitenţa taină cerească')), între
altele, scrie despre ea: «Cine poate ertâ păcatele, afară de
Unul Dumnezeu, Carele le iartă prin aceia, cărora El le-a
dat puterea de a ertâ?4) Asemenea drept s’a dat numai
preoţilor3). Preoţii însă, ca oameni, îndeplinesc numai slujba
întru ertarea păcatelor, dar nu-şi arată propria lor putere,
căci nu în numele lor iartă păcatele, ci în numele Tatălui şi
al Fiiului şi al Sf. Duh; ei cer—Dumnezeu dărueşte;
omenească este aici ascultarea, iar milostivirea aparţine
puterei de sus»1').
Fericitul Ieronivi'), şi AugustinŞ, recunoscând puterea,
care există în biserică pentru legarea şi des-
') .SY. /•«,« (iurâ-de-aur. Despre preoţie. 4*—5 pag 59—60.

2) Idem pag 64.

3) De poenit. lib. II, c. 3.

*) In Luc. t. V, n. 13

5) De poenit. lib. I, c. 2, n. 7.

) De Spirit. S. lib III, c. 8.

fi

’) In Math. c. 16, v. 19; Epistola către Pammahie şi Ocheanu. Biblioteca Oper, păr.
apus. p. II, pagina 369. anul 1879 (în ruseşte).
 2
3
) De civit. Dei lib. XX c. 9, n. 2. De adult, conjug. 1. II, c. 16. n. 16.
legarea păcatelor în taina pocăinţei, ca putere primită delà
însuşi Domnul Iisus Hristos, pun taina pocăinţii, după
puterea ei harică, pe aceeaşi treaptă cu botezul, când cel
întâiu o numeşte a doua scândură mântuitoare în
naufragiul spiritual, iar cel de al doilea (Augustin)—
doctorie vindecătoare asemenea cu spălarea păcatelor prin
botez.
Tot aşa de clar a învăţat despre aceasta şi Sf. Chirii din
Alexandria, mai adăugând la aceasta1), că în taina
penitenţii, la deslegarea şi legarea păcatelor, factorul
principal este însuşi Duhul Sfânt, faţă de care preoţii sunt
numai organe şi mijlocitori2).
Leon cel Mare mai deplin şi mai amănunţit exprimă
această credinţă bisericească veche, că preoţii sunt numai
mijlocitori la săvârşirea tainei penitenţii, scriind, între altele,
cele următoare: «nemărginita milostivire a lui Dumnezeu
atât este de îndurătoare faţă de căderile omeneşti, în cât nu
numai prin harul Sf. Botez, ci şi prin vindecarea din taina
penitenţei li restabileşte oamenilor speranţa vieţii eterne, şi
acei, cari n’au păstrat darul renaşterii, condamnându-se pe
sine, prin propria lor judecată, capătă iertarea păcatelor,
deşi, după economia divină, nu se pot astfel învrednici de
această milostivire a lui Dumnezeu decât numai prin
mijlocirea preoţilor. Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni,
Domnul Iisus Hristos a dăruit ierarhilor bisericii puterea de
a da celor ce se căesc taina po-
*) Sf. Chirii între altele scrie: «Prin două mijloace, după opiniunea mea, desleagă
şi leagă păcatele oamenii, îmbrăcaţi cu Duhul Sfânt: întâiu, când pe unii îi primeşte
la botez...; al doilea, când de a doua oară de3- leagă sau menţin păcatele, punând la
opreală pe fiii bisericii, cari au greşit şi ertând pe cei, cari se căesc» (In loan e. 2U, v.
23).

) Ibidem.
J
 3
căinţii şi prin uşa împăcării a-i lăsa pe ei la comunicarea cu
Sfintele taine, fiind curăţiţi din destul. Dar la acest act, fără
încetare, participă însuşi Mântuitorul» 1).
II) . Părinţii şi învăţătorii acestui period au învăţat
destul de lămurit şi aceea, că cea mai- esenţială con-
diţiune, strict necesară pentru ca păcătoşii se obţină
iertarea păcatelor în taina pocâinţii, serveşte totdea-
una căinţa sinceră şi deplină a păcătosului unită cu
hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor; după care se
pot deslegâ toate păcatele de mai înainte, ca şi cum
n’ar fi fost mari şi grele.
După Sf. Vasilie cel Mare, d. e., ori-ce om «întinat de vre
un păcat.... nu este lipsit de speranţa curăţirii prin pocăinţă
2
). Penitenţii însă trebue a plânge amar şi a manifestă din
inimă tot aceea ce este propriu pentru pocăinţăJ). Pocăinţa
cere, ca omul mai întâi să plângă în sine şi să-şi zdrobească
inima, iar în urmă să devină pildă bună pentru alţii 4). Nn
acelaşi mărturiseşte păcatul său, carele zice: am greşit, şi pe
urmă rămâne in păcat; ci acela, carele, după cuvântul Psal-
mistului, îşi cunoaşte păcatul său şi-l despreţueşte (Ps.
XXXV, 3)... Prea înţeleptul Proniator al vieţei noastre voeşte,
ca cel ce a trăit în păcate şi apoi a dat făgăduinţă de
îndreptare, să pună capăt trecutului său râu şi să înceapă o
nouă viaţă înoindu-se prin pocăinţă» ■>).
După Grigorie Teologul, pe tot acel, care se po-
) Epist. 108 ad Theod. c. 2, în patr. cnrs. compl. lat. t. 54, col. 1011.
J

Ş) Comment. Sn Isai c. 11, v. 20.

s
) Sf. V. cel Mare. Begule morale, 1. c. 3. Oper. sf. păr. t. VII pag. 360, an 1857
(ruseşte).
*). Comment. Sn Isai. c. 15.

c. Ibid. c. 1, v. 14.

căeşte pentru păcatele sale, ori cât de mari ar fi fost ele,

trebue a-1 iertă şi a-1 primi în biserică, numai dacă pocăinţa
 4
lui este aşa de sinceră şi deplină, cum a fost pocăinţa lui
David, a Apost. Petru sau a incestuosului din Corint 1).
«Ai păcătuit, zice Sf. Ioan Gură-de-Aur, intră în biserică
şi-ţi şterge păcatul tău. Ori de câte ori tu cazi jos la pământ,
—totdeauna te scoli: aşa ori de câte ori vei greşi,—pocăeşte-
te pentru păcatul tău, nu despera; de vei păcătui a doua
oară, din nou pocăeşte-te, ca nu prin negligenţă să-ţi perzi
cu totul nădejdea la bunurile făgăduite. Tu te afli în adânci
bătrâneţe, şi— ai păcătuit ? intră în biserică, pocăeşte-te: aici
este doctorie vindecătoare, iar nu judecătorie; aici nu se
torturează, ci se iartă păcatele12 13). Căci acel;.care se
condamnă singur pe sine, face pe Dumnezeu îndoit mai
îndurător către el: pe de o parte prin recunoaşterea
păcatelor iar pe de alta prin hotărârea de a nu mai păcătui
în viitor» 14).
După Sf. Ambrosie, cele mai grave crime se pot spălă
prin harul cerescului mister, numai dacă cei vinovaţi se
pocâesc şi se mărturisesc din toată inima15).
După Fericitul Augustin, «chiar hula în contra Duhului
Sfânt, care nu se iartă celui vinovat, nici în viaţa aceasta nici
în cea viitoare, dacă va muri tot ca vinovat de această hulă, i
se iartă, în viaţa prezentă, dacă vinovatul se pocăeşte» °).
III. Apoi păstorii şi învăţătorii acestui period tot atât de
clar au învăţat despre absoluta necesitatate si marea
însemnătate a mărturisirei verbale înaintea
j

preotului, care, pe de o parte, arată sinceritatea şi pro-

funditatea căinţei păcătosului penitent, iar pe de alta, dă
12’) Cuvânt. 39 la sf. arâtari ale Domnului Opp. sf. părinţi t. III, 269, 270, 1844.
Compară Epifan, Haeres. 59, n. 1.
13!) Omilia despre pocăinţă 3şi 2 către poporul din Antiohia pag. 318-819, în traducere
rusească.
14’) Omilia 28 la 1 epist. către Corinteni.
15)De poenit. lib. II, c. 3. Comp. ibid. c- 5, n. 35.
Epist. ad Bonifat. Opp. t. II, p. 504. Antverp. 1700 an.
 5
preotului, ca doctor spiritual, posibilitatea de a determină
felul şi puterea suferinţei celui bolnav sufleteşte şi a-i dâ
leacul potrivit.
«Este de neapărată necesitate, scrie de ex. Sf. Vasilie cel
Mare, de a ne mărturisi păcatele înaintea acelora, cărora este
încredinţată iconomia tainelor divine ^ Cel ce se pocăeşte
trebue să fie auzit şi să-şi declare modul pocăinţei 16 17).
Dacă noi arătăm păcatul prin mărturisire, îl facem ca pe o
iarbă uscată, care se mistue uşor de focul curăţitor al po-
căinţei» :i).
In acelaşi senz explică însemnarea mărturisirei verbale
în actul pocăinţei şi Sf G}' 2 goric al Nişei, care, adresându-se
către păcătosul penitent, zice: «varsă înaintea mea multe si
amare lacrimi, ca si eu să întru- nesc lacrimile mele cu ale
tale ; pe preot primeşte-1, ca pe un tată, conasociat şi
participător la mâhnirea ta.... Preotul atâta se întristează
pentru păcatul tău, avându-te că pe un fiu după credinţă,
cât s’a întristat Iacob, văzând haina lui Iosif... De aceia în
născătorul tău, în Dumnezeu, tu trebue a te încrede mai
mult, decât în părinţii tăi după trup. Arată lui, cu îndrăz-
neală, cele ascunse ale tale ; descopere lui tainele duhului
tău, precum descoperi doctorului ranele cele ascunse: el se
va îngriji de sănătatea ta» ’).
Sf. loan Gură-de-Aur, îndemnând pe penitenţi la
mărturisire prin exemplul tâlharului răstignit pe cruce, zice:
«el (tâlharul) n’a îndrăznit a zice: pomeneşte-mă Doamne, mai
înainte, până ce prin mărturisire nu s’a curăţit pe sine de
toată necurăţenia păcatului, până ce prin propria sa
condamnare, nu s’a făcut pe sine nevinovat, până ce prin
propria sa arătare n’a aruncat de asupră-şi păcatele sale.
16Şl Despre regulele ascet. Răspuns la întreb. 288. In op. sf. pâr. IX, 360, (ruseşte).
17) Comraent. în Isaia. c. 15.
*) Comment. în Isaia. c. 9, v. 18.
 6
Vezi tu cât de mare putere are mărturisirea, chiar şi pe
cruce ? Auzind a- cestea, iubite, nu despera nici o dată, ci,
închipuindu-ţi inexprimabila măreţie a iubirei de oameni a
lui Dumnezeu, grăbeşte cu îndreptarea dela păcate. Căci,
dacă El pe tâlharul de pe cruce l-a învrednicit de aşa bună-
voinţă apoi cu atât mai mult ne va învrednici pe noi de
iubirea sa de oameni, dacă noi vom voi a ni mărturisi
păcatele noastre. Şi aşa, pentru ca şi noi să ne folosim de
iubirea sa de oameni, să nu ne ruşinăm a ne mărturisi
păcatele noastre; fiindcă mare este puterea mărturisirei şi
mult poate ea» 18 19).
De acord cu aceasta adecă, că mărturisirea verbală este
parte esenţială şi absolut necesară a penitenţei, au învăţat şi
Sf. Atanasie cel Mare20), Ilariu21), Ambrosie 22), loan Postniculb),
Anastasie Sinaitul '),
Grigorie cel Mare 1) şi alţi învăţători ai bisericii a).
IV. In fine, păstorii bisericii din acest period, ca şi cei din
cel precedent, având în vedere, că spre a primi deslegarea
păcatelor se cerea din partea penitentului o căinţă deplină şi
din toată inima, unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe
viitor, au considerat ca strict necesar, în anumite cazuri, a
prescrie penitenţilor, după felul şi greutatea păcatelor lor,
diferite acte de pocăinţă sau epitimii, cari, după greutatea
lor mai mare sau mai mică, deşi aveau forma unor pedepse,
după esenţa şi spiritul lor însă erau măsuri cu caracter curat
pedagogic sau vindecătoare de spirit, , având ca scop

18) Romii, in eos. qui alios acerbius judecant. Opp. t. II, p. 137, ed. Morel.
19s) Omilia despre cruce şi tâlhar n. 3. Cuvinte şi omilii t. II p. 113 şi 114.
Petersburg. 1865.
20) Advers. Novat, fragm. în Galland. t. V. p. 213.
21*) Comment, în Math c. 18.
s
) De poenit. lib. II, c. 3.
22s) De el este compus ceremonialul mărturisirei. Vezi poenitentiale. Patr. curs.
compl. graec. t. 88, col. 1889.
!
) Qaest. VI. Patr. curs. compi. graec t. 89, col. 369 et 385.
 7
principal, vindecarea suferinţelor spirituale în cei cari se
pocăesc, precum şi deşteptarea şi întărirea în ei a
sentimentelor de căinţă, care, prin conlucrarea harului lui
Dumnezeu, trebue a deveni o rădăcină bine-roditoare a
nouei vieţi întru I- isus Hristos.
Sf. Vasilie cel Mare, d. e. iată ce instrucţiuni dă
penitentului spre vindecarea suferinţilor lui spirituale. «In
timpul de boală, zice el, doctorii sfâtuesc pe bolnavi de a fi
mai cu atenţiune către sine şi a nu neglija nimic din ceea, ce
li-ar servi la vindecare.... Pentru aceasta fii cu luare-aminte
la tratament. Păcatul tău e mare şi greu? Atunci ţie-ţi trebue
îndelungată mărturisire, lacrimi amare, privighere
puternică, post neîntrerupt. A fost păcatul uşor şi
suportabil? Fie şi pocăinţa deopotrivă cu el. Poartă însă
grijă de tine, 23 24
ca să-ţi cunoşti sănătatea şi boala sufletului tău» !).
Arătând în canoanele sale la diferitele epitimii, mai mult
sau mai puţin îndelungate, cari se întrebuinţează în biserică
pentru cutare sau cutare fărădelege, el zice: «acestea toate
însă le scriem pentru a se încercă roadele pocăinţii. Fiindcă
noi judecăm despre aceasta nu numai după timp, ci privim
la modul pocăinţii» 2). Iar în canonul 74 hotăreşte
următoarele: «Dacă cineva din cei căzuţi în păcatele mai sus
arătate, mârturi- sindu-se, devine zelos de îndreptare,
atunci cel ce a primit dela Dumnezeu puterea de a legă şi a
deslegâ, nu se va face vrednic de osândă, dacă, văzând ze-
loasa mărturisire a celui păcătos, se va îndura şi-i va scurtă
epitimia, căci Sf. Scriptură ni arată, că cei cari se mărturisesc
şi fac şi fapte bune, primesc mai curând milostivire dela
Dumnezeu» 3).
23P In 1 Reg. Iib. V, c. 4, n. 55.
24 D. e. Teodur ... Eracliei (în Ps. 106, 23); lacob al fflsibiei (Serm. de poenit. VII, e. 2. 4
inochentie I (Epist. ad. Dennt. c. 7); Leon cel Mart (Epist. 136); A7. :(lib. III, epist. 33).
 8
După Grigorie al Nişei, epitimiiie, cari pe baza tra-
diţiunei părinteşti4) se pun asupra penitenţilor, cons- tituesc
un fel de medicamente moralo-spirituale, cari au de. scop
vindecarea suferinţilor sufleteşti; de aceia ele trebue a
conrespunde pe deplin calităţilor acestor suferinţe (păcate),
servindu-le ca un antidot, precum serveşte d. e. milostenia
în contra lurtului ?); asemenea, având în vedere greutatea şi
răutatea faptului, epitimiiie trebue să fie mai mult sau mai
puţin îndelungate'3), şi în fine, după influenţa lor mai mult
sau
l) Oinii. Ia cuvintele cerceteazăte pe tine însuţi. Opp. sf. părinţi VIII, p. 86, 1858.

’) Canon. 84.

’) Compară canon. 73.

*) Canon. 8.

5) Canon 6.
8
) Canon 4 şi 5, mai puţin binefăcătoare asupra penitentului,
ele se pot scurtă ori prelungi l).
Sf. loan Gură-de-Aur încă mai clar şi mai evident descrie
adevăratul senz şi însemnătatea epitimi- ilor, când explică
că acele de pocăinţă ca: postul, nu prin sine sunt însemnate
şi necesare în pocăinţă, ci pentrucă ele conduc la căinţă şi
îndreptare 2). Motivat de reproşurile unora pentru asprimea
şi lungimea epitimiilor, el scrie, între altele: «Spune»: Cine
este mai milostiv faţă de un nebun ? Acela oare, care-1 pune
în aşternut, îl leagă, îl opreşte delà mâncări şi băuturi
vătămătoare,—ori acela, care-i permite a se îmbată de vin
şi-l lasă în voea lui, permiţându-i a face tot aceea, ce fac cei
sănătoşi ? Oare acest din urmă nu irită mai mult boala sub
motivul iubirei sale de oameni, pe când cel dintâi din contra
o lecueşte ? întocmai aşa trebue a judecă şi despre boalele
morale... Când vezi, că calul apucă spre povârniş, îi a- runci
 9
frâul în cap, îl strângi mai cu putere şi dese ori îl baţi. Şi
deşi aceasta este o pedeapsă, cu toate a- cestea asemenea
pedeapsă este mama mântuirii. Aşa să procedezi şi cu cei,
ce păeâtuesc. Leagă-1 pe cel păcătos, până ce el va merită
îndurarea lui Dumnezeu, şi nu-1 lăsă liber, ca nu cumva el
să fie mai tare legat de mânia lui Dumnezeu... Nu consideră
aceasta ca ceva aspru şi neomenos, ci din contra considerâ-o
ca un act de mare îndurare, mare îngrijire şi excelentă cură
medicală. Tu vei zice: Destulă vreme au suferit deja
penitenţii pedeapsă. Dar spune-mi, câţi
') Omilia 4 la 2 epist. către Corint, pag. 107, 118, 119 Moscva 1843.

’) Canon 4.

ani, doi sau trei ? Ci eu mă îngrijesc nu de mulţimea vremii,

ci de îndreptarea sufletului. Deci, arată-mi mie îndreptarea:
—-dacă la ei (penitenţi) se observă zdrobire de inimă, dacă
s’au schimbat, atunci totul este gata; iar dacă aceasta nu-i,—
nimic nu ajută vremea. Noi nu întrebăm dacă rana a fost de
multe ori legată,, ci dacă legarea ei i-a adus vre un folos?
Dacă i-a a- dus folosul dorit, chiar şi în scurtă vreme, las-o;
iar de nu i l-a adus şi după zece ani, continuă a o lega.
Vindecarea celui legat, să servească ca termen pentru
deslegare» 1).
Aşa au învăţat despre însemnarea epitimiilor şi în-
văţătorii apuseni ai bisericei, dintre cari putem arătă d. e. pe
Sf. Ambrosie şi pe Fericitul Augustin. A- tât la unul cât şi la
altul, dupre cum îndată vom vedea, se observă numai acea
particularitate, că ei, după exemplul lui Tertulian şi
Ciprian, numesc epitimiile satisfacţiuni (satisfactiones); prin
aceasta ei însă nu schimbă vechea vedere bisericească
asupra epitimiilor, văzând, de acord cu dăscălii răsăriteni,
satisfacţiunea nu în epitimii luate în sine, ci în căinţa
 1
0
deplină şi în îndreptare, singurele prin care se şi
milostiveşte sau se satisface Dumnezeu.
Aşa, Sf. Ambrosie scrie: «Dacă ranele sunt mari, se cere
şi lecuire adâncă şi îndelungată; dacă crima este mare,
neapărat şi satisfacţiunea (satisfactio) să fie mare. Trebue
deci ca întristarea să fie cu atât

Ş Homilia 14 Ia 2 epist către Corint, pag. 325—827 Mosc va 1843. A- semenea au

învăţat despre însemnarea epitimiilor Grigorie Teologul (poezie despre sine însuşi Op.
s. p. t. IV. pag. 291. Cuvântui la sf. lum. Opp. partea III, pag. 269 Moscva 1844) şi
Fericitul Teodorii (Decret, divin, epitom. c. 28, de poenitent.).

mai mare, cu cât păcatul este mai greu» 25). In alt loc el zice:
Tuturor a făgăduit Dumnezeu mila sa şi preoţilor săi fără
deosebire le-a dat puterea de a ertă păcatele. Insă cel ce a
păcătuit mult, să-şi înmulţiască şi pocăinţa sa; căci păcatele
mari, cu multe lacrimi se spală. Din aceste locuri se vede
foarte lămurit, că Sf. Ambrosie puneâ satisfacţiunea, strict
necesară pentru îndreptarea păcatelor, în adânca întristare
pentru ele, care trebue a n cu atât mai adâncă şi mai în-
delungată, cu cât mai mare şi mai greu este păcatul. Afară
de aceasta încă într’un loc, având în vedere cuvintele
Psalmistului: Fericiţi, cărora s au ertat fărădelegile şi cărora s’au
acoperit pcicatele (31, 1), el zice: «Cel ce se pocăeşte trebue nu
numai a-şi spălă cu lacrimi păcatele sale, ci ale acoperi
oarecum cu fapte bune (bine înţeles ale sale proprii, iar nu
streine), ca să nu-i impute lui Domnul păcatul» 2); prin
acestea iarăşi lămurit îşi exprimă deplinul său acord ca
ceilalţi dăscăli ai bisericei cu privire ia căinţa sinceră şi
dovedită prin fapte, ca unica condi- ţiune trebuitoare
25) Serm. 35!, c. 5, n. 12.
*) Eiuhirid, ad. Lavrent, e. 45. Qpp. t. VI. p. 151, 162. Antverp. 1701 an.
M Capitul. 11. Binii concil. t. 1, p. 734.
s
) Ca d. e. Sinodul din Cartagena (419) canon. 7, 52.
s
) Ca d. e. Sinod, din Laodicheia can 9.
-*) Sinod. Vii ecum. can. 5. Comp. I. ecum, can. 11.
') Sinodul din Trula canon. 102.
 1
1
pentru a se milostivi Dumnezeu şi a ertă păcatele
păcătosului penitent.
In acelaşi senz, si nu în altul a întrebuinţat si Fe- ricitul
Augustin cuvântul satisfactio, când înţelege prin el
epitimiile cerute de biserică delà cei ce se se po- căesc. Aşa
d. e. el, judecând despre ceea ce trebue a se cere la pocăinţă
din partea penitenţilor, scrie: «Nu este destul numai
singură schimbarea moravurilor în mai bine şi depărtarea
delà relele tăcute, ci
>) De laps, virgin, conseer. c. 7, n. 37. Compară De poenitent. Iib. I, c. 3,

2) De poenitent. lib. îi, c. 5.

 12

§ 151.
trebue încă pentru cele săvârşite a satisface pe Dumnezeu
prin întristare de pocăinţă, prin oftare umilitoare, prin jertfă
de inimă înfrântă şi prin milostenii; căci fericiţi cei milostivi,
că aceia se vor milui de Dumnezeu (Mat. V, 7),—şi nu s’a zis
numai: Fihile, pă- câtuit-ai, să nu mai adaugi încă, ci s’a adaus:
şi pentru cele mai dinainte ale tale te roagă» (Iisus Sirah XXI, 1)
'). Şi în alt loc: «Nimenea din cei ce se po- căesc nu trebue a
desperă de milostivirea lui Dumnezeu, ori cât de mare ar fi
păcatul său. In pocăinţă însă, pe care o face păcătosul,
vinovat de aşa păcat, pentru care ar fi trebuit a fi îndepărtat
dela corpul lui Hristos, trebue a întoarce atenţiunea nu
atâta la continuitatea pocăinţii, cât la gradul de întristare a
păcătosului; fiindcă inima înfrântă şi smerită Dumnezeii nu o
va urgisi (Ps. L, 19). Dar, fiindcă smerenia unei inimi streine,
în mare parte, este necunoscută altuia şi nu i se descopere
nici prin cuvinte, nici prin alte oare-care semne..., pentru
aceasta reprezentanţii bisericii cu dreptul hotărăsc un timp
de pocăinţă, pentru a se satisface prin aceasta biserica în
care se iartă păcatele şi în afară de care ele nu se pot ertâ» 2).
Deci esenţa, satisfacţiunii pretinsă de la penitent, după
Augustin, nu constă decât în înfrângerea inimii, care
(înfrângere) pentru a fi văzută biserici! şi păstorilor ei,
trebue a se exprimă prin acte de pocăinţă externe mai mult
sau mai puţin continue, cum sunt d. e. rugăciunile şi
milosteniile. lÎnvăţătura Sinoadelor ecumenice şi locale.

Tot, ce s’a zis până aici despre taina pocăinţii, pe baza

învăţăturii părinţilor şi învăţătorilor bisericii, se confirmă şi
de deciziunile sinoadelor ecumenice şi locale, atât din
Răsărit, cât şi din Apus.
I. Că pocăinţa a fost recunoscută de sinoade ca o lucrare
sfântă, misterioasă şi harică, prin care se comunică celor ce
se pocăesc ertarea păcatelor, se vede între altele din singură
deriziunea sinodului V-le din Cartagena, în care ea se
numeşte al doilea botez 1), precum şi din acele deciziuni
sinodale, în cari se uneşte totdeauna cu ea deslegarea
păcatelor penitenţilor şi dreptul la aceasta se dă episcopilor,
iar cu consim- ţimântul acestora şi preoţilor -)
II. Că, dela penitentul, care caută pacea cu biserica şi
ertarea păcatelor sale, se cerea de sinoade o singură
 1
3
condiţiune—-căinţa sinceră, aceasta e pe deplin evident din
acele deciziuni sinodale, prin cari se ordonă păstorilor
bisericii «a primi în comunicare pe toţi acei, cari se pocăesc
şi se mărturisesc, dacă au greşit» :i), ori cât de grele ar fi fost
păcatele lor, chiar dacă ar fi fost păcate mortale4).
Iii. Că la aducerea pocăinţii din partea penitentului se
considera ca neapărat necesară mărturisirea verbală,
ţispovedania), aceasta se presupune cu stricteţă de toate
canoanele sinodale, relative la epitimii, iar mai direct se
arată din următoarea deciziune a sinodului din Trula, care
sună astfel: «Cei cari au primit dela Dumnezeu puterea de a
lega şi deslegâ păcatele, tre- bue a cercetă calitatea
păcatului şi dispoziţiunea păcătosului spre îndreptare, şi
astfel a întrebuinţa medicamentele potrivite suferinţii, ca
nu, prin neobservarea măsurilor într’o privinţă sau alta, să
nu poată izbăvi pe suferind, căci păcatul nu este de un
singur fel, ci variat şi de multe feluri şi cauzase multe
vătămări, din cari răul se revarsă şi se răspândeşte cu priso-
sinţă, până ce nu e oprit cu forţa de vindecător» l).
 14

§ 152.
IV. In fine, deciziunile sinodale ne conving, că e- pitimiilor
nu li s’a dat de sinoade altă însemnare, decât însemnarea
strict pedagogică sau de îndreptare duhovnicească. Ast-fel
sunt mai întâi acele deciziuni sinodale, prin cari se ordonă
păstorilor bisericii, ca, în misiunea lor, observând aducerea
la îndeplinire a epi- timiilor date penitenţilor, să nu aibă
altâ-ceva în vedere decât numai deplina lor căinţă şi
îndreptare. Aşa d. e. în canonul 12 al sinodului I ecumenic,
din Ni- ceea, se zice: «La toate acestea se cuvine a lua în
băgare de seamă dispoziţiunea şi chipul de pocăinţă»; sau
în canonul 2 al sinodului local din Laodiceea: «Pe cei căzuţi
în diferite greşeli şi cari stăruesc în rugăciune şi în
mărturisire, şi cari se întorc cu totul dela faptele rele, după
ce li se va fi dat timp de pocăinţă după măsura pâcătuirii
lor, pentru milostivirea şi harul lui Dumnezeu întroduceţi-i
în societatea credincioşilor» ’): Astfel sunt, mai de parte,
acele deci- ziuni sinodale, prin cari se ordonă preoţilor de a
scurta mai mult sau mai puţin timpul epitimiilor, dar nu
altfel, ci numai având în vedere deplina căinţă şi îndrep-
tarea penitenţilor. Aşa d. e. în canonul 5 al sinodului din
Ancira se zice: «Episcopii, cercetând modul de întoarcere
(îndreptare) a penitentului, au puterea de a fi mai
îndurători sau de a prelungi mai mult timpul de pocăinţă;
mai vârtos, să se cerceteze viaţa anterioară şi posterioară
ispitei, şi aşa să se măsoare iubirea de oameni»; sau în
canonul 3 al sinodului din Neocesaria: «Convertirea şi
credinţa (penitenţilor) scurtează timpul (de pocăinţă)».
Asemenea sunt, în fine, şi acele deciziuni sinodale, prin
cari, în cazuri de lipsă de pocăinţă îndestulătoare, din
partea penitenţilor, s’a interzis de a li se scurtă timpul
pocăinţă, şi din contra s’a obligat a se continuă mai departe
pocăinţa chiar şi atunci, când pentru pericol de moarte li s’a
acordat după regúlele bisericeşti a se împărtăşi cu sfintele
daruri, însă după aceasta s’au însănătoşit şi n’au murit.
Aceasta se vede d. e. din deciziunile sinoadelor de Ancira 26
27
), I de Niceea 28 29 30), de Cartagena IV' (43)J), de Aravzican I
o
) şi de Epaon6).Conduciune fi observaţiuni despre soarta mai
de-
parte a învăţâturei despre taina pocăinţa .
26) Compară Sinod. Ancira canon. 2, V.
27a) Canon. 6, 22.
28)Canon. 13,
29<■) Capit. LXXVl et. LXXVIIl. Binii concil. t. I, p. 729. s) Capit III, ibid. t. II, p. 690.
30) Cap. XXIII, Ibid. t. III, p. 726-
 1
5
După expunerea vechei învăţături a părinţilor bisericii
despre taina pocăinţii, venim naturalminte la acea
reîndoelnică concluziune, că: 1) pocăinţa din anti- citate şi
totdeauna a fost recunoscută ca lucrare sfântă misterioasă şi
haricâ—taină, în care prin deslegarea văzută a păcatelor
dată de preoţi penitenţilor se dă acestora în mod nevăzut
aceeaşi deslegare dela însuşi Domnul Iisus Hristos.
2) Ca condiţiune esenţială şi strict necesară din partea
penitenţilor pentru deslegarea păcatelor totdeauna s’a
considerat sincera şi deplina lor căinţă, pentru care s’au
deslegat şi cele mai grele păcate, şi fără de care nu s’au ertat
nici cele mai uşoare.
3) împreună cu acestea totdeauna în biserica a fost
recunoscută ca absolută necesară şi mărturisirea verbală, ca
mijloc pentru exprimarea căinţii şi a durerilor sufleteşti,
celor cari au trebuinţă de vindecare.
4) In fine, faţă de necesitatea unei astfel de vindecări, în
biserică au fost recunoscute ca necesare, în oare-cari cazuri,
şi epitimiile mai mult sau mai puţin grele şi îndelungate,
cari formau, prin sine, o com- plectare a mărturisirii,
neavând alt scop, decât de a vindeca pe cât posibil mai bine
pe suferindu-1 mo- ralminte şi a-1 duce la cea mai deplină
căinţă şi îndreptare.
Care a fost soarta mai departe a vechei învăţături
bisericeşti despre taina pocăinţei ?
La aceasta noi trebue a răspunde, că biserica răsăriteană
a păstrat şi păstrează în toată curăţia şi în întregime vechea
învăţătură a bisericii despre taina pocăinţii, iar biserica
apusană n’a rămas pe deplin credincioasă acelei învăţături,
permiţându-şi multe inovaţiuni şi lucruri arbitrare.
Abaterile ei au început cu aceea, că din sec. IX şi cu
deosebire din XI în ea au început a se permite şi treptat a
 1
6
intră în putere de lege nu numai prescurtările ci şi
desfiinţarea epitimiilor, întrebuinţate în biserica veche, şi
aceasta nu în vederea căinţii păcătoşilor, ci în urma numai a
unor cereri verbale adresate către Papă şi întărite cu
sacrificii băneşti având drept răspuns din partea Papei
darea necondiţionată şi de mai înainte hotărâtă a cărţilor de
deslegare sau aşa numitelor indulgenţii, cari în curând au
luat o estin- dere foarte mare şi variată 1). O dată cu această
ino- vaţiune, cu totul necunoscută în biserica veche, spre
justificarea ei, s’a ivit, în biserica apusană şi alta, tot aşa de
arbitrară şi neîntemeiată,—anume: învăţătura, că epitimiile
nu ar fi nişte mijloace moralo-pedago- gice sau spiritualo-
vindecătoare, ci nişte pedepse temporale pe cari culpabilul
trebue a le suporta în viaţa a- ceasta şi în cea viitoare pentru
satisfacţiunea dreptăţii divine 8), şi delà cari papa prin
puterea sa de a legă şi a deslegâ poate răscumpăra pe om
prin indulgenţii. Dar, de aici s’a născut următoarea
nedumerire: cum poate Papa face toate acestea, pe de o
parte, scu- 31 32 tind, cu totul, pe vinovat de faptele de
pocăinţă, ca d. e. postul, rugăciunea şi milostenia, iar pe de
alta, satisfăcând şi dreptatea divină ? Ca răspuns la aceasta,
s’a ivit şi curând s’a întărit la Apus o nouă teorie, care
nimărui nu-i venise prin minte mai înainte, şi anume: întâi
teoria, despre meritele prisositoare ale Domnului Iisus
Hristos şi uespre faptele supra-legale ale sfinţilor; al doilea,
că aceste merite şi fapte bune ar fi ca un tezaur, ca un oare-
care capital spiritual de prisos, care se conservă în biserică,
şi al treilea, că Papa, în puterea dreptului de a lega şi a
deslegâ, poate luâ din acest tezaur nesecat, cât îi place,

31*) Bellarmin. Disputat. de controvers. adv. haeret. t. III, p. 654, ed- 1721; Klee.
Lehrbuch. Dogm. geschieht, t. II, p. 271, 272, ed. 1850.
32) Gieseler. Hist, des dogm. § 96. ed. 1863.
 1
7
adecă şi din prisosul meritelor Domnului Iisus Hristos şi
din faptele extra-legale ale sfinţilor, şi să acopere cu ele
neajunsurile păcătoşilor pentru satisfacţiunea dreptăţii
divine şi eliberarea lor de pedepsele temporale, meritate de
ei, şi în viaţa aceasta şi în cea viitoare !).
Intru cât aceste doctrine, precum şi îndulgenţiile, pentru
cari ele au fost născocite, sunt de neîntemeiate şi arbitrare,
socotim de prisos a ne mai întinde, după expunerea făcută
asupra învăţăturei Sfintei Scripturi şi a vechei biserici
despre taina pocăinţii. Doară numai pe scurt să mai
amintim ceva din această învăţătură, care în întregime
vorbeşte contra inovaţiuni- lor şi doctrinelor arătate ale
bisericii apusene. Astfel, mai întâi, precum în timpurile
apostolice, asemenea şi după aceste timpuri, noi am
observat, că a existat o disciplină de pocăinţă strict morală
şi foarte bine conformată cu trebuinţile spirituale ale
penitenţilor, însă nimic n’a existat asemănător
indulgenţiilor născocite
p Gieseler. Hist. des dogra. § 96, ed. 1863.

la i\pus sau bulele papale, prin cari, fără de vre-o cercetare

a dispoziţiunii interne a penitenţilor pentru pocăiţâ, li se dă
deslegare totală, atât de epitimii, cât şi de toate păcatele,
numai pentru bani, lucru care din cele mai vechi timpuri a
fost considerat în biserică ca cea mai neertată simonie.
Adevărat, ceva a- semănător, după exterior, cu
indulgenţiile erau aşa numitele decrete de pace, pe cari
când-va, în timpul persecuţiilor, duhovnicii le împârţiau
celor căzuţi; dar acestea, după cum am văzut, nu erau altă
ceva, decât numai nişte mărturii despre căinţa celor căzuţi,
mărturii cari puteau fi luate în consideraţie de biserică, nici
de cum însă nu o obligau a dâ deslegare şi pace
necondiţionat celor căzuţi, dacă aceştia nu-şi mărtu- risiau
 1
8
înaintea ei prin acte de pocăinţă deplina lor căinţă şi
îndreptare.
Apoi, fiindcă nu numai părinţii şi învăţătorii bisericii
răsăritene şi apusene, ci şi intregi sinoade universale şi
locale au învăţat destul de clar şi hotărâtor despre epitimii,
că sunt numai nişte mijloace moralo- peclagogice sau
spiritualo-vindecătoare, în învăţătura lor, noi n’am găsit
absolut nimic asemănător cu învăţătura bisericii apusene,
ivită mai târziu, despre e- pitimii, ca absolut necesare
pentru satisfacţiunea dreptăţii divine;—şi aceasta e foarte
natural şi legal, de oare ce aceste două învăţături se exclud
una pe alta, ca streine şi opuse. In adevăr, unii dintre
scriitorii bisericii apusene, ca d. e. Tcrtulian, Sf. Ciprian, Am-
brosie şi Fericitul Augustin, au numit epitimiile satis- facţiuni
date lui Dumnezeu sau bisericii; dar nu singuri ei au arătat
perfect de clar, că aceea ce satisface pe Dumnezeu sau pe
biserică prin epitimii, nu este altă ceva, decât deplina căinţă
şi îndreptarea păcătosului penitent ?
Ce se atinge, în fine, de învăţătura născocită de teologii
scolastici despre tezaurul supra-abondent al meritelor
Domnului Hristos şi virtuţile prisositoare ale sfinţilor, care
se află la dispoziţiunea Papii, apoi, nu numai că nu întâlnim
nimic ceva, asemenea acestora, la vechii dascăli ai bisericii,
dar nici măcar nu li-au trecut prin minte asemenea gândiri.
Ei au cunoscut numai un singur tezaur, dat bisericii în
puterea meritelor Domnului Hristos,—tezaurul harului,
care se cuprinde în tainele bisericii; şi au susţinut cu tărie,
că din acest tezaur pot scoate har pentru împărtăşirea
credincioşilor nu numai singur papa clela Roma, ci toţi
episcopii şi preoţii, numai că ei In acest caz, ca d. e. la darea
deslegării păcatelor, nu trebue a procedă după trustul lor şi
cu dela sine putere, ci în conformitate cu poruncile
 1
9
Domnului Iisus Hristos şi cu cele predate de către Apostoli
bisericii. De asemenea n’au ştiut nimic şi n’au putut şti
vechii părinţi nici despre virtuţile prisositoare ale sfinţilor;
fiindcă ei foarte bine ’şi amintiau porunca Mântuitorului:
Când faceţi toate cele■ ce s’au poruncit vouă, ziceţi, slugi ne-
trebnice suntem: că, ce am fost datori a face, am făcut (Luca 17,
10), asemenea cuvintele Apost. loan: Iară de vom zice, că
păcat nu avem, pre noi înşine ne înşelăm, şi adevăr nu este întru
noi (I loan 1, 8), iar la sinodul din Cartagena între altele au
stabilit: «Cine voeşte a înţelege aceasta aşa, că zice: pentru
umilinţă nu se cuvine a zice, că păcat nu avem, iar nu
pentru aceea,
/
că în adevăr aşa este, acela să fie anatema» 1); s’a stabilit şi
aceasta: «Dacă cine-va va zice, că sfinţii în rugăciunea
domnească : şi ne eartă nouă greşalele noastre (Mat. VI, 12),
nu vorbesc despre sine, fiindcă lor nu li trebue această
ertare, ci despre alţi greşiţi, cari se află în poporul lor, şi că
nu zice fie-care sfânt a parte, eartâ-mi mie greşalele mele, ci
eartă nouă greşalele noastre, aşa ca această cerere a dreptului
să se înţeleagă mai mult pentru alţii, decât pentru el însuşi:
acela să fie anatema» 33 34).
Cu atât mai mult, bine înţeles, a fost streină vechilor
părinţi ai bisericii ideea, că ar fi posibilă şi potrivită a
usurpà delà sfinţi, în mod arbitrar şi pe nedrept, virtuţile
lor de prisos, dacă ar fi, şi a le întrebuinţâ pentru a se
acoperi neajunsurile păcătoşilor, deşi aceşti părinţi fără
îndoială au crezut, că sfinţii pot ajută celor păcătoşi la
ertarea păcatelor lor, nu însă prin virtuţile lor prisositoare,

334)'Sinodul de Cartagena Canon. 114.

34) Canon. 115; comp. 116.
 2
0
puse la dispoziţiunea altora, ci prin rugăciunile şi mijlocirea
lor către Dumnezeu 35).
Apoi, cine nu ştie, cât rău şi cât scandal n’au produs la
apus indulgenţiile papale, sprijinindu-se pe temeiuri aşa de
nesigure şi şovăitoare, spre distrugerea însemnătăţii morale
a câinţii şi spre înjosire chiar a tainei pocăinţii, provocând
cu vremea şi reforma lui Luter !
Dar, lăsând la oparte toate acestea, ca neatingă- toare de
scopul ce urmărim, ne vom întoarce aten- ţiunea numai la
următorul lucru: s’a recunoscut la A- pus falsitatea şi răul
cauzat de inovaţiunile popale, cari au desfigurat taina
pocăinţii, şi dacă s’a recunoscut, rezultat-a oare de aci vre
un profit pentru biserica apusană?
Istoria ne arată, că în adevăr la Apus s’au găsit nu puţini
oameni bine-cugetători, cari au recunoscut pe deplin tot
răul, decurs din abuzurile papale cu taina pocăinţii, şi
căutau mijloace pentru curmarea acestui rău; dar toate
încercările lor s’au redus la nimic faţă de obstacolul
invincibil al înaltei autorităţi papale, care pune pe acesta
mai presus de ori-ce legi şi drepturi. Aşa d. e. la sinodul din
Lateran, anul 1215, toţi părinţii apuseni, cari au luat parte la
el, au recunoscut în totul marele rău moral, cauzat de
indulgenţii, cari s’au distribuit cu multă uşurinţă în cursul
sec. XI şi XII, şi după aceasta au interzis de a se mai face
răscumpărări de epitimii, obligând pe toţi a face căinţă
chiar şi pentru greşalele obişnuite, de toate zilele 1). Dar

35s) Vezi d. e. Sf. Vasilie cel Mare (Omilia !a 40 mucenici. Op. t. IV, an 1858 p. 8, 7 în
1. rusă); Sf Grigorie Teologul (Cuvânt. 18. Spre lauda tatălui şi mângâierea mamei
idem t. II, p. 103, an. 1843); Sf. Ioan Gură- de-atir (Cuvânt 8 contra Iudeilor idem t. III,
p- 666 Petersburg. 1850); Sf. Ambrosie (In Luc. Comment, lib. VIII, pars. II, p. 145, ed.
1516); Fericit. 1eronim (De mort. Blesill. Opp. t. IV, pars. 1!, p. 69, ed. Paris 1706);
Leon cel Mare (Serm. 3. Opp. t. I, p. 54. Lion 1700).
 2
1
aceste fericite deriziuni au rămas fără de efectul dorit, din
cauză că indulgenţiile câştigaseră deja puterea de lege prin
uz şi erau susţinute de către Papi, din cari Clinient IV,
justificând oare-cum învăţătura despre tezaurul meritelor
de întrecut ale Domnului Hristos şi a virtuţilor de prisos ale
sfinţilor prin bula sa (în sec. XIV), a ridicat indulgenţiile la
rangul de dogmă -). De aceleaşi motive bune, ca sinodul din
La- 36 teran, au fost conduse şi sinoadele din sec. XV—din
Constanţa şi Basel, cari au luat deriziuni, relative atât la
reorganizarea întregei biserici apusene, cât şi la a- buzurile,
permise pentru câştig, cari nu fusese în biserica veche
universală. Dar şi aceste deciziuni, după cum se ştie, au
rămas fără succes.
In fine, merită o deosebită atenţiune protestul lui Luter
pe când eră catolic contra indulgenţiilor, expus de el în
formă de teze şi în răspunsurile la obiecţi- unile contra lor,
şi care protest după toată probali- tatea a fost susţinut şi de
mulţi partizani ai lui, tot catolici. Aşa, el, recunoscând, de
acord cu teologii catolici, ca esenţiale şi strict necesare în
pocăinţă cele două părţi ale ei,—căinţa şi mărturisirea
dimpreună cu deslegarea păcatelor, pentru a treia parte—
satis- facţiunea, a arătat că nu are nici o bază în Biblie 37),—
şi relativ la ea a scris următoarele: «Justiţia divină nu cur«
pedeapsă sau satisfacţiune delà păcătos, ci numai căinţă
sinceră şi din inimă, cu intenţiunea de a purtă pe viitor
crucea lui Hristos... Hristos în dar dă ertarea... iar cea mai
bună satisfacţiune a lui este îndreptarea vieţii» 2).
In special epitimiilor (poenae canonicae), de acord cu
vechii dăscăli ai bisericii, Luter li dădea o însemnare numai
36 Bergier. Dictionaire theolog.—Penitensiers.
s
) Klee Leltrtmch. Dogm. gesebicht. t. II, p. 272, edt 1850.
U Sermon, v. Ablass mm Gnade, Walch. XVIII, § 1, p. 533. s) tiezolutiones. p. 534, 30ti.
37) 60 tesis.
) Resolutiones, XVIII, p. 469, 433; Sermon. von Ablass XVIII, §. 14,/ p. 536; 44 tesis.
s
 2
2
curat pedagogică sau corecţională, consi- •erându-le
necesare nu pentru Dumnezeu, carele dă r: dar ertarea
păcatelor, ci pentru cel penitent, care arc trebuinţă de a-.şi
mărturisi sinceritatea pocăinţii sale ; pentru care, după
Luter, epitimiile trebuesc aplicate asupra păcătosului, ca şi
în vechime, până la deslegarea păcatelor, iar nici de cum
după aceasta ^ In fine, respingând cu totul, ca neîntemeiată,
învăţătura despre tezaurul supra-abondent al meritelor
Domnului Hristos şi ale sfinţilor2), care se află la dis-
poziţiunea papei, Luter caracteriză astfel indulgenţiil'e
papale: «Indulgenţa, în adevăr, este bună şi folositoare, dar
numai pentru omul vechiu, pentru creştinii leneşi şi
nedesâvârşiţi.,., dar ea nu cheamă pe nimene la perfecţiune,
ci sufere şi eartă toate neajunsurile. A- tunci ce folos rezultă
din ea ? Nici căinţă, nici zdrobire de inimă, nici credinţă,
nici har, ci numai erta- rea pedepselor omului dinafaric...,
pe care, ea fără a-1 îndrepta îl face încrezător în sine şi
nepedepsit» 3).
învăţând astfel despre părţile constituante ale po-
căinţii, despre însemnarea epitimiilor şi a indulgenţilor,
Luter, evident, n’a avut la început alt gând, decât a- cela ca,
conform dorinţilor catolicilor bine-cugetători, să
restabilească în toată puterea învăţătura bisericii vechi
despre pocăinţă, pe lângă care dela sine, trebuiau a se
curmă toate inovaţiunile şi abuzurile introduse de biserica
apusană, relativ de aceasta. Numai în urmă, fiind târît de
lupta cu neînduplicata papalitate, el s’a abătut dela ideea de
mai înainte despre taina pocăinţii, şi a căzut într’o
extremitate ca şi cea, în care se află papalitatea; el a
schimbat învăţătura papistaşâ despre indulgenţii cu cea
despre graţia divină, care eartă, independent de ori-ce
 2
3
mijlociri ex- 38 5 terne, cu totul pe cel predestinat spre
mântuire şi de aceia sunt de prisos, dupăLuter, atât
mijlocirea preotului la pocăinţă, cât şi mărturisirea
păcatelor şi epiti- miile.
Cu toate acestea, biserica romană, deşi dela indul-
genţiile ei, cari prin nedreptatea lor au izbit pe toţi oamenii
bine-cugetători, a provenit reforma lui Luter, care i-a cauzat
nu puţin rău, a rămas neînduplicată în privinţa lor; şi a
confirmat inviolabilitatea indulgen- ţiilor cu anatema la
sinodul de Trident, recunoscut de ea ca universal1).
Biserica de răsărit însă, care a conservat în toată curăţia
şi întregimea vechea învăţătură despre pocăinţă, şi-a dat
sentinţă în contra indulgenţiilor prin Patriarhul de
Constantinopol Ieremia care, în răspunsul către teologii
protestanţi dă, între altele, următoarea explicaţiune:
«Relativ la pedepsele, stabilite de canoane, pe cari voi le
respingeţi cu desăvârşire, noi gândim: dacă ele se pun de
către servitorii bisericii, ca medicamente, d. e. asupra celor
trufaşi, lacomi, necumpâtaţi şi desfrânaţi, asupra celor
invidioşi şi des- preţuitori, asupra leneşilor sau asupra
celor, cari sufer de alte asemenea vicii, apoi ele sunt foarte
folositoare şi mult conlucră la îndreptarea penitentului.
Pentru aceasta şi Sf. Părinţi au stabilit a le aplica asupra
convertiţilor şi asupra penitenţilor. Iar dacă ele se în-
trebuinţează numai pentru câştigul celor ce le aplică, iar nu
cu adevăratul scop de suflet folositor; dacă se
întrebuinţează nu aşa, precum au stabilit părinţii a le
întrebuinţa şi precum ei însuşi le-au întrebuinţat dela

38l) 12 tesis; Rezolutiones XVIII, p. 821—824.

’) ConciL Trident, sess. XXV. Binii. t. IX, p. 433. început,
pentru vindecarea
numai a păcatului: în acest caz şi noi le respingem, atunci şi
noi le considerăm nefolositoare şi necinstite, şi afirmăm că
aşa şi tre- bue a le consideră, fără discuţiune» *).

Despre Taina Sf. Masln.

§ 153.

învăţătura revelată.
In fine, este stabilită de către Domnul Hristos şi există în
biserică încă o taină, având cu deosebire menirea, de a servi
ca medicament spiritual al sufe- rinţilor corporale, deşi în
aceiaşi timp ea-şi întinde puterea mântuitoare şi asupra
boalelor spirituale, dupre cum şi taina pocăinţii, vindecând
boalele curat spirituale, contribue, o dată cu aceasta, şi la
vindecarea boalelor corporale. Aceasta este taina ungerei cu
untdelemn sfinţit, sau după cum se numeşte în epistola
patriarhilor de Răsărit, taina Sfântului Maslu2).
O indicaţiune la această taină, dupre cum trebue a
crede, a fost făcută de către Mântuitorul încă a- tunci, când
trimiţând la predică pe cei doisprezece apostoli, aleşi de
Dânsul, le-a dat lor ordin şi putere de a vindecă toată boala
şi toată neputinţa (Mat. X, 1, 8), adăugând şi âceea, că ei
trebue a unge pe bolnavi cu untdelemn, căci, după mărturia
lămurită a Evang. Marcu, apostolii în timpul predicii lor
ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau. (Marc.
*) Acta Theolog. Virtemberg. el patriarch. Hieremiae, respons. patriar- chae I, c.
12, p. 89. Wirtcmb. 1584.
a
) Art. 15.
VI, 13); ei au procedat astfel, nu dela sine, ci urmând
senzului riguros al poruncii date lor de Domnul
Hristos. Aici vedem o reindicaţiune la taina sf.
maslu pe acel motiv, că Mântuitorul a poruncit
apostolilor săi a săvârşi asupra celor suferinzi de
boale corporale aceia ce El în urmă a poruncit să se
observe pentru totdeauna în asemenea ocaziuni de
către urmaşii apostolilor—păstorii bisericii.
 1
In adevăr, în Sf. Scriptură a Noului Testament nu se
aminteşte direct, că Mântuitorul a dat poruncă de a se
continua pentru totdeauna în biserică puterea şi dreptul de
a săvârşi asupra bolnavilor ungerea cu untdelemn sfinţit.
Dar, această împrejurare nu ne dă nici un drept a zice, că
Mântuitorul n’ar fi dat asemenea poruncă, ca într’adevăr, şi
pe baza ei Biserica, chiar din cele mai dintâi timpuri, încă
fiind administrată de Apostoli, s’a recunoscut pe sine
suverană a dreptului şi a puterii de a săvârşi sfântul maslu.
Despre aceasta avem o mărturie perfect de clară şi cu totul
neîndoelmcă, în cuvintele unui martur ocular, ale Sf.
Apostol lacob, care a ştiut, de sigur, tot aşa de bine, ca şi
ceilalţi apostoli, cele stabilite de către Domnul Hristos în
biserică cu privire la sfintele taine. El scrie către toţi creştinii
în epistola sa: De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii
bisericii si să se roage pentru dânsul, ungându-l pre dânsul cu
untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţa va
mântui pre cel bolnav} şi-l va ridică pre dânsul Domnul. Şi de va
fi făcut păcate, se vor eriă lui (lacob V, IM, 15). Din cuvintele
citate ale Sf. Apostol lacob se- vede, că el dă nu numai un
consiliu, ci chiar poruncă, ca cei bolnavi, pentru a se
vindeca de boalele lor, să se adreseze la preoţi, cari, deşi nu
posedă ca unii, un dar deosebit-supranatural de vindecare,
pot însă face vindecarea prin alt mijloc, anume: prin
ungerea cu untdelemn sfinţit—sfântul maslu. Această
poruncă Apostolul o dă, evident, nu delà sine, ci în numele
Dorm- nului Hristos, ca servitor şi propoveduitor al voei
Lui, ceea ce însuşi arată la începutul epistolei lui (Iacob I, 1).
Afară de aceasta, El consideră această voinţă a Domnului
Hristos pe deplin cunoscută preoţilor bisericii, fiindcă delà
fie-care bolnav, ori unde s’ar află, pretinde un singur lucru,
— să cheme pe preoţii bisericii din apropiere, despre cari
 2
s’a presupus neapărat, că vor veni numai decât şi, după
regúlele cunoscute lor, vor săvârşi taina sfântului maslu,
cerută de bolnav. Această idee se întăreşte şi mai mult prin
expresiunea întrebuinţată la ungere: întru mímele Domnului,
care e tot una cu expresiunea: întru numele Lui Hristos ;
aceasta însă presupune neaparat, că toţi preoţii, chemaţi a
săvârşi taina sf. maslu, trebuesc a şti, că ea nu se poate
săvârşi altfel, decât întru numele Domnului Hristos şi prin
urmare îndeplin acord cu voea sau porunca Lui.
Aşa dar, din locul citat al ap. Iacob. foarte lămurit reesă,
că taina sfântului Maslu a fost instituită de însuşi Domnul
lisus Hristos, sau în timpul vieţii sale pământeşti, sau după
înviere, când a dat apostolilor săi instrucţiuni pentru
constituirea bisericii sale, şi aceasta a fost pe deplin
cunoscută atât tuturor apostolilor, cât şi preoţilor tuturor
bisericilor particulare, fondate de ei.
 o
Apoi în citatul de mai sus8al ap. Iacob sunt determinate
cu exactitate şi acele puncte esenţiale ale
tainei sf. maslu, stabilite de Dumnezeu în biserică,
pe baza cărora ea trebue a fi primită ca lucrare harică-
misterioasâ si enumărată între cele alte sfinte taine.
)

Aici, mai întâiu de toate, se determină foarte bine partea

ei văzută, care constă în ungerea celui greu bolnav ^ dar nu
îr aşa stare, în cât să nu poată chemă pe preoţi, cu
untdelemn, şi ungerea nu simplă, ci unită cu rugăciunea
credinţii, ceea ce-i dă caracterul unui act haric. Acest
caracter încă mai mult se arată din aceea, că apostolul zice,
că sf. maslu trebue a se săvârşi nu de alt cineva, ci numai de
preoţii bisericii, fără a esclude, bine-înţeles, de aici şi pe ad-
ministratorii lor—episcopii, cari în timpul apostolilor se
numiau cu acelaşi nume comun : preoţi.
Ce se atinge de partea nevăzută sau harică a tainei Sf.
Maslu, apoi apostolul o descrie în următoarele cuvinte : A
rugăciunea credinţii va mântui pre cel bolnav, şi-l vu ridica pre
dânsul Domnia ; şi de va fi făcut păcate, se vor ertâ iui (Iacob. V,
15). Adecă: dorinţă şi aşteptare principală din partea
bolnavului delà taina sf. maslu este vindecarea şi scularea
lui din patul suferinţă; însă asemenea dorinţă şi aşteptare
trebuesc a fi pătrunse de rugăciunea credinţii, şi prin
urmare de predare voei lui Dumnezeu, carea, conform
bunelor sale intenţiuni, poate deopotrivă sau a vindecă pe
cel bolnav sau nu; fără a se abate, şi într’un caz şi în altul,
delà legea morţii, stabilită de însuşi
') Acest senz îl au cuvintele întrebuinţate de ap. Iacob: aaltsvsî-a fi în mare
slăbiciune şi neputinţă (Marc. VI, 66; ioan, XI, 1—7) şi xdji- VOVT«—zdruncinat de
slăbiciune sau greu suferind (iacob. V, 14, 15).
Dumnezeu, ceea ce arată acelaşi apostol în alt loc, când zice:
Ce este viaţa voastră? Ca aburul, care puţintel se arată şi după
aceea piere (Iacob. IV, 14).
După Sf. apostol Iacob, în taina sf. maslu, pe lângă
vindecarea trupească se dă bolnavului şi vindecarea
sufletească, anume: i se eartă lui acele păcate, pentru cari
n’a avut încă timp de căinţă şi cari au rămas asupra lui pe
patul de boală. Dela sine se înţelege, că prin aceste puncte
caracteristice sfântul maslu se înrudeşte deaproape cu
celelalte sfinte lucrări misterioase şi harice, instituite de
Dumnezeu, şi ele ne dau deplin temeiu de a-1 pune în
numărul sfintelor taine.

§ 154.
învăţătura Părinţilor Bisericii.
In primite trei secole ale Creştinismului.
Pe lângă învăţătura atât de lămurită a Sf. Apostol Iacob
despre existenţa tainei Sf. Maslu în timpunie apostolice,
foarte puţine cunoştinţe găsim despre ea în primile trei
secule ale creştinismului. Aceasta însă se explică nu prin
aceea că taina sf. maslu nu s’ar fi cunoscut sau nu s’ar fi
practicat în biserică în acest period, ci prin aceea că
părinţilor şi apologeţilor a- cestui timp nu li s’au dat motive
de a vorbi despre această taină; căci în contra ei nu s’au
ridicat nici un fel de obiecţiuni ori îndoeli din partea
inimicilor creştinismului, plus, că ea a putut ii puţin sau
aproape cu iotul necunoscută contrarilor prin faptul că se
săvârşii numai în ocaziuni rari şi excepţionale.
 1
Cu toate acestea noi şi în acest period întâlnimcâte-va
mărturii, asupra acestora ne oprim atenţiunea.
Aşa, Sf. Irineu, descriind, cum diferiţi gnostici din timpul
său desfigurau, îndiferite moduri, şi partea văzută şi senzul
lăuntric al unora din tainele creştineşti, şi anume: al
botezului şi al ungerii cu sfântul mir, numite de ei
răscumpărări, adăugă următoarele: «alţii răscumpără pe cei
ce-şi sfârşesc viaţa şi se apropie de sfârşit; căci unii dintre
dânşii amestecând untdelemn cu apă, toarnă această
amestecătură asupra capului lor; iară alţii toarnă mir şi apă,
întrebuinţând invocaţiunea comună, ca ei să devină
inaccesibili şi nevăzuţi pentru cele mai înnalte începătorii şi
puteri, şi ca omul lor intern să treacă nevăzut, lăsând corpul
în lumea creată, iar sufletul prezentându-1 lui Demiurg» ').
In ceremonia gnosticilor asupra celor morţi, descrisă de
Irineu, nu se poate a nu observa taina creştină a sf. maslu,
schimonosită de gnostici, aceasta însă, şi în mod indirect
mărturiseşte despre reala existenţă şi întrebuinţarea acestei
taine în Diserica veche creştină.
) 5

0?igen mai direct se raportă la această taină; aşa,

enumărând diferitele moduri de ertarea păcatelor, scrie
despre sf. maslu în legătură cu pocăinţa: «Mai este încă şi al
şaptelea gen de ertarea păcatelor, un mijloc greu si
împovărător, când păcătosul spală patul său cu lacrimi şi
lacrimile devin pentru dânsul pâne de zi si de noapte, şi
când el nu se ruşinează de a-şi descoperi păcatul său
înaintea preotului lui Dumnezeu şi a cere vindecare dela
acesta... Când se îndeplineşte şi aceea, ce a zis apost. lacob:
De este cine-va bolnav între voi, să cheme preoţii bisericii şi să se
roage 39 pentru dânsul şi să pună manele preste el, ungându-l

39 Advers, haeres. lib. I, c. 21. n. 5.

 2
pre dânsul cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciuneu
credinţei va mântui pre cel bolnav, şi-l va ridica pre dânsul
Domnul; şi de va fi făcut păcate, se vor ertă lui» (Iacob V, 14,
15) 1). Deşi Origen prezintă sf. maslu ca un gen de ertare a
păcatelor îri rând cu pocăinţa, totuşi de aici rezultă numai,
că el a recunoscut sf. maslu ca lucrare sfântă—harică, egală
cu pocăinţa după înnalta ei importanţă şi însemnătate, iar
nu şi faptul că le-ar fi identificat eu totul între sine. In alte
locuri (după cum am văzut la expu- punerea învăţăturei lui
despre pocăinţă), ori şi unde a vorbit despre pocăinţă şi
atribuţiunile ei, nicăiri nu pomeneşte despre sf. maslu, deşi
aceasta ar fi putut foarte bine avea loc, dacă el ar fi
considerat sf. maslu ca o parte esenţială a pocăinţii. Afară
de aceasta, acolo, unde aminteşte despre sf. maslu, făcând
aplicare la
creştini si motivat de ritualul V. Testament de a se ! )
stropi cu untdelemn făina curată de grâu, observă: «Fie-care
suflet are trebuinţă de untul emn al milostivirii divine, şi
nimene nu poate părăs castă viaţă, dacă nu va fi cu el
untdelemnul înde cereşti»2), observaţiune care,
naturalminte, presupune icleea despre taina sf. maslu,
cunoscută tuturor şi deosebită de taina pocăinţii. Faptul
însă că Origen pune sf. maslu în rând şi în legătură cu taina
pocăinţii se explică foarte uşor prin aceea, că în vechime ca
şi în prezent taina, pocăinţii premergeâ, de obicei, tainii
sfântului maslu.
In Constituţiunile apostolice se găseşte chiar şi ru- 40
găciunea, care, după cum trebue a crede, se rapoartă la
taina sf. maslu; căci preotul trebue a se ruga prin ea, ca
Domnul să dăruiască untului de lemn, ce se întrebuinţează

*) ln Lev. homit 2, n. 4.
40 In Lev. homil. 2. n. 2,
 3
în această sfântă lucrare, puterea de a întări sănătatea celui
bolnav şi de a-1 vindecă de boala lui ^

155.

In Periodul următor — al Sinoadelor ecumenice.

începând din secolul IV, când scrierile sfinţilor părinţi

s’au înmulţit, cuprinzând toată doctrina credin- ţii creştine,
întâlnim un şir neîntrerupt de mărturii şi despre sfântul
maslu, ca lucrare sfântă, spiritualo-ha- rică, sau taină
bisericească.
Aşa, mai întâi de toate, merită atenţiune rugăciunea Sf.
Vasilie cel Mare 2) pentru suferinzi, carea în urmă a intrat şi
în ritualul sfântului maslu f. In această rugăciune Simţitorul
(preotul), adresându-se către Dumnezeu, Doctorul
sufletelor şi al trupurilor, Care dă mân- gâere celor
descurajaţi, şi viaţă celor zdrobiţi la ihimă, precum a dat
paraliticului o dată cu ertarea păcatelor, ’L roagă pre El în
locul celui bolnav, ca să-i lase, şi să-i erte greşalele lui, şi ca
să-i deschidă gura lui spre a proslăvi numele Domnului, ca
să-i întindă mâ~ nele lui spre împlinirea poruncilor Sale, şi
ca să conducă picioarele lui spre a petrece întru bunele Sale
6 Constit. apostol, lib. VIII, c 29.
!
) Că această rugăciune aparţine Sf. Vasilie cel Mare, se confirmă de ediţiunile
veneţiene cari poartă deasupra ei inscriptiunea numelui Sf. Vasilie cel Mare. Vezi
Evcho'og Goar. ed. 1647, p. 440.
3
) In acest ritual ea (rugăciunea) ocupă locul al şaselea între cele şapte rugăciuni
cari urmează după evanghelii.
învăţături, să întărească cu harul Său toate membrele şi
cugetele lui. Iar aceasta, bine înţeles, mărturiseşte
deadreptul atât despre existenţa tainei sf. maslu în practica
bisericească din sec. IV, cât şi despre credinţa generală a
bisericii în această sfântă lucrare, ca taină, menită a
comunică celor bolnavi harul lui Dumnezeu pentru
 4
vindecarea boalelor corporale şi pentru ertarea tuturor
păcatelor lor.
Acelaşi senz şi aceeaşi însemnare are şi rugăciunea Sf.
loan Gugă-de-aur 1), introdusă de asemenea în ritualul sf.
maslu 41 42). Afară de aceasta Sf. loan Gură-de- aur,
reprezintând superioritatea preoţilor, ca părinţi spirituali,
faţă de părinţii corporali, zice: «Aceştia (a- decă părinţii
corporali) nu-şi pot apără pre copiii lor nici de moartea
trupească, ba chiar nu totdeauna sunt în stare a înlătură
boala, ce cuprinde corpul lor; ceilalţi din contră, foarte
adesea au mântuit sufletele bolnave, cari trebuiau să peară,
sau supunându-le la o scurtă pedeapsă, sau ferindu-ie de
cădere chiar dela început, nu numai prin învăţătură şi
instrucţiune, ci şi prin rugăciuni; fiindcă ei au puterea de a
ertâ păcatele nu numai când ne renasc pre noi, ci şi în urmă,
precum este scris: «De este cine-va bolnav între voi, să cheme
preoţii bisericii şi să se roage pentru dânsul, un gândii-1 pre
dânsul cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea
credinţii va mântui pre cel bolnav, şi-l va ridică pre dânsul
Domnul. Şi de va fi făcut păcate, se vor ertă lui (Iacob, V, 14,
15)43). Dacă aici numai se presupune ideea, că preoţii prin
puterea rugăciunilor lor pot mântui pre cei, ce per, nu
numai de boalele lor periculoase trupeşti, ci şi de cele
sufleteşti, precum a zis Sf. ap. Iacob, apoi în schimb se
confirmă pozitiv, că în sf. maslu se eartâ de către preoţi
păcatele întocmai, ca şi în botez, şi că prin urmare sfântul
maslu după lucrarea sa este deaseme- nea haric şi misterios,
ca şi botezul. Că Sfântul Ioan Gură-de-aur n’a identificat
ertarea păcatelor din sfântul maslu cu aceea care se dă în
41*) Vezi Evcholog. Goar. p. 440.
42)Această rugăciune este a cincea în ritual şi se află înaintea rugăciunii Sf. Vasilie
cel Mare.
43)Despre Preoţie cart. III, desp. 6.
 5
taina pocăinţii, a- ceasta se vede atât din argumentarea lui,
citată ceva mai înainte, despre taina pocăinţii şi puterea
preotului de a lega şi a deslegâ, cum şi din alte asemenea
locuri paralele, unde el, ertarea păcatelor, comunicată prin
taina pocăinţii, nici de cum nu o leagă cu aceea, de care ea
se leagă în sf. maslu.
Indice ie la taina sf. maslu găsim de asemenea la Sf. .
rrosie şi la Fericitul . lugiistin, dintre cari
cel dini; vede în ea speranţa pentru însănătoşarea
bolnava ), iar cel din urmă mângâerea ce se dă aici prin •.
uitarea mai dinainte la viaţa viitoare-).
In t i c i Papei Inocenţii! I, contimporan cu Sf. Ioan
(iurâ-d s’au ivit, precum se ştie, oare-cari ne
 6
o
înţelegeri relativ de această taină; dar aceste neînţelegeri nu
atingeau importanţa ei internă nici practică, ci numai nişte
neînţelegeri, provocate de cuvintele a- mintitc ale apost.
Iacob, şi anume: se poate oare săvârşi această taină asupra
tuturor, neexceptând nici pe necredincioşi? o pot săvârşi
oare numai preoţii, despre cari 44 vorbeşte sf. ap. Iacob, sau
şi episcopii? Iată ce a scris Inocenţiu, motivat de aceste
neînţelegiri : «Nu rămâne îndoială, că acele cuvinte (ale ap.
Iacob) trebuesc înţelese numai pentru bolnavii cei
credincioşi, cari pot fi unşi cu untdelemn sfinţit; asemenea
nu încape îndoială, că episcopul poate săvârşi tot aceea, ce
se permite preotului a săvârşi. Apostolul vorbeşte de preoţi
pentrucă episcopii fiind reţinuţi de alte ocupa- ţiuni, nu pot
merge la toţi bolnavii... Celor ce se află în epoca de
pocăinţă, nu li se poate săvârşi această ungere: căci ea este
taină. Căci, cui sunt oprite celelalte taine, daca i se permite
numai una singură ?» 1). Acest răspuns al episcopului de
Roma, relativ la ne- înţelegirile arătate, precum şi chiar
aceste neînţelegiri ne arată, mai presus de ori-ce îndoială,
nu numai că st. maslu era cunoscut tuturor şi se practică
pretu- tindenea în biserica romană, către finele sec. IV şi în-
ceputul celui V, ci si aceea, că eră recunoscută ca taină,
deopotrivă în demnitate şi egală cu celelalte taine
bisericeşti.
Aceeaşi însemnare o are şi o amintire ce tace Sf. Ci rit al
Alexandriei credincioşilor despre sf. maslu, ca lucrare sfântă
harică-vindecătoare, cunoscută Sor. Fiindcă unii dintre
credincioşi recurgeau la ajutorul vră- jitoriii în timp de
boală, el scrie următoarele: «Nu trebue a alergă la aceşti
doctori răi şi de nimic, a- decă la demoni. Ci dacă tu cazi în

44 De |!0<>nUent. )ib. 1, c. 8. n. 36. Patr. curs. iat. I, 16, col. 477.

’) Enarrat 2 în Psalm XXVI, n . 2 .
 6
o
boală trupească, şi dacă crezi în aceste cuvinte: Domnul
Savaot, şi în alte numiri divine, cari se găsesc în sf.
Scriptură, că ele au puterea de a alungă râul delà tine,
atunci
 1
’) Epist. ad Decent, c. 8, n. 12. roagă-te,
pronunţând aceste cuvinte. Pe
lângă acestea, îţi amintesc şi ceea, ce zice Sf. Scriptură: «De
este cine-va bolnav între voi, să cheme preoţii bisericii şi să
se roage pentru dânsul, ungându-1 pre dânsul cu
untdelemn întru numele Domnului... 1).
 Merită deosebită atenţiune mărturisirea lui Victor, preot
din Antiohia, în sec. V (f aproape de 440), care în
comentariile sale la Evanghelia lui Marcu, iată ce scrie,
oprindu-se asupra cuvintelor Evanghelistului: şi ungeau cu
untdelemn pre mulţi bolnavi şi-i vindecau (Marc. VI, 13): «Ceia
ce se vorbeşte aici, nu se deosebeşte de ceea, ce zice apost.
Iacob în e- pistola sa canonică. Căci El scrie: De este cine-va
bolnav între voi... Untul de lemn, vindecă boalele şi co-
munică lumină şi bucurie. Şi aşa (întrebuinţat pentru
ungere) untul de lemn semnifică şi milostivirea lui Dum-
nezeu şi vindecarea de boală şi luminarea inimii. Fiecare
înţelege, că toate acestea le face rugăciunea, iar untul de
lemn «enmşte numai ca semn acestei lucrări» -). Pe lângă
aceasta, de vom lua în consideraţie, că Victor, scriind aceste
comentarii, dupre cum însuşi arată în prefaţa lucrărei sale, a
avut ca scop principal, de a adună la un loc tot aceea, ce s’a
fost zis până la el numai în fragmente de dăscălii anteriori
ai bisericii; apoi de aici rezultă clar şi neîndoelnic nu numai
aceea, că el însuşi în sec. V, de acord cu părinţii din acest
timp, învăţă că Sfântul maslu este o lucrare sfântă, instituită
de Dumnezeu şi harică-vindecătoare corpului şi sufletului,
ci şi aceea, că întocmai aşa au 45 46 învăţat despre ele (sf.
maslu) şi cei mai vechi părinţi ai bisericii.
Tot atât de lămurit a învăţat despre aceasta în sec. VI
Chesarie de Arelat, care învăţând pe credincioşi, cum trebue
să procedeze în cazuri de boală, între altele li spune
următoarele: «De câte ori se întâmplă vre o boală, să
primească bolnavul corpul şi sângele Domnului Hristos, şi
după aceea să i se facă ungerea corpului lui, ca să se
îndeplinească asupra lui cele scrise: De este cine-va bolnav

45l) De odorat. în spirit et verit. lib. VI, Opp. 1.1, p. 221 ed. Paris. 1638 an.
46 Comment. în Marc. c. (3, v. 13, t I, p. 103, ed. Math.
între voi, să cheme preoţii bisericii şi să se roage pentru dânsul,
ungându-l pre dânsul cit untdelemn întru numele Domnului. Şi
rugăciunea credinţa va mântui pe cel bolnav, şi-l va ridică pre
dânsul Domnul. Şi de va fi făcut păcate, se vor ertă lui (Iacob. V,
14, 15). Vedeţi Fraţilor, cine, în caz de boală, aleargă la
biserică, acela se învredniceşte a primi şi sănătatea
corporală şi ertarea păcatelor» 47).
Afară de aceasta, este foarte însemnat faptul, că încă pe la
linele sec. V, în cartea Papei Ghelasie despre sfintele taine
întâlnim ritualul sf. maslu cu rugăciunea: «ca untul de lemn
sfinţit să fie apărare corpului şi sufletului, spre îndepărtarea
tuturor boalelor şi vindecarea neputinţilor sufleteşti şi
trupeşti» 2). Acest ritual, desigur, a fost luat de Ghelasie
gata din practica vre unei biserici, unde el există din
vechime, pe baza vechei tradiţiuni bisericeşti.

47) Lib. sacrament. în Opp. Greg. Magn. t. IV, p. 284, 235. Patr. curs. compl. Se poate
observa, că despre această taină amintesc de asemenea In sec. VII Teodor de Canterbery
(lib de poenitent.), şi în sec. VIII Sf. loan Damaschin (De iis, qui în fide dorm. Opp.
edit. Lequien t. I p . 591).
 1
Acelaşi lucru trebue a zice şi despre ritualul sf. 48 maslu,
ivit în sec. VI în operile Sf. Grigorie cel Mare, în care, o dată
cu arătarea, cum episcopul şi după el preoţii binecuvintează
untul de lemn şi ung cu el pre bolnav, sunt adunate şi acele
rugăciuni cari se pronunţau la sf. maslu de preoţi (în
biserica romană),— rugăciuni, cari conrespund pe deplin
credinţii din vechea biserică în puterea haricâ-vindecătoare
a si. maslu si confirmă această credinţă.
> i

In aceste rugăciuni preotul trebue a se rugă lui Dum-

nezeu, carele a zis prin apostolul Său: De este cine-va bolnav
între voi, să cheme preoţii... «Ca El prin harul Sfântului Său
Duh să vindece suferinţele bolnavu-
>

lui; ca El însuşi să privească asupra robului Său (îi pronunţă

numele); să-i redea lui sănătatea; sâ-1 lase pre el boala; să-i
fie lui ungerea cu untdelemn sfinţit spre înlăturarea boalei
ce-1 cuprinsese pre el şi spre ertarea tuturor greşalelor
sale--; iar ungând pe bolnav cu untdelemn preotul trebue
(după acest ritual) a pronunţa aceste cuvinte, adresate
bolnavului: «Să se sta- biliască întru tine puterea lui
Hristos, ca tu, prin săvârşirea acestei taine, prin ungerea cu
acest untdelemn sfinţit şi prin rugăciunea noastră fiind
vindecat şi restabilit cu puterea Sfintei Treimi, să te
învredniceşti a primi cea mai d’inainte şi deplină sănătate»
').
In concluziune adăogăm, că în biografiile vechi, în-
cepând din sec. IV, se găsesc mărturii directe despre
săvârşirea sf. maslu asupra unor sau altor bolnavi, ca d. e.
în biografia Cuviosului Ipatie, care a trăit în sec. l

48 Serm. 66. Comp. 79. Vid. Append, ad Opp. August, t. V, p 488, 466 ed.
1683 an.
J
) Vid. Murator Lit. Rom. edit. Venet. 1748, t. I, p. 556.
 2
IV şi V ') a Sf. Evtihie (sec. VI), Patriarhul Constan-
tinopolului 49 50), Evghenie, Episcop de Aldeper51), a Egu-
menului Evghend52 53) şi a lui Teodor StudituE). Pe lângă
acestea, a lua în consideraţiune şi acea împrejurare, că
bisericile nestoriene şi monofizite, cari s’au desbi- nat încă
din sec. V delà biserica ortodoxă păstrează până în prezent
şi sf. maslu 54) în rândul celorlalte taine, ceea ce nu s’ar fi
întâmplat, dacă ele n’ar fi avut a- ceastă taină şi înainte de
căderea lor delà ortodoxie.

§ 156.
Concluziune generală fi soarta mai departe a în-
văţăturii despre Sf. Maslu.

49) Act. sanct. Bolland. Junii t ii!, p 819.

50s) Citeşte Min. 6 Aprilie.
51») Âpud Bolland. ad August, p. 627.
52)Mabillon. Act. ss. p. 576.
53)Apud Bolland. Mail t. II, 682.
54>j Asseman. Bibi orient, t. III, dissert, de Nest. Syr. p. 276; Marten. de antiqu. eccl.
ritib. lib. I, part. II, c. 7.
 1
Din cele zise mai sus reiesă clar şi neîndoelnic, că lj taina
sf. maslu, instituită de Is. Hr. a existat şi s’a săvârşit după
trebuinţă atât în biserica de răsărit, cât şi în cea de apus; 2)
că r.a s’a săvârşit de nimcne altul, decât de sfinţiţii servitori
bisericeşti, adecă de episcopi şi preoţi, şi încă cu preferinţă
de preoţi, din cauza că erau mai aproape de poporăni; 3) că
el n’a fost considerat ca un ceremonial simplu, ci după ac-
ţiunea sa harică s’a enumârat la celelalte taine bisericeşti, şi
că în fine, 4) acţiunea lui harică constă nu în altă-ceva, decât
în a comunica bolnavului vindecarea harică, unită cu
ertarea păcatelor.Aşa a continuat a învăţă despre taina sf.
maslu şi neschimbat învaţă până în prezent biserica de
răsărit, care a primit în ritualul sf. maslu canonul de rugă-
ciune, compus de Arsenie, Episcopul Corpului, în sec. IX, care
exprimă pe deplin ideile vechii biserici despre acţiunea
harico-vindecătoare a sf. maslu. Aşa a învăţat, până la un
timp, şi biserica apusană, ceia ce se confirmă prin
deciziunile sinodale locale din sec. IX:—Chalon II (an. 813)
1
), Achen (an. 836) 55 56), şi Main (an. 847)57 58 59), cari deriziuni
sunt pătrunse de credinţa în acţiunea vindecătoare a sf.
maslu şi delà episcopi, în locul negligenţii ce-şi permiteau
pe atunci la săvârşirea acestei sfinte taine, pretind
observarea cu stric- teţă a tradiţiunii apostolice şi a
regulamentelor sf. părinţi din anticitate.

55!) Capitul. 48. Binii concil. t. VI, p. 222.

56a) Cap. 8 Ibid. p. 866.
57)Cap. 26. Ibid. p. 487.
58)Concil. Trident, sess. 14, c. 1. Binii concil. t. IX, p. 388.
59)Cap. 2, ibidem.
 1
In urmă însă biserica apusană, în această privinţă, şi-a
permis oare-cari deosebiri faţă de biserica de răsărit, şi
anume: A rezervat numai episcopilor dreptul de a sfinţi
untul de lemn pentru această taină, lăsând preoţilor numai
dreptul de a unge pe bolnavi cu acest untdelemnJ) ; a
schimbat senzul intern şi însemnarea haricâ a însăşi tainei
sf. maslu, atribuindu-i însemnarea, câ serveşte numai ca
conducător de în- curajare şi liniştire a celor ce mor sau trec
în cealaltă viaţă, iar nici de cum ca vindecare harnică a
suferin- ţilor corporale’}. Dar, contra primei păreri
deosebitoare, dupre cum am şi văzut, mai întâi de toate
direct mărturisesc cuvintele ap. Iacob despre dreptul
prezvite- rilor de a săvârşi sfântul maslu (Iacob. V, 14), sub
cari (prezviteri) chiar şi apusenii înţeleg şi pe preoţi 1). Mai
de parte, contra ei mărturiseşte credinţa nestrămutată a
vechii biserici, atât a celei de răsărit, cât şi a celei de apus, în
dreptul şi capacitatea preoţilor de a săvârşi sf. maslu, după
care, chiar dacă au şi fost, în acest caz, oare-cari
neînţelegeri, acestea nici de cum n’au fost provocate pentru
preoţi, ci pentru episcopi, despre cari nu se aminteşte direct
de către ap. Iacob. Merită însă deosebită atenţiune faptul, că
în însuşi ritualul sfinţirii untului de lemn, ce se păstrează în
cartea Sf. Grigorie Dialogul despre sf. taine, pe care se
sprijin spre justificarea lor şi apusenii 2), se vorbeşte
următoarele relativ la sfinţirea untului de lemn: «a- tunci se
aduce Episcopului untul de lemn pentru ungerea
bolnavilor, şi-l binecuvintează pre dânsul atât ei însuşi, cât
ş; preoţii toţi» 3),—din care se vede, că chiar atunci, când sf.
maslu se sâvârşiâ la un loc cu preoţii de către episcop,
preoţii aveau dreptul de a lua parte nu numai la ungerea
bolnavilor cu untul de
lemn sfintit, ci si la însăsi binecuvântarea sau sfinţi-
 2
) ‘ > > ■>
rea lui. In ce priveşte a doua părere deosebitoare a bisericii
romane, care stă în directă contrazicere cu învăţătura Sf.
Scripturi şi a bisericii vechi despre taina sf. maslu, şi care se
exprimă chiar în denumirile de— extrema unctio sau unctio
exeuntium, pe aceasta după

*) Concil. Trident, sess. 14. c. 3. Binii concil. t. IX.

J
) Curs. compl. Theol. t. XXIV, p. 87.
5
) Lib. sacrament, tn Opp. Greg. Magn. t. IV, p. 23i, 135. Patr. curs. comp). cum
se
cuvine a apreciat-o încă Fericitul Simeon al So- tunului, care
se exprimă astfel: «Sfântul Maslu, ca taină, este dat spre
curăţenie şi sfinţire celor cari se întorc dela păcate, pentru
care el şi ertarea păcatelor dă- rueste si din boale
restabileşte. Si toate acestea le-au
> > t }

predat Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, şi după voinţa Lui,

—dumneeştii Lui ucenici Ş. Apusenii însă zic, că nu se
cuvine a săvârşi sf. maslu asupra bolnavilor, ci numai
asupra celor cari mor, ca nu cumva bolnavul reînviind, să
înceapă din nou a păcătui. O nebunie! Fratele Domnului
zice: rugăciunea credinţa va mântui pe cel bolnav şi-l va ridică
pre dânsul Domnul, iar ei zic, că el va muri... Filozofizând
contra Mântuitorului şi apostolilor Săi, ei zic, că sf. maslu
trebue predat nu acelora, cari se pot ridica, ci acelora, cari
mor. Sf. Evanghelie zice: Şi ungeau cu untdelemn pre mulţi
bolnavi şi-i vindecau (Marc. VI, 13); iar ei zic: că untul de
lemn trebue dat nu pentru ca bolnavii să se vindece, ci
pentru ca să rămână nevindecaţi şi să moară» 2).
Protestanţii, după cum se ştie, au respins cu totul taina
sf, maslu, deşi Luter, în vederea lămuritii învăţături despre
ea, cuprinsă în Sf. Scriptură, cel puţin la începutul reformei
sale, după cât se pare, i-a dat loc în practica serviciului
divin 3). De aceia Mitrofan Critopol urmând Patriarhului de
Constantinopol Iri- mia4), care a combătut pe Protestanţi,
între altele scrie:
fi Dialoguri despre sf. taine cap. 8.

fi .Idem. cap. 250. Trebue a observă că însoţitor pentru cei ce mor, din vechime a
fost considerată în biserică, taina sf Comunicaturi, iar nu a st. Maslu. Vezi d. e.
Sinod. Niceea I, canon. 13; Grig. Nisul Epist. canon, către Litoi, canon. 2.

fi Mărturisirea de credinţă a lui Luter an. 1529.

 1
■60) Răspons. 1. ad August. Confess. c. 8, în Act. Theoiog. Wirtemberg, p. 79 et. 81. ed.

1684.«Taina Sf. Maslu a primit începutul său dela Mirele şi

Domnul Bisericii, după cum mărturiseşte Ev. Marcu.
Fiindcă, cum ar fi putut apostolii să ungă pe bolnavi cu
untdelemn, dacă aceasta n’ar fi ordonat El ? Dela apostoli
taina aceasta a fost predată bisericii, cum zice
dumnezeescul Iacob, şi se păstrează de ea până în acest
timp» 1). Iar Sinodul din Constantinopol, dela an. 1638, a
dat anatemei atât pe acei, cari nu recunosc numărul de
şapte al sf. taine, cât şi în deosebi pe acei, cari resping taina
sf. Maslu, cari declară în contra instituirii ei de către
Domnul Hristos, în contra tradiţiunii apostolice despre ea şi
contra întrebuinţării a) ei neîntrerupt în biserică. *)

60 Mitrof. Critop. Mărturisirea Biser. grece. a) Chronicon Philippi Cypr. p. 476—478,

ed. 1642.
 CAPITOLUL III.
Despre Dumnezeu, ea Indeplinitor al planurilor Sale de pe urmă
pentru lume şi om.

§ 157.
Trecerea la învăţătura mai de parte despre
Dumnezeu, si împărţirea ei.
Trecem acum la învăţătura despre ceea ce formează scopul final al lui Dumnezeu
pentru lume şi om, spre care este îndreptată toată economia mântuirii oamenilor, şi în
vederea cărui sccp tot ce e posibil şi necesar li s a dat lor in Biserica iui UrLius, şi a-
nume trecem la învăţătura despre îndeplinirea finală a planurilor lui Dumnezeu
pentru lume şi om. După descrierea Sf. Scripturi, acest lucru de pe urmă a lui
Dumnezeu pentru lume şi om se va îndeplini propriu atunci, când Domnul va veni
întru mărirea Sa, să judece viii şi morţii şi va resplăti fie-căruia după faptele sale,
determinând, cu chipul acesta, pentru totdeauna partea tuturor oamenilor, odată cu
prefacerea, conrespunzător cu acest fapt, şi a lumei materiale. Dar în forma sa
preîncepătoare, opera aceasta se săvârşeşte neîntrerupt şi acuma, începând dela moar-
tea fie-cărui om în parte, căci după moarte pentru fie-care om urmează judecată
divină particulară, prin
care i se determină partea ce i se cuvine, care va fi corespunzătoare cu aceea ce se va
preînsemnâ sufletului, dimpreună cu corpul înviat, după judecata din urmă.
Potrivit cu acestea, învăţătura despre Dumnezeu,., ca îndeplinitor al planurilor
Sale de pe urmă pentru lume şi om, poate fi subîmpărţită în învăţătura: a) despre
Dumnezeu, ca judecător şi Răsplătitor al fie-cărui om a parte, după moarte, şi b) ca
Judecător şi Recom- pensator al întreg neamului omenesc, după sfârşitul lumei; tot
aici ’şi găsesc locul lor şi cestiunile şi întrebările apropiate cu această învăţătură.

ARTICOL. I.

Despre Dumnezeu ca Judecător şi Răsplătitor al fie-cărui om

în parte, după moarte,

§ 158.
Moartea, ca trecere la o altă viaţă, fi însemnăta-
tea ei faţă cu starea de după moarte a omului.

Învăţătura Sf. Scripturi.

După moartea fie-cărui om, cum deja am spus, urmează imediat asupra lui judecata
divină particulară, cu determinarea stării, ce el merită; la aceasta nu numai că nu
împedică moartea omului, ci din contră contribue. Căci, ce este moartea omului faţă
de sufletul lui? După arătările Sf. Scripturi, ea nu este altceva decât eşire din temniţă
(Ps. CI, 8) sau elibera
 1
rea sufletului din legăturile corpului (Filip. I, 23); de
asemenea: eşire (Luca IX, 31; Petru I, 15; Ebrei XIII, 17); sau
despărţirea (2 Tim. IV, 6) lui de a- ceastă locuinţă vremelnică,
uşor de stricat, şi transportarea într’o altă lume, eternă,
nefăcută de mâni o- meneşti (2 Corint. V, 1), conservând, cu
toate acestea, în întregime natura sa spirituală. Căci, după cu-
vintele Domnului Hristos, pe când corpul în carele trăeşte
sufletul, poate fi ucis sau omorît, sufletul, din contra, nu
poate fi nici ucis, nici omorît (Mat. X, 28), şi Dumnezeu, Care
s’a numit pre Sine Dumnezeul lui Abraam, al lui Isaac şi al
lui Iacob, după moartea lor, nu este Dumnezeu al morţilor, ci
Dumnezeu al viilor (Mat. XXII, 32), ceea ce s’a confirmat, în
timpul schim- bărei la faţă a Domnului Hristos, prin faptul că
s’a arătat înaintea Lui nu numai profetul Ilie, care a fost răpit
de viu la ceriu, ci şi Moisi, carele murise, ca şi alţi cameiii, şi
cari convorbiau cu El (Iisus) despre eşirea Lui (Luca IX, 30,
31). Afară de aceasta, Domnul Hristos în parabola despre
starea de după moarte a sufletelor bogatului nemilostiv şi a
săracului Lazâr reprezintă aceste suflete nu numai ca vii, ci şi
conservând în întregime atât acele facultăţi şi puteri, pe cari
le aveau în timpul legăturii lor cu corpurile, cum şi tot bunul
şi răul, ce au fost câştigat prin mijlocirea acestora (Luca XVI,
22—31). Apostolul Ioan in Apocalips mărturiseşte, că el a
văzut sub altar (ceresc) sufletele celor omorâţi pentru
cuvântul lui Dumnezeu şi a auzit cum ele strigau cu glas tare
către Domnul, zicând: «Până când Stăpâne, cel ce eşti Sfânt şi
adevărat, nu judeci şi nu isbândeşti sângele nostru
 dela cei ce locuesc pe pământ?» (Apocal. VI, 9, 10), ceea ce
n’ar fi putut avea loc, dacă ele, după despărţirea lor de
corpuri, nu şi-ar fi conservat cunoştinţa lor de mai înainte şi
activitatea de sine. Apostolul Pavel nu altă-ceva a cugetat
despre starea sufletelor după moarte, când a scris despre
sine: '¿dor având să mă slobozesc şi să Jiu cu Hristos» (Filipi- seni
I, 23); căci asemenea fiinţare a sufletului cu Hristos este
posibilă numai păstrând existenţa personală şi conştientă').
Conservând însă şi după moartea corpului pe deplin
fiinţa lor personală şi conştientă, sufletele, bine înţeles, sunt
în acelaşi timp pe deplin capabile pentru a’şi reaminti şi a
recunoaşte tot aceea, ce au lucrat ele în trecut împreună cu
corpurile în vieaţa lor pământească, şi a-şi dâ seamă înaintea
conştiinţii lor şi a judecăţii lui Dumnezeu. Dar nu numai, că
sufletul trece din această viaţă într’o alta cu cunoştinţă clara
despre tot trecutul său, ci el trece acolo cu direcţiunea sa
moraio-spiritualâ hotărâtă, adecă: sau
 1

*) Observăm, că toate aee.-tea vorbesc dea dreptul şi hotărâtor în contra celor susţinute

de une'e s-cte, ca d e. Nestnrianii şi alte secte protestante de mai târziu, opiniune veche

falşă, că suflet le ’după moartea corpului s’ar află întrio stare de absolută necunoştinţă

până la iucbcata generală (Klee. Dogm, Geschieht t ii p 816 ed. 1818). Drept, tn Vechiul

Testament nu rar a fost reprezentată starea sufletelor în iad. ca o stare de linişte tăcută,

inactivă şi ca un fel de somn Dar, precum noi am văzut la locul său (vezi Dogmatica

noastră tom. 111 § 37), la imagínele, cari reprezintă în acest mod starea sufletelor după

moarte, s’au adaus şi alte imagine, cari arată clar cum sufleteie-şi păstrează conştiinţa

lor şi facultatea de a se deosebi pe sine de alte suflete asemene* tor, şi chiar de a vorbi

cu ele {Isaia XIV, 9, 10: lezech, XXXI, 16, 17). in cârţi'ede mai târziu aie Ve hiului

Testament, cu deosebire în cele necanonice, orivirea la starea sufletelor după moarte, ca

o stare pe deplin conştientă şi activă, prin claritatea sa comparativ cu cea de mai îna-nte,

se apropie muit de învăţătura Noului Testam uit (Pildele XIV, 32; Eccles. Ui, Í7; Înţelep-

ciunea lui So omon c. II), 1—8: lnţ- lepeiunea lui lisas Sirah 1, 13; XXI. 10; 2 Macabei

XV, 12 17).la
bine sau la rău; de aceea, după cuvintele lui Iisus
Sirah, lesne este înaintea Domnului, în ziua sfârşitului să dea
omului după căile lui... (căci) la sfârşitul omului se vor descoperi
lucrurile lui (Inţelep. Iisus Sirah. XI, 28, 29).
Cum că în adevăr în Sf. Scriptură starea morală, cu care
sufletele morţilor trec în cealaltă lume, se recunoaşte întru
atât de determinată şi hotărîtă, încât ele pe urmă nu mai sunt
în stare de a-i schimbă direcţiunea şi caracterul ei esenţial,
aceasta se vede din acele nenumărate locuri, in cari, pe de o
parte, viaţa prezentă—vremelnică a sufletului în legătură cu
soţul şi colaboratorul său—corpul se reprezintă, ca o arenă de
luptă, de ispită şi virtute, preînsemnatâ pentru perfecţionarea
sa morală, după care într’o altă viaţă va urmă răsplata deja
meritată, iar pe de alta lămurit se arată, că pentru acei cari
n’au meritat a- ceastâ răsplată în timpul vieţii lor pământeşti,
odată cu moartea se curmă ori-ce posibilitate pentru aceasta;
căci după moarte nu poate avea loc nici pocăinţă, nici
 2
îndreptare. Aşa d. e. încă înţeleptul Sirah conducându-se,
bine înţeles, nu de alta, ci numai de asemenea privire asupra
vieţii prezente şi de după moarte a sufletului, dă celor cari se
află în această viaţă următoarele instrucţiuni: «Mai înainte de
judecată ispiteşte-te pe tine şi în ceasul cercetărei vei a- flâ
milă. Mai înainte de boală smereşte-te, şi în vremea păcatelor
arată întoarcere. Nu te împedicâ a împlini făgăduinţa la timp,
şi nu aşteptă până la moarte să te îndreptezi.... Aduţi aminte
de mâniea (lui Dumnezeu) cea din ziua săvârşirei (morţei), şi
de vremea izbândei (răsplătirii), când ’şi va întoarce
Dumnezeu faţa Sa» (Inţelepc. Iis. Sirah. XVIII, 20—24).
Acelaşi şi nu alt înţeles au şi cuvintele Mântuitorului Iisus
Hristos, adresate Iudeilor: «Că de nu veţi crede, că Eu sunt, veţi
muri în păcatele voastre (Ioan VIII, 24); asemenea şi cuvintele
Apostolului Pavel, a- dresate Corintenilor: «-Vă rugă7n, ca să
nu luaţi voi darul lui Dumnezeu în deşert... iată acum este vreme
bine primită, iată acum este ziua mântuirii (2 Corint. VI, 1, 2); şi
cele zise despre sine însuşi: Luptă bună m am luptat, curgerea
am plinit, credinţa a?n păzit. Iară ce este mai mult, mi sa ales mie
cununa dreptăţii, care o va dă mie Domnul în ziua aceea,—dreptul
judecător; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce iubesc (bine
înţeles, în timpul vie tei lor pământeşti) a- râtarea Lui (2 Timot.
IV, 7, 8).

§ 159.
învăţătura Sfinţilor Părinţi.
De acord cu aceasta au învăţat şi vechii părinţi şi dascăli ai
bisericii despre însemnătatea hotărâtoare a morţii pentru
determinarea sau direcţiunea morală a sufletului, care 'şi
conservă pe deplin cunoştinţa de sine.
 8.
Aşa, d. e. discipolul apostolului1 Pavel, Sf. Climent al Romei,
îndemnând pe Corinteni la pocăinţă, în vederea muncilor, ce
aşteaptă după moarte pe cei nepocăiţi, scrie: «Şi aşa, să ne
pocăim, până când trăim pe pământ, căci noi suntem ca lutul
în mâna artistului. După cum olarul, când face vasul, dacă
acesta se îndoaie sau se sfărâmă în mâinele lui, el îl poate din
nou restabili, iar când s’a grăbit a-1 pune in cuptorul încălzit,
atunci nu-i mai poate lui ajuta, aşa şi noi, până când încă
trăim în această lume, trebue să ne pocăim din toată inima de
tot râul, ce am făcut în corp, ca să primim mântuire dela
Domnul, până când avem timp de pocăinţă, căci după
trecerea noastră din a- ceastă lume, nu ne mai putem
mărturisi sau pocăi acolo» 1). Nu e greu de văzut, că aici nu
numai se confirmă cu deplină claritate, că sufletul numai în
viaţa prezentă se poate perfecţiona şi a se schimba cu
uşurinţă din mai rău în mai bine, pe când după sfârşitul ei, el
nu va mai fi în stare a face nimic de acest fel, ci în parte se
lămureşte şi însăşi cauza a- cestii foarte importante
împrejurări. Această cauză, după ideea Sf. Climent, constă pe
de o parte în însuşi sufletul omului, care e chemat a se
desvoltâ şi perfecţiona gradat în această viaţă împreună cu
corpul şi prin mijlocirea lui, iar pe de alta, în condiţi- unile şi
mijloacele date sufletului din afară şi adaptate aceluiaşi scop.
Pentru aceasta sufletul în cursul acestii vieţi temporale,
asemenea lutului încă moale şi neîntârit, pe care olarul îl
pregăteşte pentru un a- numit vas, se poate schimbă într’un
chip s’au în altul, priimind una sau altă direcţiune. Dar, după
moartea corpului şi sfârşitul acestii vieţi se curmă pentru su-
flet condiţiunile de mai înainte şi se încep cu totul altele, cari
conlucra numai la întărirea aceea, cu ce sufletul a trecut în
lumea de dincolo de mormânt. De aceea sufletul acum
rămâne aici pentru totdeauna neschimbat în direcţiunea
 8.
priimitâ înainte de moarte tot1fi. Epist. 2 ad Corinth. c. 8.aşa precum
şi lutul care a luat deja o anumită formă în vasul olarului,
după trecerea sa prin cuptor nu-şi mai poate schimbă forma,
ci trebue a rămâne cu ea pentru totdeauna.
Conducându-se de aceeaşi idee, Atenagora mai pe urmă
scrie despre acei, cari s’au sfârşit în pietate, că ei, părăsind
vieaţa prezentă, trăesc o altă vieaţl mai bună, cerească,
aflându-se pururea neschimbaţi la Dumnezeu şi cu
Dumnezeu; dela sine urmează că presupune o stare, bine
înţeles contrară celei de mai sus pentru sufletele celor
păcătoşi, cari trăesc o vieaţă de muncă 1).
lertulian adauge la aceasta încă şi acea idee, că sufletul,
despărţindu-se de corp prin moarte, se lipseşte prin aceasta
de posibilitatea de a-şi pune în lucrare aceea ce el a dorit şi a
gândit, rămânând numai cu facultăţile de a cugetă, a voi, a
dori şi a-şi imagină, şi după cele ce a făcut pe pământ, a simţi
fericire ori muncă -j.
Merită deosebită atenţiune următorul loc din Sf. Ciprian,
foarte important după claritatea şi forţa convingătoare, în
care el, adresându-se către acei, cari neglijează până în sfârşit
căinţa şi îndreptarea lor, între altele zice: «Ingrijiţi-vă, până
când se poate, despre siguranţă şi vieaţă... Vă îndemnăm pre
voi, până când încă este cu putinţă, până când încă mai ră-
mâne câtă-va vreme,—aduceţi mulţumire lui Dumnezeu...
Când va sosi eşirea de aici, nu va mai fi a- tunci nici un loc de
pocăinţă, nici o satisfacţiune re-
 1
p. Legat, pro chrisUan n. 31. p. De resurrect. carii. c. 17. ală.
Aici vieaţa ori se
perde ori se păstrează. Aici se asigură mântuirea eternă prin
adoraţiunea lui Dumnezeu şi faptele credinţei. Nimenea să
nu fie oprit în calea mântuirei de păcatele sau anii lui. De
aceea, pentru cine trăeşte încă în această lume, nici o pocăinţă
nu e târzie. Intrarea la îndurarea lui Dumnezeu este deschisă
şi apropierea uşoară celor ce caută şi înţeleg adevărul. Roagă-
te pentru păcate măcar la sfârşitul şi la eşirea din vieaţa
vremelnică... Celui credincios dragostea divină îi arată
îndurare mântuitoare, şi chiar la moarte se face trecere spre
nemurire» ').
întocmai aşa, mai pe urmă, în sec. IV, a învăţat despre
oportunitatea pocăinţei numai în această vi- eaţă şi
imposibilitatea ei într’o alta şi Sf. Efrem Şirul, scriind
următoarele în cuvântul său despre pocăinţă: «Ne vom rugă,
până când este vreme pentru aceasta. Aici. până când noi ne
aflăm în această vi- eaţă, totdeauna putem înduioşa pe
Dumnezeu. Nu e greu (aici) de a scoborî asupra noastră
ertarea, şi e timpul bine-venit pentru noi de a bate la uşa în-
durărei lui Dumnezeu. Să vărsăm lacrimi, până când este
încă timp pentru primirea lor, ca să nu plângem fără de nici
un folos, după trecerea în veacul de dincolo; căci acolo
lacrimile nu preţuesc nimic... Aici ne ascultă El pe noi, dacă
alergăm la Dânsul; aici ne eartă, dacă-L rugăm; aici ne şterge
fărădelegile noastre, dacă noi suntem bine recunoscători. Aici
e mân- gâere, acolo interogatoriu; aici îngăduinţă, acolo ri- 61
gurozitate; aici indulgenţă, acolo justiţie; aici libertate, acolo
judecată» !).

61). Cartea către Demetrian, cartea li pag. 287 şi 288. Vezi bibliot. ope- rilor păr. bis.
apus. Cbiev. 1879 în 1. rusă.
 2
In acelaşi senz au continuat a învăţa şi părinţii şi păstorii
ulteriori ai bisericei, ca d. e. Sf. Civil al Ierusalimului62 63),
Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură-de-aur,
precum şi Sf. Ambrosie 64 65 66), Fericitul Au- gustinf, Teodor
Eracliu''\ Sf. Ioan Damaschin fi Te- ofilact Bulgarul 67 68 69).
Este suficient de exemplu a aduce numai câte-va din locurile,
cari aparţin celor trei mari sfinţi ai bisericei universale,
Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur,
precum şi din ale lui Ioan Damaschin, marelui dogmatic al
vechei biserici spre a ne convinge despre aceasta. «După re-
tragerea din această vieaţă, scrie Sf. Vasilie cel Mare, nu mai
este timp pentru lucruri bune; pentrucă Dumnezeu, după
îndelunga sa răbdare, a hotărît timpul vieţei prezente pentru
ca omul să facă aceea, ce este necesar pentru a plăcea lui
Dumnezeu'); timpul de acum este timp pentru pocăinţă şi
ertarea păcatelor, iar în veacul viitor va fi dreaptă judecată a
răsplă- tirei» v).
«Mai bine este, zice Sf. Grigorie Teologul, a ne supune aici
lămurirei şi curăţirei, decât a suferi tortură acolo, când va
sosi timpul pedepsei, iar nu al curâţirei. Căci precum este
mai pre sus de moarte cel, ce pomeneşte aici pe Dumnezeu...
aşa pentru cei, ce au eşit de aici nu este mărturisire şi
îndreptare în iad (Ps. 6, 5); pentrucă Dumnezeu a mărginit
timpul vieţei active cu fiinţa de aici, iar vieţei de dincolo i-a
lăsat urmărirea celor făcute aici» 1). Atunci cine va ajută celor

62!) Cuvânt de pocăinţă. Op. Sf. Efrem. Sir. partea I pag. 297 Moscova 1881.
63). Orat. catech. 18 n. 14.
64*). De bon mort. c. 2. Opp. Pars. 1. p. 155. ed. 1516; Orat. In mort. Theodos. Magn. Ibid
pars 111. p. 49.
65*). Orat. 32 vel. 172 în 1 Thessalonic c. 4. v. 18.
66). In Ps. 6, 6. efr în Ps. 44, 1.
67e), Esplicare la evang. Mat. pag. 381 şi 434 în 1, rusă. Cazan. 1865.
68’). Precepte morale 1. cap. 5. Op. Sf. Vasilie cel Mare part. III pag. 861 Moscova an. 1857
69). Idem. cap. 2, p. 359.
 3
ce vor plânge îndeşert? Aici se găseşte vindecare pentru
oameni, iar pe urmă totul va fi închis» 2).
Şi Sf. Ioan Gurâ-de-Aur, care nu o dată s’a a- tins de acest
adevăr, scrie următoarele: «Numai vieaţa de acum este timp
pentru virtute, iar după moarte — judecată şi pedeapsă, căci
s’a zis: Şi în iad cine se va mărturisi ţie? (Ps. 6, 5);3). Până
când noi suntem aici, până atunci noi avem bună speranţă,
iar când vom trece dincolo, nu vom mai fi în stare a ne pocăi
şi a ne spălă păcatele. Pentru aceasta trebue să ne pregătim
neîntrerupt pentru eşirea de aici4). Aici este posibilă şi
pocăinţa şi spălarea păcatelor, şi a câştiga mare cutezanţă şi a
te schimbă Dacă însă, acuma, când încă ne aflăm pe câmpul
de lucru, nu vom întreprinde fapte de virtute şi nu vom evită
cursele răului; apoi deşi vom începe a ne acuză pe noi înşine,
dar atunci va fi în zadar, pentrucă atunci nu ne va folosi întru
nimic căinţa noastră. Căci cât timp ne aflăm în vieaţa de
acum este încă cu putinţă, că- indu-ne, să ne folosim de
aceasta, şi, curăţindu-ne pâ- 70 căţele de mai înainte să ne
învrednicim de milostivirea lui Dumnezeu. Dacă însă, lăsând
să treacă vremea de acum, vom fi fără de veste răpiţi de aici,
apoi, deşi ne vom căi atunci, totuşi nu vom folosi nimic ^ Sf.
Damaschin s’a exprimat despre însemnarea decisivă a morţei
cu privire la starea morală a sufletului omenesc, ast-fel.
«Trebue a şti, zice El, că căderea pentru îngeri este aceeaşi, ce
este moartea pentru oameni. Căci după cădere nu mai este
pocăinţă pentru ei, dupre cum ea nici pentru oameni nu mai
este după moarte» 2). După ideea, cuprinsă aici, dupre cum
îngerii, după căderea lor n’au mai fost în stare de a-şi
schimbă starea lor morală în mai bine sau a se pocăi, aşa şi
oamenii, cari au murit nepocăiţi, după moarte, care le
desparte sufletul de corp şi-i face şi pe ei, în acest caz,

70*) Epistola canonică către Litoi: pravil. 7; compară Sinodul 1 Ecurn. Kiceia: prav. 18.
 4
asemenea cu spiritele căzute, nu mai au posibilitatea de a se
pocăi sau a se îndreptă moral- minte, Dela sine se înţelege
însă că, Damaschin neapărat a presupus, că şi sufletele
drepţilor după moarte rămân neschimbate în starea lor bună,
câştigată de mai înainte, tot ast-fel precum şi îngerii buni,
rămânând în bine, în timpul căderei celor răi, perzistă în el
pentru totdeauna, neclintiţi şi neschimbaţi3).
 5

§ 160.
La cele zise trebue a adauge, că de aceeaşi privire asupra

morţei a fost condusă, negreşit, şi toată biserica veche, când

din timpuri immemorabile s’a ţinut cu stricteţă de aceea

regulă neschimbată, ca celor cari mor, chiar dacă ei s’ar afla

sub epitimia interdic- ţiunii, să li se deâ deslegarea păcatelor

şi împărtăşirea cu Sfintele Taine] iar temeiurile îndemnătoare

la aceasta sunt destul de clar descrise în următoarea pravilă

(regulă) a Sf. Grigorie Nisul, recunoscută de întreaga biserică

creştină: «Dacă c:ne-va moare, fără să-şi fi îndeplinit timpul

de pocăinţă, hotărît de canoane, a- tunci iubirea de oameni a

sf. părinţi ordonă, ca să se împărtăşească cu sfintele taine şi

să nu fie lăsat fără de conducător în cea de pe urmă şi

depărtată călătorie» ^ Ce e drept, în acest caz Biserica s’a mai

condus încă şi de acel cuget, că acei cari mor în căinţă şi

speranţă la milostivirea lui Dumnezeu, dar cari n’au adus

fructele unei pocăinţe depline şi atot-curăţitoare, pot sub

oare- cari condiţiuni şi după moarte a-şi desăvârşi actul

căinţii lor neîndeplinite. Aceasta însă nu slăbeşte credinţa ge-

nerală a Bisericii despre starea morală hotărîtă şi de-

terminată, câştigată de suflet în viaţa actuală, fiindcă pe de o

parte desăvârşirea pocăiţii în viaţa de după moarte nu este

 6

§ 160.
altă-ceva, decât numai o prelungire sau o dezvoltare a

direcţiunii sufletului înainte de moarte, iar pe de alta, după

credinţa bisericii, şi aceasta nu se poate face altfel, decât

numai cu ajutorul rugăciunilor bisericii2). 71Judecata parţială

a fie-cărui om după moarte,

învăţătura Sf. Scripturi.

Şi aşa, prin starea sufletelor de dincolo de mormânt cum
se află descrisă în Sf. Scriptură şi în învăţătura sf. părinţi ai
bisericii, nu numai că nu se îndepărtează, ci şi mai mult iese
la iveală sau se presupune ca absolut necesară judecata
parţială pentru fie-care om, după moarte. Ce învaţă despre
această judecată Sf. Scriptură, şi ce a învăţat Biserica ?
Indicii la judecata, care aşteaptă pe om după moarte,
găsim şi în Vechiul Testament, deşi aceste indicii nu toate
sunt atât de clare şi determinate încât să poată fi raportate
direct la judecata parţială, şi nu la cea generală.

71 Compară Confesiunea Ortodoxă part. 1- Răspuns la întreb. 64. 65; Epist. Patriarh, de
Răsărit, art. 18.
 Aşa d. e. Ecclesiastul, ridicându-şi privirea dela ne-
dreptăţile, ce se observă în judecăţile omeneşti de aici, la
judecata viitoare, cea dreaptă a lui Dumnezeu, scrie: «Şi am.
văzut eu sub soare: loc de judecată, iar a- colo fărădelege; loc
de dreptate, iar acolo nedreptate. Si mi-am zis eu în inima
mea: Pre cel drept şi pre cel nedrept şi pre cel necinstit va
judecă Dumnezeu; pentrucă timpul pentru fiecare lucru şi
judecata asupra oricărei acţiuni va fi acolo» (Eccles. III, 16,
17). Şi în alt loc: «Veseleşte-te, jună, în juneţa ta,... numai să
ştii, că pentru toate acestea Dumnezeu te va aduce la
judecată, (Cap. XI, vers. 9); teme-te de Dumnezeu ţt
îndeplineşte poruncile lui pentrucă întru aceasta stă totul
pentru om. Căci toată fapta o va aduce Dumnezeu la
judecată, cu tot lucrul trecut cu vederea, ori bun, ori rău fie»
(Cap. XII, v. 13, 14). Aici se vorbeşte direct şi lămurit numai
despre aceea, că nu aici—pe pământ, ci acolo—în secolul
viitor aşteaptă pe oameni judecata cea dreaptă a lui
Dumnezeu; dar, se va începe oare această judecată pentru
fiecare om îndată după moartea sa;— despre aceasta se tace,
deşi ar putea fi presupusă fără de nici o contrazicere cu
locurile citate, cu deosebire dacă se va luâ în consideraţie acel
loc, unde jude- decata de aici—omenească, în opoziţie cu
judecata viitoare—divină se numeşte nu curând, şi care se ci-
teşte aşa: «Că nu se face curând judecata celor ce fac rău,
pentru aceea s’a umplut inima fiilor omeneşti, ca să facă rău.
Cel ce a păcătuit a făcut rău de a- tunci şi din tinereţile sale:
Că ştiu şi eu că va fi bine celor, ce se tem de Dumnezeu,
precum se tem de fata Lui. Si bine nu va fi celui fărăd^le^e. si
nu va
) • O' )
petrece multe zile în umbră cel, ce nu se teme de faţa lui
Dumnezeu» (Ecclesiast. VIII, 11—13).
 1
In cartea necanonică a înţelepciunii lui Solomon se arată
direct la recompensa, ce va dâ Dumnezeu oamenilor după
moarte, prin urmare şi la judecata parţială după moarte
pentru ei: fiindcă aici se vorbeşte despre cei nepioşi, că «de
vor muri curând nu au nădejde, nici în ziua cunoştinţii
mângâere,—că a neamului nedrept rău este sfârşitul» (Cap.
III, v. 18 şi 19), iar despre toţi drepţii cari s’au sfârşit, că
«sufletele lor sunt în mâna lui Dumnezeu... şi se află în pace»
(Cap. III, vers. 1, 3), asemenea cutîi şi aparte despre femeea,
care şi-a păzit inocenţa sa în timpul vieţii sale pământeşti, că
«ea va avea roadă la cercetarea sufletelor» (Cap. III, v. 13),
sub care se poate înţelege nu alt-ceva, decât recompensa
parţială până la învierea corpurilor şi judecata generală.
In cartea Inţelepciunei lui Isus fiul lui Sirah judecata lui
Dumnezeu asupra fie-cârui om şi recompensa, precum am
avut ocaziune nu de mult să vedem, se raportă direct la
sfârşitul omului, când se «vor descoperi lucrurile lui» (Inţ.
Sirah. 11, 28, 29).
Această credinţă a bisericei Vechiului Testament fu
confirmată în toată puterea ei şi de însuşi Domnul Iisus
Christos, învăţând cu deplină claritate în parabola sa despre
bogat şi Lazăr, despre recompensa, care aşteaptă după
moarte pe fie-care om, şi care dela sine presupune ca
indispensabilă judecata parţială. După înţelesul acestei
parabole, sufletul celui ce a suferit în această viaţă, al
dreptului Lazăr, îndată după moarte a fost dus de îngeri în
sânul lui Abra- am, unde a petrecut în bucurie şi fericire, pe
când, din contră, sufletul celui ce a fost fericit în această viaţă,
al bogatului nemilostiv, îndată după moartea sa fu
transportat în iad, unde l-a ajuns cele mai grele munci. Starea
însă de fericire după moarte a sufletului lui Lazăr, precum şi
starea de muncă a sufletului bogatului, după această
 2
parabolă, nu era altceva, decât recompensa pentru viaţa lor
pământească din trecut, recompensă cu totul
corespunzătoare cu ceea ce au meritat în viaţa aceasta, şi care
pentru aceasta presupune ca inevitabilă şi însăşi hotărârea
dreptului recompensator a judecăţei divine. De aici resuită
acea concluziune directă şi naturală, că, după învăţătura
Domnului Iisus Hristos, îndată după moarte urmează
dreapta judecată a lui Dumnezeu asupra sufletului fiecărui
om, după care, conrespunzător celor meritate de el în viaţa
aceasta, îndată-şi primeşte în- tr’un fel sau în altul
recompensa, care se cuprinde în starea lui de fericire sau de
muncă.
Pentru aceasta şi Apostolul Pavel învaţă: este rânduit
oamenilor odată să moară, iar după aceea judecata (Evrei IX, 27);
înţelegând, de sigur, aici prin judecată nu altă-ceva, decât
judecata parţială, fiindcă această judecată se reprezintă ca
urmând imediat după moartea fiecărui om, fără nici un
interval. Afară de aceasta, ideea Apostolului Pavel despre
judecata parţială se confirmă încă de acele locuri din
epistolele sale, în cari se exprimă credinţa lui în recompensa
imediat după moarte pentru adevăratele virtuţi (Filip.
I, 21—24; 2 Corint. V, 1 şi 8); precum şi de acelea, unde
el descrie judecata generală, ca separată şi distinsă de
cea parţială, ca una ce va urma numai la sfârşitul
lumei şi va aduce oamenilor recompensă finală, atât
pentru suflet, cât şi pentru corp (Romani
II, 5—7; 2 Corint. V, 10; 2 Colos. 1, 6—10). Odată cu
aceasta Apostolul Pavel lămurit a arătat şi cui a-
nume se cuvine a face judecata parţială asupra sufle-
tului omului după moartea lui, descriind biserica tri-
umfătoare din ceriuri, de care, ca de Ierusalimul ce-
resc, s’au apropiat numai credincioşii luptători pe pă-
 3
mânt, dar în care deja au intrat şi au devenit membri
duhurile drepţilor celor desăvârşiţi şi aminteşte tot
aici şi despre Dumnezeu, ca de Judecătorul tuturor,
Carele în urma dreptei sale judecăţi, trece sufletele
drepţilor de pe pământ în cetatea sa cea cerească şi
slăvită (Evrei XII, 22, 23).

§ 161.
Învăţătura Sf. Părinţi si a Bisericei.
In primele trei secule ale Creştinismului.
De acord cu aceasta au învăţat despre judecata parţială, ce
aşteaptă pe fiecare om după moartea sa, şi cei mai vechi
părinţi şi dascăli ai bisericei, începând cu bărbaţii apostolici;
deşi trebue a observa, că ei, cu deosebire în primele epoce, în
cea mai mare parte nu s’au atins direct de cestiunea judecăţei
parţiale, ci numai de consecinţele ei în raport cu sufletele
drepţilor sau ale păcătoşilor, cari s’au sfârşit; acestea însă nu
ne împedică a vedea în învăţătura lor urmele unei credinţe
neîndoelnice în esistenţa judecăţei parţiale.
Aşa, d. e. Sf. Varnava, îndemnând pe credincioşi a se
întrece în virtute, tară de care toată viaţa lor actuală nu le este
de nici un folos, între altele scrie: «Dumnezeu nu căutând la
faţă va judeca lumea; fiecare va primi recompensa după
faptele sale: dacă el a fost bun, atunci harul lui Dumnezeu îl
va întâmpină pre el; dacă a fost impios, atunci răsplată pen-
tru impietate îl va urmă pre el. Luaţi seama, ca nu cumva noi,
cei chemaţi, să trecem la odihnă şi să a- dormim în păcatele
noastre, iar inamicul, sculându-se asupra noastră, să ne
supună puterei sale şi să ne priveze de împărăţiea lui
Dumnezeu» 72). Deşi aici în genere se vorbeşte despre
judecata lui Dumnezen, re- splătitoare şi nefăţarnică, aşa că
72). Epist. c. 4.
 4
prin ea mai întâi de toate se poate înţelege aici judecata
finală, generală, dar nu va fi contra ideei şi scopului
autorului, dacă odată cu aceasta se va înţelege aici şi judecata
parţială, ca un început şi premergere a judecăţei generale; la
aceasta ne predispun ca deosebire expresiu- nile,
întrebuinţate de autor: «dacă el a fost bun» a- decă în viaţa
actuală, «atunci harul lui Dumnezeu îl va întâmpina pe el»,
bine înţeles, după sfârşitul a- cestei vieţi, de asemenea: «dacă
a fost impíos, atunci resplata pentru impietate îl va urma pre
el», adecă dincolo de mormânt.
Alţi bărbaţi apostolici, ca: Climent al Romei, lgnatie
Purtătorul de Dumnezeu şi Poiicarp îşi exprimă direct credinţa
lor neîndoelnică în recompensele, cari urmează imediat după
moarte şi prin care, bine înţeles, îşi mărturisesc credinţa lor în
existenţa judecăţii parţiale dincolo de mormânt, deşi ei literal
nu vorbesc despre ea.
Aşa Sf. Climent, despre Apost. Petru şi Pavel a învăţat, că
ei drept recompensă pentru suferinţa şi martirajul lor, după
trecerea din această «lume, s’au ridicat în locul cel sfânt şi
plin de slavă 1), iar despre cari s’au desăvârşit în dragoste, că
ei, după trecerea de aici, prin harul lui Dumnezeu, se află la
un loc cu cei pioşi 2).
Şi lgnatie Purtătorul de Dumnezeii, iată ce a scris către
păstoriţii săi despre sine însuşi, în vederea a- propiatei sale
morţi martirice: «Să nu faceţi pentru 73 mine nimic mai mult,
decât ca eu să fiu jerfit lui Dumnezeu acuma, când altarul
este gata... Frumos lucru este pentru mine a mă ascunde dela
lume la Dumnezeu, ca să strălucesc întru El1); lăsaţi-mă pe
mine spre lumina cea curată: Arătându-mă acolo, voiu fi
omul lui Dumnezeu2); apa cea vie, care vorbeşte întru mine,
mă chiamă pe mine dinlăuntru: «vino la Tatăl» 3).

73 Epist. I ad Corinth. c. 5. s) Ibid. c. 60,

 5
Iar Sf. Policarp, atât despre Sf. Ignatie, cât şi despre toţi
acei, cari înainte şi după dânsul au suferit moartea martiricâ
pentru credinţă, a exprimat direct şi cu tărie acea credinţă, că
ei toţi «se află în locul de cuviinţă la Domnul, cu Care au
suferit» adăogând «că toţi ei nu îndeşert s’au luptat» 4).
Aceeaşi se poate zice şi despre Sf. Iustin şi Iri- neu, cari,
deşi n’au vorbit direct despre judecata parţială cu toate
acestea au presupus ca neapărată existenţa ci, când au învăţat
lămurit şi neîndoelnic, că îndată după moarte, în vederea
meritelor din via,ţa actuală, sufletele unora trec, după
hotărârea lui Dumnezeu, înainte de judecata finală, generală,
în locuri mai bune, luminoase, iar ale altora, din contră, în lo-
curi mai rele întunecoase °).
Tertulian foarte direct şi pozitiv exprimă convingerea sa şi
a creştinismului, în genere, despre existenţa judecăţei parţiale
scriind, între altele, următoarele relativ de soarta sufletului
păcătos dincolo de mormât:
*) Epist. ad Roman c. 2.
5
) Ibid. c. 6.
5
) lbid. c. 7.
4
). Epist. ad. Philip, c. 9.
*). Just. Dialog, cum Tryph. n, 5; Irin. Advers, haeres. lib. 4. c. 89, a. 4, lib. 5, c. 5, n.
1.
«Sufletul (păcătosului după moartea lui) cel întâi tre- bue a
cercă judecata lui Dumnezeu, ca unul ce el întâi a fost autor a
tot ce a făcut; dar el trebue a aşteptă şi corpul său, ca să
primească recompensă şi pentru aceea ce a făcut cu ajutorul
corpului, care s’a supus ordinilor lui 1). Cum că sufletele şi
acuma, sau sufer sau sunt îngrămădite în iad, deşi încă sunt
lipsite şi despărţite de corp, aceasta o arată esemplul lui
Lazăr» 74 75).

749. De resurrect. carn. c. 17.

75*). Ibidem.
 6
Sf. Ipolii, conducându-se de aceeaşi parabolă despre
bogatul şi Lazăr, descrie chipul judecăţei parţiale asupra
tuturor sufletelor morţilor, arătând pe îngeri ca factori
mijlocitori sau îndeplinitori ai hotărârilor divine în privinţa
recompensei lor. După această descripţiune, toate sufletele
morţilor îndată dună despărţirea de corpurile lor, mai înainte
până la învierea şi judecata generală, merg pe una şi aceeaşi
cale spre locaşurile temporale ale iadului. Dar aici la porţile
iadului le întâlnesc îngerii, cari sunt puşi de strajă, cari tot
odată le şi hotărăsc soarta lor temporală până la judecata
generală, după meritul stărei lor morale, după care sufletele
drepţilor, cari se află la partea dreaptă, sunt îndreptate,
însoţiţi fiind de îngerii buni spre partea luminei şi a bucuriei,
adecă în sânul lui Abraam, iar sufletele necredincioşilor şi
impioşilor, cari se des- părţiseră la partea stângă, din contră,
se retrag însoţiţi de îngerii răi spre partea întunerecului şi a
tris- teţei, sau în infern76).
Cu asemeneaşi trăsuri a reprezentat judecata parţială şi
Origen, când, în de acord cu credinţa bise- ricei, a descris pe
îngeri ca cei mai de aproape factori, atât în săvârşirea
judecâţei asupra sufletelor omeneşti, cât şi în hotărârea
soartei lor dincolo de mormânt1).
De aceleaşi idei despre judecata parţială a fost pătruns şi
Sf. Ciprian, când spre liniştea credincioşilor în timpul unei
mari mortalităţi, scria următoarele: «De moarte trebue a se
teme numai acela, carele după eşirea din lumea aceasta se va
munci în etern şi pentru care prelungirea vieţei de aici
serveşte numai ca o amânare vremelnică a suferinţelor şi a
gemetelor... Pentru servii lui Dumnezeu însă moartea este o
plecare mântuitoare din lume... (pentrucă) cei drepţi sunt
chemaţi la bucurie, iar cei impioşi la munci; servilor
76). Fragm. ex, libro advers. Graec. Vezi Golland. Biblioth. Patr. t. IL, p. 451, ed. 1766.
 7
credincioşi curând li se hotăreşte resplată iar celor perfizi
pedeapsă» 2).
In fine, tot acelaşi înţeles şi însemnare, după creanţa
generală a bisericii în recompensa ¿uficielor celor drepţi
imediat după moarte, trebue a recunoaşte, că sunt exprimate
cu deplină claritate în constituţi- itnile apostolice3), şi deci se
afirmă existenţa dincolo de mormânt a judecăţei parţiale.
§ 162.
Din secolul al patrulea.
începând cu sec. IV noi întâlnim un şir neîntrerupt de
mărturii afirmative despre credinţa continuă 77 78 şi
neschimbată a bisericii în existenţa judecăţei parţiale dincolo
de mormânt. Afară de aceasta, precum îndată vom vedeâ,
părinţii şi dascălii acestui period în cea mai mare parte unesc
credinţa lor în judecata parţială cu descrierea procedurii
acestei judecăţi, fapt prin care încă şi mai mult ne arată
deplina lor încredinţare despre existenţa ei. In genere ei ne
descriu procedura acestei judecăţi aşa fel, că sufletul, după
despărţirea lui de corp, este întâlnit de duhurile cele fără de
corpuri şi însoţit de ele trece înainte până la determinarea
soartei sale prin diferite instanţe judecătoreşti sau vămi,
păzite de ângeri răi, unde i se cere şi dă socoteală despre
toate faptele sale de mai înainte 79 80),— acest mod de
reprezentare, fiind de acord cu Sf. Sriptură, şi confirmat de

77!). In Levit. homil. 9, n. 4; InNumer. hom. Îl, n. 4,—hom. 24, n. 3.

*). Cartea despre mortalitate. Vezi Bibliot, părinţ. Apuseni II, p. 247 şi 248 Chiev 1879
s
) Const. apost. Iib. V, c. 8. Tot atât de clară este şi învăţătura des pre aceasta a Sf. Dioniiie
Alexandreanul (Vezi Evseb. eecies. hist. Iib.
78 c. 42).
79*) Trăsuri particulare a acestui mod de reprezentare a judecăţii parţiale, afară de Ipolit şi
Orben, pe cari i-am arătat, se poate observă încă la Sf. Iustin (Dial. cum Tryph. n. 105), la
Tertulian (De anima c. 53) şi la Clement Aiexandreanul (Strom. lib IV, c. 18).
80 Cuvânt despre amintirea de moarte. Opper. sf. Efrem. Sir. p. III, pag. 183 Moscva 1882.
 8
vedeniile unora dintre sfinţi, a fost totdeauna primit şi
aprobat de biserică.
Aşa, d. e. Sf. Efrem Şirul, exprimându-şi cu claritate
credinţa sa şi a bisericii în genere despre judecata parţială,
care se întemeiază pe cuvintele Ap. Pavel: este rânduit
oamenilor o dată să moară, iar după aceea judecata (Evrei IX, 27)2),
descrie însăşi această judecată în următoarele trăsuri: «Când
se vor apropia puterile cele stăpânitoare, când vor veni
armatele cele înfricoşate, când ângerii lui Dumnezeu vor
ordona su- fletului a se strămută din corp, când, luându-ne
pe noi cu forţa, ne vor duce la judecata neînlăturabilă;
atunci, văzându-i pe ei, sărmanul om... cade cu totul în
nedumerire, cu totul se zgudue, ca de un cutremur... Trimişii
lui Dumnezeu luând sufletul, se înnalţă în aer, unde stau
începătoriile, puterile şi guvernatorii puterilor opuse.
Acuzatorii noştri răi, înspăimântătorii vameşi, înregistratorii,
încasatorii, ei ne întâlnesc pe cale, înregistrează, cercetează şi
numără păcatele şi scriptele acestui om, păcatele din tinereţe
şi dela bătrâneţe, cele cu voe şi cele fără de voe, cele făcute cu
lucrul, cu cuvântul, ori cu gândul. Mare frică va fi acolo,
mare tremur sărmanului suflet, nedescrisă nevoe, pe care o
va suferi el dela o mulţime nenumărată de inamici, cari-1 vor
încunjurâ ca norii, îl vor cleveti pe el, ca să nu-i dea loc a se
sui la ceriu, a se stabili în lumea celor vii şi a intra în partea
vieţii. Dar sfinţii îngeri, luând sufletul îl vor duce pe el» 81).
81 Viaţa Prea Cuvios. Antonie. Oper. Sf. Părinţi t. XXI, p. 260 şi 261 din Moscva 1853. La
Sf. Macarie Aletandreanul se află descrisă judecata parţială în următoarele trasuri. Sufletul
fiecărui creştin, acompaniat de ângeri, în ziua a treia după despărţirea de corp, se înnalţâ
la ceriu pentru a se închină lui Dumnezeu. In curs de şase zile mai de parte el se opreşte în
locuinţele sfinţilor sau în rai, încântându-se de frumuseţele lui şi umplându-se de bucurie,
dacă conştiinţa sa nu-i inspiră nici o teamă, că ar fi nedemn de el, sau din contra
pâtrunzându-se de o înfocată supărare, dacă conştiinţa îi spune contrarul. Apoi după a
doua închinare lui Dumnezeu, în următoarele treizeci de zile, sufletul vizitează locuinţele
iadului şi pe locuitorii lor, supuşi la diferite munci, în care timp se umple de fiori de
teamă, ca să nu fie şi el supus la asemenea munci pentru vinovăţia sa. «In ziua a patru-
zecea însă el se înnalţă iarăşi spre a se închina lui Dumnezeu; şi atunci Judecătorul îi
determină locul, ce i se cuvine după faptele sale». Iar sufletele celor neluminaţi prin botez
 9
Acest mod de reprezentare a judecăţei parţiale fu
confirmat şi prin o însemnată vedenie, de care s’a învrednicit
o dată Cuviosul Antonie în timpul rugăciunii sale şi despre
care Sf. Atanasie cei Mare mărturiseşte următoarele: «O dată,
înainte de a gustă mâncare, aproape de ora 9, începând a se
rugă, Antonie se simte pe sine transportat cu mintea, şi ceea
ce este mai de mirat, se vede pe sine însuşi, ca cum ar fi afară
de sine şi ca cum cineva l-ar înnălţâ în aer; în aer însă se aflau
nişte fiinţe posomorâte şi îngrozitoare, cari voiau a-i
împedecâ calea de a se înnălţâ. Insă, fiindcă conducătorii iui
Antonie s’au o- pus lor, de aceea ei au cerut socoteală, nu
cumva An- 82 tonie are vre-o răspundere faţă de ei?..., şi
fiindcă acuzatorii nu l-au putut învinovăţi de nimic, atunci i
s’a eliberat lui calea. Şi de o dată el vede, că pare-că se
reîntoarce şi-şi intră în sine, şi din nou devine Antonie cel
mai de înainte». La această povestire Sf. Atanasie adauge, că
Antonie «s’a mirat, văzând, cu cât de mulţi inamici avem noi
a ne luptă şi cu câte greutăţi trebue omul a trece prin aer. Şi
atunci i-a venit lui în minte, că anume în acest senz a zis A-
postolul: după Domnul Stăpâniei văzduhului (Efeseni II, 2).
Fiindcă inamicul are autoritate de a intra în luptă cu cei cari
trec prin văzduh, el se încearcă a le împedecâ calea lor.
Pentru care mai ales ne-a şi consiliat Apostolul: Luaţi toate
armele lui Dumnezeu, ca să puteţi stă hnprotivâ în ziua cea rea
(Efes. VI, 13), ca să se ruşineze duşmanul, neavând nimica a
grăi de hulă despre noi» (Tit. II, 8) ^
De sigur tot de asemenea reprezentaţiune despre modul
săvârşirei judecăţei parţiale s’a condus Sf. Va- silie cel Mare,
când, descriind aceea, ce are a fi după *) moartea omului, între
altele scrie: «Nimene să nu se înşele cu cuvinte deşerte (Efes.
sunt duse deadreptul în iad la munci de neînduplecaţii ângeri, după confruntarea şi
convingerea în vinovăţia lor. (Cuvânt, sf. Macar. Alex. despre eşirea sufletelor în Revista
rus. citire creştinească t. XLIII, pag. 126—181, an. 1831).
82 Cuvânt despre cei răposaţi întru Hristos. Qpp. sf. Efrem Sir. part III. p. 883 - 385.
 1
0
V, 6). Căci fără de •veste va veni peste tine perire (I Tesal. V, 3),
şi te vâ ajunge vârtej, asemenea furtunii. Veni-va îngerul
posomorât, cu forţa va luă şi va târî sufletul tău, legat de
păcate 1). Preocupă-te deci cu gândirea la ziua cea de pe
urmă... închipue-ţi turburarea, prescurtarea respiraţiii şi
ceasul mortal, judecata lui Dumnezeu care se apropie, pe
îngerii grăbitori, sufletul în straşnică agitaţiune, muncit în
mod nemilos de conştiinţa păcătoasă, întorcându-şi privirile
jalnice la cele de acolo, în fine—necesitatea inevitabilă a
acelei transportări îndepărtate 83 84).
Pe când Sf. Grigorie Teologul numai în scurte cuvinte şi-a
mărturisit credinţa sa în judecata parţială dincolo de
mormânt, exprimându-se astfel, că în timpul trecerii din
această viaţă în ceealaltă «fiecare este sincerul judecător al
său propriu, pentru judecata ce-1 aşteaptă acolo» 85), Sf. Ioan
Gură-de-aur destul de larg descrie chiar modul acestei
judecăţi, reprezen- tându-o, ca şi mai înainte, în acea formă,
că sufletul trece după moarte prin diferite încercări aeriene
(vămi) şi acolo este supus la diferite torturi din partea spi-
ritelor rele pentru faptele de mai înainte. «Dacă, zice el, noi,
când plecăm într’o ţară sau oraş strein, avem trebuinţă de
conducători, apoi câţi conducători şi a- jutoare ne trebuesc
nouă, pentru a trece neîmpedi- câţi pe dinaintea şefilor,
autorităţilor, administratorilor lumii din aer, a începătorilor
vămilor ? 1). Pentru aceasta sufletul, sburând din corp, adesa-
ori aci se înnalţă, aci se scoboară, şi se teme, şi se cutremură,
căci conştiinţa păcatelor noastre totdeauna ne numeşte pre
noi, dar cu deosebire în acel ceas, când nu avem a fi conduşi
la torturile de acolo şi la înfricoşata judecată» 2).

83*) Convorbire convingătoare spre primirea botezului. Op.sf. Păr. t. VIII pag. 241, an.
1858 în ruseşte.
84s) Epistola 43 către fecioara căzută. Idem t. X, pag. 130, anul 1859.
85) Cuvânt. 21, laudă Atan. cel Mare. Oper. sf. .Păr. t. II, p. 200 ediţ. 1843 rusă.
 1
1
Presupunând că e o mare diferenţă între aceia ce sufăr,
trecând prin vămi (locurile de încercare), sufletele
neconrupte şi cele conrupte, iată cum descrie starea celor
d’intâi Sf. Ioan Gură-de-Aur, punând următoarele cuvinte în
gura pruncilor morţi: «Sfinţii ângeri cu pace ne-au despărţit
pre noi de corpuri, şi noi, având conducători buni, am trecut
în tihnă pe dinaintea puterilor aeriene. Spiritele rele n’au
găsit în noi, ce căutau; n’au putut observă ceea, ce voiau.
Zărind corpul fără păcat, ei s’au întristat; văzând sufletul
neconrupt, s’au ruşinat; văzând limba nepân- gârită, au tăcut.
Noi am trecut înainte şi i-am ruşinat pe ei. Mreja s’a rupt şi
noi am scăpat. Bine este cuvântat Dumnezeu, Carele nu ni-a
dat pe noi în prin- soarea lor» 3). Iar starea celor din urmă
reprezentân- du-o, din contră, foarte grea şi împovorâtoare,
el dă următoarele instrucţiuni celor vii, cari se află încă în
putinţă de a-şi o schimbă: «Nimenea dintre cei, ce trăesc pe
pământ, cari n’au primit încă deslegarea de păcate, nu poate,
după trecerea în viaţa viitoare, să scape de pedeapsă pentru
ele. Ci precum aici pe cri- 86 87 minali îi duc din arest în fieară
la judecată, aşa şi după trecerea din această viaţă toate
sufletele sunt duse la înfricoşata judecată, încărcate cu
diferite sarcini de păcate 1). (Şi aşa) Găteşte spre eşire
lucrurile tale, şi te găteşte la ţarină (La cale) (Pildele XXIV,
27). Dacă tu ai răpit ceva dela cineva, întoarce-i, şi zi ca şi Za-
heu: întorc împătrit (Luca XIX, 8). Dacă ai defăimat pe
cineva, dacă te-ai învrăjbit cu cineva, împacă-te pănă la
judecată. Desleagă totul aici, pentru ca să vezi fără întristare
acea judecată» 2).
Tot astfel au învăţat în sec. IV, atât despre realitatea
judecăţei parţiale, cât şi despre forma ei încă Macarie cel
86Cuvânt. 11. De memoria morţilor.
87) Omilia către popor. Antioh. S. Despre Lazăr 2, n. t. I, p. 68. Petersburg. an. 1859.
*) Cuvânt 11 In amintirea morţilor (Vezi Margarintul).
 1
2
Mare88), Eusebie al Cesariei89), Grigorie Nisui90) şi Epifanie 91);
—trebue apoi a adăogâ, că a- ceastă învăţătură, în punctele ei
esenţiale, n’a fost streină nici învăţătorilor apuseni din acest
timp. Aşa, Fericitul Augustin a considerat pe deplin dreaptă,
mântuitoare şi nesupusă la nici o îndoială credinţa F.
existenţa judecăţii îndată după moartea fiecărui om,
independent de judecata ultimă; pentrucă, după cuvintele
sale, ar fi cea mai crudă şi îndărătnică neatenţiune la învăţă-
tura evangelică de a nu vedeâ aceasta în săracul La- zâr, care
după moarte a fost dus în sânul lui Avraam, şi în bogatul,
care a intrat în iad şi a fost supus muncilor, cum şi de a nu
crede, că sufletele sunt judecate îndată după eşirea din
corpurile lor, mai înainte de a merge la acea judecată, la care
vor fi judecate dinpreună cu corpurile lor înviate v).

§ 163.
In secolul V si următoarele.
In secolul V, modul de reprezentare a judecatei parţiale în
formă de vămi ’şi-a luat forma sa finală şi pe deplin
determinată, şi din acest timp învăţătura despre vămi, cel
puţin în biserica de răsărit, întru atât s’a contopit cu
învăţătura despre judecata parţială, încât cu ideea despre
această din urmă totdeauna a fost unită ideea despre vămi şi
din contră cu ideea despre vămi, neapărat s’a unit ideea
despre judecata parţială.

880 Omilia la Evangh. Matei, 14 n. 4, t. I, p. 263 edit. 1839. Compară

89idem Omilia 18, n. 6, p. 251 şi 252.
90)Omilia 2 Despre Lazar. n. 4, t. I, pag. 60. Petersb. 1859.
a
) Omilia despre îndoita stare a celor eşiţi din această viaţă, în Revista Hristianscoe
citenie 1828, t. XXXI p. 118—114.
*) Demonst. Evangel. III, c. 6; Praeparat. Evangel. XI, c. 20.
91)De baptism. în Opp. t. II, p. 220, ed. Morel.
*) Haeres. 75.
D De anima lib, II, c. 4, n. 8, în Patrolog. curs. compl. t. XLIV, p. 498.
 1
3
Chipul complect de reprezentare a vămilor, însă nu
formulat din nou, ci numai adunat din trasuri particulare
anterioare, cari au fost d°jn în sec. IV şi încă şi mai înainte, ni-
1 prezintă Sf. Ciril al Alexandriei în cuvântarea sa despre
eşirea sufletului, unde vămile de dincolo de mormânt,
împreună cu sufletul care trece prin ele, sunt descrise în
următorul mod: Vămile sunt un fel de staţiuni stabilite în
atmosferă din distanţă în distanţă pe calea dela pământ la
ceriu, prin cari neapărat trebue. să treacă fiecare suflet pentru
a ajunge ceriul de sus sau împărăţia lui Dumnezeu. Aceste
staţiuni sunt păzite cu multă îngrijire de puterile
întunerecului, de administratorii cei răi ai lumii, de şefii
vămilor aeriene, de cercetătorii şi con- fruntătorii faptelor
noastre, cari în tot modul se si- lese de a împedicâ sufletul la
intrarea sa în ceriu. Pentru aceea, când sufletul, fiind dus şi
protejat de îngerii buni, intră în aceste staţiuni sau vămi, şefii
lor cu neînduplicată rigurozitate cercetează cu deamănun- tul
şi-i pun înainte tot lucrul rău, care în viaţa sa trecută şi-a
permis prin gând numai, prin cuvinte şi prin fapte şi care-1
poate face nedemn de împărăţia lui Dumnezeu. Atunci nu
stau însă în tăcere nici îngerii buni, cari însoţesc sufletul;
fiindcă ei arată tot, ce a făcut el bun în viaţa prezentă. Astfel,
la prima instanţă se cercetează păcatele făcute cu gura şi cu
limba, la a doua—cele ale vederii, la a treia—păcatele
auzului, la a patra—toate fără-de-legile făcute cu mâna; şi aşa
se urmează şi la celelalte staţiuni cu alte asemenea păcate şi
pasiuni, ca d. e.: răutatea, dispreţul, invidia, mărirea deşartă
şi mândria, pen- trucă fiecare pasiune şi păcat îşi are vameşii
şi cercetătorii lui. In timpul tuturor acestor încercări şi cer-
cetări sufletul se află în agitaţiune şi frică, pănă când, în fine,
după acţiunile sale, fapte şi vorbe, sau, fiind condamnat, să
leagă în fieară, sau fiind justificat, se eliberează de acestea. Şi
 1
4
dacă pentru viaţa sa onorabilă şi plăcută lui Dumnezeu
sufletul se arată demn de ceriu, atunci îl primesc îngerii şi
acum el trece fără de frică la împărâţiea lui Dumnezeu,
acompaniat de sfintele puteri cereşti. Din contră, dacă se con-
stată, că şi-a petrecut viaţa în trândăvie şi necumpă- tare,
atunci va auzi acel glas îngrozitor: râdice-se cel necurat, ca să
nu vază mărirea Domnului (Isaia 26,
10) ; şi atunci îl vor părăsi pre el îngerii lui Dumnezeu şi-l
vor apuca demonii îngrozitori şi-l vor arunca în
regiunea întunerecului şi a infernului, în locurile cele
mai de jos, în închisorile cele de sub pământ şi în
temniţele iadului1).

După Sf. Ciril al Alexandriei, în toate secolele următoare

noi întâlnim neîntrerupt descrierea judecăţei parţiale sub
formă de vămi (staţiuni aeriene) la păstorii şi dascălii bisericii
din diferite timpuri şi diferite locuri, ca de exemplu: la
Eusebie, Episcop Ga- lican 92 93), Fericit. Ioan Milo stivui 94), Prea
cuviosul Maxim Mărturisitorul95), Sf. Ioan Scararul96 97), Prea

92*) Vezi Cuvântul Sf. Ciril al Alexandriei despre eşirea sufletului.

93) Homil. I ad monach., în Biblioth. Patr. t. VII, p. 656.
94’) Ion Milostivul, după exemplul Sf. Ciril al Alexandriei descrie vămile In
următoarele, destul de amănunte, trasuri: tCSr.d sufletul ese din corp şi voeşte a se înălţă
la ceriu, îl întimpină pe el demoni şi-l cercetează mai întăi de minciună şi clevetire. Dacă
de acestea nu se va fi pocăit, îl opresc pe ei demonii. Şi iarăşi mai sus îl întimpină pe el de -
mon i şi-l cercetează de desfrânare şi mărire. Dacă şi de acestea se va fi pocăit, atunci se va
elibera de ei. Şi sunt multe din partea demonilor obstacolele şi torturile sufletului care
merge la ceriu! Apoi, furia, invidia, mânia, calomnia, mândria, vorbirea de ruşine,
nesupunerea, uzura, iubirea de argint, beţia, amintirea de rău, magia, participarea la rău,
lăcomia de mâncare, dispreţul aproapelui, omorul, furtul, desfrâul şi adulterul. Dacă
sufletul condamnat merge dela pământ Ia ceriu, merg cu el. şi sfinţii îngeri, dar nu-1 ajută
cu nimic, ci singur sufletul dă cuvânt despre sine prin pocăinţă şi fapte bune şi mai vârtos
prin milostenie. Dacă însă a uitat a se pocăi de păcate aici, atunci prin milostenie se
isbăveşte de atacurile demonilor pe la vămi» Cuvânt de eşirea sufletului. In Prolog, din 29
Octombre).
*) Epist. ad Cubicularium, în Biblioth. Patr. t. XXVI, r. 581.
95*) Ioan Climac. Scala paradişi, p. 158, Paris 1633.
96•) Mineiul, la 3 Mai.
97’) Monumentele literare ruseşti din secolul XII p. 92 ed. Moscva 1821.
 1
5
Cuviosul Teodosie din Lavra pecerscab), Sf. Ciril din Turov98 99),
Mar cu al Efesului, Gavril al Filadelfiei“*), şi Sf. Dimi- trie al
RostovuluF).
Dar este foarte important faptul, că învăţătura despre
vămi a intrat şi în diverse biografii ,u) ale sfinţilor, primite de
biserică în întrebuinţarea generală şi pentru totdeauna,
precum şi în diverse rugăciuni şi servicii divine (ca d. e.
rugăciunea către Prea Sfânta Născătoarea de Dumnezeu la
sfârşitul pavecerniţei, canonul Domnului Iisus şi al Prea Sfintei
Născătoarei de Dumnezeu, ce se cântă la despărţirea sufletului
de corp (pesna 4, tr. 4; pesn. 8, tr. 2), canonul morţilor (Octoic.
Sf. loan Damaschin. glas. 2, sâmb. pesn. 9, tr. 16); şi Canonul
îngerului Păzitor {pesn. 9, tr. 3).
Şi aceasta, amintim în concluziune, e ceva foarte natural,
căci învăţătura despre vămi nu reprezintă altceva, decât
numai descrierea judecăţei parţiale de dincolo de mormânt,
şi încă aşa descriere, ale cărei puncte esenţiale sunt luate
chiar din sfânta Scriptură. Astfel în ele (vămi) se arată ca
reprezentându-se mai întâi sufletului, îndată după
despărţirea sa de corp îngerii buni şi îngerii răi, dintre cari cei
întâi sunt gata a-! conduce pe el la ceriu, iar cei din urmă ar fi
bucuroşi a-1 duce la locul de pierdere şi de muncă. Aceasta
se confirmă prin exemplu dreptului Lazăr, al cărui suflet

98•j Vezi Apud Le-Quien. Dissert. Damascen V, Opp. S. Ioan Damas- ceni t. I.
99) Colecţiunea scrierilor Sf. Dimitrie Part. I, p. 179 (în ruseşte).
**) Din astfel de biografii merită o deosebită atenţiune biografia Prea
Cuv. Vasilie cel nou, unde fericita Teodora descrie astfel vămile văzute de ea: «Inălţându-ne
noi în sus, am întrebat pe îngerii cari mă duceau pe mine: Domnii mei, oare toţi creştinii
trec prin aceste vămi şi nu este posibil cuiva a trece singur fără de frică şi tortură dela
aceste vămi? Răs- punsu-mi-au mie sf. îngeri: Nu este altă cale pentru sufletele
credincioase cari merg la ceriu; toate merg singure, dar nu sunt toate torturate ca tine;
numai cei păcătoşi ca tine, cari nu şi-au mărturisit păcatele lor, ruşinân- du-se şi
ascunzând înaintea părintelui spiritual (duhovnicului) faptele lor cele ruşinoase; iar dacă
cineva în adevăr îşi mărturiseşte faptele sale cele rele şi le regretă, şi se citeşte de toate
relele ce a făcut, păcatele aceluia se şterg în mod nevăzut de milostivirea lui Dumnezeu: şi
atunci acel suflet merge deadreptul. Cercetătorii din aer, deschizând cărţile lor, nu afli
nimic scris în ele şi nu-i pot face nici un rău şi se înalţă acel suflet, bu- curându-se, către
tronul graţiei lui Dumnezeu» (Minei. 26 Marte).
 1
6
îndată după moarte a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam
(Luca XVI, 22), şi prin acel al bogatului neînţelept, cărui
Dumnezeu i-a zis: Nebune, întru această noapte vvr să ceară
sufletul tău de la tine (Luca XII, 20);—vor să-l ceară, probabil,
spiritele rele şi nemilostive, după cum au şi explicat această
ex- presiune dascălii vechi ai bisericei 1). Mai departe, aici se
reprezintă sufletul ca trecând calea spre ceriu la Dumnezeii
prin regiuni aeriene, unde spiritele rele se silesc în tot modul
a-1 împedicâ, căutând în vieaţa sa trecută tot ce este păcătos
şi nedemn de ceriu, pe când, din contră, îngerii buni se silesc
a ajută sufletului în tot modul, arătând tot aceea, ce el a făcut
bun şi care poate contribui la justificarea lui. Dar în Sf.
Scriptură, precum se ştie, diavolul se reprezintă nu numai ca
un leu răcnind, căutând pe cine să în- ghiţă (1 Petru. V, 8); ci
se recunoasce ca Domn stă- pânitor în aer (Efes. II, 2), unde se
află duhurile supuse lui, cari se numesc duhurile râutăţei
celei de sub ceriu (Efes. VI, 12). Iar aceasta, naturalminte,
duce la presupunerea, că dacă duhurile răutăţei se silesc în
tot modul şi pe pământ a instreinâ sufletul de Dumnezeu şi
a-1 prinde în mrejele lor perzâtoare, apoi cu atât mai mult ele
trebue sâ se încerce a face aceasta atunci, când sufletul, după
despărţirea sa de corp îşi va urma calea sa spre ceriu prin
regiunea ce a- parţine cu preferinţă lor, şi când acestora li se
va prezentă ultima posibilitate de a aduce vătămare su-
fletului, învinovăţindu-1 înaintea dreptăţei divine pentru
greşalele făcute în viaţa pământească şi bine cu-

5
) De exemplu Sf. Ioan Gură-de-Aur. Omilia către popor. Antioh. des pre Lazăr 2, n. 3,
t. 1, p. 58. Petersb. 1859; Feric. Teofilact Bulgarul. Commen!. in Luc. c. 12, v. 20. In Patr.
curs. graec. t. 123, col. 188.
noscute lor, pe cari ele şi mai înainte le-au observat cu
îngrijire şi la a căror săvârşire, în mare parte, au dispus pe
suflet prin ispitele lor. Pe de altă parte, îngerii buni sunt
reprezentaţi în Scriptură, ca spirite slujitoare, trimise spre
 1
7
slujire acelora cari au a moş-, teni mântuirea (Evrei I, 14); iar
odată cu aceasta şi ca neconteniţii lor protectori înaintea lui
Dumnezeu, conducători, ajutători şi apărători (Mat. XVIII, 10;
Ps. 33, 8). Dacă ei în cursul acestei vieţi pământeşti iau aşa de
apropiată, vie şi activă parte la mântuirea sufletului, apoi ar
putea ei, oare să-l lase fără ajutor şi apărare atunci, când
după despărţirea de corp sufletul trece în lumea spirituală
necunoscută, când de o dată aici îl întâlnesc pe el atacuri
puternice şi nemilostive din partea duşmanului?
In fine, în învăţătura despre vămi, judecata parţială se
reprezintă ca săvârşindu-se nu nemijlocit de Dumnezeu
însuşi, ci prin participarea şi mijlocirea îngerilor răi, ca
instrumente a mâniei lui Dumnezeu şi a îngerilor buni, ca
instrumente a bunătătei divine. Dar şi acest mod de
reprezentare nu diferă întru nimic de Sf. Scriptură, după care
Dumnezeu pănâ la judecata generală (Iuda I, 6); nu rar
întrebuinţează pe îngerii răi ca instrumente a dreptei sale
mânii contra păcătoşilor (Ps. LXXVII, 54; 1 Corint. V, 5); iar ce
se atinge de îngerii buni apoi, Dumnezeu împreună cu ei va
face judecata generală (Mat. XIII, 41, 49; 24, 31.
Trebue însă a aminti, că acele particulare şi diverse
trasuri, cu cari se reprezintă vămile, în învăţătura despre
judecata parţială, au numai o însemnare secundară, de
natura acelei ce se poate dâ unor imagini cari de şi reprezintă
faptul real al judecăţii de dincolo de mormânt, totuşi acesta
este un fapt misterios pentru noi. De aceea toate chipurile
pământeşti, sub cari se reprezintă judecata parţială, deşi,
după i- deea lor fundamentală, sunt pe deplin adevărate, cu
toate acestea trebue a le considera numai ca cea mai slabă
imagină a lucrurilor cereşti1), după cum, cândva, îngerul
instruiâ pe Prea Cuviosul Macarie Alexan- dreanul.
 1
8
Despre răsplată, după judecata parţială.

§ 164.

învăţătura Sf\ Scripturi

Ce învaţă Sf. Scriptură despre recompensa de după
judecata parţială, care constitue o consecinţă imediată a
acesteia?
Deşi, după Vechiul Testament, sufletele tuturor morţilor
îndată după despărţirea lor de corp deopotrivă trebuesc a se
scoborî în Iad şi a rămâne în el (Facerea XXVII, 35; Iov XIV,
10—12); totuşi nu mai puţin destul de lămurit s’a arătat în el
deosebirea însemnată şi reală în ce priveşte soarta sufletelor
drepţilor şi cea a păcătoşilor.
Aşa de exemplu Psalmistul, prevăzând soarta de dincolo
de mormânt a sufletelor drepţilor şi a păcătoşilor, o descrie în
următoarele trasuri. Cei fără-de- 100 lege, zice El, «ca nişte oi
în Iad s’au pus; moartea-i va paşte pe dânşii, şi-i vor stăpâni
pre ei cei drepţi dimineaţa» (Ps. XLVIII, 15). In special, relativ
la bogatul nedrept şi netemător de Dumnezeu, observă:
«Intra-va pănă la neamul părinţilor săi; pănă în veac nu va
vedea lumină» (Ps. XLVIII, 20).
In acelaş mod a învăţat şi Solomon, scriind următoarele:
«Cel necredincios face lucruri nedrepte, iar celui ce seamănă
dreptatea—plată adevărată (Pild. XI, 18); pentru fapta sa cea
rea va fi înlăturat cel necinstit, iar cel drept şi la moartea sa
are speranţă» (Pild. XIV, 32. Compară Pild. XIV, 24; Eclesiast.
VIII, 12 şi 13).
După profetul Isaia «dreptul (care moare) se răpeşte din
faţa nedreptăţii; el merge la pace; cei cari merg pe calea

100 Cuvânt despre eşirea sufletului Kevista citire creştinească 1831, Part. XLIII, p. 126.
 1
9
dreaptă fi-va în pace îngroparea lor... (pe când) nu este
bucurie celor necuraţi» (Isaia LVII, 1, 2, 21. Comp. Isaia LXVI,
24).
Profetul lezechiel asemenea lămurit deosebeşte, în infern
unde s’au coborât sufletele morţilor, deosebite locuri,
destinate pentru circumcişi şi necircumcişi, şi între aceste
locuri unele sunt mai înalte, iar altele mai joase (Iezech.
XXXII. 18—23); de unde se înţelege, că în Iad atât pentru
sufletele drepţilor, cât şi pentru ale păcătoşilor s’au
determinat locuri deosebite şi variate, pentru cele dintâi mai
bune, iar pentru cele din urmă mai rele.
 1
Cu aceeaşi, şi încă comparativ mai mare, claritate se
determină soarta de dincolo de mormânt a sufletelor
drepţilor şi a păcătoşilor în cărţile posterioare necanonice ale
Vechiului Testament.dară, de natura acelei ce se poate dâ
unor imagini cari de şi reprezintă faptul real al judecăţii de
dincolo de mormânt, totuşi acesta este un fapt misterios
pentru noi. De aceea toate chipurile pământeşti, sub cari se
reprezintă judecata parţială, deşi, după i- deea lor
fundamentală, sunt pe deplin adevărate, cu toate acestea
trebue a le consideră numai ca cea mai slabă imagină a
lucrurilor cereşti *), după cum, cândva, îngerul instruia pe
Prea Cuviosul Macarie Alexan- dreanul.

Despre răsplată după judecata parţială.

§ 164.

învăţătura Sf Scripturi
Ce învaţă Sf. Scriptură despre recompensa de după
judecata parţială, care constitue o consecinţă imediată a
acesteia r
Deşi, după Vechiul Testament, sufletele tuturor morţilor
îndată după despărţirea lor de corp deopotrivă trebuesc a se
scoborî în Iad şi a rămâne în el (Facerea XXVII, 35; Iov XIV,
10—12); totuşi nu mai puţin destul de lămurit s’a arătat în el
deosebirea însemnată şi reală în ce priveşte soarta sufletelor
drepţilor şi cea a păcătoşilor.
Aşa de exemplu Psalmistul, prevăzând soarta de dincolo
de mormânt a sufletelor drepţilor şi a păcătoşilor, o descrie în
următoarele trasuri. Cei fâră-de-

‘) Cuvânt despre esirea sufletului Revista citire creştinească 1881, Part. XLIII, p. 126.
 2
lege, zice El, «ca nişte oi în Iad s’au pus; moartea-i va paşte
pe dânşii, şi-i vor stăpâni pre ei cei drepţi dimineaţa» (Ps.
XLVIII, 15). In special, relativ la bogatul nedrept şi netemâtor
de Dumnezeu, observă: «Intra-va pănă la neamul părinţilor
săi; pană în veac nu va vedea lumină» (Ps. XLVIII, 20).
In acelaş mod a învăţat şi Solomon, scriind următoarele:
«Cel necredincios face lucruri nedrepte, iar celui ce seamănă
dreptatea—plată adevărată (Pild. XI, 18); pentru fapta sa cea
rea va fi înlăturat cel necinstit, iar cel drept şi la moartea sa
are speranţă» (Pild. XIV, 32. Compară Pild. XIV, 24; Eclesiast.
VIII, 12 şi 13).
După profetul Isaia «dreptul (care moare) se răpeşte din
faţa nedreptăţii; el merge la pace; cei cari merg pe calea
dreaptă fi-va în pace îngroparea lor... (pe când) nu este
bucurie celor necuraţi» (Isaia LVII, 1, 2, 21. Comp. Isaia LXVI,
24).
Profetul lezechiel asemenea lămurit deosebeşte, în infern
unde s’au coborât sufletele morţilor, deosebite locuri,
destinate pentru circumcişi şi necircumcişi, şi între aceste
locuri unele sunt mai înalte, iar altele mai joase (Iezech.
XXXII. 18—23); de unde se înţelege, că în Iad atât pentru
sufletele drepţilor, cât şi pentru ale păcătoşilor s’au
determinat locuri deosebite şi variate, pentru cele dintâi mai
bune, iar pentru cele din urmă mai rele.
 Cu aceeaşi, şi încă comparativ mai mare, claritate se
determină soarta de dincolo de mormânt a sufletelor
drepţilor şi a păcătoşilor în cărţile posterioare necanonice ale
Vechiului Testament.Aşa de exemplu in cartea Inţelepciunei
lui Solo- mon se zice următoarele despre soarta sufletelor
celor drepţi: «Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu
şi nu se va atinge de dânsele munca. Părutu-s’au întru ochii
celor nepricepuţi a muri, şi s’a socotit pedepsire eşirea lor; şi
mergerea d'ela noi sfărâmare, iar ei sunt în pace. Că înaintea
feţei oamenilor de vor şi lua munci, nădejdea lor este plină de
nemurire» (Inţelep. lui Solom. III, 1—4). Iar soarta după mor-
mânt a sufletelor celor păcătoşi se descrie astfel: «Şi de vor
muri curând nu au nădejde, nici în ziua cu- - noştinţii
(judecăţii) mângâere; că rău este sfârşitul neamului nedrept»
(Inţel. lui Solom. III, 18, 19). In ace- laş mod a învăţat şi Isus
fiul lui Sirah despre soarta drepţilor zicând: «Celui, ce se
teme de Domnul, bi- ne-i va fi întru cele mai de pe urmă, şi în
ziua sfârşitului său va afla har» (Is. Sirach. I, 13); iar despre
soarta păcătoşilor zice: «Mânia (Domnului) nu va zăbovi,—
isbânda celui necredincios foc si verme este (Iis. Sirah. VII,
18, 19); sfârşitul celor fără-de-lege pară de foc;—-calea
păcătoşilor este netezită cu petre şi la sfârşitul ei este groapa
Iadului» (Is. Sirah.) XXI, 10, 11).
 1
In cărţile Macabeilor se află destul de clară mâr- turiea
despre credinţa bisericii Vechiului Testament în diferite
grade de recompensă dincolo de mormânt, atât pentru
sufletele drepţilor, cât şi pentru ale păcătoşilor. Pentru cei
drepţi se poate vedea din arătarea, ce s’a făcut în somn lui
Iuda Macabeul a Arhiereului Oniea şi a Profetului Ieremia,
dintre cari primul, întinzând mâinele, se rugă pentru tot
poporul iudeu, iar despre cel al doilea, care era încunjurat
de minunată şi neobicinuită mărire, singur Ouiea măr-
turiseşte, că el se roagă mult pentru norod şi pentru sfânta
cetate (Ierusalimul) (II Macab. XV, 11 —14). Iar despre
păcătoşi vorbeşte acea împrejurare, că, când soldaţii de sub
comanda lui Iuda Macabeul au căzut în luptă, din cauză,
după cum s’a constatat în urmă, că furase lucruri sfinţite
idolilor şi de care oprea legea pe jidovi, Iuda Macabeul n’a
socotit sufletele lor culpabile înaintea lui Dumnezeu de o
potrivă cu sufletele păcătoşilor impetriţi, ci din contră a
socotit că este posibil a interveni pentru ei înaintea lui
Dumnezeu, ca să se milostivească şi să-i numere şi pe ei cu
sufletele, cărora s’a gătit mare recompensă; pentru care «a
şi adus jertfă de curăţenie pentru cei morţi ca să se
slobozeascâ de păcat» (2 Macab. XII, 39—45).
Tot ceea ce s’a vorbit în Vechiul Testament relativ la
recompensa sufletelor dincolo de mormânt până la judecata
generală, se confirmă în întregime şi încă mai precis în
învăţătura Noului Testament, atât a Domnului Iisus Christos,
cât şi a Apostolilor săi. Aşa de exemplu, Iisus Christos,
învăţând pe Apostolii săi, că în casa Tatălui Său sunt multe
locaşuri, şi că dacă n’ar fi fost aşa, atunci nu le-ar fi zis El lor:
«voi să merg, să gătesc vouă loc; Şi de voi merge şi voi găti
vouă loc, iarăşi voi veni şi vă voi luâ pe voi la Mine» (Ioan
XIV, 2, 3), prin aceasta lămurit a arătat, că pentru ei, după
 2
eşirea din această lume. va fi loc desăvârşit gata în casa
Tatălui Său, şi încă acolo anume, unde se va află şi El însuşi,
după eşirea de aici. Aceeaşi idee a repetat-o Domnul Christos
în rugăciunea Sa către Tatăl, rugându-se pentru discipolii săi:
«Părinte, pe cari i-ai dat mie, voi, ca unde sunt eu şi ei să fie cu
mine, ca să vază mărirea mea» (Ioan_ XVII, 24). Afară de
aceasta, Christos a spus dea- dreptul tâlharului celui răstignit
pe cruce împreună cu El, care s’a căit sincer de faptele sale:
Amin zic (ie, astăzi cu mine vei fi în rai» (Luca XXIII, 43), prin
care iarăşi foarte clar a arătat, că sufletele drepţilor îndată
după despărţirea lor de corpuri pot primi ’ şi chiar primesc
loc, care le procură bucurie şi fericire.
De acord cu aceasta au învăţat şi Apostolii despre
recompensa dincolo de mormânt a sufletelor drepţilor,
lămurit exprimându-şi încredinţarea lor neîndo- elnică, că
asemenea suflete au ca parte a lor dincolo de mormânt
precum un loc deosebit de fericire, aşa şi o stare deosebită de
fericire, care constă în comunicarea cu Dumnezeu şi cu
Hristos. Asemenea înţeles au următoarele cuvinte ale Apost.
Pavel: Că ştim, că dacă se va strică casa noastră cea pământească a
lăcaşului acestuia, zidire delà Dumnezeu avem, casă ?iefăcută de
mână, veşnică în ceruri (2 Corint. V, 1); până vieţuim în trup
strein suntem delà Domnul... Iarăşi nădăjduim şi voim mai bine să
ne înstreinăm de trup şi să intră?n la Domnul (2 Corint. V, 6—8);
dor având să mă slobozesc şi să fiu cu" Hristos (Filip. I, 23). Afară
de aceasta, acelaşi Apostol a mărturisit direct despre
conveţuirea fericită în biserica cerească cu Dumnezeu, cu
Hristos, cu ceata îngerilor şi cu duhurile drepţilor celor
desăvârşiţi, când învăţă pe credincioşi astfel : « Ci v aţi
apropiat de muntele Sionu- lui, de cetatea Dumnezeului celui viu,
de Ierusalimul cel ceresc, fi de zeci de mii de îngeri. Şi de adunarea
celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, şi de judecătorul
 3
tuturor Dumnezeu, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi, şi de
Iisus mijlocitorul legii celei nouă (Ebrei XII, 22—24). Acelaş
lucru mărturiseşte şi Apost. loan, care în Apocalipsis
(Descoperire) a văzut sub chipuri omeneşti sufletele drepţilor
când stând sub altarul ceresc (Apoc. VI, 9), când înaintea
scaunului şi înaintea Mielului (Apoc. VII, 9), când pe scaune
înaintea scaunului lui Dumnezeu (Apoc. IV, 4).
Cum că pe sufletele păcătoşilor îndată după moarte le
aşteaptă cu totul altă soartă, aceasta a arâtat-o lămurit însuşi
Iisus Hristos, când, învăţând pe Apostolii Săi, a dis lor: «Nu
Vă temeţi de cei, ce ucid trupul şi după aceea n au mai mud ce face.
Ci voiu a- râtă vouă, de cine să vă temeţi: Temeţi-vâ de cel ce are
putere după ucidere (moarte) să arunce în gheenă (Lúea XII, 4, 5).
încă şi mai lămurit a reprezentat El aceasta în parabola cu
săracul cel drept şi bogatul cel păcătos, dintre cari, pe când
sufletul celui dintâi îndată după moarte a fost dus de ângeri
în sânul lui Avraam, al celui de al doilea, din contra, a intrat
în Iad şi acolo s’a supus la munci grele (Laica XVI, 22 — 24).
Deşi nu tocmai clară, este însă în Noul Testament mărturie şi
despre diferitele feluri sau grade de recompensă dincolo de
mormânt, atât pentru sufletele drepţilor, cât şi pentru ale
păcătoşilor. La varietatea recompensei sufletelor drepţilor
arată cuvintele Mântuitorului: «In casa Tatălui meu multe
locaşuri sunt> (loan XIV, 2), precum şi mărturia Ap. loan,
care, după cum am mai arătat, a văzut pe unele suflete de ale
drepţilor stând sub altarul Mielului, pe altele înaintea
scaunului şi a Mielului, pe unele înnălţate pe scaune, şi apoi
pe altele îmbrăcate numai în veşminte albe, iar altele mai
aveau şi stâlpări de finic în manile lor, şi unele pur- , tau
cununi de aur pe capetele lor (Apoc. VI, 11; 7, 9; 4, 4).
Varietatea recompensei sufletelor păcătoase neapărat o
presupune atât învăţătura Domnului Hri- stos în genere
 4
despre dreapta răsplătire comform cu vinovăţia fiecăruia
(Mat. V, 22; Luca XLVII, 48), cum şi în special aceea despre
posibilitatea de a li se ertâ păcatele în veacul viitor unora
dintre păcătoşi, bine înţeles, celor mai puţin vinovaţi (Mat.
XII, 32).
 In Noul Testament, în fine, atât Domnul Iisus Hri- stos,
cât şi Apostii săi dau a înţelege, că recompensa dincolo de
mormânt nu este finală şi deplină după judecata parţială;
pentrucă, după învăţătura lămurită a Domnului Hristos,
numai după învierea şi judecata generală, cei drepţi vor
moşteni viaţa veşnică, iar cei. păcătoşi vor merge, în genere,
în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui
(Ioan V, 28, 29; Mat. XXV, 34, 41, 46). După cuvintele Apost.
Pavel: «Aroi toţi trebue să ne arătăm înaintea judecăţii lui
Hristos, ca să iă fieşte-cine cele ce a făcut în trup, ori bune, ori
rele» (II Corint. V, 10). Iar Sf. Apost. Ioan mărturiseşte, că la
strigătul ce au adresat sufletele martirizate către
Dumnezeu: «Până când, Stăpâne, cel ce eşti sfânt şi
adevărat, nu judeci şi nu isbân- deşti sângele nostru dela cei
ce locuesc pe pământ, a auzit acest răspuns: «să se
odihniască încă puţină vreme, până ce se vor plini şi cei
dinpreună cu dan- şii slugi şi fraţi ai lor, cari vor fi omorâţi
ca şi ei» (Apoc. VI, 10, 11), prin care iarăşi lămurit s’a arătat,
că recompensa deplină a sufletelor, cari au trecut în cealaltă
viaţă, nu trebue a se face îndată după moarte, ci după ce se
va termina pe pământ economia divină şi după judecata
generală.

§ 165.

învăţătura Părinţilor Bisericii.

In primele trei secule ale Creştinismului.
De acord cu Sf. Scriptură a Vechiului şi Noului
Testament, au învăţat despre recompensa sufletelor dincolo
de mormânt şi cei mai vechi bărbaţi apostolici, precum şi
părinţii şi păstorii bisericii, carii au urmat după dânşii, la a
căror învăţătură şi trecem a- cum, observând totodată, că
mare parte dintre dânşii, n’au intrat în nici un fel de
amănunţimi relative la a- ceastă cestiune misterioasă, ci
ţinându-se de Sf. Scriptură, se mărginesc la scurte arătări cu
privire la starea de dincolo de mormânt a sufletelor—
drepţilor şi ale păcătoşilor, bine înţeles, cu oare-cari
deosebiri.
 1
Apost. Barnaba descriind cele două căi din viaţa
prezentă, una calea virtuţii şi a luminii, care duce la
împărăţie, şi alta calea viţiului şi a întunerecului, care duce la
moarte, şi pedeapsă eternă 1), arată astfel pe scurt că va fi o
recompensă în viaţa viitoare: «Fiecare va primi plată după
faptele sale; dacă el a fost bun, atunci bunătatea lui îl va
întimpâ pe el; iar dacă a fost impios, atunci răsplată pentru
impietate îl va 101 urma pe el» '). Deşi aici Barnaba nu arată, că
el prin această recompensă înţelege şi recompensa parţială de
dincolo de mormânt, cu toate acestea noi, după cum nu de
mult am observat, fără de nici o sforţare putem presupune
aici şi o asemenea recompensă, cu deosebire dacă vom luâ în
consideraţiune cele arătate de Barnaba ca urmări imediate ale
umblării în această viaţă pe calea luminii, sau pe calea
întune- recului.
Trebue a presupune că şi Sf. Erma a avut în vedere, aceeaşi
idee, când, ca şi Barnaba, a arătat că sunt numai două căi în
viaţă,—una dreaptă şi directă iar alta nedreaptă şi curbă,
dintre cari, prima sub conducerea îngerului bun duce pe om
la Dumnezeu, iar a doua sub conducerea îngerului rău duce
la peire2).
Climent al Romei cu perfectă claritate învăţa, că sufletele
drepţilor, îndată după moarte, se învrednicesc de fericire.
Astfel, despre Apostolu Petru zice, că el <după martirizare a
trecut la locui ae slavă, ce i se cuvine» 3j , iar despre Apostolul
Pavel, că el, ca un martir mărturisind adevărul «s’a
transportat din lume şi a trecut în locul cel sfânt» 4).
Asemenea despre toţi morţii, cari după harul lui Dumnezeu
s’au perfecţionat în dragoste, el a învăţat, că «ei se află In
locul celor pioşi» mai adăugând, că «ei, adecă cei ce se află în
locul celor pioşi, se vor ridică cu venirea împărăţiii lui
101 Epist. c. 19 et 20.
 2
Christos; căci scris este: «Mergi norodul meu, intră în cămara
ta... ascunde-te puţin, până 102 va trece mânia Domnului, şi-
mi voi aminti de ziua cea bună şi văvoiu scoate pe voi din
mormânturile voastre» (Isaia XXVI, 20; Iezech. XXXVII, 12—
13)1). Nu este greu de văzut, că ultima observaţie conţine în
sine acea idee, că recompensa, de care se învrednicesc chiar
sufletele drepţilor dincolo de mormânt, nu este deplină, ci
numai preîncepătoare şi consistă principal- minte în
aşteptarea şi presimţirea acelei recompense finale şi depline,
care va urmă după învierea corpurilor lor. Dela sine se
înţelege, că judecând în acest mod despre recompensa de
dincolo de mormânt a sufletelor drepţilor, Sf. Climent a
reprezentat, în a- celaş mod şi recompensa sufletelor celor
păcătoşi, numai bine înţeles, în senz cu totul opus
recompensei celor drepţi.
Acelaş lucru trebue a spune despre Sf. Ignatie Purtătorul de
Dumnezeu şi despre Policarp al Smirnei, dintre cari, primul cu
deosebită putere şi neclintită tărie îşi mârturisiâ credinţa sa,
că el îndată după martirizare se va învrednici de fericita
unire cu Dumnezeu'2), iar ultimul a exprimat asemenea
încredinţare atât relativ la Sf. Ignatie, cât şi relativ la alţi mar-
tiri pentru credinţă, afirmând, că ei toţi se află în locul ce li se
cuvine lor la Domnul, cu Carele au şi suferit» :î).
Relativ de Policarpp, toată biserica din Smirna în epistola sa a
mărturisit credinţa, că el după martirizare «primind cununa
nestricăciunii, se veseleşte acum cu 103
Apostolii şi cu toţi drepţii, slăveşte pe Dumnezeu şi Tatăl şi
binecuvintează pe Domnul nostru» 1).
Dintre primii apologeţi creştini mai de-a dreptul, deşi
foarte concis, a zugrăvit credinţa bisericii vechi în starea
102s) Epist. I ad. Cor. c. 50.
*) Epist. ad. Roman. c. 2 et 7; Epist. ad, Ephes. c. 12; Ep. ad. Trall, e. 18.
103 Epist. ad. Philipp. c. 9.
 3
sufletelor de dincolo de mormânt, Iustin Martirul
exprimându-se astfel în dialogul său cu Trifon: «sufletele
celor pioşi se află în locul cel mai bun, iar ale celor răi şi fără-
de-lege—în cel mai rău, aşteptând aici vremea judecăţii» 2).
Aici se afirmă direct, că pentru sufletele celor pioşi şi ale celor
nelegiuiţi sunt preînsemnate, până la ultima judecată, două
feluri de locuri, cu totul deosebite, dintre cari locul cel mai
râu şi de nefericire, într’o altă operă a sa, îl numeşte iad3),
ceea ce, natural, ne face a presupune, că locul cel mai bun,
destinat pentru sufletele drepţilor, Iustin îl punea afară de
Iad. Deosebirea aceasta între locurile cele mai bune şi cele mai
rele, neapărat presupune şi o îndoit- s'-iatiune. on totul omisă.
adecă cen tru sufletele pioşilor—situaţiunea fericită, iar
pentru ale nepioşilor—nefericită. Dar atât o situaţiune cât şi
alta a sufletelor este, după Iustin, numai preîncepătoare şi
aşteptătoare, iar nu deplină şi finală, căci ea devine aşa fel
numai după sosirea judecăţii de pe urmă, care se întârzie de
Dumnezeu pentru neamul omenesc, ca să se poată mântui
mai mulţi prin pocăinţă4). 104
Irineu în învăţătura sa, despre ertarea sufletelor de dincolo
de mormânt, prezintă acea particularitate, că, pare-se, admite
unul şi acelaş loc, atât pentru sufletele celor drepţi, cât şi
pentru ale celor nedrepţi, afirmând, că şi «sufletele
discipolilor Domnului Hristos... vor merge în locul nevăzut
(adecă în iad), care este însemnat lor dela Dumnezeu si voi
rămâne acolo în as- teptare până la înviere», după exemplul

104 Vezi citirea creştinească pe 1821, part. I, p. 139 (ruseşte). Asemenea credinţă
în starea martirilor de dincolo de mormânt a mărturisit şi biserica de Lion şi de
Viena, exprimându-se astfel în epistola către bisericile Frigiei şi a Asiei: «Ei,
obţinând victorie asupra tuturor, s’au retras Ia Dumnezeu, iubind totdeauna pacea şi
totdeauna propunând pacea, în pace s’au şi retras la Tatăl». Euseb. eceles, hist. lib.
V, c. 2).
a
) Dialog, cum Tripli, n. 5. Comp, Apolog. I, n. 21.
s
) Cohort. ad. Graec c. 35.
*) Apolog. I, n. 28. Tot aşa învăţă şi. Sf. Teofil al Antiohiei (Ad. An- tolic. lib. I, n. 14) şi
Atenagora (Legat, pro Christ. n. 31).
 4
lui Iisus Hristos, Carele a rămas cu sufletul în iad 1) până la
învierea sa în ziua a treia. In alte locuri însă Irineu se explică:
Astfel, relativ de soarta viitoare a celor supuşi şi a celor
nesupuşi luminii adevărului divin, el zice: «Dumnezeu,
Carele de mai înainte ştie toate, a pregătit locuinţe
convenabile şi pentru unii şi pentru alţii: acelora, cari caută
lumina nestricăciunii şi aleargă la ea, cu îndurare le dă
lumina, dorită de ei, iar acelora, cari o dispreţuesc, se întorc,
o înlătură şi oare-cum singuri pe sine se orbesc, El li-a
pregătit îniunerecui, vrednic de duşmanii luminii, iar celor
cari nu vor a se supune Lui, li-a dat pedeapsa meritată» -). In
alt loc, determinând, în special, locul pregătit pentru sufletele
drepţilor, el scrie: «Cei ce sunt trecuţi de aici, precum zic
preoţii, ucenici apostolici, sunt trecuţi acolo (adecă în rai); —
fiindcă raiul este pregătit pentru oamenii drepţi şi purtători
de spirit şi acolo a fost răpit ap. Pavel, când a auzit graiurile,
cari nu se spun nouă în starea de acum,—şi cei trecuţi vor
rămâne acolo până la sfârşitul lumii, preîncepând
nestricăciunea» s). Comparând 105 între sine locurile mai sus
citate, nu e greu a vedeâ, că Sf. Irineu, ca şi Iustin, distinge,
cu stricteţâ, două stări ale sufletelor drepţilor şi ale
păcătoşilor dincolo de mormânt, stări deosebite după
caracterul lor, şi anume: una consistând în o bucuroasă
presimţire a fericirii aşteptate, şi alta într’o grea preîncercare
a viitoarelor munci, potrivit cu aceasta el admitea două feluri
de locaşuri deosebite—bune şi rele, cu singura deosebire că le
punea într’un singur loc, numit locul nevăzut sau iad.
Acelaş lucru trebue a zice şi despre Tertulian şi Sf. Ipolit,
cari, ca şi Irineu sub o singură numire comună de iad înţeleg

105‘) Terţul. De anima c. 2 et 7; De resur. carn. n. 17; Advers. Marc. lib. IV, c. 84.
Ipolit. Advers, graec. et Plat. Golland, Biblioth. vet. patr. 1766 an. t. II, p. 452.
4
) Loc. cit.
 5
atât locul destinat sufletelor drepţilor, numit sânul lui
Avraam, cât şi locul sufletelor păcătoşilor, numit infern.
Dar, procedând astfel, atât Tertulian cât şi Ipolit, în
special, descriu în schimb aceste lucruri cu însuşiri aşa de
opuse, în cât apar ca două lumi cu totul deosebite şi opuse.
Astfel, după descrierea Sf. I- polit, sânul lui Avraam, unde
stau sufletele drepţilor până la judecata ultimă, şi infernul,
unde stau sufletele păcătoşilor, sunt două regiuni despărţite
între sine printr’o prăpastie de netrecut. Pe când în sânul lui
Avraam sufletele intră cu plăcere şi bucurie, în infern, din
contra, ele sunt târâte fără voe şi cu forţa, de duhurile cele
rele, ca prizonierii în lanţuri. Pe când primul este locul
luminii divine, a celei mai bune vieţi spirituale şi a bucuriei,
în ultimul domneşte cel mai înfricoşat întunerec, moarte
spirituală şi desnădejde. Pe când în fine, locuitorii primului
simt mulţumire dela mediul binecuvântat, dela comunicarea
de aproape cu îngerii şi sufletele sfinţilor, precum şi din
presimţirea veşnicii fericiri, care-i aşteaptă în viitor, locuitorii
ultimului, din contra, încearcă munci grele, atât dela mediui
întunecos, cu duhurile îngrozitoare ale răutăţii, cât şi prin
presimţirea veşnicilor munci, cari-i aşteaptă în viitor, în focul
cel nestins al iadului ^ A- semenea reprezentare a locaşului
sufletelor drepţilor, faţă de cel al sufletelor păcătoşilor,
evident că nu e departe de ideia că el se află cu totul în afară
de sfera iadului, ci îi pune mai mult spre cer,- decât spre iad,
fapt care se poate întemeia chiar pe numirile deosebite de
raiu, ce-i dă Irineu, iar Tertulian şi Ipolit de sânul lui Avraam
2
).
Deci nu e nimic contrazicător în împrejurarea, că părinţii
şi dascălii posteriori au început a numi cer locui de vieţuire
ale sufletelor drepţilor, căci prin a- ceasta, ei au exprimat mai
exact şi mai determinat acea idee principală a Bisericii vechi
 6
despre o îndoită stare la infinit deosebită, a sufletelor
drepţilor, şi a păcătoşilor,—una fericită şi alta nefericită.
Aşa, Origen (carele de altmintrelea a amestecat multe
opinii porsonale de ale sale cu învăţătura bisericii despre
starea sufletelor de dincolo de mormânt), a învăţat direct şi
hotârîtor, că sufletele, cari părăsesc lumea de. 106 .aici, merg
sau în cer sau în infern’), şi acolo primesc sau fericire sau
muncă 2), după meritele lor, mai mare sau mai mică, dar nu
definitivă.
Dar ceea ce merită atenţiune e faptul, că Sf. Ci- prian, cel
mai zelos şi cel mai riguros păstrător al doctrinii şi tradiţiunii
bisericii vechi, a învăţat tot astfel despre locul sufletelor de
dincolo de mormânt. După Ciprian, credinţa, pe care el şi toţi
adevăraţii creştini o vestesc şi o predică 3), încredinţează fără
îndoială pe fiecare credincios, că moartea pentru cei drepţi şi
pioşi nu este altceva, decât «trecere sau ducere la eternitate
după sfârţitul căii temporale»4), — pentru vieţuire la
Dumnezeu °) şi cu Hristos(l), precum şi ducere, după
deslegarea de legăturile lumeşti, la propria lor locuinţă sau
reîntoarcere în rai sau în împărăţia cerească '). «Noi, zice el,
socotim raiul ca patrie a noastră; patriarhii sunt acum rudele
noastre: pentru ce dar să nu ne grăbim a ne vedea mai cu-
rând patria şi a ne salută rudeie r Pe noi ne aşteaptâ acolo
mulţime de iubiţi ai noştri, mulţime de rude, fraţi, copii, cari
ne mai înspâimântându-se pentru propria lor siguranţă se
îngrijesc încă şi de mântuirea noastră. Yăzându-i pe ei, ce
mare bucurie va fi pentru ei şi pentru noi de a-i îmbrăţişa! Ce
veselie este acolo, în împărăţia cerească, unde nu mai este

106 Tertulian şi Ipolit deosebiau sânul lui Avraam de rai sau de cer, unde se află
sufletele unora dintre drepţi, ca d. e. ale martirilor {Terţul. De resurrect. carn. 43) şi
ale profeţilor (Ippolit. De ehrist. et Antichrist. n. 21), prin aceasta însă presupun că e
mai aproape locuinţa sufletelor drepţilor de ceriu, decât de iad, luat în strictul înţeles
al cuvântului.
 7
frică de moarte, ce fericire eternă şi măreaţă în viaţa e- 107 108
ternă! Acolo se află slăvitul cor al Apostolilor; acolo adunarea
profeţilor cari se bucură; acolo nenumărata mulţime de
mucenici, încununaţi pentru biruinţă în luptă şi suferinţă;
acolo triumfătoarele fecioare, cari prin abstinenţă au învins
poftele cărnii şi ale trupului; acolo binefăcătorii, cari au
primit răsplată, carii dând mâncare şi daruri îmbelşugate
celor săraci, şi-au prefăcut comorile lor pământeşti în comori
cereşti. Să ne grăbim spre ei, prea iubiţi fraţi, cu dragoste ne-
învinsă, cu dorinţă înflăcărată de a fi mai curând cu ei, de a
veni mai curând la Christos» 1). «De moarte însă, scrie în alt
loc Ciprian, trebue să se teamă numai acela, carele, nefîind
renăscut din apă şi din duh, se pregăteşte pe sine spre jertfa
focului geenei,—carele nefîind apărat de crucea şi patimile
Mântuitorului, prin moartea dintâi se pregătesc către a doua.
De moarte trebue a se teme acela, carele, după eşirea din
lumea aceasta, sa va munci în etern şi pentru care prelun-
girea existenţei aici este numai o amânare vremelnică a
suferinţei şi a plângerilor» 2). Din locurile citate se lămureşte
pe deplin, că Sf. Ciprian deosebeşte locaşul de fericire al
sufletelor după eşirea din lume, pe care îî numeşte rai şi
împărăţie cerească,—de iad, punând acest locaş în cer, şi
arătând, că aici este locul nu numai pentru sufletele
patriarhilor, profeţilor, apostolilor şi mucenicilor, ci şi pentru
ale tuturor cari s’au sfârşit cu pietate în legătură cu biserica,
şi din contră, după ideea lui, toate celelalte suflete, adecă
sufletele celor cari s’au sfârşit afară de biserica mân-
J
) Despre mortalitate, Bibliol. opp. păr. apus. cart- II. p. 252. Chiev. 1879.
*) Idem, pag 247.

107 De princip, lib. IV, n. 23. Comp. Homil. în Psalm. 5 et 86.

2) In Levit. homil. 7, n. 5.
s
) Despre mortalitate. Bibliot. oper. păr. bis. apus. cartea II p. i51 Chiev. 1879.
108 Idem. pag. 252. s) Idem. p. 251. e) Idem. p. 252. s) Idem p. 255.
 8
tuitoare a lui Hristos, trebue să rămână acolo, unde este gătit
locul pentru muncile gheenei.
Nu este de prisos a observă, că şi biserica romană,
contemporană lui Ciprian, împărtăşiâ în totul a- ceastă idee a
lui despre soarta de dincolo de mormânt a drepţilor şi
păcătoşilor, ceea ce se poate vedea din epistola preoţilor şi
diaconilor romani către Chi- prian, în care, cu privire la
această cestiune, au scris următoarele: «Dumnezeu, care este
milostiv, şi tot o dată aspru şi cercetător în ce priveşte
poruncile sale, invită pe toţi la masa de nuntă, iar pe cel care
nu are haină de nuntă, îl scoate afară din adunarea sfinţilor,
cu mâniie şi picioarele legate (Mat. XXII, 12). El a pregătit
cerul, dar o dată cu el a pregătit şi iadul; a pregătit
mângâierile raiului, dar a pregătit şi muncile veşnice; El a
pregătit lumina neapusă, dar a pregătit şi întunerecul veşnic
şi nepătruns al nopţii nesfârşite 1).
Se mai poate observa, că şi Sf. Dionisie al Alexandriei ca şi
Ciprian, pune locaşul sufletelor drepţilor în cer, când zice
despre mucenici, că ei «stau înaintea lui Hristos, sunt părtaşi
la împărăţia şi judecata Lui rostind împreună cu El judecăţile
lor despre oameni»2).
Din toate cele zise mai sus rezultă, că păstorii şi dascălii
acestui period, după cum deosebiau pe toţi oamenii în viaţa
prezentă în buni, şi răi, mântuiţi
J
) Bibliot. op. păr. bis. apus. cart. I, p. 158. Dovadă evidentă, că î* acest timp
nimenea în biserica apusană, nu ştiea nimic despre purgatoriu, inventat de ea, cu mult
mai târziu şi considerat ca un loc de mijloc între cer şi iad, pentru sufletele necurăţite
pe deplin.
J
) Euseb. eccles. hist. lib. VI. c 42. Şi în Constilnţiunile Apostolice sufletele drepţilor se
reprezintă ca vieţuind la Dumnezeu şi aflându-se î* mâniie Lui (Const. Apostol, lib.
Vili, c. 41).
în biserică şi condamnaţi în afară de ea, aşa şi în viaţa de
dincolo de mormânt, deosebiau numai o îndoită stare a
sufletelor până la ultima judecată—bună şi rea, fără a mai
 9
presupune că există vre-o altă stare de mijloc între una şi alta.
Starea de fericire a sufletelor drepţilor, deşi încă
nedeterminată definitiv, o pun în comunicarea de aproape cu
Dumnezeu şi cu Hristos, precum şi în participarea la slavă, la
pronia divină despre soarta bisericii pe pământ iar starea de
mâhnire a sufletelor păcătoşilor o pun în lipsirea de toate
acestea si în starea de muncă, deşi încă nedeterminată
definitiv.
 Dar tot o dată, precum am văzut, ei au arătat, că există
pentru sufletele eşite din această lume, numai două feluri de
locuri—bune şi rele, ne mai presupunând nici de cum
existenţa încă a vre unui loc oare-care de mijloc. Şi unei astfel
de reprezentaţiuni a locaşului, în care se află sufletele dincolo
de mormânt, nu se opune nici de cum împrejurarea, că unii
dintre păstorii acestui period puneau locaşul sufletelor
drepţilor nu în cer, ci în regiunea iadului, fiindcă, în acest
caz, între locuinţa fericită a sufletelor drepţilor, numită de ei
sânul lui Avraam, şi între locul de întristare a sufletelor
păcătoşilor, numit infern în senzul strict al cuvântului, ei
presupuneau numai o prăpastie nestrăbătută, iar nici de cum
vre-un oarecare loc mijlociu, populat de o anumită categorie
de suflete. La cele zise mai trebue a adaogă, că în acest period
a existat şi s’a păstrat credinţă, că există dincolo de mormânt
o aşa categorie de suflete, cari de şi au trecut în cealaltă viaţă,
nu fără de păcat şi de aceea au intrat în iad, dar cu anumite
condiţiuni şi anume cu ajutorul Bisericii, prin rugăciuni, pot
primi ertarea păcatelor lor şi tot o dată schimbarea în mai
bine a stării lor de dincolo de mormânt. Astfel de înţeles are,
între altele, mărturisirea lui Tertulian despre obiceiul foarte
vechiu al Bisericii de a pomeni pe morţi în rugăciunile ei ’),
cum şi obligaţiunea ce el o pune soţiei bune de a se ruga
pentru sufletul soţului mort 'şi a-i cere recoreală şi participare
la prima înviere109j. Aceeaş însemnare trebue a recunoaşte şi
dispoziţiunii unuia dintre sinoadele de Cartâgena din sec. III,
prin care s’a interzis a se face rugăciuni în biserică pentru
liniştea sufletului acelui, care a numit tutore sau ezecutor al
testamentului său pe un slujitor bisericesc110), presupunându-

109*) De coron. milit. c. 8.

s
) De monogam, c. 10.
110)Epistola către clerul şi popor, furnitan. Bibliot. Oper. sf. Păr. biser. apus. Chiev.
1879, cart. I, p. 84
se că pe când unele păcate, mai puţin grele, se pot ertâ celor
morţi prin rugăciunile bisericii, altele, mai grele, nu se pot
ertâ. Merită apoi deosebită atenţiune rugăciunea pentru cei
morţi, în care, după mărturisirea consiitutiunilor apostolice, în
timpul liturghiii, preoţii se rugau împreună cu credincioşii,
«ca Iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce a primit sufletul
reposatului, să-i erte lui toată greşala, cea de voe şi cea fără
de voe, şi milostivin- du-se, să-l conducă pe el în locul celor
buni, cari se odihnesc în sânul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui
Iacob cu toţi, cari din veac au bine-plăcut Lui şi au făcut voea
Lui, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin» 111).

111*) Constit. apost, lib. VIII, c. 41.

 1

§ 166.
In periodul Sinoadelor ecumenice.

De acord cu acestea au învăţat despre răsplata şi starea

sufletelor de dincolo de mormânt şi părinţii şi dascălii
ulteriori ai bisericii, cu deosebire numai că ei au explicat mai
amănunţit şi au determinat mai exact tot ce s’a zis până aici.
1) . Astfel ei, mai intâi, conform cu îndoita deosebire
după meritele morale ale sufletelor drepţilor şi ale
păcătoşilor, cu o perfectă claritate distingeau şi
dincolo de mormânt numai două situaţiuni,—fericită
şi nefericită, neadmiţând nici o altă stare de mijloc.
După Efreni Şirul, de exemplu, pe când în veacul
viitor toţi drepţii, după eşirea din lumea aceasta, s<:
aşează în locul de bucurie 1), unde nu este plângere şi
suspinare, ci numai bucurie veşnică 112 113 114), deşi
fiecare dintre ei numai într’o anumită măsură se
luminează de Soare, şi-şi scoate bucurie şi veselie2)
după denv nitatea sa, păcătoşii din contră, traşi de
îngerii răi, merg la locul de munci grele şi
neînlăturabile 115).
După Aianasie cel Mare de asemenea, pe când sufletele
sfinţilor acum (până la judecata generală) se îndulcesc de
bucuria meritată, sufletele păcătoşilor din contra sufer
pedeapsă în suferinţa ce îndură 116). Tot astfel şi după Macarie
cel Mare, pe când sufletele drepţilor, după despărţirea lor de
corp, sunt primite de coruri îngereşti în viaţa strălucită şi
sunt conduse la Dumnezeu, sufletele păcătoşilor, din contra,
sunt răpite de către îngerii răi la vieaţa lor întunecoasă 1), tot
aşa şi după Vasilie cel Mare, sufletele drepţilor se află în stare
112») A zecea cântare la înmormânt. pentru ertarea preotului, cu poporul. Oper. Sf, Efr.
Sir. p, IV, p, 489, Moscva, 1882,
113s) 14-a Cântare idem p . 505
114) Despre fericita locuinţă. Idem part. III, p. 29,
115*) Despre cei ce afirmă, că nu este înviere. Idem p. 214.
116)Epist. către Antioli. Răspuns la întreb. 20, în revista citire creştinească 1842, part. II,
p. 224.
 2
de lumină şi de bucurie, împărţindu- li-se daruri divine, pe
când sufletele păcătoşilor, din contra, rămân abătute în cea
mai adâncă întunecime 2).
In acelaş senz au învăţat despre starea sufletelor de
dincolo de mormânt şi Grigorie al Nişei3), Ioan Gară- de-cmr^'),
Epifanie°) şi Teodorii®), ale căror mărturisiri, pentru a evită
repeţirile, nu le mai aducem: nu considerăm însă de prisos a
aduce câteva din măr- turisile părinţilor şi ale dascălilor
apuseni, spre a se vedea că şi lor nu le-a fost streină o
asemenea doctrină.
«Toţi credincioşii, d. e. zice Sf. Ilarie, după eşi- rea din
corp, în aşteptarea bunurilor viitoare, până la intrarea în
împărăţia cerească, se află sub paza Domnului, fiind aşezaţi
în sânul lui Abraam, unde cei nepioşi nu pot intra din cauza
prăpastiei, care-i desparte pre ei» 7). Şi în alt loc: «Nimenea să
nu se a- măgiască pe sine că pedeapsa nu vine cu grabă, pen-
tru întârzierea judecăţii. De grab se va aprinde mânia (Ps. II, 11):
fiindcă îndată ne va primi pe noi răs- bunătorul iadului şi
eşind din corp, dacă vom fi trăit ca cei nepioşi, fără întârziere,
vom peri dela calea cea dreaptă. Ca martori ne servesc nouă
bogatul şi să- , racul din cvangelie, dintre cari pe unul l’au
aşezat îngerii în locaşurile celor fericiţi—în sânul lui Abra-
am, iar altul a intrat îndată în locul de pedeapsă, pe când încă
fraţii lui se aflau între cei vii; nu este a- colo amânare sau
zăbovire» '). După Ambrosie, «până când se aşteaptă
împlinirea vremii, sufletele (morţilor) îşi aşteaptă
recompensa cuvenită. Pe unii îi aşteaptă pedeapsa, pe alţii
recompensa,—şi cu toate a- cestea nici aceia nu rămân fără
suferinţă, nici aceştia iâră desfătare» 2). După Augustin,
«Sufletele celor pi- oşi, după ce s’au despărţit de corp se află
în linişte iar sufletele celor nepioşi sufer pedeapsă, până ce
vor învia corpurile celor dintâi pentru viaţa eternă» :’), sau
 3
precum se zice într’alt loc: «Toate sufletele eşite din lume, au
deosebite recompense, cele bune au bucurie, cele rele—
munci»4).
2) . Apoi părinţii şi dascălii acestui period, atât cei
râsăriteni, cât şi cei mai vechi apuseni, presupuneau
că pentru aşezarea, dincolo de mormânt, a sufletelor
drepţilor şi a păcătoşilor există două feluri de lo-
cuinţe, cu totul opuse după caracterul lor, numind pe
cea fericită destinată drepţilor, când sânul lui A- 117
braam (ca d. e. Ilariu 1) şi Grigorie al Nişei 118 119), când
rai (Athanasie cel Mare120 121), Ciril al Ierusalimului^), fi
Augustin 122), când cer (Efrem Şirul123 124), Vasile cel
Mare1), Grigorie Teologul125), Ioan gură-de-aur126), E-
pifamie127 128
), Ieronim129), Ambrosie130) şi
Damaschin ), iar pe cea întunecată şi de tristeţă
131

destinată sufletelor celor păcătoşi, o numesc când loc

117 Tract. în Ioan 49.

118*) Tract. în Psalm. 120, n-, 16.
119а)Grigorie Nitul astfel scrie despre aceasta: <Precum pe o cunoscută
120configuraţiune a mării, după o nejustă întrebuinţare de vorbă, o numim
121sân, aşa, pare-mi-se, cuvântul lui Dumnezeu, arătând la bunurile nemu
122ritoare de dincolo de mormânt, le înseamnă pe ele cu numele de sân, unde
123toţi cari au trecut in mod virtuos această viaţă, când se retrag de aici, îşi liniştesc
sufletele lor, ca într’un port neagitat şi ca la un sân fericit»
124(Despre suflet şi înviere. Op. Sf. Grig. Nis. t. IV, p. 261, edit. 1862).
125) Epist. către Antioh. răsp. la întreb. 19, în citire creştinească 1842, partea II, p.
224.
4) Orat. cathech, B, n. 10.
б
)Tract. in Psalm. 56.
6) Cuvânt despre cei adormiţi întru Christos Op, sf. Efrem Şirul part. III p. 375
edit. 1882.
7) _ Homilia la ziua mucen. Gordie Op. Sf. păr. t. Vili, p. 294, edit 1858; Homila
la 40 mucen. Idem. p. 307.
Cuvânt 71a morm. frat. Cesarie. Oper. sf. part. t. I, p. 258, ed. 1848; Cuvânt. 43, la morm.
lui Vasilie. Idem. t. IV, p. 138, edit. 1844.
126)Orat. în S, Philogonium Op. t. I, p. 494, ed. Mantfauc.
127)Haeres. 78, n. 23.
128)Gomment. in Eccles. c. 3, v. 18—20.
129 p. 2?8-224, edit. 1842.
130IS) Epist. 15, n. 4.
131) Octoic. glas. 2, la utrenie Marţi. cânt. 9.
 4
de pedeapsă şi de muncă (Ilariu132 133), când gheenă
(Iacob al Nisibieilt>), când infern (Ciril al
Ierusalimului134), când în genere şi eu deosebire iad
(aşa fac aproape toţi dascălii arătaţi mai sus)135).
Având în vedere această credinţă generală şi foarte veche
a bisericii, Sf. Atanasie cel Mare, iată ce a scris, relativ la
aceasta, către un oarecare principe Antioh: «întrebarea, unde
se află sufletele oamenilor eşiţi din lume, este o întrebare
minunată şi tainică pentru oameni, căci Dumnezeu n’a
îngăduit nimănui a se întoarce de acolo la noi şi a ne spune,
unde şi cum se află sufletele, cari s’au dus dela noi. Cu toate
acestea noi ştim din Scripturi, că sufletele păcătoşilor se află
în iad, dedesubtul pământului şi al mării cum zice
Psaimistul: în întunerec şi în umbra morţii şi în groapa iadului
(infernului); şi cum scrie în cartea lui Iov: în pământ întunecos
şi posomorât, în în- tunerecul cel veşnic, unde nu este lumină, nici
se vede vieaţă omenească. Iar sufletele drepţilor, după venirea
Domnului Hristos, precum vedem din exemplul tâlharului,
răstignit pe cruce, se află în rai, căci nu numai pentru un
singur suflet, al tâlharului răstignit pe cruce, a deschis
Hristos, Dumnezeul nostru, raiul, ci şi pentru toate sufletele
sfinţilor» '). Iar în urmă Sf. Grigorie cel Mare, (deşi el are
oarecari particularităţi în părerea sa despre muncile iadului
de dincolo de mormânt) a adaos la aceasta următoarea
observaţi- une, foarte însemnată: «Este mai clar decât lumina,
că sufletele drepţilor, cari au murit, îndată după despărţirea

132u) Tract. în Psal. 2, n. 48.

133) Cuvânt despre învierea morţilor în citire creştinească 1837, part. III, p.49. “) Orat.
catech. 4, n. 11.
134”) Vezi Efrem Şirul cuvânt asupra celor adormiţi în Christ. Oper. part. III,
р.889 ed. rusă 1882; Vasilie cel Mare. Omil. Dumnezeu nu e autor răului Op. sf. păr. t
VIII, p 145,—explicare la Isaia c. 5, v. 14; Grig. Nitul. Despre suflet şi înviere Op. t. IV,
p. 257, ed. 1862; Grig. Teologul, Cuvânt. 29, Op. sf. păr, t. III, p. 75; Ioan Gură-de-aur.
Cuvânt, de laudă sf. mucen. Virin, Priscud. Cuvânt, şi Omilii la dif. ocasiuni t. J, p. 244,
Petersburg 1864; Epifanie Haeres. 69, n. 62; Ieronim. Comment. în Eccles.
135с.3, v. 18—20; Augustin de anima, lib. 11, c. 4, n. 8.
 5
lor de corp sunt primite în locaşurile cereşti, despre care
însuşi adevărul mărturiseşte, zicând: «unde va fi trupul
(corpus), acolo se vor adună şi vulturii» (Luca XVII, 37) \
pentrucâ unde se află Rescumpără- 136 II, torul nostru cu
corpul, acolo fără îndoială, se vor a- dunâ sufletele drepţilor.
Apoi Apostolul Pavel doreşte a se elibera şi a fi cu Hristos
(Filipis. I, 23). De aceea, acel care crede, că Hristos se află în
cer, acel va crede, că şi sufletul lui Pavel se află în cer» 1).
«Dacă însă, zice în alt loc Sf. Grigorie, tu crezi că sufletele
sfinţilor după hotărârea sfintei judecăţi, se află în cer, apoi, cu
aceasta, neapărat trebue a crede şi aceea, că sufletele celor
nepioşi se află în iad, căci după cum în puterea recompensei
dreptăţii eterne, cei drepţi se proslăvesc tot astfel trebue a
recunoaşte, că cei nepioşi sunt supuşi la munci» 2).
De aici se vede, că în acest period, atât la răsărit, cât şi la
apus, a predominat în biserică credinţa că dincolo de
mormânt starea sufletelor morţilor este numai de două feluri,
de asemenea şi că locurile pentru ele sunt iarăşi numai de
două feluri; şi că prin urmare acolo nu este pentru suflete nici
o stare mijlocie între cele două, şi nici vr’un loc de mijloc.
Con- cluziunea de pe urmă, cu deplină claritate, a exprimat-o
Sf. Efrem Şirul carele, zugrăvind mulţimea locaşurilor din cer
potrivit cu meritele sufletelor drepţilor, locaşuri cari se
înnalţă deasupra locuinţii cei de jos a sufletelor păcătoşilor
sau deasupra iadului, între altele, zice: «afară de aceste două
trepte nu mai este altă treaptă de mijloc, înţeleg însă o treaptă
sus şi alta jos; mijlocul este varietatea în deosebirea dărilor
celor bune. Iar dacă aceasta este drept, după cum în adevăr
este drept, apoi ce poate fi mai ne-
’) Dialog, lib. IV, c. 25, Patr. curs. compl. latin. t. 77, col 857.

») Ibid. c. 28, col. 865.

136*) Epistola către Antioh. întrebarea şi resp. 19. Citire creştinească part.
 6
raţional sau mai fără de minte, ca a zice: este de ajuns pentru
mine a fugi de gheenă, iar ca să intru în împărăţie nu mă
îngrijesc! A scăpa de gheenă însemnează deja a intră în
împărăţie, după cum şi a fi lipsit de împărăţie însemnează a
merge în gheenă» ’j.-
3) . Fericirea de dincolo de mormânt a sufletelor drep-
ţilor, precum şi munca sufletelor păcătoşilor şi în a-
cest period, ca şi în cel trecut, au fost recunoscute ca
situaţiuni preaşteptătoare şi preîncepătoare, iar nu ca
o situaţiune de fericire deplină pentru unele şi o
situaţiune deplină de muncă pentru altele, cu toate că
au în acelaşi timp, un caracter sigur şi determinat.
Sf. Atanasie cel Mare, d. e. iată cum descrie o situaţiune şi
alta a sufletelor eşite din lume: «Bucuria, zice el, pe care o
simţesc acum sufletele sfinţilor, este o îndulcire parţială,
precum şi întristarea păcătoşilor este o pedeapsă parţială.
După cum atunci când împăratul cheamă pe amicii săi, ca să
iâ masa cu dânşii, şi după cum atunci, când chiamă pe cei
condamnaţi, ca să-i pedepsească, cei invitaţi la cină chiar
înainte de ora cinei stau în bucurie înaintea casei împărăteşti,
iar cei condamnaţi, încă pe când sunt în temniţă, sunt
cuprinşi de întristare şi deci înainte de venirea împăratului,
tot astfel trebue a cugeta şi despre sufletele drepţilor şi ale
păcătoşilor, cari au trecut acuma dela noi acolo» 2). In aceleaşi
trasuri descrie aceasta şi Sf. Iacob al Nisibiei. zicând: «Sclavul,
care-şi aşteaptă muncile şi legăturile, hotărâte de Domnul
său, culcându-se să doarmă, n’ar mai dori să 137 se deştepte
137 Despre locuit, fericiţi Op. Sf. Efr. Sir. part III, p. 30, 1882 ruseşte.
») Epi'st. către Antioh. Resp. la întreb. 20. Citire creştinească 1842, part. II, p. 224
Cuvânt despre învierea morţilor. Citire creştinească 1837, part. III, p. 48 şi 49.
J
) Sf, Ambrosie zice: «Cât se aşteaptă plinirea vremii, sufletele (morţilor) îşi aşteaptă
răsplata cuvenită. Unele aşteaptă pedeapsă, altele recompensă,—şi cu toate acestea nici
acelea nu rămân fără suferinţă, nici a- cestea fără desfătare» (De bono morţiş, c. 10).
s
) Fericit. Augustin scrie: «Toate sufletele, eşite din lume, au recompense deosebite; cele
bune bucurie, cele rele munci. Iar după înviere, a- tunci şi bucuria celor buni divine
 7
nici o dată, fiindcă el ştie, că îndată ce se luminează de ziuă, îl
vor lega pe el, îl vor bate si—1 vor munci. Iar sclavul cel bun,
cărui Domnul i-a făgăduit răsplată, veghează şi cu nerăbdare
aşteaptă ziua, fiindcă îndată ce va sosi dimineaţa, el primeşte
răsplată dela Domnul său; dacă el însă şi adoarme, apoi şi în
somn vede, cum Domnul său îi dă răsplata promisă lui; el se
bucură de cele ce vede în somn şi în bucurie se deşteaptă.
Aşa dorm şi drepţii; şi somnul lor e dulce şi ziua şi noaptea;
ei nu simt lungirea nopţii, pentrucă ea li se pare un singur
ceas; dimineaţa ei se deşteaptă şi se înveselesc. Iar somnul
nepioşilor este greoi şi obositor; ei sunt asemenea omului,
care, suferind de friguri, se svârcoleşte în aşternutul său şi
toată noaptea n’are linişte. In a- celaş mod nepiosul, fiind
cuprins de frică, se însăpăi- mântă dimineaţa, pentrucă el va
trebui să stea cu vinovăţia sa înaintea Domnului său» !).

Tot aşa au învăţat la apus Sf. A?n6rosie 2), Fericitul

Augustin 3).
Alţi păstori ai bisericii, întorcându-şi atenţiunea la
răsplătirea sufletelor de dincolo de mormânt, de si ea nu este
deplină faţă cu cea viitoare—definitivă, descriu destul de
lămurit si determinat atât starea de fericire a sufletelor
drepţilor, cât şi pe cea de muncă a păcătoşilor.
După Efrem Şirul, d. e., sufletele sfinţilor, transpor- tându-
se în patria lor—Ierusalimul cel de sus J), cu bucurie se
întâlnesc acolo cu părinţii şi fraţii lor, cari au eşit mai înainte
din lume; afară de aceasta ei intră în contact de aproape chiar
cu îngerii2), şi, ceea ce este mai important şi mai presus de
toate, ei se învrednicesc a vedea pe Soarele neapropiat3), de a
cărui lumină, neapropiată, luminându-se, ei simt mân-
gâerile raiului şi se desfâtează de nesfârşite daruri divine,
mai deplină, şi muncile celor răi vor fi mai grele, fiindcă sufletele vor începe a suferi
împreună cu corpul» (Tract. în Ioan, 49.
 8
pentru care împreună cu îngerii neîntrerupt cântă lui
Dumnezeu cântări de laudă şi slavoslovii» 4). Iar starea de
muncă de dincolo de mormânt a sufletelor păcătoşilor iată
cum o descrie tot Sf. Efrem. «Păcătosul îndată după moarte,
zice el, tras de îngerii răi, merge la locul de muncă, şi,
văzându-1, îl cuprinde tremurul şi începe a se lovi cu manile
peste faţă, ui- tându-se în dreapta şi în stânga şi căutând să
fugă. Dar este cu neputinţă de a fugi, fiindcă cei ce-l duc pre
el, îl ţin bine, legat... Apoi cu forţa şi fără de voe intrând în
acest loc, şi fi ind crud muncit, el cu jale începe a chema şi a
ruga pe cei ce-l conduc pe el la judecată, ca să-i dea măcar o
mică uşurare... Si oftând din adâncul inimii, zice: ce folos mi-
a adus mie Întreaga lume? Vai, eu sut înşelat şi desonorat!
judecata lui Dumnezeu este dreaptă. Acum am cu- 138 139
noscut eu, nenorocitul, ca ceea ce seamănă omul, a- ceea şi
culege, şi ce sarcină îşi va legă, aceea va şi purtă (Galat. VI, 5, 7).
Vai! am auzit eu şi n’am ascultat! Am văzut, că mulţi se
dedau la ascetism, stau la privighere, postesc, fac milostenie,
şi pe toţi i-am vorbit de rău, de toţi am râs! Am văzut pe
mulţi plângând şi vărsând lacrimi, şi de toţi mi-am bătut joc.
Vai, eu sunt desonorat! Mai bine mi-ar fi fost mie o sută de
ani a plânge, a suspina, a posti, a mânca petre, decât să vin în
acest loc de muncă. Cine-mi va dă mie trei zile de pocăinţă
din acel veac, în care eu sărmanul, mi-am risipit vremea în
rău! Dar târguiala s’a sfârşit şi nu mai este timp de pocăinţă»
1
).
Şi Sf. VasiLie cei Mare, învăţând, că pe drepţi îndată după
moarte îi aşteaptă cununi de biruinţă, salut de bucurie al
îngerilor şi bunurile eterne 2), descrie astfel soarta, care

138*) Cuvânt pentru cei adorm. în Hrist. Op. Efr. Sir. part. III, p. 375, edit. 1882,
rus.
*) Cânt. 10 la înmormântare. Idem part, IV p. 488.
’) Despre locaşurile fericite. Idem part. 111. p. 29.
139 Cuvânt pentru cei adorm. în Hristos. Idem. p. 875 şi 376.
 9
aşteaptă pe păcătoşi dincolo de mormânt: «Nimenea (dintre
cei nepocăiţi) să nu se înşele pe sine cu cuvinte deşarte (Efes.
V, 6), căci fără de veste va veni asupra ta peirea (I Tesal. V, 3), şi
te va ajunge evoluţiunea, asemenea furtunii. Va veni îngerul
posomorit, cu forţa va luă şi va duce sufletul tău, legat de
păcate, care se va întoarce adesea ori către cele ce lasă aici şi
va suspina fără de glas; pen- trucâ s’a închis gura de plâns. O,
cât te vei amărî! Cât te vei indignă, căindu-te fără folos de
faptele tale, când vei vedea strălucirea drepţilor la
distribuirea sărbătorească a darurilor şi tristeţa păcătoşilor în
cea mai
6 Despre cei ce afirmă că nu este înviere. Oper. Efr. Sir. part. III, p. 214 şi 215,
an. 1882.
5
) Omit 17 Ia ziua sf. muncen. Varlaam, Op. Sf. păr. t. VIII, p, 274, a,dit. 1858.
adâncă întunecime! Ce vei zice atunci în turburarea inimii
tale? Vai mie, de ce n’am aruncat eu de pe mine greaua
sarcină a păcatului, când mi-a fost aşa de uşor a o depune...
Acuma însă pentru o îndulcire vremelnică în păcat mă voiu
munci în nemurire; pen-, tru mulţumirea corpului sunt dat
focului» 1).
Tot aşa au învăţat despre fericirea şi munca de dincolo de
mormânt Sf. Grigorie al Nisseii), Grigorie TeologulA) şi loan
Gură-de-aur 4).
4) . Păstorii şi dascălii acestui period, ca şi mai înainte,
lămurit au învăţat şi despre aceea, că deşi toate sufletele
drepţilor, după trecerea de aici în locaşurile cereşti, iau parte
la fericirea de acolo, totuşi nu iau parte toate în acelaşi grad,
ci după măsura meritelor fiecăruia; pentru care şi ei
(dascălii), cum s’a făcut şi mai înainte, distingeau pe unele
suflete ca bine-plă- cute lu: Dumnezeu mai mult decât altele
ca de exemplu, sufletele apostolilor şi a ale mucenicilor, Ctin
pen- tru aceasta au devenit atât de apropiate de Dumnezeu şi
 10
părtaşe la slava Lui, încât nu numai ele singure se bucură de
bunătăţile divine, ci prin stăruinţa lor înaintea lui Dumnezeu
pot ajută şi celor de pe pământ pentru a câştiga aceste
bunuri.
După Efrem Şirul, de exemplu, «Domnul a zis că sunt
multe locaşuri, nu după deosebirea locurilor, ci după gradul
darurilor. După cum fiecare se îndulceşte de razele soarelui,
după curăţenia vederii şi a impre-
*) Omil. 18. îndemn, la primirea botez. Op. sf. părinţi t. VIII p. 241.

5) Despre suflet şi înviere. Op. Grig. Nis. pait. IV, p. 262, an. 1862.
5
) Cuvânt. 7 la î'nmorm. frat. Cesarie. Op. sf. păr. t. I, p. 258; Cuv. 8 la înmor.
Gorgon. idem. p. 288 edit. 1848.
*) Orat. în S. Philogon. Op. t. 1, p. 494, edit. Montfauc.; Homil. 1, în ep. Hebr. n, 4.;
Fomil. 8, în ep. Philip, n. 8.

sionării sale, şi precum dela o singură lampă, care luminează

o casă, fiecare rază se deosebeşte, pe când lumina nu se
desparte în mai mulţi luminători; aşa şi în veacul viitor toţi
drepţii se instalează împreună, la un loc, într’o singură
bucurie, dar fiecare în măsura sa se luminează de unicul
Soare şi după gradul de vrednicie îşi trage bucuria şi veselia,
ca într’o singură atmosferă şi loc, locuinţă, contemplaţiune şi
chip»1). In acelaşi mod a învăţat despre aceste multe şi va-
riate locuinţi cereşti de fericire şi Sf. Grigorie Teologul,
afirmând, că în una sau în alta din aceste locuinţi, despărţite
şi destinate fiecăruia după vrednicia lui, va intra un fel sau
altul dintre creştinii virtuoşi mai adăogând la aceasta
umilinţa şi dorinţa personală, ca el pentru viaţa sa modestă
să se învrednicească cel puţin de un locaş mic 140 141 142). Sf. loan
Gură- de-aur, relativ de ap. Pavel, zice: «fiindcă el a manifestat
mare iubire către Hristos, pentru aceea s’a înnălţat mai

140’) Locuinţele de fericire. Oper. Sf. Efr. Sir. part. III, p. 29, an. 1882.
141) Cuvânt. 14. Despre iubirea săracilor. 0p6r. Sf. Păr. t 11, p. 5, edit. 1843; comp.
cuvânt. 27, contra Evnomianilor, idem. t. III, p. 13, an. 1844.
142s) Cuvânt. 10 Idem t. I, p. 296, an. 1843.
 11
presus de ceruri şi a ocupat loc cu îngerii» 143 144). Iar Fericit.
Aîigustin, cu privire la soarta de dincolo de mormânt a
sufletelor mucenicilor, învaţă, că «dintre cei morţi împărăţesc
(cu Hristos) cu preferinţă acei, cari s’au luptat pentru adevăr
chiar până la moarte» °).
Apoi, după cum îndată vom vedea, a existat în biserică şi
credinţa vie atât în putinţa cât şi în realitatea
mijlocirii bine-făcătoare înaintea lui Dumnezeu, pentru cei
vii, din partea sufletelor sfinţilor, cari au bine- plăcut lui
Dumnezeu şi s’au proslăvit de El.
Sf. Efrem Şirul, d. e. în cuvântul de laudă mucenicilor, îşi
exprimă credinţa sa, că ei, ca «cei ce de bună voe au suferit
dureri din iubirea către Dumnezeu şi Hristos, şi având
îndrăsneală către însuşi Stăpânul», pot a mijloci la El pentru a
trimite oamenilor celor slabi şi neputincioşi puterea şi
ajutorul de sus Î).
Acelaş lucru, îl exprimă şi Vasiiie cel Mare în o- milia sa la
patru-zeci de mucenici, cari, după cuvintele lui, într’un glas
se roagă pentru cei vii, adresân- du-se rugător lor aşa: «Voi,
ceata sfântă! trupă sfinţită! armată neclintită! păzitori de
obşte ai neamului omenesc! Buni ajutători în nevoi! Ajutători
la rugăciune şi cei mai puternici mijlocitori!»2).
Grigorie Teologul, în cuvântul funebru al tatălui său iată ce
vorbeşte despre el: «Eu sunt încredinţat, că mai mult face el
acum cu rugăciunile, decât înainte cu învăţătura; fiindcă se
află mai aproape de Dumnezeu, lepădând dela sine lanţurile
corporale, elibe- rându-se de lutul, care întunecă mintea,
prestând descoperit înaintea primei şi celei mai curate minţi
ne acoperite de nimic, învrednicindu-se (dacă mă pot ex-
primă aşa de îndrăsneţ) de rangul şi îndrăsneala îngerească»

143)Homil. 32 în ep. ad Rom. sub fin.

144)Despre cetatea lui Dumnezeu cart. XX, c. 9. Biblio!. păr, apus. cart. 18, p. 205. Chiev.
1887.
 12
3
). Asemenea idei le-a repetat Sf. Grigorie şi în cuvântul
funebru al sf. Vasiiie cel Mare, expri- mându-se despre el aşa:
«Acuma el se află în ceruri 145 146 acolo, după cum cred, el
aduce sacrificii pentru noi şi se roagă pentru popor (căci,
lăsându-ne pe noi, nu ne-a lăsat de tot); iar eu—Grigorie, pe
jumătate mort, pe jumătate tăeat, răpit dela marea legătură
(ca cel ce sunt despărţit de Vasilie), ducând o viaţă bolnă-
vicioasă si neisbutitoare în bine, nu ştiu cum voi sfârsi
rămânând fără conducerea lui. Cu toate acestea şi până în
prezent el îmi dă mie consilii; şi dacă trec cândva marginile
bunei cuviinţe, el mă înţelepţeşte pe mine în viziuni de
noapte» 1).
După Sf. Ioan gură-de-aur, sfinţii se roagă pentru cei vii şi
«rugăciunile lor au foarte mare putere» 147 148); după Sf. Ambro
sie, ei sunt mijlocitorii noştri înaintea lui Dumnezeu
strălucitori şi apărători 149), iar după le- roni7n, dacă ei, fiind în
corp, s’au rugat pentru alţii, apoi acum, după primirea
cununelor de biruinţă, încă şi mai mult trebue a se îngriji de
soarta acelora150 151).
In acelaş mod au învăţat despre părtăşia sfinţilor la soarta
bisericii pământene Sf. Grigorie al Nişei -), Fericitul Augustin152
153 154
), Ieodoritl)) Leon cel Mares), şi Gri gorie cel Mare y).

145*) Cuvânt de laudă mucenic. Oper. Efr. Sir. part, III, p. 859, an. 1882, *) Omil. ia 40
mucenici. Oper. Sf. Păr. t. VIII, p. 807, an. 1858
146 Cuvânt 18 funebru Tatălui Oper. Sf. păr. t. II, p. 103, an. 1843.
147’) Cuvânt 43 funebru lui Vasilie Op. sf păr. t. IV, p. 138, an. 1844.
148*) La Evangh Mateiu Omilia 5, n. 4, t. I, p. 96 an. 1889.
149)De viduis o. 9.
150)Adv Vigilant, t. IV, P. II, p. 285, ed. Martianay.
151s) Orat. de S. Theodor Op. t III, p. 585, ed. Morel.; Cuv. de laudă lui Efrem. Op. Gr.
Nis. part. VIII, p. 293, ed. an 1872.
152*) In loan 84. Patrolog. curs. compl t. XXXV, col. 1847.
153)De martyr. serm, 8, Opp. t. IV, p. 605, ed. Cramoisy.
*) Serm. 4. c. 4. Serm. 18, c. 8.
154)In Evang. lib. II, homil. 32, n. 8.
10
) Concil. Chacedon, Act. 10.
“) Concil. Nic. II, Act 4.
 13
Dar e, cu deosebire important, că şi părinţii a două
sinoade ecumenice,—de Halehedonw) şi II de Niceeau)) direct şi
neclintit şi-au exprimat credinţa lor, că toţi sfinţii, cari au
plăcut lui Dumnezeu, au învoire dela El de a mijloci înaintea
Lui pentru lume şi că în a- devâr ei mijlocesc, rugându-se
pentru ea.
5) . Infine, după învăţătura părinţilor bisericii acestui
period, şi sufletele păcătoşilor, deşi toate sufer munci
dincolo de mormânt, însă nu sufer de o potrivă, ci
fiecare suferă după măsura vinovăţiii lor şi încă, ceea
ce este foarte important e faptul că acelea dintre ele,
cari au trecut în acea viaţă cu oare- cari începuturi de
bine şi în comunicaţie cu biserica, pot primi uşurare şi
ertare deplină cu ştiute condi- ţiuni, şi anume: prin
rugăciunile, făcute pentru ei de Biserică.
«Nu sunt de aceiaş fel, scrie Sf. Efrem Şirul, muncile
gheenei. Pe unii îi aruncă în infern, pe alţii îi mână în
întunerec. Unii rămân afară de poartă; alţii se condamnă de
propria lor conştiinţă; unii se pun in lanţuri, alţii ard în
flăcări. Unora li se leagă mâinile, altora li se încătuşează
picioarele; pe unii îi rod vermii, alţii pier în adâncimea
abizului; pe unii nu-i primeşte Tatăl, pe alţii nu-i
mărturiseşte Fiul» '•). Zugrăvind însă starea dinainte de
moarte a sufletului păcătosului, care se căeşte, dar care n’a
făcut mai înainte deplină pocăinţă, el pune în gura acestuia
următoarea rugăciune, adresată către cei vii: «Vărsaţi pentru
mine lacrimi amare şi-mi ajutaţi, fiţi îndurători, a- jutaţi-mă,
compătimiţi-mă, rugaţi-vă pentru mine, că acolo să aflu
ertare» 2); prin acestea Sf. Efrem arată 155 156 că pentru sufletele
păcătoşilor de acest fel nu este cu totul perdută nădejdea de a
155*} Cântarea 12 Ia îmmormânt. Cugetare despre înviere şi judecată. Opp. Efrem.
Şirul part. IV, p 494. an. 1882.
156 Cuvânt despre cei adormiţi în Christ. Op. Efr. Sir. part. iii, p. 881 an. 1882.
 14
li se ertâ păcatele dincolo de mormânt, dacă cei vii se vor
rugă pentru dânşii.
Sf. Atanasie cel Mare determină mai precis, cari anume
suflete păcătoase se pot învrednici după rugăciunile
IBisericii, de lăsarea şi ertarea păcatelor. «O- mul, zice el, care
a câştigat cel puţin o dospitură de virtute, deşi n’a reuşit a o
creşte şi forma pe deplin, dar avea asemenea intenţiune, pe
care însă n’a putut-o îndeplini sau din negligenţă, sau din
trândăvie, sau din lipsa de curaj, sau pentru-că a amtmat-o zi
cu zi, nu va rămâne în uitare la dreptul judecător, când va fi
surprins pe neaşteptate şi constrâns; din contră, Dumnezeu,
la moartea unuia ca acesta, mişcă pe cei de aproape ai lui,
îndreaptă cugetele lor, le atrage inimile, le înduioşează
sufletele, şi, mişcaţi de aceasta, ei se grăbesc a-i da lui ajutor
şi înlesnire. Şi fiindcă Dumnezeu a atins inimile lor, ei
îndeplinesc neajunsurile celui mort. Iar cine este acoperit tot
de spini, duce viaţa rea şi plină de necurăţenii, cine nu-şi vine
nici odată în simţire, cine fără teamă şi indeferent se cufundă
în necurăţenia desfrânârii, îndeplinind toate poftele trupului,
neîngrijindu-se nici decum de suflet şi dedându-se cu totul la
a cugetă numai cele trupeşti; acela, fiind surprins în
asemenea stare şi trece din această viaţă, nimenea, desigur,
nu-i va dă mână de ajutor, şi soarta lui va fi hotărâtă, aşa că
nici femeia, nici copiii, nici fraţii, nici rudele, nici amicii nu-i
vor ajuta lui cât de puţin, pentrucă nimic nu-i va ţinea în
seamă Dumnezeu !). 157
De acord cu aceasta învaţă şi Sf. Ioan Gură-de-aur,
afirmând, că numai cei morţi în credinţă pot primi er- tare
dela Dumnezeu prin rugăciunile şi proaducerile liturgice ale
bisericii1), iar ce se atinge de păcătoşii, cari n’au meritat
erlarea, precum şi de cei chemaţi, apoi aceştia pot primi

157) Espl. Ia ev. Luca c. 13, v. 21, Oper. sf. pâr. t. XXII, p. 505 an. 1854.
 15
numai oare-care uşurare prin desele rugăciuni făcute în
amintirea lor, iar mai ales prin milostenii2).
Augustin, mai în urmă, desvoltă astfel aceste idei despre
sufletele celor morţi în păcate şi cari pot primi ertare dincolo
de mormânt. «Cât de puţin, zice el, nu trebue a ne îndoi, că
rugăciunile Sfintei Biserici, jertfa cea fără de sânge şi
milosteniile folosesc celor morţi,—dar numai acelora, cari
înainte de moarte au vieţuit aşa fel, încât după moarte să le
poată fi toate acestea lor de folos, căci pentru acei, cari au
murit fără credinţă şi fără de comunicarea cu sfintele taine, în
zadar cei de aproape mai săvârşesc acte de pio- zitate, dacă ei
nu le-au arvunit când se aflau aici, dacă n’au primit s’au au
primit îndeşert harul lui Dumnezeu, adunându-şi sieşi
comoară nu îndurare, ci mânie. Şi astfel, când cunoscuţii
săvârşesc ceva bun pentru cei morţi, nu se câştigă merite noi
pentru ei, ci numai se trag urmări din începuturile puse de ei
mai înainte3)
De aceeaşi idee, asupra stării de dincolo de mormânt a
unora dintre sufletele păcătoşilor, cari pot fi vrednice de
ertare, s’au ţinut, de sigur, şi toţi acei păstori ai bisericii, cari
au învăţat despre necesita- 158 tea şi folosul rugăciunilor
pentru morţii, cari s’au sfârşit în credinţă, şi pe a căror
învăţătură, despre aceasta o vom întâlni la locul cuvenit.

§ 167.
Observaţiune despre opiniunea ivită în acest
period la apus despre o a treia stare, din-
colo de mormânt, a unora dintre suflete
şi despre purgatoriu.

Nu credem de prisos a aminti aici, că tocmai în a- cest

period, în rând cu învăţătura arătată mai sus despre

158 Homil. 3, n. 4, în Philip.

a
) In act. Apost. homil. 31, n. 3; Homil. 3 in ep. Philip, c, 1, v. 24 ») Serm. 172, n. 2.
 16
posibilitatea pentru unele suflete de a se eliberă dincolo de
mormânt, de muncile iadului prin rugăciunile Bisericii, s’a
ivit la apus şi a început încetul cu încetul a se întări părerea
că sufletele unor oameni, deşi nu fără păcate, dar morţi în
credinţă, nu intră în iad şi nici se supun la muncile iadului,
destinate numai pentru păcătoşii de neertat, ci sufer munci a-
fară de iad, delà aşa numitul foc curăţitor, munci cari faţă de
păcatele lor, conţin în sine nu numai putere pedepsitoare, ci
şi curăţitoare; şi sufer aceste munci, după măsura vinovăţiei
lor într’un grad mai mare sau mai mic, într’un timp mai scurt
sau mai îndelungat până ce se curăţă total de petele lor
păcătoase, după care ele apoi intră direct şi neîmpedicate în
cer şi se unesc cu ceata sufletelor sfinţilor.
 Ca bază principală şi motiv pentru această opini- une, a
servit, după cum se crede, opiniunea lui Ori- gen, care,
precum se ştie, admitea, că dincolo de mormânt se face
curăţire prin foc a sufletelor murdărite de păcate, înţelegând
însă prin acest foc curăţitor nu foc material, ci focul intern,
spiritual al conştiinţii, care arde păcatele făcute de suflete,
după cum focul material consumă fânul, lemnele şi trestia (I
Corint. III, 12); Origen afirmă că acest foc cu puterea lui cură-
ţitoare se întinde nu numai asupra unora, ci, necondiţionat,
asupra tuturor sufletelor oamenilor păcătoşi1). Se poate
crede, că a contribuit la această opiniune şi ideea veche
filosofică, păstrată la Platon şi desigur, cunoscută atât lui
Origen, cât şi altor cetitori ai lui Platon,—idee după care
sufletele morţilor se des- pârţiau în trei categorii (după cum
au început a le despărţi şi unii dascăli apuseni): sufletele
sfinţilor, sufletele criminalilor nepocăiţi şi ale celor cari ocupă
mijlocul între cele întâi şi al doilea, dintre cari primele intră
direct în locuinţe luminoase deasupra pământului, al doilea
direct intră în tartar, iar cele din urmă se supun într’un loc la
pedepse temporale cu- răţitoare, după a căror îndeplinire
primesc răsplata cuvenită pentru binele făcut de ele 2). Dar ori
de unde s’a ivit această opiniune, necunoscută în biserica ve-
che creştină, nu rămâne nici o îndoeală, că ea deja era bine
cunoscută la apus în timpul lui Augustin; despre aceasta
mărturiseşte chiar Fericitul Augustin, ba ceva mai mult,
însuşi el împărtăşeşte această opiniune, deşi nu-i dă
însemnătatea unei credinţe bisericeşti, ci o pune în rândul
unor presupuneri probabile. Iată ce zice el despre aceasta:
«Se zice, că după moartea corpului, în tot timpul, până când,
odată cu învierea corpurilor, va sosi şi ultima zi a învierii şi
0 Do princip, lib. II, c. 10, n. 4— 6.
 1
*) Piaton-Fedun. LXII, p. 177, edit. Chitv. 1887. a
răsplătirii, sufletele
morţilor vor suferi arşiţa focului, pe care nu trebue a-1 simţi
acei cari în această viaţă n’au avut asemenea moravuri şi
pasiuni, ca ale lor lemne, fân şi trestie să fi fost distruse, alţii
însă, cari au adus cu sine din viaţă aşezări de acest fel, trebue
a-1 îndură (focul) sau numai acolo, sau aici şi acolo, sau
numai aici, ca acolo, ceea ce este lumesc, deşi de ertat, să nu
dea peste focul arzător al supărării trecătoare,—toate acestea
eu nu le combat, pen- trucă se poate, ca asemenea oameni să
vorbească şi adevăr» 5). Şi în alt loc, raportându-se la acel foc,
despre care vorbeşte apostolul Pavel în prima epistolă către
Corinteni (c. 3, v. 12), el scrie: «sub focul, de care vorbeşte aici
apostolul, trebue a înţelege astfel de foc, prin care vor trece
ambii, adecă şi cel ce zideşte pe această temelie (pe Hristos)
aur, argint şi petre scumpe, şi cel ce zideşte lemne, fân şi
trestie (I Cor. III, 12)... Focul acesta însă este încercarea
supărării despre care lămurit este scris: Vasele olarului le
lămureşte cuptorul, iar ispita o?nului- cugetul lui (este) (Sirah.
XXVII, 5); şi după cuvântul apostolului, el are Soc în viaţa
prezentă; fiindcă se raportă la ambii credincioşi; şi la acel,
care cugetă, cele ce sunt ale Domnului, cum să placă Domnului (I
Cor. VII, 32); adecă zideşte pe temelia lui Hristos aur, argint
şi petre scumpe, şi la acel, care cugetă, cele ce sunt ale lumii,
cum să placă femeei (I Corint. VII, 33); adecă zideşte pe aceeaşi
temelie lemne, fân şi trestie... Se poate ca aşa ceva să fie şi
după vi-
Ş De civit. Dei. lib. XXf. c. 26. aţa
prezentă; dar fi-va aceasta în
realitate; cu siguranţă nu se ştie» 1).
Din locurile citate nu este greu a vedea, că Fericitul
Augustin, deşi nu găsiâ nici un temeiu pentru a recunoaşte ca
adevărată în senzul teologic-bisericesc opiniunea, răspândită
în timpul său, despre focul curăţitor, totuşi n’a combătut-o
uirect, ci a găsit-o mai mult sau mai puţin probabilă.
Mulţumită însă deosebitei autorităţi a lui Augustin la apus, a
fost destul şi aceasta, pentru ca opiniunea amintită nu numai
să nu slăbească, ci încă mai iute sâ se împuter- niciască şi să
se întărească mai mult.
 1
Cum că astfel a fost, la apus soarta cestiunei ce ne
preocupă se vede foarte lămurit, din mărturiile lui Cesarie de
Arclat şi ale Sf. Grigorie cel Mare, care se bucura la apus de o
autoritate nu mai mică decât a Fericitului Augustin. Aceştia
dau, ca în genere cunoscută şi chiar neîndoelnică, opiniunea,
că în adevăr ar fi existând dincolo de mormânt un foc cură-
ţitor, care-i mult mai chinuitor decât cele mai grele munci
pământeşti, şi că prin acest foc pedepsitor se pot curaţi şi în
adevăr se curăţă în sufletele păcătoase, eşite din această viaţă,
numai păcatele nemortale (peccata minima atque levissima)
sau acel gen de 159 păcate, cari în viaţa prezentă ar fi putut fi
ertate prin rugăciuni, bine-faceri şi milostenii, pe când
păcatele de mai mare importanţă sau mortale (capitala
crimina) trebuesc a fi supuse la pedeapsa focului etern 1).
Dar cu toată răspândirea ei la apus, această credinţă, în
acest period, s’a mărginit numai în sfera u- nei credinţe
libere-personală, şi nimenea dintre adoratorii ei n’au
exprimat pretenţiunea de a o ridica la gradul de credinţă
dogmatică a bisericii generale.

§ 168 .
Soarta mai departe a învăţăturii despre purgator

Aşa a rămas această opiniune foarte îndelungată vreme şi

după periodul sinoadelor ecumenice şi chiar după
despărţirea bisericilor, cu toate că păstorii apuseni continuau
a învăţă despre purgator cu aşa încredere şi aşa de
159 Enchirid. ad Lavrent. Opp. t. VI, p. 163, Antverp. 1701 an.; conf. De civit. Dei lib.
XXI, c. 26. Afară de aceasta Augustin, în scrierea sa despre cetatea Iui Dumnezeu,
scrie: «Muncile temporale Ie sufer unii numai în viaţa prezentă, alţii după moarte,
iar unii acuma şi atuncii dar în tot cazul mai înainte de cea mai severă şi ultima
judecată. Ş, acei, cari sufer munci temporale după moarte, nu merg toţi la muncile
eterne, cari vor fi după această judecată; fiindcă, precum am spus mai sus, unora li
se eartă în veacul viitor aceea ce nu Ii se eartă în cel prezent (Mat. XII, 82); adecă ei
nu vor fi supuşi Ia muncile nesfârşite ale veacului viitor» (De civit. Dei. lib. XXI, c.
13).
 2
amănunţit, ca şi cum l-ar fi văzut cu proprii lor ochi 2), iar
învăţaţii scolastici pentru justificarea lui au inventat nu
puţine argumente 3), • cari li se păreau nediscutabile. 160 161
Numai în sec. XV, la Sinodul de Florenţa această opiniune
a reuşit a primi însemnătatea de credinţă obligatoare sau
dogmă, fiind aşa fel formulată de conducătorii latini ai
acestui sinod, că dincolo de mormânt, afară de cer şi iad, este
un loc de mijloc — purgator, şi că în acest loc după moarte se
curăţă', printr’un foc curăţitor, sufletele acelora, cari au murit
în dragostea lui Dumnezeu, mai înainte de a reuşi să dea
satisfacţiune prin fapte vrednice de pocăinţă pentru răul
săvârşit1). Sinodul de Trident, confirmând a- ceastă dogmă
nouă a bisericii romane, a asigurat cu anatema neatingerea ei
pe viitor 2). Dar, fiindcă se cerea, cu deosebire, în vederea
polemicii cu luteranii, a apăra şi a justifică această dogmă
nouă cu învăţătura Sf. Scripturi şi a tradiţiunii bisericeşti,
apoi teologii latini au inventat nu puţine argumente de acest
fel. Dar, toate acestea argumente nu sunt decât nişte simple
încercări sforţate, cu totul nereuşite, de a căuta prin mijlocul
unor explicaţiuni logice, trase de păr, să afle în Sf. Scriptură şi
în tradiţiune aceea ce nu se găseşte nici de cum; şi de aceea
ele nu pot avea putere convingătoare pentru acei cari sunt

160l) Cesarte al Areiatelor Homil. în ep. ad 1 Cor. c. 3. Opp. Augustin, t. V, part. II, p.
129-131. Antverp. 1700 an.; (irig. cel ilare Dialog, lib.
161 c. 39 et 40. Patr. curs. compl. lat. t. 77, col. 396 et 397.
*) Vezi Bellarm. Disput, de controvers t. 11, p. 366 Prag. 1721, an.
s
) Esenţa acestor argumente c >nstâ în acea, că mai întâi între sufletele eşite din astă
lume necondiţionat bune sau sfinte şi între acelea necondiţionat nepocăite de răul
făcut, sunt fără îndoială, şi de acelea, cari ocupă locul de mijloc între primele şi
secundile, trecând de aici cu începuturi bune de har şi pocăinţă, dar numai
nereuşind a produce fructe bune şi a se curăţi pe deplin de pe tele păcatului; că, mai
departe, pe când sufletele sfinte cu deplin merit intră în cer, precum şi cele
necondiţionat stricate intră în iad, ar fi fost în dezacord cu dreptatea divină, ca
sufletele de o situaţiune mijlocie moralmente sau să fie aruncate în muncile eterne
ale iadului sau pănă ia curăţirea lor să fie lăsate în cer; şi că, în fine, deşi aceste
suflete singure nu pot săvârşi nimic méritos, se pot însă curaţi de murdăriile
păcatului prin unele condiţiuni curat externe, şi anume prin suferinţile mai mult sau
mai puţin îndelungate, ale focului curăţitor, fiindcă
 3
bine-cu- noscuţi cu învăţătura Sf. Scripturi şi a părinţilor bi-
sericeşti:i). Aşa, spre exemplu, latinii de obiceiu s’au întemeiat
şi continuă a se întemeiâ pe un loc din car- prin aceasta se poate
plăti pe deplin datoria către justiţia divină, întocmai cum asemenea datorie, în viaţa
prezentă, la pocăinţa păcătosului nu se plăteşte cu nimic altă decât cu pedepsele
temporale mai mult sau mai puţin îndelungate (Vezi d. e. Toma Acvin. Summ.
Christ. fid. lib. IV, dist. 21, art. 1; dist. 80, q. 1, art. 2).

9 Binii coneil. t. VIII, p. 564.

s
) Sess 6, can. 80. Binii concil. t. IX, p. 363.
3
) Vezi Bellarmini. Opp De contravers. t. 1, p. 574 — 613, ed. 1620 an; Collet.
Theo'og. curs. compl t. 18, coi. 267 ed. 1840 an.
tea 2 a Macabeilor (XII, 42—46), unde se vorbeşte despre
rugăciunile şi jertfa pentru luptătorii morţi, pentru curăţirea
păcatelor lor, şi de aici au conchis şi conchid pentru existenţa
focului curăţitor, ceea ce e- vident, este cu totul nelogic şi
neconsecvent. S’au bazat, de asemenea şi continuă a se bază
pe următoarele cuvinte ale apostolului Pavel, ca şi cum ele ar
conţine o învăţătură directă despre focul curăţitor: «Iar de
zideşte cineva pe temelia aceasta (adecă pe Iisus Hristos) aur,
argint, petre scumpe, lemne, fân, trestie, al fiecăruia lucrul arătat
va fi, căci ziua îl va arătă, pentrucă în foc se va descoperi; şi a feste
cui faptă în ce chip este focul o va lămuri. Şi a cui faptă va
remâneă, ce a zidit plată va luă; iar a cui faptă se va arde, se va
păgubi, iar el însuşi se va mântui, însă aşa, ca prin foc» (I Corint.
III, 11 — 15). Dar nu tre- bue cuiva multă aprofundare în
senzul şi alcătuirea cuvântării apost. Pavel, pentru a se
încredinţa pană la evidenţă, că focul, despre care vorbeşte
apostolul, nu are absolut nimic comun cu focul curăţitor al la-
tinilor, căci pe când focul descris de apostol îşi întinde
puterea şi acţiunea numai peste aceea ce se zideşte bun şi
durabil sau rău şi stricăcios, pe temelia lui Hristos, focul
curăţitor din contra se atinge numai de singuri ziditorii şi
încă numai de ziditorii celor rele. Apoi, pe când focul
 4
pomenit de apostol numai cearcă şi determină una sau alta,
care a zidit pe temelia lui Hristos, ca să-i arate demnitatea şi
însemnătatea sa, focul curăţitor, din contra, după înţelegerea
latinilor, săvârşeşte cu totul altă acţiune şi cu alt scop, şi
anume: nu se atinge nici de cum de ziditorii buni, ci are
asupra ziditorilor răi o acţiune pedepsitoare şi muncitoare şi
aceasta cu scopul ca celor ce se supun acţiunii lui, să le deâ
posibilitatea, de a-şi îndeplini acele pedepse temporale, pe
cari ei erau datori a le îndeplini în timpul vieţii pământeşti,
pentru satisfacţiunea dreptăţii divine, dar n’au reuşit. In fine
pe când, focul cel dintâi, după cuvântul apostolului, arzând
lucrul rău zidit, asemenea lemnelor, fânului şi paelor,
cauzază prin aceasta ziditorului cea mai mare daună, focul
de pe urmă (curăţitor), din contra, tocmai pentrucă arde
dureros pe ziditorul rău, îi aduce un mare profit, dându-i
putinţa de a satisface dreptatea divină şi de a intră în cer
curăţit de păcate.
De aceia nimenea dintre tâlcuitorii vechi creştini n’au
explicat focul amintit de apostolul Pavel în sen- zul focului
curăţitor al latinilor, ci a fost înţeles de ei cu totul altfel, deşi
nu într’un fel. Unii dintre ei, precum se ştie, sub cele zidite,
după cuvintele apostolului, pe temelia Hristos, aur. argint,
petre scumpe, şi lemne, fân şi paie au înţeles predica
adevărată-creş- tină şi pe cea falşă-anticreştină a unora sau
altora dintre învăţători. Sub focul, care pe de o parte clarifică
aurul, argintul şi petrele scumpe, iar pe de alta arde lemnele,
fânul şi paele ei au putut înţelege, focul e- xistent numai în
această lume, unde este învăţare şi învăţătură, iar acest foc, la
rândul său, nu poate fi altul, decât focul spiritual al judecăţii
şi certărilor bisericii care, pe de o parte, arată tuturor
înnălţimea şi puterea mântuitoare a doctrină lui Hristos, iar
pe de alta pune în evidenţă deşertăciunea şi vătămarea falşei
 5
doctrine ereticeşti; prin aceasta însă ea îndeamnă şi pe eretici
a-şi căută mântuirea în biserică, care păstrează adevărata
învăţătură a lui Hristos (I Corint. III, 15). Alţi explicatori,
vechi-creştini, în cele zidite pe Hristos: aur, argint, petre
scumpe, şi lemne, fân şi paie au văzut diferite virtuţi şi vicii,
săvârşite de creştini în viaţa prezentă, şi de aceia sub ziua, în
care se va arăta demnitatea fiecărui act îndeplinit, au înţeles
ultima zi a judecăţii, iar sub focul, carele lămureşte şi
determină fiecare lucru ca bun sau rău au înţeles focul
dreptăţii de pe urmă a lui Dumnezeu. Lucru important, tot
aşa explicau ei şi cuvintele nu tocmai lămurite ale apostolului
Pavel: Iar a cui faptă s e v a arde, se va păgubi, iar el însuşi se va.
mântui, însă aşa, ca prin foc (I Corint. III, 15), adecă că deşi fap-
tele păcătoase, săvârşite în această viaţă, la judecata de pe
urmă, vor fi în întregime condamnate sau, precum zice
apostolul, se vor arde, totuşi autorul lor va şuieri papubâ, de
şi însuşi nu se va perde (nimici), ci se va păstră întreg—
pentru focul etern
 Mai departe, papistaşii s’au întemeiat şi continuă a se mai
întemeia pe tradiţiunea pretinsă perpetuă a vechei Biserici în
favoarea purgatoriului, care s’ar fi păstrat în liturghii, în
hotărârile sinoadelor şi în o- perile sf. părinţi. Dar, în toate
liturghiile vechi se găsesc numai rugăciuni pentru miluirea şi
odihna la un loc cu drepţii a sufletelor celor ce s’au săvârşit
în- 162 tru credinţa şi nădejdea învierii 163), iar în hotărârile
sinodale, arătate de către papistaşi, se găsesc numai
instrucţiuni relative la săvârşirea unor astfel de rugăciuni 164
165 166
). De aceea concluziunea, făcută de aici, că biserica, prin
aceasta şi-ar fi exprimat credinţa ei în existenţa purgatoriului,
în care sufletele, cari n’au reuşit a primi cuvenitele pedepse
pentru satisfacţiunea dreptăţii divine, sufer în focul curăţitor
şi tocmai pentru aceasta au nevoe de ajutor, evident, că este
cu totul arbitrară şi inconsecventă.

162) Vezi d e. Terţul. Advers, Marc. c. 6; Orig. In Exod, homil. 6, n. 14; Vas cel Mare
Comment în ¡sai c 5, v. 10; Qrig. Teolog. Cuvânt. 2. Opp. part. I, p. 14, an. 1851;
Ambros. Comment. în ep. 1 Cor, Opp. pars, 11, p. 196, 1516 an.; loan gura-de-aitr. In ep.
1, ad Cor. homil. 9 n. 2 et 3; le- rom Advers lobinian. Opp, t, IV, Pars. 11, p. 214 Paris
1706 an.; Teodorit. Comment. în 1 ep. ad Cor. c. 3, v. 12--15; Teafilact Bvhj. Comment.
în ep. 1 Cor. c. 3.
163) Vezi d e. Terţul. Advers, Marc. c. 6; Orig. In Exod, homil. 6, n. 14; Vas cel Mare
Comment în ¡sai c 5, v. 10; Qrig. Teolog. Cuvânt. 2. Opp. part. I, p. 14, an. 1851;
Ambros. Comment. în ep. 1 Cor, Opp. pars, 11, p. 196, 1516 an.; loan gura-de-aitr. In ep.
1, ad Cor. homil. 9 n. 2 et 3; le- rom Advers lobinian. Opp, t, IV, Pars. 11, p. 214 Paris
1706 an.; Teodorit. Comment. în 1 ep. ad Cor. c. 3, v. 12--15; Teafilact Bvhj. Comment.
în ep. 1 Cor. c. 3.
164*) Vezi d. e. liiurg. rom. ('«lax Bibliot. S. P 1 1!, p 41, Lion. 1677 an.); Sf. Ambros.
Medial. ;ibid. t. XV, c. 22); Mnzarabsc. (Btron. Annal. eccles. sub 1063 an); liturg. din
constitui, apostolice (cartea VIII cap. 41).
165) Vezi Sinod, din timp. lui Cipriun (Ep st. către clerul şi poporul Fur- nitan. 6 Bibliot.
părinţ. apuseni cart I, p. 32, an. 1879 în rus); Sinod. Cartgg. canon. 50 (cart. canoan. p
186, an. 1843); Sinod. Cartag. IV (an 399), canon. 79; Sinod. Vazemsc. (an 442), canon 2.
Sinod. Bracar. II (563 an), canon. 16, 17, 21; Sinod. Cabillou. ii (an 813), canon. 39
166*) Terţul, d e. De coron. milit. c. 3; Arnob. Advers gent. lib. IV, c. 18; Euseb, De vita
beat. Constantin, lib. IV, c. 71, Teodorii Hist. eccles. lib V, c. 36 şi alt.
 1
Acelaşi lucru trebue a spune şi cu privire la acele mărturii
patristice, aduse de papistaşii, în cari se vorbeşte sau numai
în genere despre necesitatea şi însemnătatea rugăciunilor
pentru cei morţi:5)—rugăciuni întrebuinţate din anticitate în
biserică, sau numai despre folosul unor astfel de rugăciuni cu
privire la u- şurarea sau chiar şi deplina schimbare în mai
bine a soartei sufletelor, care se află în iad 167), nu se pome-
neşte însă nimic despre faptul că rugăciunile arătate ar putea
uşura sau curmă muncile pe cari inevitabil trebue a le
suportă sufletele în purgator pentru sa- tisfacţiunea dreptăţii
divine; de asemenea nu se vorbeşte absolut nimic nici despre
purgator, nici despre focul curăţitor.
S’ar părea, că se apropie mai mult de scopul susţinătorilor
purgatoriului şi a focului curăţitor acele locuri ale vechilor
părinţi bisericeşti, în cari, se întâlneşte denumirea de foc sau
chiar foc curaţilor. Dar, în aceste locuri, precum îndată vom
vedea, nu se înţelege de loc focul curătitor, ci cu totul alt foc.
Aşa d. e. CU- 7nent Alexandre anul, la care arată papistaşii,
scrie: «Noi zicem,^că focul nu sfinţeşte (¿Ţt.dŢSt.v) corpurile, ci
sufletele păcătoase,—focul nu cel ordinar şi care nimiceşte
totul, ci ce! spiritual, care pătrunde sufletul şi trece
printr’ânsul» 1). Cine nu înţelege, că aici nu este vorba de loc
despre focul pedepsitor şi ca-

'■') Sirom. lib. VII, c 6. sub fin. Se poate observa, că papistaşii s’au bazat încă şi se
mai bazează pe următorul loc din operile Sf. Ciprian, în care deşi nu se aminteşte
despre focul curăţitor, dar, cum li se pare lor, st u ta direct !a situaţi unea sufletelor iu
purgator, şi care sună aslfel: calta este a aştepta ertare, alta-i a atinge slava; alta este,-
fiind pus în temniţă, a nu eşi de acolo, până ce nu vei da pană la cel din urmă ban
(Mat. V, 26); alta-i aţi primi îndată recompensa credinţă şi a virtuţii; alta este fiind
muncit de lungă supărare pentru păcate, a te curaţi de ele intr’un timp îndelungat,
alta-i aţi spălă toate păcatele prin suferinţă; alta este în fine a aşteptă sentinţa
Domnului în ziua judecăţii, alta-i a ii încununat îndată de Domnul» ţEpist către
Antonian 48, Bibliot părinţ. apus cart. 1 p. 170. ed. 1879 in rus). Dar, din cuvintele
167) Vezi Ciril Ierusalim, cuvânt catebetic o, n. 10; Atan. cel Mare Comment. în Luc. c
13, v. 21; loan gura-de-aur. In 1 Corin. homil 41, n, 4; Ambros. Mediol. Orat. de obit
Theodos. n, 37 Patr. curs. compl. lat. t. XVI, col. 1397; Fericit. lemn. Epist către
Pahomie. Biblio:, pâr. apus. cart. IV, p. 221, Chiev. 1879.
 2
precedente, unde se vorbeşte despre toleranţa în biserică a membrilor vicioşi pe
lângă cei virtuoşi, supunându-se pocâinţii destinate, nu este greu de văzut, că aici
nu este vorba despre altceva, ci despre mai multă sau mai puţină prelungire a
faptelor de pocăinţă, cerute de biserică în această viaţă pentru ertarea păcatelor, şi că
cuvintele Sf. Cvprian: «alta este—fiind muncit de lungă supărare, pentru păcate,
a t e e răţi de ele într’un timp îndelungat» exprimă ceea ce pretindeau confesorii
romani (papistaşi) delà cei căzuţi cari se pocăesc, zicând: «mânile, murdărite prin
proaducere necurată tre- bue a fi spă'ate prin fapte bune, şi buzele, murdărite prin
mâncare necinstită, îrebue a se curaţi cu cuvinte de sinceră pocăinţă... Dese oftaturi
să se audă la cei ce se pocăesc. Nu în fiecare zi, ci de nenumărate ori să se verse
lacrimi sincere din ochii, ca acei ochi cari au greşit, privind ia idol, prin plângeri, cari
fac pe Dumnezeu îndurător, să şteargă aceste fapte nepermise» (Epistola confer rom
idem. p. 86 şi 87).
uzator de munci sufletelor păcătoase, ca numai prin aceasta
să dea satisfacţiune dreptăţii divine, ci despre focul sfinţitor,
sau despre acel foc haric, despre care Ioan Botezătorul,
arătând la Hristos, învăţă: A- cela Vă va boteză cu Duh Sfânt şi
cu foc (Mat. 111,
? Iar Sf. Efreiu Şirul scrie: «oare nu te gândeşti la focul acela,
prin care avem a trece? Când vom trece prin acest foc şi ne
vom arătă curaţi şi nepătaţi, atunci ne vom cunoaşte, cine
suntem. Căci ziua va arătă lucrul fiecăruia (1 Corint. III, 13) ;
după cum este scris, pentrucă prin foc se va lămuri. Deci cu
multă umilinţă să ne rugăm lui Dumnezeu, ca El să ne
isbăviască de mânia, ce va să fie şi să ne învrednicească de
răpirea cu care drepţii vor fi răpiţi în nori întru întâmpinarea
Domnului în văzduh» (1 Te- sal. IV, 17); ’). Dar, cine nu va
observă, că aici este vorba despre tocul judecăţii de pe urmă,
ca unul ce este pus în legătură cu răpirea drepţilor în nori
întru întâmpinarea în văzduh a împăratului slavei168 169)? Sf.
Va- silie cel Mare de asemenea aminteşte despre focul cu-
răţitor, explicând astfel cuvintele Profetului Isaia: Şi va arde
ca focul fărădelegea şi ca 7tişte buruene uscatese va mistui de foc şi
va arde întru desişurile pădurii (Is. IX, 18). «Cât timp, scrie el,
sufletul este im- povorat de patimi pământeşti, atât patimile
lui, cari se nasc prin iscusinţa trupească, se întind, ca tros-
cotul, servind reciproc de izvor una alteia şi născân- du-se
una din alta. Dacă noi însă arătăm păcatul prin mărturisire,
atunci îl facem burueană uscată, vrednică de a fi mistuită de
focul curăţitor... Iar dacă păcatul nostru nu se face, ca
burueană uscată, atunci nu va arde şi nu-1 va mistui focul.
Apoi Profetul adaoge, că de iuţimea mâniei Domnului a ars tot
168*) Cuvânt pentru lepădarea mândriei Op. Efr. Sir. part. I, p. 51 şi 52. Moscova
1881.
169) Fără îndoeală acelaşi sen/, au şi cuvintele Sf. llar'm: «Se poate dori judecata lui
Dumnezeu, când nimenea dintre cei vii nu este curat înaintea ochilor Lui ? Sau, cum
vom dori noi ziua judecăţei, în care s e v a cuprinde focul, şi noi ne vom supune Ja
pedepse grele pentru curăţirea sufletului de păcate, când noi avem a dă răspuns
pentru tot cuvântul deşert»? (Tract. în Psalm. 118, v. 20); de asemw ea şi cuvintele
lui Lac- tanţiv: «Mântuitorul va judecă (afară de cei păcătoşi) şi pe cei drepţi, şi i va
trece pe ei prin foc. Ale cui păcate vor covârşi virtutea jrin greutate şi număr, aceia
se vor arde uşor de foc. Iar acei virtuoşi, nu vor fi nici decum atinşi de foc, pentrucă
vor avea în sine putere, care înlătură focul delà ei. Acest foc, căruia Dumnezeu îi dă
puterea de a munci pe păcătoşi apără pe cei nevinovaţi». (Divin, instit. lib. VII,, c.
21).
pământul (Is. IX, 19); prin care arată, că cele pământeşti se dau
focului pedepsitor spre binele sufletului, precum şi Domnul
Iisus Hristos dă a înţelege, zicând: Foc am venit să arunc pe
pământ şi voesc să văd, dacă sa aprins (Luca XII, 49)... Profetul
nu ameninţă cu nimicirea, ci înţelege curăţenia, după spusa
apostolului: Iară a cui faptă se va arde, se va perde, iară el însuşi
se va mântui, însă aşa ca prin joc'» (I Corint. III, 15); 1). Cine nu
vede, că prin focul curăţitor Sf. Vasilie nu înţelege aici vreun
foc oare-care existent dincolo de mormânt, ci focul care
lucrează în mod curăţitor asupra sufletelor păcătoase aici, în
viaţa actuală pământească, şi care lucrează asemenea acelui
foc, «de carele ardea inima lui Cleopa şi a lui Simon, când
Domnul le tâlcuiă lor scripturile (Luca XXIV, 32); şi de care se
încălzeşte inima la acei, cari fierb cu duhul» (Faptele XVIII, 25);
2
)?
Grigorie Teologul însă, pe care s’au întemeiat şi
l
) Explicare la Isaia c. 9, v. 18 şi 19. Oper. Sf. Vas. cel Mare part. II, p. 320. Moscova
1872.
 1
5
) Idem. pag. 252.continuă a se întemeia papistaşii, în adevăr s’a

vorbit puţin şi de focul viitor pedepsitor pentru păcătoşi, atri-

buind, în mod ipotetic acţiunei lui nimicirea păcatelor şi
învăţând, astfel: «fie ca acei (cari nu se pocă- esc), dacă voesc,
să meargă pe drumul nostru şi al lui Hristos, iar de nu, să
meargă pe al lor propriu. Poate că acolo ei vor fi botezaţi, cu
cel mai greu şi mai delungă durată botez de foc, care
consumă materia, ca fânul, şi nimiceşte deşertăciunea a orice
păcat (dcntuvq Tîdarjq vswsig xoocpotrjta)» 1). Şi în alt loc:
«Ştiu focul curăţitor, pe care a venit Hristos să-l strune e pe
pământ (Luca XII, 49); şi însuşi se numeşte pe sine foc (Evrei.
XII, 29). El nimiceşte materia şi deprinderile rele; pentru care
şi Hristos voeşte, ca el să se aprindă mai curând (Luca XII,
49), fiindcă doreşte a grăbi facerea de bine, când şi cărbuni de
foc ne dă în ajutor (Is. XLVII, 14, 15). Ştiu şi focul ne-
curâţitor, dar pedepsitor, sau focul Sodomei, pe care-1 va
ploua Domnttl asupra tuturor celor păcătoşi, dimpreună cu
pucioasă şi duh de vifor (Ps. X, 6); sau care este gătit Diavolului şi
îngerilor lui l'Mat. XXV, 41); sau acel, care va merge înaintea
tetei Domnulu şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui (Psni. XCVI,
3). Mai este încă un foc şi mai îngrozitor rare lucrează îm-
preună cu vermele neadormit, carele este nestins şi- veşnic
pentru cei răi; toate acestea arată puterea nimicitoare, dacă
cineva nu voeşte a o reprezenta în- tr’un chip mai iubitor de
oameni şi mai potrivit cu demnitatea celui ce pedepseşte» -).
Dar prin acest foc

’) Orat. B9 in sanct. lumin. n. 19, _Pi.tr. curs. compl graec. t 36 col. 857.

*) Cuvântul 40 despre Sf. Botez idem pag. 310- 811.

pedepsitor, despre care se vorbeşte aici, Sfântul Grigo- rie n’a

înţeles vreun foc deosebit, dincolo de mormânt, destinat
numai pentru mai puţini păcătoşi, ci din contră el a
 ■ 2
reprezentat pe unul şi acelaşi foc al gheenei, comun tuturor
păcătoşilor şi pregătit lor, diavolului şi îngerilor lui,
adăogând numai la aceasta, în mod ipotetic, părerea
deosebită a lui Origen despre durata mai mare sau mai mică
a muncilor celor păcătoşi, deşi această părere este lăsată
nelămurită. A- ceastă părere însă este lămurită bine de către
Sf. Grigorie al Nişei din învăţătura căruia se vede, că ea nu are
nimic comun cu învăţătura papistaşilor despre purgator şi
focul curăţitor; căci după el, focului viitor pedepsitor sunt
supuşi nu numai cei uşor păcătoşi, ci toţi, chiar şi cei mai
încăpăţânaţi şi înrădăcinaţi în păcate, nu numai pană la
ultima judecată, ci şi după aceasta pe un timp mai mult sau
mai puţin îndelungat: căci toţi păcătoşii se supun muncei
acestui ioc nu pentru a îndură ceea ce ei n’au îndurat în
timpul vieţii pământeşti pentru satisfacţiunea drep- tăţei
divine, ci pentru a-şi vindecă prin el neputinţele lor sufleteşti
şi a atinge, mai curând sau mai târziu, deplina lor îndreptare
moralu-spirituală ').
S’au bazat, în fine, şi continuă a se bază papista- şii încă pe
credinţele vechilor filozofi şi a popoarelor păgâne pentru a-şi
întemeia învăţătura lor despre purgator. Dar, este de prisos a
vorbi, cât e de ne la loc asemenea procedură de dovedire a
adevărului în teologia creştină, care în asemenea cestiuni este
obligată
 ‘) Vezi Marele cuvânt de catechiza-e c. 8, Oper. Sf. Gria. Nis. part. VI p. 82. Moscova
1882; Despre suflet şi înviere idem. p. 274; Cuvânt către cei ce se întristează pentru cei
morţi part VIII, p. 516, edit. 1868 a se conduce numai de cuvântul lui
Dumnezeu scris sau oral, însă păstrat în tradiţiunea perpetuă
şi ne- indoelnică a bisericii.

Protestantismul, după cum ştim, a respins cu totul

învăţătura neîntemeiată a apusenilor despre purgator, ca loc
de mijloc dincolo de mormânt, pentru sufletele cu o stare
morală mijlocie. Dar, procedând după dreptate în acest caz,
însuşi, spre regret, căzu într’o altă extremitate mai întâi
fiindcă în luteranism s’a admis o privire cu totul uniformă şi
indeferentă asupra soartei dincolo de mormânt atât a
sufletelor sfinţilor, cât şi ale păcătoşilor, apoi la anabaptişti ')
şi calvinişti2) s’a respins cu totul chiar judecata de după
moarte, împreună cu recompensa conrespunză- toare a
sufletelor drepţilor şi.a păcătoşilor pănâ la judecata generală,
fără a ţine seamă de mărturia foarte clară despre aceasta nu
numai a tradiţiunii, ci şi a Sf. Scripturi pe care şi protestanţii
o respectă.
Numai Biserica de răsărit a rămas neschimbat credincioasă
învăţăturii sfintei Scripturi şi a Biserici vechii despre starea
de dincolo de mormânt a sufletelor până la judecata generală
pe de o parte, răspingând cu totul vre-o stare de mijloc a
sufletelor, precum şi vre-un loc mijlociu între cer şi iad sau
purgator, iar pe de alta, învăţând lămurit despre îndoita
soarta a sufletelor—una—soartă fericită a sufletelor drepţilor
în cer şi alta—soarta de muncă a sufletelor păcătoşilor în iad,
mai adăogând la aceasta şi credinţa, că pe când starea de
fericire a sufletelor celor dintâi
:
Zwingl. Eleneh adv. Catabapi. voi. III, n. 483.
 1
2
! Calvin. Instit. christ. relig ii!). III, c. 26, n. 6.rămâne neschimbată, pentru

sufletele celor de al doilea nu este imposibilă o uşurare şi o

îmbunătăţire în starea lor de suferinţă, însă numai cu
condiţiunea ca ei să păstreze în sine credinţa şi Biserica
pământească să mijlocească pentru ei prin rugăciuni şi
ofrande. Aşa d. e. i.i mărturisirea ortodoxă a credinţa Bisericii ca-
tolice şi apostolice de răsărit, la întrebarea: între oamenii cari
mor sunt oare şi de acei, cari s’ar află oarecum în starea de
mijloc între cei ce se mântuesc şi între cei ce per? se dă
răspunsul, că: «aşa categorie de oameni nu se află. Dar, este
neîndoelnic faptul, că mulţi dintre păcătoşi se eliberează din
legăturile iadului, însă nu prin pocăinţă sau mărturisire,—ci
prin binefacerile oamenilor, cari se află în viaţă, prin
rugăciunile ce înalţă Biserica pentru dânşii, şi cu deosebire
prin sacrificiul cel fără de sânge, pe care Biserica îl aduce în
fie-care zi» ’). Iar în alt loc, relativ la focul cură- ţitor,
recunoscut de către apuseni, se vorbeşte: «Ni- căirea în Sf.
Scriptură nu se pomeneşte despre el, a- decă că ar fi existând
vre-o pedeapsă vremelnica, care să curâţe sufletele după
moarte. Cu deosebire pentru această părere Biserica a
condamnat pe Ori gen la al doilea sinod din Constantinopol.
Tot o dată este evident că după moarte sufletul nu poate
participă la nici una dintre tainele Bisericeşti. Dacă el ar
putea face ceva spre satisfacţiune pentru păcatele sale, a-
tunci ar putea luâ parte şi la taina pocăinţă, ceea ce este
contrar învăţăturii ortodoxe2).
Tot această credinţă este descrisă în epistola Pa-

g Întrebarea 64

g) întrebarea 66.

triarhilor de Răsărit, astfel: «Credem, că sufletele morţilor se

află în fericire sau în muncă, după faptele lor. După ce s’au
 2
despărţit de corpuri, ele trec îndată sau la bucurie sau la
scârbă şi întristare; însă nu simt nici fericirea deplină, nici
munca deplină, fiindcă fericirea deplină sau munca deplină o
va primi fiecare după Învierea generală, când sufletul se va
împreună cu corpul, cu care a trăit virtuos sau vicios.
Sufletele oamenilor, cari au căzut în păcate mortale şi n’au
desperat înaintea morţii, ci s’au pocăit încă până la des-
păţirea lor de viaţa prezentă, dar n’au avut când să facă şi
fapte vrednice de pocăinţă... sufletele unor astfel de oameni
se pogoară în iad şi sufer pedepse pentru păcatele săvârşite
de ei, fără însă a se lipsi de speranţa, că se vor uşura de ele.
Uşurarea însă o primesc, după nesfârşita bunătate a lui
Dumnezeu, prin rugăciunile preoţilor şi binefacerile,
săvârşite pentru cei morţi si cu deosebire prin puterea jertfei
celei fără de sânge» 1).

§ 169.
Despre relnţiunea celor vii eu membrii bisericii
lui Jlristos, trecuţi din această viaţă.

Dacă, după învăţătura Sf. Scripturi şi a bisericii, sufletele

morţilor nu numai că-şi păstrează conştiinţa şi starea de sine,
după ce-şi primesc dincolo de mormânt partea ce li se cuvine,
dar nici nu întrerup comunicaţia spirituală cu cei rămaşi în
viaţă, sau ele luând parte la soarta acestora, sau aşteptând
dela cei
') Art. 18.
vii o asemenea participare, apoi se naşte întrebarea: Nu se
cere oare ceva conrespunzător şi din partea celor vii faţă de
fraţii lor întru Hristos, trecuţi din această viaţă? A presupune
aceasta este foarte natural şi chiar necesar căci, după
cuvintele Sf. apostol Pavel, noi deopotrivă cu fraţii noştrii
 3
întru Hristos, ce-i săvârşiţi în credinţă, suntem membrii ai
unuia şi aceluiaşi corp spiritual al Bisericii, care nu moare
nici odată, în care Capul, care uneşte şi stăpâneşte toate, cete din
ceriuri şi cele de pe pământ este Hristos (Efes. I, 10, 22) şi că noi
deşi trăim pe pământ, dar nu suntem mai mult streini şi
nemernici, ci împreună locuitori cu sfinţii (Efes, II,'19), şi că
Ierusalimul cel ceresc, locuinţa duhurilor celor drepţi, de
carele noi ne-am a- propiat (Evrei XII, 22, 23), este mamă
nouă tuturor (Galat. IV, 26). Dacă noi însă avem oare-cari
obligaţiuni cu privire la cei răposaţi, fraţi ai noştrii după
credinţă, atunci se întreabă, ce fel de obligaţiuni sunt acestea
şi ce anume cer ele deia noi, mai întâi cu privire la membrii
desăvârşiţi ai bisericii lui Hristos adecă cu privire la sfinţi, şi
al doilea cu privire la membrii nedesăvârşiţi ai aceleiaşi
biserici, adecă, la cei cari au murit necurăţiţi in totul de
păcatele lor5; Deosebirea stărei morale şi relaţiunea deosebită
cu noi a unora şi a altora pretinde natural şi dela noi
raporturi deosebite către ei.—Drept răspuns la toate acestea
întrebări serveşte învăţătura, pe de-oparte despre închinarea
şi invocarea membrilor bisericii lui Dumnezeu, cari au ajuns
la perfecţiunea spirituală adecă a sfinţilor, iar pe de altă
parte, despre rugăciunile pentru membrii aceleiaşi biserici,
cari au murit în- păcate. La expunerea acestei învăţături şi
trecem acum.

A) Despre raportul celor vii cătră membrii desăvârşiţi ai bisericii lui

Hristos, trecuţi din această viaţă, adecă către Sfinţi

§ no.

I. Despre veneraţiunea Sfinţilor.

Invâţătîira Sf. Scripturi.

 4
Având între membrii bisericii trecuţi dela noi, cari pentru
înalta lor sfinţenie s’au învrednicit a fi glorificaţi de către
însuşi Dumnezeu, nu putem a nu ne consideră obligaţi de a-i
cinsti după vrednicie, ca pe nişte plăcuţi prieteni şi servi ai
lui Dumnezeu, expri- mându-ne veneraţiunea noastră către ei
prin amintirea cu respect a faptelor sfinţeniei lor, cu scopul
de a-i urmă şi de a-i mări, spre slava lui Dumnezeu, cel mi-
nunat întru sfinţii săi (Psal. LXVII, 36).
Această cinstire a sfinţilor, precum îndată vom vedea, nu
numai că nu este contrară sfintei scripturi, ci din contră se
presupune cu necesitate şi se pretinde de spiritul şi senzul ei,
deşi în ea nu se află nici o poruncă categorică despre
veneraţiunea sfinţilor. Aşa, Dumnezeu, cerând evreilor, ca ei
să fie sfinţi, precum şi El este sfânt (Levit. XI, 44), şi asi-
gurându-i adeseaori, că numai drepţii cari au a- juns la
această sfinţenie, sunt pe deplin plăcuţi Lui (Proverb. XI, 20)),
şi că Ei într’atâta iubeşte pe cei drepţi (Psal. CXLV, 8) şi se
înduplecă la rugăciunile lor (Psal. XXXIII, 16—18), încât
pentru "'puţini dintre ei este gata a cruţă întregi oraşe
nelegiuite (Facerea
XVIII, 23—32), prin aceasta, i-a dispus nu numai de a preţui
bine sfinţenia în sine, spre care şi ei sunt chemaţi a tinde, ci şi
de a cinsti cu vrednicie pe acei întru cari într’adevăr a
sălăşluit sfinţenia, adecă pe drepţi. In adevăr şi una şi alta
sunt nedespărţite între sine, pentrucă, dacă cineva cinsteşte
într’adevăr tot ce este bun şi sfânt, nu poate a nu cinsti
acestea şi în aceia în cari ele se apropie mai mult către idealul
sfinţeniei lui Dumnezeu; şi din contră, dacă cineva nu cin-
steşte aceea ce este bun şi sfânt în cei mai înalţi şi mai
desăvârşiţi purtători şi tipuri de sfinţenie, apoi nu va cinsti
nici însăsi sfinţenia.
 5
Pentru aceasta, după Sf. Scriptură a Vechiului Testament,
dacă cineva se adresează către cei drepţi cu cârtire şi ură,
acela este om al păcatului şi al nedreptăţii (Psal. XXIII, 22, 57,
11; 93, 21; 138, 19, 20), pe când, oamenii pioşi totdeauna au
cinstit pe cei drepţi cu evlavie nu numai în timpul vieţii lor
pământeşti (cum d. e. a cinstit Natan pe Daviu—3 împăraţi 1,
23, şi fiii profeţilor pe Elisei—4 Imper. 2, 15), ci şi după
sfârşitul lor. «Intru pomenire veşnică va fi dreptul» (Psal.
CXI, 6) a cântat David. Autorul cărţii înţelepciunea lui
Solomon astfel explică această idee, în vederea înţelepciunei
deşarte acelor nelegiuiţi, cari presupuneau, că odată cu
moartea omului, totul trebue să piară împreună cu numele
lui, şi cari tot odată considerau demni nu numai de dispreţ, ci
şi de moarte pe acei, cari învăţau contrariul şi cari fe- riciau
sfârşitul celor drepţi «Cei ce judecă astfel, zice el, au rătăcit;
căci i-a orbit pre ei răutatea lor; şi n’au cunoscut tainele lui
Dumnezeu, nici au nădăjduit răsplată pentru sfinţenie, şi
n’au considerat vrednice de cinste sufletele cele curate
(Inţelep. Solom. II, 16, 21 şi 22). Amintirea virtuţii este
veşnică; fiindcă ea se recunoasce şi de Dumnezeu şi de
oameni.
Spre confirmaţia faptului, că în adevăr în Biserica
Vechiului Testament se păstră cu sfinţenie memoria ' celor
drepţi, serveşte împrejurarea, că Iudeii cu o deosebită
îngrijire zidiau mormintele profeţilor şi înfrumuseţau
monumentele drepţilor. La aceasta, precum se ştie, cu
deosebită putere şi cu mustrare a arătat însuşi Domnul Iisus
Hristos în vorbirea lui contra cărturarilor şi iariseilor (Mat.
XXIII, 29—35). Relativ de aceasta însă, trebue a observă, că
Domnul Hristos, făcând aceasta n’a avut gândul şi
intenţiunea de a condamnă pe cei mai înalţi reprezentanţi ai
iudeilor pentru zidirea mormintelor profeţilor şi pentru
 6
înfrumuseţarea monumentelor consfinţite drepţilor, ci a voit
să arăte, cât erau de inconsecvenţi şi făţarnici, căci pc de o
parte, se arătau cei mai zeloşi cinstitori ai profeţilor şi cei mai
aspri judecători ai celor cari i-au ucis pre ei—ai părinţilor lor,
iar pe de alta, erau capabili şi gata, asemenea părinţilor lor,
de a ucide şi ei pe orice profet, neplăcut lor1).
Iar cum că Domnul Iisus Hristos nu consideră ve-
neraţiunea sfinţilor ca ceva de imputat sau contrar servirii
unui singur Dumnezeu, ordonată de poruncile divine
(Deuter. VI, 13); sau poruncei de a’L premărl numai pe El
(Isaia XLII, 8); aceasta reese cu evidenţă
») Aşa au înţeles şi au explicat cuvintele Mântuitorului şi părinţii vechi ai Bisericii,
d. e. Ambrosie (Exposit. lib. VII, evang. Luc. c 11, vers. 47). Sf. laan gură-de-aur (Honuil ia
Mat. 74 part. III, p. 264, Moscova 1846), Fer. Teofilact (Opp part. I, p. 404 Cazan 1855).

din faptul că, El însuşi, confirmă vechea poruncă: Domnului

Dumnezeului tău să te închini şi Lui unuia să-i serveşti (Mat. IV,
10) şi în acelaşi timp iată cu ce cinste a poruncit să cinstim
atât pe apostolii săi, cât şi pe alţi bărbaţi sfinţi, zicând
apostolilor: Voi prietenii mei veţi fi... De acum nu vă mai ckem
pre voi slugi, căci sluga nu ştie ce face Domnul său; ci pre voi vam
chemat prieteni, pentrucă toate cele, ce am auzit dela Tatăl meu,
am arătat vouă (Ioan XV, 14, 15); cel ce vă primeşte pre voi, pre
mine mă primeşte, şi cel ce mă primeşte pre mine, prirneşte pre cel
ce ma trimis pre mine (Mat. X, 40); Cel ce se leapădă de voi, de
mine se leapădă, iar cel ce se leapădă de mine, se leapădă de cel ce m
a trimis pre mine (Luca X, 16). Pretinzând asemenea cinste
pentru apostolii săi, Domnul Hristos, bine înţeles, nu numai
că n’a văzut în aceasta nimic contrar cu servirea la un singur
Dumnezeu, şi cu preamărirea Lui, ci din contră, a găsit-o
necesară pentru plinătatea mai mare a a- cestei serviri lui
Dumnezeu şi pentru cea mai mare înălţare a măririi lui
Dumnezeu; căci, după Mântuitorul, apostolii trebue a fi
 7
cinstiţi nu ca El însuşi sau ca Tatăl Său, ci numai ca amici ai
Săi, sau ca trimişi îmbrăcaţi cu puterea şi autoritatea lui, însă
toată această cinste dată lor ca amicilor şi trimişilor Lui,
trebue a fi raportată către El însuşi, iar prin El—cătră Tatăl
cel ce L-a trimis pre El.

Acelaşi senz au şi următoarele cuvinte, adresate de

Domnul Hristos apostolilor: Voi sunteţi lumina lumii; ■nu
poate cetatea să se ascundă, deasupra muntelui stând. Nici aprind
lumina şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic şi luminează tuturor celor
din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca
văzând faptele voastre cele bune, să măriască pre Tatăl vostru cel
din ceruri (Mat. V, 14-—16). In acelaş senz şi scop a exprimat,
de sigur Domnul Hristos, voinţa sa şi relativ la cinstea ce se
cuvine profeţilor şi drepţilor, când zice apostolilor: Cel ce Vă
primeşte pre voi, pre mine mă primeşte: şi cel ce mă primeşte pre
mine, primeşte pre Cel ce m a trimis pre mine», şi mai departe:
«Cel ce primeşte pre p'roroc în nume de proroc, plata prorocului va
luci; şi cel ce primeşte pre drept, în nume de drept, plata dreptului
va luă (Mat. X, 40, 41).
Sf. ap. Pavel de asemenea n’a considerat ca ceva nepermis
şi de înfruntat darea cinstei cuvenite credincioşilor cari o
merită, căci el învăţa: Mărire, cinste şi pace la tot cel ce face
binele (Rom. Ii, 10; comp. Rom. XII, 9, 10; I Tim. V, 17). Dela
sine se înţelege, că ap. Pavel, aici prin mărirea şi cinstea celor
ce se disting în bine n’a înţeles altă mărire si cinste, decât
numai pe aceea de care ei se învrednicesc, ca slugi
credincioase ale lui Dumnezeu, şi care în scopurile ei se
raportă la Dumnezeu. De aceea, în alt loc, şi fără a se
contrazice, el scrie: împăratului vecilor, celui nemuritor, nevăzut,
unuia prea înţeleptului Dumnezeu cinste şi mărire în vecii vecilor
(I Tim. I, 17).
 8
Dacă ap. Petra n’a aprobat închinarea ce i-a tăcut
Corneliu, când, ca răspuns la plecarea acestuia până la
pământ Petru a zis: scoală, şi eu însumi sunt om (Fapt. X, 26),
apoi acesta nu micşorează obligaţiunile fiecărui credincios de
a arăta respectul cuvenit membrilor desăvârşiţi ai bisericii;
căci Petru, după cum arată propriile lui cuvinte, adresate
către Corneliu, a respins închinarea acestuia până la pământ
nu pen- trucâ ar fi refuzat orice închinare, ci pentrucă a ob-
servat în această închinare ceva mai mult decât ceea ce i s’ar
fi putut arătă ca trimis al lui Hristos.
Deosebită atenţiune merită faptul, că apostolul Pa- vel
prin zugrăvirea respectuoasă a marei credinţe şi a faptelor
strălucitoare ale evlaviei drepţilor Vechiului Testament, carii,
după cuvintele lui, au fost aşa de sus în privinţa morală, încât
nu eră lumea vrednică de ei (Evrei XI, 38), a dat un viu exemplu
despre modul, cum se cuvine a cinsti pe cei drepţi şi a le
păstră amintirea (Evr. XII, 1). Afară de aceasta, tot el ni-a dat
în această privinţă şi o învăţătură directă, de care au trebuit a
se conduce şi, dupre cum vom vedea, s’au şi condus
adevăraţii următori ai lui Hristos, exprimând aceasta astfel:
Aduceţi-vă aminte de mai marii vostru, cari v au grăit vouă
cuvântul lui Dumnezeu; şi pricind la săvârşirea vieţii le:; să le
urmaţi credinţa (Evr. XIII, 7).

§ 171.

Învăţătura Bisericii şi a Sfinţilor Părinţi în

primele trei secole ale Creştinismului,

Conducându-se de învăţătura apostolilor şi a Domnului

Iisus Hristos, creştinii, bine înţeles, n’au putut privi la
cinstirea sfinţilor altfel, decât ca la o datorie sfântă, care nu
trebue a fi slăbită, ci, din contră, îndeplinită cu sfinţenie, în
scopul de a se imită de ei faptele înalte ale sfinţilor şi tot-
 9
odată de a se preamări Dumnezeu, Carele arată întru sfinţi şi
prin sfinţi slava sa.
Pentru aceasta, începând din primele secole ale
creştinismului noi întâlnim neîntrerupt practica în Biserică de
a cinsti cu religiozitate memoria sfinţilor, ceea ce se confirmă
printr’un şir neîntrerupt de mărturii istorice—neîndoelnice.
Astfel, creştinii dela începutul secolului al douilea cari au
fost martori imediaţi ai sfârşitului Sf. Ignatie Purtătorul de
Dumnezeu, după propriile lor cuvinte, «întorcându-se cu
lacrimi acasă, au avut toată noaptea privighere, şi mult au
rugat pre Domnul cu în- genunchiere, şi cu rugăciune, ca
prin cele întâmplate să-i întăriască pre ei cei slabi şi, cântând
lui Dumnezeu, dătătorului de bine, fericiau pe sfântul, şi şi-
au însemnat ziua şi ceasul, ca, adunându-se în timpul
martirizării lui, să aibă comunicare cu luptătorul şi măreţul
martir al lui Hristos, carele a învins pe diavolul şi şi-a
terminat calea dorinţei sale, plină de dragoste întru Iisus
Hristos Domnul nostru, prin Carele şi cu Carele slava şi
puterea Tatălui şi Sfântului Duh în veci. Amin» ').
Tot aşa şi Biserica de Smirna în epistola sa circulară,
comunicând sfârşitul mucenicesc al Sf. Policarp, bărbat
apostolic, iată ce mărturiseşte: «Noi am adunat osemintele
lui,—tezaur mai de preţ decât petrele scumpe şi mai curat
decât aurul, şi le-am pus pe ele, unde se cuveniâ. Acolo,
numai dacă se va putea, noi vom începe a ne adună cu
bucurie şi veselie, şi Dom-
!
) Martirizarea Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu. Citire creştinescă, part. VIII, p.
365—856 an. 1822. (trad. din actis Sinceris Martyr. Ruinart.).
nul ne va îngădui a prăznui ziua naşterii lui martirice, atât în
amintirea celor ce deja şi-au îndeplinit lucrul lor, cât şi spre
învăţătura şi întărirea viitorilor luptători» 1).
 10
După mărturia lui Tertulian şi a Sf. Ciprian, în zilele, sa
cari se serba anual amintirea martirilor, neapărat se sâvârşiâ
şi sfânta jertfă sau liturghia» 2).
Despre Sf Griporie al Neo-Cesariei Făcătorul de minuni se ştie,
că el a decretat pretutindeni în părţile de prin prejur zile
anume în amintirea martirilor si tot odată a stabilit a le serba
cu deosebită solem-
j

nitate 3).
In Constituţiunile apostolice, în cari se reflectează practica
celei mai vechi Biserici creştine, se pretinde credincioşilor, ca
ei, adunându-se la mormânturi, să cetiască cărţile sfinte şi să
cânte psalmi în amintirea martirilor celor adormiţi şi a
tuturor sfinţilor celor din veac, săvârşind şi sfânta
comunicătură4), asemenea să nu lucreze, ca şi în zilele de
Duminică şi în sărbătorile împărăteşti, nici în zilele
apostolilor, a Sf. Ştefan—primul martir şi ale altor sfinţi
martiri5).
Apoi, merită deosebită atenţiune faptul, că din cele dintâi
timpuri în biserica creştină s’a stabilit şi determinat senzul
adevărat şi exact al cinstirei sfinţilor, ca al unei astfel de
închinări, care, fiind venerare către servii lui Dumnezeu, nu
asemenea cu închinarea
l
) Evsev. ist, Biser. t. I, cartea iV, cap. 15, p. 198, an. 1858 Petersburg.
’) Terţul. De corona milit. c. S; Sf. Ciprian Epist 81 către cler şi popor despre
sfinţirea ca ceteţ a Iui Ceierin. Bibliot. oper. păr. apus. part. 1. p. 114, Chiev 1879.

>) Grigorie Nisul. Cuvânt despre viaţa Sf. Grig. făcătorul de minuni. Oper. Sf. Grig.
Nisul part. Vili, p. 191. Moscova 1872.

*) Constit apostol, lib. VI, c. 30.

») lbid. lib. VIII, c. 88.ce
se aduce lui Dumnezeu, totuşi nu stă în
contrazicere cu închinarea şi servirea la Dumnezeu, ci fiind
pururea în legătură strânsă şi neîntreruptă cu această din
urmă, se supune acesteia şi neapărat o presupune şi o înalţă.
Spre confirmarea acestui adevăr serveşte următoarea
împrejurare foarte însemnată, care a avut loc la moartea
martiricâ a Sf. Policarp al Smirnei. La moartea lui martirică
pentru credinţa în Hristos, care s’a făcut pe rug de foc, au fost
martori şi creştinii Bisericii din Smirna. Văzând, cum prin
minune a rămas neatins de foc corpul martirului celui mult
respectat de ei, udând toată flacăra cu sângele său, creştinii
au început a se mângâia cu aceea, că cel puţin pot lua şi
conserva cu sfinţenie acest corp. Dar inamicii lui Hristos şi
mai ales Iudeii în tot chipul căutau a-i împedicâ dela aceasta,
şi şi-au ajuns pe deplin scopul, reuşind a convinge pe
proconsul prin persoane de încredere, ca să iâ o nouă
disooziţiune spre a se arde de tot corpul martirului, pe acel
temei cu răutate iscodit, că dacă el va dâ creştinilor corpul
sfântului Policarp, ei se vor închina acestuia, părăsind pe
Hristos cel restignit. Dar ce au răspuns la aceasta creştinii din
Smirna? Iată ce: «Ei (adecă cei ce au iscodit această minciună)
n’au înţeles, că noi nici odată nu putem nici să părăsim pe
Hristos, Carele a suferit pentru mântuirea întregului univers,
nici să ne închinăm cuiva, pentrucă Lui ne închinăm, ca
Fiiului lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim, ca pe discipulii
şi imitatorii Domnului,—îi iubim pentru devotamentul lor
neschimbat către împăratul şi învăţătorul lor, ca să ne
învrednicim şi noi a fi părtaşi
 1
împreună cu ei» ‘j. Greu ar fi fost de zis ceva mai clar şi mai
puternic decât aceasta spre apărarea creştinilor de falşele
imputări, ce li se făceau despre a- ceea, că, onorând pe sfinţi,
ei ar fi părăsind închinarea de Dumnezeu, ceea ce arată
posibilitatea de a se reuni cinstirea după cuviinţă a sfinţilor
cu adevărata închinare de Dumnezeu fără vreo distrugere
sau înjosire a acesteia.
In acelaşi senz s’a exprimat în urmă, despre această
cestiune, şi martirul Diacon Evloghie, carele onorând
profund pe Fructuosus, episcopul său şi pregătindu-se a-1
urma la moartea martirică, când judecătorul păgân, Emilian,
l-a întrebat: »Nu cumva şi tu onorezi pe Fructuosus, el a
răspuns: «Eu nu onorez pe Fructuosus ci o- norez pe
Dumnezeu, pe care şi Fructuosus îl onorează», înţelegând
aici, desigur, cinstirea sau închinarea dumnezeiască, singura
despre care voiâ să afle păgânul E- milian, presupunând bine
înţeles şi un alt fel de ve- neraţiune, cu care el, asemenea
celor alţi creştini venera pe Fructuosus, ca pe adevăratul
cinstitor al a- ceîuiaş Dumnezeu, pe Care-L onorează toţi
creştinii şi pentru Carele şi el era gata a suferi, ca şi Fruc-
tuosus. Tot aşa, între alţii, a înţeles şi a explicat a- ceste
cuvinte ale martirului Evloghie şi Fericitul Augus- tin,
văzând în ele un exemplu instructiv despre chipul cum se
pot cinsti martirii şi împreună cu ei pe Dumnezeu 2).
Din acestea se înţelege, cât sunt de netemeinice şi
neconştiincioase încercările ulterioare ale adversarilor 170
veneraţiunei sfinţilor !) de a vedea în faptele citate do- ▼ezi
că creştinii vechi, mărturisind că adorează pe unul singur
Dumnezeu, prin aceasta au respins orice veneraţiune a

170 Eusev. Ist. Bis. t I, cartea IV, c. 15, p. 198. Petersburg. 1858.
-) Serm. 273 c. 8. Opp. Angustio t. V, pars. 1 col, 1249 Paris 1841.
 2
sfinţilor, pe când ei prin aceasta voiau să arăte că adoraţiunea
divină nu se poate dâ decât lui Dumnezeu.
Tot astfel sânt şi încercările de a vedea acelaş lucru şi în
învăţătura tuturor apologeţilor vechi creştini, cari prin faptul,
că apărau cu tărie închinarea şi servirea numai la un singur
Dumnezeu, ar fi înlăturat veneraţiunea sfinţilor, pe când ei,
precum vom vedea, având în vedere pe păgâni, căutau să
înlăture numai Închinarea la făptură, iar nici decum n’au
căutat să opriască pe creştini de a cinsti cu vrednicie pe sfinţi
ca pe servitorii plăcuţi ai lui Dumnezeu.
Aşa d. e. Sf. Iustin în apologia sa a scris: «Noi nu aducem
mulţime de jertfe, nu facem coroane de flori în cinstea
acelora, pe cari i-au făcut oamenii şi punându-t m .terapie, i-
au numit dumnezei» -). Iar cum că se cuvine a ne închina
unui singur Dumnezeu aşa ne învaţă Hristos: «Cea mai mare
poruncă este următoarea: Domnului Dumnezeului tău să te
închini şi Lui unuia să slujeşti din toată inima ta şi din toată
virtutea ta, Domnului Dumnezeului, care te-a făcut pe tine3).
Afi rmând însă, că nu se cuvine ane închină la lucruri de mâni
omeneşti, noi spunem aceeaşi ce a spus Menaridru comicul,
şi alţi cugetători aseme- 171 nea lui, cari au zis, că artistul este
mai presus de producţiunile sale» 1).
Sf. Teofi.1 al Antiohiei zice: «legea divină ne opreşte de a ne
închină nu numai la idoli, ci şi la elemente, la soare, lună şi la
alte stele; afară de aceasta noi nu trebue a sluji nici cerului,
nici pământului, nici mării, nici izvoarelor sau râurilor, ci
numai la unul Dumnezeu şi Creatorului universului se cu-
vine a ne închina întru dreptatea inimei şi cu minte curată 2).
Pentru aceasta eu mai curând voi cinsti pe împăratul decât pe
zeii voştrii,—îl voi cinsti nu în- chinându-mâ lui, ci rugându-

171*) Ibid. n. 20.

a
) Ad. Anthol. lib. Ii, n. 35.
 3
mă pentru el. Mă închin însă lui Dumnezeu, Carele în adevăr
este Dumnezeu adevărat... Precum împăratul nu îngădue
nimănui dintre subalternii săi de a se numi împărat,—fiindcă
numai lui îi aparţine numele de împărat şi altuia nu-i este
permis a se numi cu acest nume; aşa şi închinarea nu aparţine
nimănui decât numai lui Dumnezeu» ').
Cine na vede, că aici este vorba numai despre închinarea
divină, pe care păgânii pretindeau ca creştinii să o dea zeilor
şi idolilor, şi pe care creştinii o păstrau cu tărie numai pentru
unul adevăratul lor Dumnezeu, fără însă a respinge orice altă
cinstire ca d. e. aceea pe care creştinii o dădeau imperatorilor.
In acelaş senz şi spirit au învăţat despre închinarea şi
servirea ce se cuvine numai lui Dumnezeu şi alţi apologeţi
creştini mai posteriori, cari aveau în vedere servirea şi
închinarea de Dumnezeu, iar nu pe 172 creştini cari nu se pot
învinui de aceasta şi cari şi-au expus chiar viaţa pentru
închinarea la un singur Dumnezeu, ci numai pe păgâni cari,
pe de-o-parte, în locul lui Dumnezeu se închinau la creaturi
şi la idoli, ca la zei, iar pe de alta, siliau şi pe creştini la a-
ceasta prin ameninţări şi prigoniri1).
Origen la expunerea doctrinii despre închinarea ce se
cuvine lui Dumnezeu, a avut în vedere şi vene- raţiunea ce o
dau creştinii sfinţilor, aceasta însă nu l-a împedicat să afirme,
de acord cu alţi apologeţi creştini, că creştinii pe baza
doctrinei Domnului Hri- stos, sunt, datori a respectă, un
singur Dumnezeu,— idee care desigur, era unită cu
convingerea, că alta este respectarea sau închinarea de
Dumnezeu şi alta este respectarea sau veneraţiunea sfinţilor,
ca servitori credincioşi ai lui Dumnezeu, şi că această din
urmă nu clatină şi nici împuţinează pe cea d’intâi.

172 Ibid. lib. I, n. 11.

 4
Cels, contemporan cu Origen şi carele, precum se ştie a
recurs la tot felul de invenţiuni şi ridiculizări, pentru a înjosi
creştinismul, între altele a învinovăţit pe creştini şi de faptul,
cum că ei ar cinsti pe sfinţi, ca şi pe Dumnezeu, şi că s’ar fi
închinând demonilor 2). Origen însă, motivat de aceasta, a
scris următoarele: «Dacă trebue a crede, după cum cere min-
tea voastră, vre-unuia dintre întemeietorii sectelor la greci şi
la barbari; apoi nu cu atât mai mult se cuvine a crede lui
Dumnezeu, carele se află deasupra
*) Vezi Irineu, contr. haer. iib. V, c. 22, n, 1; Terţul. Apolog, c. 17, 8f>, 82; Epist. ad.
Scap. c. 2; Climent. Aiexand. Strom. Iib VI, p. 695; Ciprian. Cartea către Deraetr part. II,
p. 222. Biblioteca părinţilor apuseni Chiev. 1879; Lactanţin. Divin instit. Iib. 11, c. 1; lib.
IV, c. 14.
J
) Contr. Cels lib. VIII, n. 13 et. 26. Patr. curs. compl. graec. t XI, col. 1536 et. 1556.
tuturor, Şi aceluia, carele ne învaţă a-1 îndumnezei numai pe
El singur, iar la rest... a privi, ca la ceea ce este demn numai
de veneraţiune, iar nu de ado- raţiune şi îndumnezeire» ^P
Prin aceasta Origen a a- rătat foarte clar, că dacă creştinii
cinstesc pe sfinţi, apoi nu-i îndumnezeesc şi nu le dau
adoraţiunea divină; căci creştinii, supunându-se învăţăturii
Domnului Hristos, nu pot arăta adoraţiunea şi închinarea
divină nimănui altuia, decăt numai adevăratului Dumnezeu.
învăţând însă despre veneraţiunea îngerilor de către creştini,
ca a celor mai înalţi slujitori ai lui Dumnezeu, iar nu ca a
unor divinităţi 2), Origen a determinat în parte şi caracterul
veneraţiunii sfinţilor la creştini, ca o veneraţiune potrivită
servilor credincioşi ai lui Dumnezeu, şi în totul deosebită de
adoraţiunea, ce se cuvine lui Dumnezeu, şi pe care creştinii o
dau numai Lui.
§ 172 .
Periodul Sinoadelor Ecumenice.

In secolul al patrulea, îndată ce s’a dat creştinismului

libertatea de a-şi exercită cultul, pretutindenea se efectuează
 5
deschis şi majestos cinstirea sfinţilor, care începuse din
primele timpuri ale creştinismului. In numele lor se ridică
biserici, dând exemplu însuşi Imperatorul Constantin, cel
întocmai cu apostolii, despre care Eusebiu, mărturiseşte, că El
«dorind a deosebi oraşul, ce poartă numele său, l-a
împodobit cu
n Contra Cels lib. I, n. 11 col. 676 curs. corupi, graec t. XI.
!
) Ibid. iib. VIII, n. 13, col. 1633.
foarte multe case de rugăciune, cu biserici măreţe în cinstea
mucenicilor... şi prin aceasta a cinstit amintirea mucenicilor,
consacrând Dumnezeului lor chiar şi oraşul său» '). In Biserici
însă în zilele amintirii mucenicilor şi a sfinţilor, în fiecare an
se făceau adunări, se săvârşiau privigheri toată noaptea173 174)
şi liturghii 175), şi se ţineau cuvântări de laudă în cinstea lor 176
177
).
Astfel de serbări în memoria sfinţilor au fost confirmate şi
legiferate de două sinoade locale, tot din secolul al patrulea—
din Gangra şi Laodicea, dintre cari de cel dintâi, în vederea
învăţăturii false a Evsf- tafianilor (cum şi a Maniheilor şi
Evnomianilor), cari respingeau veneraţiunea sfinţilor, s’a
stabilit, pe baza scrierilor divine şi a tradiţiunei apostolice, că:
«dacă cineva, din îngâmfare sau dispreţ, va condamna a-
dunările ce se fac în cinstea martirilor şi serviciile ce se fac în
memoria lor, să fie anatema» °), iar de cel al douilea sinod,
relativ la prăznirea zilelor în cari s’au săvârşit martirii (cari
173) Euseb. Ist. Biser. t. II. cart 3. c. 48. p. 202. Petersb. 1850; Grig. Teolog. Cuvânt. 21
în lauda Sf. Atan. Oper. Sf Păr. tom. II. p. 195 în 1 rusă an. 1843; loan Gură-de-Aur.
Homil. 26. în 2 ep. Corinth.
174*) Vasilie cel Mare Homil. în Psalm. 114. n. 1: Grig. Nisul. Vita Macrin Opp. t. II.
p. 200 ed. Morel.
175*) loan Gură-de-Aur. In act apost. homil 21. n. 4; Augustin Serm. 273. c. 12.
176*) Vezi d. ex. Efrem Şirul, Discurs în lauda 40 de mucenici (Oper. Efrem part. II,
pag. 538. Moscva 1881); Vasilie cel Mare, Omilie la zilele mucen. Varlaam, Mamant
şt alţii (Oper. Sf. Păr. t. Vili); Grig. Teolog. în lauda sf. Ciprian (Oper. sf. Păr. t. I. pag.
11) şi alt.
177) Sinod. Gangra canon. 20.
 6
de obiceiu se numesc zilele nascerii lor pentru viaţa viitoare),
s’a stabilit particularitate liturgică, că dacă aceste zile vor
cădea în postul mare, să nu se serbeze pompos, ci să se
mărginiascâ numai în a li se face amintirea în zilele de
Sâmbătă şi Duminică1), de unde se înţelege, că în orice altă
vreme zilele amintirei martirilor trebuiau a fi serbate cu o
deosebită ceremonie bisericească.
Tot odată, în sec. IV, în comparaţie cu trecutul, a început a
se desvoltâ mai mult şi a se preciza de părinţii bisericii chiar
şi învăţătura despre veneraţi- unea sfinţilor, explicându-se
exact atât necesitatea, cât şi înţelesul înalt şi însemnătatea
acestei veneraţiuni.
Sf. Efrem Şirul, d. e. recunoscând neputinţa cuvântului
său, de a lăuda după vrednicie virtuţile celor 40 .de mucenici,
dar considerând aceasta ca o datorie pentru folosul sufletesc
al ascultătorilor săi, observă: «Este mai bine, socot, de a lăudă
pe sfinţi, decât a ascunde talantul în pământ, şi a fi
condamnat pentru aceasta; cu atât mai mult că eu vă sunt
dator si m’am obligat faţă de voi a plăti această datorie cu
gura; pentrucă eu nu uit făgăduinţa ce v’am dat despre vitejii
mucenici, când am vorbit despre viaţa bărbatului ales de
Dumnezeu,—a preacuviosului şi credinciosului Vasilie» 2).
Vasilie cel Mare, carele însuşi a cinstit vechiul o- biceiu de
prăznuire anuală a zilelor martirilor3), şi carele asemenea s’a
îngrijit mult a da o mai mare strălucire acestor prăznuiri
invitând la ele şi pe alţi con- păstori J), iată în ce trasuri descrie
senzul şi însemnarea acestor sărbători. «Iubitorului de
martiri, zice 178 179 el, i se va urî oare vre-odată de a face
amintirea martirilor? Onoarea ce dăm noi celor buni dintre

178’) Sinod. Laodicea canon. 51.

’) Cuvânt în lauda la sf. 40 mucen. Oper. Efr. Sir. part. II, pag 539. Moscva 1881.
s
) Epist. 244. Oper. Vas. cel Mare, part. VII, pag. 216, 1873,
179) Epist. 274, idem. pag. 281; Epist. 169, idem partea VI, pag. 859, an. 1859.
 7
conservitorii noştrii, este probă despre buna noastră
dispoziţiune către Stăpânul tutoror, căci nu rămâne îndoială,
că cel ce aduce laudă bărbaţilor strălucitori nu va lipsi de a-i
imita în ocaziuni similare !). Pentru aceasta, când istorisim
vieţile celor cari s’au preamărit prin prietate, mai întâi de
toate noi preamărim pe Dumnezeu întru robii Săi; pe cei
drepţi îi lăudăm, mărturisind cele ce ştim despre ei, iar pe
oameni îi încântăm fâcându-i să asculte ceea ce este sublim ...
Nu sfinţilor le este de trebuinţă creşterea slavei, ci nouă, cari
încă ne aflăm în această viaţă, ne este necesară amintirea lor
spre urmare lor. Precum după foc dela sine urmează lumina
şi după mir mirosul bun, aşa şi după faptele bune neapărat
urmează ceea ce este de folos»2). Şi în alt loc: «Cinstea
martirilor este dorită de toţi acei, cari şi-au pus nădejdea în
Dumnezeu, 4 iar mai cu seamă de voi, iubitorii de virtute, cari
prin buna dizposiţiune către conservitorii cari s’au ilustrat
prin faptele lor, arătaţi iubirea voastră către Stăpânul
tuturor3). Vezi tu, cum trec fără de nici o băgare de seamă
alături de aceste pietre (morminte) ? Iar de memoria sfântului
mucenic (Mamant) toată ţara este mişcată; tot oraşul iâ parte
la sărbătoare; aci nu rudele se strecoară la mormintele
părinţilor, ci toţi aleargă la locul de pietate... Vezi, cum se
respectă virtutea, iar nu bogăţia. Aşa Biserica cinstind pe cei
din trecut, cu aceasta pune
!
) Omilia: 19 Ia40 mucen. Oper. Vas. cei Mare part. IV, pag. 296, au 1858.
s
) Omilia 18 la ziua şf, muc. Gord. idem. pag. 281—283.
3
) Epistola 2M, Oper. Sf. Vas. cel Mare part. VII pag. 216 an. 1878.
în mişcare pe cei ce încă trăesc. Nu căută, zice eă, nici bogăţie,
nici înţelepciunea acestei lumi schimbătoare (I Cor. II, 6), nici
mărirea care vestejeşte,— toate acestea dispar odată cu viaţa:
ci practică pietatea; ea te înalţă la cer; ea îţi pregăteşte ţie şi
viaţa nemuritoare şi mărire continuă între oameni» •).
 8
Din locurile citate nu este prea greu de văzut, că Sf.
Vasilie în veneraţiunea sfinţilor pe care o predică cu atâta
interes şi vioiciune, n’a văzut ceva, care ar covârşi marginile
veneraţiunei ce li se cuvine, ştiind, că aceasta nu trebue a se
face, după exemplul ap. Petru, care a respins cinstirea peste
măsură ce-i făcea Cornelie -), ci din contră, priviâ la
veneraţiunea sfinţilor, ca la o expresiune necesară şi naturală
a datoriei, care obligă pe fie-care, ca cinstind virtutea şi
faptele pioase, să cinstească tot odată după vrednicie şi pe
acei cari, în această privinţă, au întrecut pe alţii şi cari ne dau
pildă înaltă şi vrednică de i- mitat. De aici tot atât de evident
reese, că Sf. Vasilie în veneraţiunea sfinţilor nu numai că n’a
găsit
nimic care să contrazică adevărata adoratiune a lui
)

Dumnezeu, ci din contră, a considerat pe cea dintâi ca o

însuşire esenţială a celei din urmă, pentrucă, după ideea lui,
cine iubeşte şi preamăreşte pe Dumnezeu, acela nu poate să
nu iubiască şi să nu prea- măriască şi pe servii Lui, iubiţi şi
preamăriţi de Dânsul. precum şi din contră, cine iubeşte şi
preamăreşte pe sfinţii servitori ai lui Dumnezezeu, acela
neapărat 180 181 în ei şi prin ei iubeşte şi preamăreşte pe însuşi
Dumnezeu—Stăpânul lor.
Ultima idee a Sf. Vasilie cel Mare o exprimă în scurt Sf.
Ambrozie astfel: «Cine cinsteşte pe martiri, acela cinsteşte şi
pe Hristos, iar cine despreţueşte. pe sfinţi, acela despreţueşte
şi pe Domnul» *). Iar Gri- gorie al Nissei182 183) şi Grigorie
Teologul184) cu mai multă forţă desvoltă ideea Sf. Vasilie, că
180>) Omil. 28 ia sf. muc. Mamant. Oper. sf. Vas. cel Mare part. IV pag. 869, an. 1858.
181 Canon 69, Oper. sf. Vas. cel Mare part. III. pag. 485, an. 1857.
182*) Serm. 54. De neglect. solemn, apostol, n. 5, Patr. curs compl, lat. t. 17, col. 715.
183J) Cuvânt de laudă la 40 sf. mart. Uper. Grig Nis. part. VIII, p. 240, 1872.
184) Cuvânt 11, Oper. Grig. Teol. cart- II, p. 303—801. 1843. Cuvânt. 14, cartea III, p.
13, an. 1844.
 9
cinstind pe sfinţi prin semne văzute, neapărat trebue să
împreunăm la a- ceasta şi imitarea faptelor şi virtuţilor lor,
fiindcă numai astfel de veneraţiune a sfinţilor este plăcută lui
Dumnezeu şi demnă de sfinţi.
 Sf. Ioan Hrisostom mai adaugă şi următoarea explicare
demnă de amintire, şi anume, pentruce toată Biserica
serbează c.u triumf memoria sfinţilor, pe când slava câştigată
de ei înaintea lui Dumnezeu, pare că aparţine numai lor.
«Iarăşi amintirea martirilor, zice El, iarăşi sărbătoare şi
serbare duhovnicească. Ei au suferit şi noi ne bucurăm; ei
s’au luptat şi noi ne veselim; a lor este cununa şi slava
obştească, sau mai bine, slava întregei Biserici. Dar vei zice:
Cum se poate aceasta? Aceasta provine de acolo, că martirii
sunt părţi şi membre ale noastre: şi dacă suferă un membru,
împreună cu el suferă toate membrele; iar dacă se proslăveşte
un membru, cu el se proslăvesc toate (I Corint. XII, 26). Se
încununează capul şi corpul se veseleşte. Unul iese
învingător la jocurile olimpice şi tot poporul se veseleşte şi-l
primeşte pe el cu mare slavă. Iar dacă la jocurile olimpice au
atâta mulţumire acei, cari n’au luat parte la muncă, apoi
aceasta cu atât mai mult poate avea loc cu privire la luptătorii
pe calea pietăţii. Noi suntem picioarele, iar martirii capul; şi
nu poate capul să zică picoare- lor: nu-mi sunteţi trebuitoare (I
Corint. XII, 21). Se proslăvesc membrele, dar deosebirea
slavei nu le în- streinează dela legătura cu celalte părţi:
fiindcă ele atunci cu deosebire se proslăvesc, când nu se
înstre- inează de legătura cu noi1).
Ceia ce aşa de clar şi sigur au învăţat, relativ de
veneraţiunea sfinţilor, părinţii Bisericii din sec. IV, cu mai
multă putere şi energie au repeţit şi au explicat pe la finea
sec. IV şi începutul celui V acei dintre păstori, cari au fost
siliţi nu numai a desfăşura şi a determină mai cu exactitate, ci
şi a apără şi a îndreptă această învăţătură, iar aceasta din
cauza învăţăturilor falşe, ereticeşti, ivite în acele timpuri în
contra ei.
 Pe timpul Sf. Epifanie, precum se ştie, au fost e- retici cari,
cu privire la veneraţiunea sfinţilor, au trecut departe peste
marginile stabilite de învăţătura şi practica Bisericii, şi
anume, au început a onoră pe Prea Sfânta Născătoarea de
Dumnezeu nu numai în senzul veneratiunii cuvenite Ei, ca
Cea mai sfântă de cât toţi sfinţii, ci a-i dă onoruri divine, a i
se închina şi a-i servi Ei ca şi lui Dumnezeu. Această împreju-
rare a motivat pe Sf. Epifanie a combate pe rătăciţi, 185

185 Cuvânt de laudă sf. mart. Roman. Cuvinte şi omilii la diferite oca- ziuni. Tom. I,
pag. 293. Petersburg 1864.
 1
pe de o parte, iar pe de alta, a lămuri adevărata învăţătură
a Bisericii despre veneraţiunea sfinţilor. Iată ce scrie el cu
privire la aceasta: «Oare-cari nechibzuiţi în ideia despre Prea
Sfânta Pururea Fecioară s’au încercat şi se încearcă a o pune
în locul Iui Dumnezeu... şi aduc sacrificii în numele ei...
Astfel, slava sfinţilor, cari au trăit în anume timp, îndreptată
către Dumnezeu, a servit pentru alţii, cari nu vedeau
adevărul, ca motiv de rătăcire... Dar nu sfinţii sunt vinovaţi
de scandal, ci însăşi mintea omenească, care-i neliniştită şi se
întoarce spre rău... Nu trebue a cinsti pe sfinţi mai mult decât
se cuvine, ci să onorăm în ei pe Stăpânul lor. Pentru aceasta
să înceteze rătăcirea celor orbiţi! Fiindcă Prea Sfânta Maria nu
e Dumnezeu şi n’a primit corpul din cer... Desigur, sfânt a
fost corpul Măriei, şi cu toate acestea ea nu e Dumnezeu. In
adevăr, Fecioara a fost fecioară şi vrednică de veneraţiune; cu
toate astea Ea e dată nouă nu pentru adoraţiune, căci însăşi
adorează pe cel născut din ea după corp şi, carele s’a coborât
din ceruri şi din sânurile Tatălui... Asemenea (spre exemplu)
se cinsteşte Ilie, care a fost feciorelnic din sânul mamei sale, a
rămas aşa pentru totdeauna şi a fost luat la cer, fără a vedea
moartea (IV împăraţi Ii, 11); precum şi Ioan, care s’a rezemat pe
peplul Domnului şi pe care-l iubia lisus (Ioan XIII, 23; 21, 20);
asemenea şi Sânta Tecla; decât aceştia, bine înţeles,
incomparabil mai mult trebue a fi preferată Sf. Maria, pentru
economia de care s’a învrednicit Ea. Dar nici Ilie nu trebue a
fi obiect de adoraţiune, deşi el se află între cei vii; nici Ioan,
deşi prin propria sa rugăciune şi-a făcut uimitor sfârşitul său
şi încă mai mult a primit har dela Dumnezeu; şi nici pe Tecla
şi pe nimenea în genere dintre sfinţi nu se cuvine a-i adoră.
Să nu predomine asupra noastră rătăcirea veche: a lăsă pe
Dumnezeul cel viu şi a se închină făpturii Lui; şi au mărit, se
zice, şi au servit făpturii mai mult decât Făcătorului, (Rom. I,
 2
25)... Pentru aceasta nu trebue a adoră pe Sf. Fecioară: nu
trebue a o face pe Ea Dumnezeu, nici nu trebue a aduce
sacrificii în numele Ei... Să se cinstiască Sf. Maria; dar
adoraţiu- nea se cuvine Tatălui şi Fiiului şi Sfântului Duh; pe
Sf. Maria însă nu se cuvine a o adoră. Nu vorbesc numai
femeilor, ci şi bărbaţilor; numai lui Dumnezeu i se atribue
această taină; chiar şi îngerii cedau locul lui Dumnezeu în
asemenea proslăvire» 1).
Toate locurile citate, evident mărturisesc, pe de o parte, că
Biserica a fost streină şi necondiţionat a respins adorarea
sfinţilor ca pe Dumnezeu, susţinând credinţa ei neschimbată,
că numai lui Dumnezeu singur se cuvine adoraţiunea divină,
iar pe de altă parte, că dacă de către Biserică s’a celebrat
cinstirea sfinţilor, apoi aceasta numai ca cinstire omenească,
care se cuvine lor, ca la servii credincioşi ai iui Dumnezeu şi
care (onorare), propriu vorbind, este îndreptată spre însăşi
slava Stăpânului lor—Dumnezeu.
Pe la începutul sec. V s’au ivit eretici, cari au a- cuzat
Biserica tocmai pentru faptul de care, dupre cum am văzut,
ea nu era nici de cum vinovată, şi a- nume: că ea ar permite
adoraţiunea sfinţilor ca şi pe
’) Haeres. 78, c. 23, et. 24; haeres. 79, c. 4, 6, et. 7, Pair. curs. compl. graec. t. 42,
col. 786—752.
a lui Dumnezeu că ar reînoi închinarea la idoli şi ar înjosi
credinţa în adevăratul Dumnezeu, căruia numai Lui Unuia se
cuvine a ne închina şi a-I sluji. In capul acestor eretici,
recrutaţi cu preferinţă dintre evnomi- ani şi manihei se află
ispaniolul Vigilenţiu, care cu o grosietate şi îndrăzneală
nemăsurată a început a răspândi această erezie. Această
împrejurare a cerut din partea păstorilor Bisericii o nouă, mai
puternică apărare şi justificare a adevăratei învăţături a
Bisericii despre veneraţiunea sfinţilor, lucru care, precum
 3
vom vedea, a şi fost îndeplinit de către dascălii apuseni:
Fericit Ieronim şi Augustin.
Aşa Fericit Ieronim la acuzarea lui Vigilenţiu, cum că
creştinii cinstesc pe martiri ca Dumnezei,—iată ce răspunde:
«Ce cap fără minte, s’a închinat vre odată martirilor, ca lui
Dumnezeu; cine a socotit pe om drept Dumnezeu? Când
Pavel şi Varnava au fost consideraţi de locuitorii Licaoniei
drept Jupiter şi Mercur (Fapt. XIV') şi când au voit a le aduce
lor sacrificii nu şi-au rupt ei veşmintele şi au spus, că şi ei
sunt oameni? Aceasta nu pentrucă ei nu erau mai buni de cât
oamenii cari muriseră: Jupiter şi Mercur, ci pentru ca nu,
după rătăcirea păgână, să li se dea lor cinstea, care se cuvine
lui Dumnezeu. Aceeaşi citim şi despre Petru care, pe
Corneliu, care voia a i se închina lui, l-a ridicat şi i-a zis:
Scoală, şi eu însumi sunt om» (Fapt. X, 26) 1).
In alt loc, adresându-se către Vigilenţiu, care acuză de
idololatarie pe creştini pentrucă fiind conduşi de a-
ă Cartea contra lui Vigilenţiu. Bibliot. părinţ. apus. cartea IV pag. 298 Chiev.
1880. ' devăratul sentiment de cuvioşie, aprindeau lumânări în
cinstea martirilor, el scrie: «Pe astfel de oameni tu-i numeşti
idololatri? Nu voi nega, câ noi toţi, cari credem în Hristos, am
venit dela idololatria rătăcitoare; fiindcă noi nu ne naştem
creştini, ci ne renaş- tem. Şi fiindcă noi am fost, oare-când,
idololatri, apoi nu cumva acuma ar trebui să nu mai adorăm
pe Dumnezeu, pentru a nu se părea că îl adorăm pe El ca şi
pe idoli? Aceea se făcea idolilor şi pentru aceea trebue a se
îndepărtă; aceasta se face martirilor şi pentru aceasta trebue a
fi primită» Ş. In epistola către Ripariu, scrisă pentru acelaş
motiv, lămureşte i- deia sa astfel: «Noi onorăm pe servi,
pentru ca a- ceastă onoare să se întindă spre Domnul, Carele
zice: Cine vă primeşte pre voi, pre Mine mă primeşte» (Mat. X, 40)
Ş.
Augustin, pentru a determină mai cu exactitate deosebirea
reală, care totdeauna a fost observată în Biserică, între
închinarea dată numai lui Dumnezeu şi între veneratiunea
arătată sfinţilor, celei întâi îi atri- bue numirea exclusivă de
servire (haxpeia) iar celei de pe urmă numai numirea de
 4
închinare (cinstire), ) şi ideia sa relativă la cinstirea martirilor
!

.o lămureşte astfel: «Noi respectăm pe martiri (colimus) cu

acel respect (cultu) de dragoste şi comunicare, cu care şi 186 în
viaţa actuală se respectă (colunt) oamenii lui Dumnezeu, cari
şi-au pregătit inimile lor la suferinţă pentru adevărul
evanghelic, cu deosebire numai că (acest cult se dă martirilor)
cu mai multă pietate, ca unii cari deja triumfează în viaţa
fericită şi nu mai luptă în viaţa actuală. Insă cu acea închinare
fcultu), care în greceşte se numeşte Xapsia, iar în latineşte nu
se poate exprimă într’un singur cuvânt, şi care este slujire
(servitus) cuvenită propriu numai divinităţii, nici noi înşine
nu dăm şi nici pe alţii nu învăţăm a respectă cu ea, pe cineva,
fără decât numai pe Dumnezeu» 2).
Cât de mult greşesc inamicii Bisericii creştine, defăimând
cultul martirilor si al altor sfinţi asemănându-1
j >
cu idololatria, Fericitul Augustin arată când scrie: «Martirilor
noi nu le ridicăm Biserici, nu le instituim preoţi, servicii
religioase şi sacrificii (cum, fac păgânii pentru zeii lor),
pentrucă noi nu pe ei ci pe Dumnezeul lor îl considerăm ca
Dumnezeu al nostru. Cinstim, în adevăr, memoria lor, ca a
unor oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, cari s'au luptat pentru
adevăr până la moartea corpului... Dar auzit-a oare cineva
dintre credincioşi cândva, ca preotul, stând înaintea altarului,
construit în cinstea vre-unui martir, să zică în rugăciunile
sale: ţie, Pavel, sau Petru, sau Chiprian, îţi aduc jertfă?
înaintea pomenirelor lor se face proadu- cere lui Dumnezeu,
186 Cartea contra lui Vigiientiu. Bibliot. păr. apus. cart. IV, pag. 301. a) Epistola
către preot Ripariu idem cartea V pag. 59.
>) in acest caz Fericit Augustin s'a condus între alteie de porunca: J)om- nului
Dumnezeului tău să te închini şi Lui unuia sd-i serveşti (Mat. IV, 10), prin care, după exp'icarea
lui, se cere numai a servi (Xapsiosiţ) unui sin- gur Dumnezeu, dar nu se cere şi a te
închină numai Lui Unuia, prin care nu se exclude posibilitatea unei închinări după
cuviinţă şi sfinţilor (Qaest. în Genes. lib. 1, Op. t. III, part. I, p. 294. Antverp. 1700
an).
 5
Carele i-a făcut pe ei şi oameni si martiri si i-a unit în cinstea
cerească cu sfinţii săi îngeri,— şi se face (proaducerea) pentru
ca prin asemenea prăznuire şi Dumnezeului celui adevărat
să-i
2
) Contr. Faust. Lib. XX, c. 21, Op. t. VIII, p. 247, Antverp. 1700 .au.
 6
mulţumim pentru biruinţa lor, şi pe noi, cari ne reamintim
memoria lor, să ne îndemnăm spre a imită virtuţile şi
biruinţele lor, chemând în ajutor pe ace- laş Dumnezeu.
Potrivit cu acestea toate semnele de mare dragoste ale
oamenilor religioşi către locurile martirilor sunt expresiunea
respectu'ui pentru amintirea lor, iar nici decum închinare
dumnezeiască sau proaducere de sacrificii morţilor, ca la
nişte zei... Aşa că noi nu cinstim pe martirii noştri cu onoruri
dum- nezeeşti... n’am instituit preoţi pentru dânşii şi nu a-
ducem sacrificii în onoarea lor: pentrucă asemenea lucru nu
este nici cuviincios, nici meritat şi nici permis, fiind obligator
numai pentru unul Dumnezeu» 1). In alt loc Fercitul
Augustin arătând că, pe când păgânii au considerat ca zei pe
fiinţele respectate de ei creştinii din contră nu consideră ca
zei pe martirii cinstiţi de ei, recunoscând pe Unul şi acelaş
Dumnezeu şi al lor şi al martirilor, îşi continuă astfel cu-
vântarea sa: «Păgânii pentru zeii lor au construit temple, au
înălţat altare, au instituit preoţi, au adus sacrificii, iar noi nu
ridicăm martirilor noştri temple, ca la zei, ci le construim pe
morminte monumente, ca la oameni cari au murit, ale căror
suflete trăesc la Dumnezeu; şi acolo ridicăm altare pe cari
aducem sacrificii nu martirilor ci Unui Dumnezeu care e şi al
lor, şi al nostru. La acest sacrificiu, la locul lor şi după
rânduială, se pomenesc şi ei, ca oameni ai lui Dumnezeu, cari
au biruit lumea prin mărturisirea credinţei lui Dumnezeu;—
însă numai se pomenesc, iar 187 ttu se invoacă de către preotul
sacrificator. Preotul aduce jertfă lui Dumnezeu, iar nu lor,
deşi o aduce pe mormântul lor: pentrucă el este preotul lui
Dumnezeu, iar nu al martirilor. Jertfa aceasta este corpul lui

187 Despre cetatea lui Dumnezeu. Cart. 8, c. 27, Bibliot. pâr. apus. cart. XII, pag. 58—60.
Chiev. an. 1882.
 7
Hristos, care nu se oferă lor, pentrucă şi ei sunt corpul lui
Hristos» 188).
Din această polemică, ivită la începutul sec. al V între
diferiţi eretici şi păstorii Bisericii, cu privire la veneraţiunea
sfinţilor, se vede cu deplină claritate şi evidenţă, pe de o
parte, cât erau de înverşunaţi contra veneraţiunii sfinţilor
ereticii acelui timp, iar pe de alta, cât de adânc' şi tare erâ
înrădăcinată în Biserica de a- tunci credinţa ei veche în
veneraţiunea ce se dă sfinţilor, ca aşa cinste care nici nu
conţine nimic comun cu serviciul păgânesc pentru zeii lor, şi
nici nu atinge slujirea măreaţă ce se cuvine numai
Adevăratului Dumnezeu, ci mai degrab pe aceasta încă o
înnalţă şi mai mult o întăreşte.
Tot astfel s’a păstrat această credinţă în Biserică şi mai
departe, ceea ce se întăreşte atât prin mărturiile diferiţilor
păstori ai Bisericii, cât şi prin întregi sinoade.

188) Despre cetatea, lui Dumnezeu cartea 22, cap. 10 idem. cart. XVIII p- 876 şi 877 an.*
1887.
 Aşa, Salvian preot învăţat al Marsiliei în sec. V, în vederea
acuzărei ereticilor, cum că veneraţiunea sfinţilor ar fi în
dezacord cu închinarea la un singur Dumnezeu, a scris: «Eu
cinstesc pe toţi sfinţii nu altfel decât, ca următori (imitatori) ai
lui Hristos, ca membri ai lui Hristos; şi numai pentru aceea
îmi amintesc de ei, ca să mă fac vrednic de memoria lor» 189
190
).
Sf. Ciril al Alexandriei, negâsind în veneraţi unea sfinţilor
nimic contrar vechii porunci: Domnului Dumnezeului tău să te
închini şi Lui Unuia să-i serveşti (A doua lege VI, 13), prin care
s’a interzis de a adoră pe cineva sau altă ceva ca pe
Dumnezeu, afară de Adevăratul Dumnezeu 2), la învinuirea,
cum că creştinii în locul lui Dumnezeu adorează pe martiri, a
răspuns următoarele: «Pe Sfinţii martiri noi nu-i considerăm
ca Dumnezei şi nici n’avem obiceiul de a-i adora prin slujirea
cuvenită lui Dumnezeu (Xatpsuttxcog), ci îi cinstim în mod
relativ şi respectuos (ayev.xCoc xcd up.Tj'cutos); îi cinstim cu
o veneraţiune mai presus de orice veneraţiune pământească,
fiindcă ei s’au luptat aşa de bărbăteşte pentru adevăr şi
pentru paza credinţa în întregimea ei, în cât nu şi-au cruţat
pentru aceasta nici viaţa, au învins orice pericol dispreţuind
moartea şi s’au arătat înaintea oamenilor ca modele cu ale lor
minunate binefaceri; aşa că a-i cinsti fără încetare, ca pe nişte
persoane cari s’au mărit cu atât de strălucite virtuţi, nu
numai că nu e ceva nepotrivit, ci din contra, e ceva bun şi
necesar» :i).

189]) Advers, advarit. 11, 3.

P In. Ioan. comment. lib. II, c. 5. Patr. curs. compl graec t. 73, coi. 308 -312. Compar.
Teodorit, In exod. quaest. 87.
P Advers. Iulian, lib. VI. Patr. curs compl. graec. t. 76, col. 812.
190 In Ezechiel. homil. lib. I, homil. 5, n. 6. Patr. curs. compl. Sat. 76, col. 823; Ibid. lib.
II, homil. 9, n. 11, col. 1049.
 1
Tot aşa a învăţat şi Sf. Grigorie cel Mare, care a vorbit atât
de mult despre proslăvirea4) sfinţilor, meritată de ei pentru
sfinţenia lor demnă de urmat, totdeauna însă a unit cu
aceasta şi ideea generală a Bisericii, că pe ei nici de cum nu se
cuvine a-i cinsti peste cuviinţă sau cu cinste dumnezeească,
după cum Corneliu a voit a onoră pe ap. Petru3); pentrucă ei
sunt oameni şi nu sunt egali cu Dumnezeu 1); şi cine cinsteşte
falş pe robii lui Dumnezeu, acela nu ştie ce este cuviincios
nici pentru Dumnezeu2).
Dar pentru a avea o idee pe cât posibil de corn-- plectă şi
precisă relativă la credinţa vechii Biserici despre
obligativitatea şi puterea mântuitoare a vene- raţiunii
sfinţilor aducem în concluziune mărturia, Sf. Ioan Damasckin,
renumitul apărător al acestei credinţe. «Se cuvine, scrie El, a
cinsti pe sfinţi, ca pe amicii Domnului Hristos, ca pe copiii şi
moştenitorii lui Dumnezeu, după cuvintele Sf. Ioan Teologul,
iar câţi l-au primit pe Dânsul, li-a dat lor putere, ca să fie fiii lui
Dumnezeu (Ioan I, 12)... Şi Domnul în Sfânta Evanghelie zice
apostolilor: « Voi amicii Mei veţi fi-» (Ioan XV, 14)... Cum dară
să nu cinstim pe acei, cari sunt şi servi şi amici şi fii ai lui
Dumnezeu ? Cinstea dată celor mai zeloşi servitori, arată
iubirea către Stăpânul tuturor... In adevăr, se cuvine a-i cinsti,
a înnălţâ Biserici lui Dumnezeu în numele lor, .a aduce
daruri, a respecta zile în amintirea lor şi a ne veseli duhov-
niceşte în ele, pentru ca veselia noastră să fie demnă de acei,
ce ne chiamâ pe noi la serbare, şi pentru ca noi să ne silim a
plăcea lor iar nu a-i supără, căci ce este plăcut lui Dumnezeu,
acea este plăcut şi aleşilor Săi, iar ceea ce întristează pe
Dumnezeu, acea aduce întristare şi soldaţilor Săi. Deci noi
credincioşii vom
5
) Moral. lib. XXI, c. 1B, ibid. col. 204
') Ibid. lib. XVIII, c. 49, col. 86.
Ij Homil. evangel. lib. I, hom, 18, n. 2, ibid. col. 1152. cinsti
pe sfinţi cu psalmi
şi cu cântări duhovniceşti, cu sdrobire de inimă şi cu
milostivire către săraci, pen- trucă şi lui Dumnezeu este mult
mai plăcută asemenea slujire... Vom cinsti pe Născătoarea de
Dumnezeu, ca pe adevărata Maica Lui; pe Profetul Ioan, ca
pe Inainte-Mergătorul Domnului Hristos; pe apostoli şi pe
mucenici... Să cinstim pe apostoli, ca pe fraţii Domnului, ca
pe servii Lui ca pe mărturii oculari ai suferinţelor Lui... în al
doilea rând—pe profeţi, în al treile—pe păstori şi învăţători
(Efes. IV, 11). Să cinstim pe martirii Domnului, aleşi din toată
starea, ca pe soldaţii Domnului PIristos, cari s’au botezat cu
botezul morţii Lui, ca pe cei cari au participat la su- ferinţile
şi la Slava Lui, şi pe primul martir Ştefan, arhidiaconul şi
apostolul Domnului Hristos. Să cinstim pe prea cuvioşii
părinţii nostrii şi pe asceţii purtători de Dumnezeu, cari au
îndurat cea mai îndelungată şi mai grea muncă în costiinţa
lor... Să cinstim pe cei cari au vieţuit în harul divin—profeţi,
partiarhi şi pe drepţii cari au povestit venirea Domnului. Pri-
vind la modul de vieaţă al tuturor acestor sfinţi, să râvnim
credinţa lor, dragostea, speranţa, zelul, vieţuirea, curajul în
suferinţe şi răbdarea chiar până la sânge, ca şi noi împreună
cu ei să ne învrednicim de cununa slavei» ').
Intr’un alt loc iDamaschin determină astfel adevăr râtul
înţeles al veneraţiunii, ce se dă sfinţilor în Biserică». Noi ne
închinăm, zice el, acelora întru cari se odihneşte Dumnezeu,
Care este Unul Sfânt, şi întru
 1
‘) Expunerea adev. credinţe cartea IY, cap. 15. pag. 262—266. Moscva 1844, sfinţi
se
odihnesc, ca d. e. Sfintei Născătoarei de Dumnezeu şi tuturor
sfinţilor, căci ei în tot posibilul s’au asemănat lui Dumnezeu:
şi prin acţiunea propriei lor voinţe, şi prin sălâşluirea lui
Dumnezeu în ei, şi prin conlucrarea Lui... Ei sunt vrednici de
închinare nu după propria lor natură, ci pentrucă au în sine
pe Acela, care după natura sa este vrednic de închinare, aşa
cum ferul înferbântat nu este arzător după natura sa, ci
pentrucă a primit în sine foc, care are însuşirea naturală de a
arde. Aşa dar noi ne închinăm lor pentrucă Dumnezeu i-a
proslăvit şi i-a făcut îngrozitori pentru vrăjmaşi şi
binefăcători pentru cei, cari se apropie de ei cu credinţă; ne
închinăm lor nu ca la dumnezei şi binefăcători după natura
lor, ci ca la robii şi servii lui Dumnezeu, cari au îndrăzneală
la Dumnezeu prin iubirea către El; (ne închinăm lor, pentrucă
însuşi împăratul raportează la sine respectul, când vede că
respectează pe omul iubit de el, nu ca‘pe împărat ci ca pe
servul ascultător şi ca pe amicul bine dispus către el»1).
Dintre sinoadele de după secolul IV sinodul local din
Caria ia f419—426) în cononul 59 a stabilit: «Se pers. şi pe
viitor a se ceti suferinţele martirilor, cân ,,e face amintirea
lor anuală»,—prin care (sinodul) a arătat, că şi ca mai
înainte vreme trebue a se face am -ea anuală a martirilor
după ceremonialul stabili Biserică, permiţându-se pe lângă
a- ceasta a se şi descrierea suferinţelor lor, bine-în- 191
ţeles pentru o mai mare învăţătură a admiratorilor lor, cari
s’au adunat în Biserică.
Sinodul VII ecumenic (al doilea din Nicea), având în
vedere inamicii ortodoxiei, cari respingeau şi ve- neraţiunea
sfinţilor, a luat următoarea dispoziţiune: «Primim asemenea
cu entuziasm cuvintele Domnului, ale Apostolilor şi ale

191 Cuvânt micoane. Vezi la finele cărfei: Expunerea credinţei ortodoxe :: -219.
 2
Profeţilor, din cari ne învăţăm a cinsti şi a prea-mări măi întâi
pe Născătoarea de Dumnezeu, cea mai presus decât toate
puterile cereşti, asemenea şi pe sfintele puteri îngereşti, pe fe-
riciţii şi întru tot lăudaţii apostoli şi profeţi, pre slâ- viţii şi de
Dumnezeu purtătorii mucenici, cari s’au luptat pentru
Hristos, pe sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii dascăli şi pe toţi
bărbaţii cuvioşi şi a rugă (cere) mijlocirea lor, fiindcă ei ne pot
apropia de Imăratul tuturor—Dumnezeu, bine-înţeles numai
dacă noi vom îndeplini poruncile Lui şi ne vom sili a duce o
viaţă
virtuoa c m fi.

§ 173.
Obsercaţiune generală despre soarta ulterioară a

acestei învăţături.
>

Credinţa în cinstirea ce trebue să se dea sfinţilor,— cinstire

apărută pentru prima oară în Biserica creştină sub influenţa
dumnezeeştei scripturi şi a tradiţiei a- p.ostolice începu să fie
punctul esenţial al vieţii ei spi- ritualo-religioase. Chiar în
primele trei secole ale creştinismului, cu toate împrejurările
critice pentru Biserică, această credinţă s’a manifestat fătis
chiar în fata
*) Binii concii. Act. IV, t. V, p. 682, eu. 1636 an.
inimicilor creştinilor prin faptul că cinstind pe Christos ca pe
Dumnezeu, ei cinstiau în acelaş timp şi pe sfinţii martiri ca pe
cele mai vrednice slugi ale lui Dumnezeu şi că Biserica a
instituit anumite zile anuale în cari să se săvârşiască
amintirea martirilor şi a altor sfinţi, cari se prăznuesc după
exemplul zilelor de duminici şi ale altor sărbători
împărăteşti, săvârşindu-se liturghia şi rugăciuni. Ba, în
timpul sinoadelor ecumenice, neţinând seamă de rătăcirile
 3
eretice apărute din timp în timp şi de multe ori susţinute
chiar de către stat (cum au fost împărăţii Iulian şi Const. Co-
pronim), această credinţă a lost explicată şi argumentată prin
învăţătura părinţilor şi dascălilor bisericeşti, apărută şi
întărită prin practica servirii de Dumnezeu bisericeşti şi, în
sfârşit întărită şi aprobată mai întâi de sinodele locale iar mai
apoi de sinodul al Vll-Iea ecumenic. Tot această credinţă s’a
păstrat şi după sinoadele ecumenice şi se păstrează şi astăzi
atât în Biserica orientală cât şi în cea occidentală, deşi n’au
încetat şi nu încetează să înveţe contra acestei doctrini, ca- şi
vechii eretici, nu numai persoane particulare dar chiar
societăţi întregi. Astfel de comunităţi au fost: albigenţii,
pavlichianii, bogo- milii, valdenjii cum şi următorii lui Viclef
’). Aşa au fost şi sânt şi astăzi, luteranii cari cu obiecţiunile lor
contra venerării sfinţilor, amintesc pe vechii eretici, cari
numesc veneraţiunea sfinţilor, închinare la idoli.
înlăturând veneraţiunea sfinţilor2), ereticii se întemeiază,
de obiceiu, pe iaptul că ar fi oprită deadreptul
'"'fidWee. Lehrbuch Dogm, gasch. t. li p. 326, Main 1888.

3
) Ausb. Confess. part. I, art. 21; Apolog, ausb. confess. c. 9; Quenst. Theol. didact.
polem. part. IV, p. 356, Witlemb. 1685 an.
de porunca: să nai alţi dumnezei afară de Mine (Eşire XX, 3),
Temc-te de Do?nnul Dumnezeul tău şi Lui Unuia să-i serveşti (A
doua Lege VI, 13) cum şi de exemplul Sf. apostol Petru, care,
zic ei, a refuzat şi a respins pe Cornelie când a voit să i se
închine (Fapt. X, 25, 26). De fapt însă, atât din poruncile citate
cât şi din exemplul apost. Petru nu reese de loc ceea ce susţin
dânşii. Altceva este a respinge închinarea dumnezeească şi
servirea care se cuvine numai lui Dumnezeu, si cu totul
altceva este a opri şi înlătură veneraţiunea sfinţilor, care se
cuvine celor mai vrednice slugi ale lui Dumnezeu. Mai mult,
luteranii, în afirmările lor, se mai întemeiază pe sfinţii martiri
 4
creştini din vechime şi sfinţii părinţi şi dascăli bisericeşti,
dintre cari unii, zic ei, nu se închină şi nu servesc decât unui
singur Dumnezeu, cum ar trebui, să urmeze si toti ceilalţi
creştini; iar alţii zic că dânşii nu se închină, nu servesc, nu
zidesc biserici şi nici n’aduc jertfă martiriiar şi altor sfinţi. Du
aici luteranii trag concluziunea că în Biserica creştină veche
nu eră învoită veneraţiunea sfinţilor. Făcând această con-
cluzie luteranii dcev sc că ei într’adins nu voesc să facă
deosebire între njirea măreaţă-cuvenitâ numai lui Dumnezeu
şi veneraţiunea ce trebue să o dăm sfinţilor, lucru ce
totdeauna a fost observat de Biserică. Luteranii amestecă şi
egalează închinarea de Dumnezeu cu veneraţiunea cuvenită
sfinţilor neutru ca în urmă, ca şi ereticii vechi, să reproşeze
cucernicilor veneratori ai sfinţilor că nu-s decât păgâni şi
închinători de idoli.
Cel mai bun răspuns ia obiecţiunile luteranilor ser-
veşte doctrina Bisericii vechi şi a părinţilor bisericeşti despre
veneraţiunea sfinţilor, în special însă ne servesc răspunsurile
Fericiţilor Ieronim şi Augustin, date contra obiecţiunilor
ridicate de manihei.
încheiem examenul ce am făcut asupra acestui subiect cu
mărturisirea de credinţă a patriarhilor Bisericii orientale
îndreptată contra luteranilor: «Intru cât sânt sfinţi şi sf.
Biserică catolică şi apostolică îi recunoaşte ca înainte stătători,
ele aceea îi si cin- ştim. ca pe cei mai buni prieteni ai lui
Dumnezeu, cari necontenit se roagă pentru noi..., îi cinstim
si-i slăvim prin amintirile şi pomenirile ce le facem în fie-care
an: prin sărbătoriri publice; prin zidirea de Biserici şi prin
daruri. Iar reproşurile ce ne le aduc ereticii amintiţi le
considerăm deşarte şi nechibzuite, căci noi nu slujim decât
numai lui Dumnezeu şi la nimenea altul. Pe sfinţi îi venerăm
în două feluri: mai întâi—D mnnrţ către Dumnezeu, căci
 5
pentru Ei fericim pe sfinţi si al douiiea în raport către ei, întru
cât sânt chipuri vii ai lui Dumnezeu 1).

Despre cinstirea Sfintelor moaşte.

§ 174-
Raportul venerărei sfintelor moaşte către doc-
trina revelată.

Venerând pe sfinţi, sfânta Biserică venerează şi moaştele

lor, dacă binevoeşte Dumnezeu.să le păstreze întru
nestricăeiune şi să le proslăvească prin facerea
‘) Epistola Patriarhilor orientali, răspuns la întrebarea 3.

de minuni. Intr aceasta Biserica se conduce pe de o parte de

faptul că veneraţiunea aceasta conrespunde perfect cu
doctrină revelată despre măreaţa deosebire şi însemnătate a
corpului în raport cu sufletul omenesc dăruit de Dumnezeu,
iar pe de alta prin faptul că nestricăciunea moaştelor
plăcuţilor lui Dumnezeu şi săvârşirea de minuni prin
mijlocirea lor ne constrâng a vedea că cinstirea moaştelor este
pe deplin bine plăcută lui Dumnezeu.
Ce-i drept, în Biserica vechiului aşezământ nu se permitea
cinstirea moaştelor, deşi unele, în unele împrejurări
săvârşeau minuni, cum ne putem încredinţa din exemplul sf.
profet Elisei (IV Impăr. XIII, 21; Sir. IIL, 14, 15). Care eră
cauza? Cauza era, spun vechii dascăli bisericeşti, că ebreii
erau prea înclinaţi la i- dolatrie şi se simţiâ deci, trebuinţa de
a înlătură de la ei orice imbold spre aceasta 1). Altă cauză era
faptul că nu venise vremea să se venereze sfintele moaşte, de
oarece nu se preasiâvise încă intemeetorui şi săvârşitorul
credinţei—Iisus Hristos, prin învierea corpului sâu (Ebr. XII,
2); şi nu eră încă dat credincioşilor corpul Stăpânului ca
 6
amanet al învierei viitoare (I Cor. XV, 20). Totuşi, mai în
urmă s’a introdus .şi în Biserica vechiului aşezământ obiceiul
de a se cinsti, întru câtva, moaştele sfinţilor bărbaţi, cinstire
care se exprima prin zidirea mormintelor profeţilor şi înfru-
museţarea monumentelor celor drepţi (Mat. XXIII, 29); fapt la
care a şi arătat însuşi Iisus Hristos în cuvântarea Sa prin care
mustra pe Farisei şi Cărturari, nu atât 192

192 Toi prin aceasta. între alte'e, a explicat şi sf. Ioan goră-de-aur cauza tâinuirei
mormântului sfântului profet Moisi (Omil V, la Mat partea I p 96, 97. Moscova 1816),
Asemenea şi Teodorii (In Deuter. Quaest. 61).
 7
pentru că au zidit şi înfrumuseţat mormintele profeţilor şi
drepţilor, cât pentru faptul că deşi ei au făcut aceasta—fapt
pentru care cu aţâţ mai mult trebuiau să fie pătrunşi de
spiritul profeţilor şi drepţilor pe cari îi venerau, dar pentrucă
de fapt erau moştenitori ai spiritului părinţilor lor, cari au
ucis pe profeţi şi drepţi, având ca şi dânşii, gândul de a ucide
pe însuşi Iisus 1).
învăţătura Noului Testament despre marea însemnătate a
corpului în actul sfinţirei omului cum şi despre destinaţia lui
de a lua parte împreună cu sufletul, după înviere, la slava
viitoare, nu cuprinde în sine nimic contrar veneraţi unei
sfintelor moaşte, din contră înfăţişează cea mai puternică
temelie cinstirii sfintelor moaşte. Mântuitorul nostru Iisus
Hristos învaţă: «Cel ce mănâncă corpul Meu şi bea sângele
Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el. Cum M’a trimis pe
Mine Tatăl Meu cel viu şi Eu viez prin Tatăl, şi cel 193 194

193*) Tot în acest sen?, au ex oii cat şi vechii părinţi bisericeşti mustrarea adresată de
Iisus Hristos Cărturarilor şi Fariseilor pentru făptui că au zidit morminte profeţilor şi
au înfrumuseţat monumentele drepţilor.
Sfântul Ambrosie scrie: «prin zidirea monumentelor proroceşti mustrau ei pe cei ce au
ucis pe proroci Iar prin zelul întru aceasta ei arătau că sunt moştenitori ai
nereligiozitâţii părinţilor lor; va să zică, nu li se impută că au zidit morminte (prorocilor
şi drepţilor), ci impietatea părinţilor cari au ucis pe cei nevinovaţi si sfinţi». (Exposit.
Evans. Luca c.
194 p. 47).
«iisus Hristos, scrie si', [«au gnră-de-aur, spune: Vai Fariseilor şi Cărturarilor nu
pentru că au zidit mormintele sfinţilor şi au condamnat pe părinţii lor, ci pentrucă atât
într’un caz cât intr’altul, procedează mult mai rău (Omil. 74. Asupra lui Matei part. III,
p. 264, Moscova 1839).
Aceiaş- lucru îl repeta Fericitul Teofilact bulgarul. El scrie: «Hristos pro- tunţâ vai nu
pentrucă ei au zidit morminte profeţilor, ci pentrucă fac mdamnând pe părinţii lor, fac
maiierul
rău caacesta
ei, aucuminţit când
fâţărie s iau spus: câ dacă am ii trăit un fi ucis pe profeţi. Evident,
căci
au ei voiau rin
întrecut (Conf.
necredin: Comment, in Mat. Op. t IU . vfe. Comment. în Mat. XXIII,
Origen in
29, Pair. curs.
timpul '51.; leronhn.
părinţilor noşi Comment,
să în Mat lib. IV, Op. sris. 1706; Kiril al Alex. Contr.
Iulian
ucidălib. pe Domnul pro; p.
. t. 76, col. 1020.
1630-1632. Paris 185 compl
lat. t. IX, col. 10i> t. IV, part.
I, p. 111—11 X, Patr. curs
compl. grai
 8
ce mă mănâncă pe Mine şi acela viu va fi prin Mine (loan
VI, 56, 57).
Sfântul apostol Pa vel, continuând, oare-cum, cuvântarea
Mântuitorului Hristos, scrie Corintenilor: nu ştiţi oare că
sunteţi temphil lui Dumnezeu şi spiritul lui Dumnezeu locueşte
întru voi! Dacă dărâmă cineva templul lui Dumnezeu pe acela îl va
sfărâmă Dumnezeu (I Cor. III, 16, 17). In alt loc scrie: sau nu
ştiţi că corpul vostru este templul Sfântului Duh care locueşte
întru voi, pe care îl aveţi de la Dumnezeu şi nu-i al vostru (I Cor.
VI, 19)? Toate acestea nu trebuiau să predispună pe creştini şi
să le serviască ca temeiu puternic, că corpurile oamenilor
sfinţi—plini de Darul lui Dumnezeu, nu numai că au fost
venerate, după vrednicie, în timpul vieţei lor pământeşti dar
şi după sfârşitul lor, dacă bine voeste Dumnezeu să-i învred-
niciască de nestricâciune, ca semn al învierii viitoare şi de
darul de a face minuni ’■)? Că în Noul Testament 195 196 nu se
venerau numai corpurile, ci sc cinsteau şi se venerau, întru
câtva, şi veşmintele şi alte obiecte, cari au fost ca instrumente
conducătoare a puterei lui Dumnezeu, exemple despre

1950 Intemeerea Luteranilor pe citatul din Sf. ap. Pavel: Hristos pentru toţi a murit, ca
cei ce viază să mai vieze loru-şi, ci Celui ce a murit, şi a înviat pentru dânşii De aceea noi
de acum pe nimenea nu ştim după trup, chiar de am şi ştiut pe Hristos după trup, dar de
acum nu-L mai şt;im( II Cor. V, 15, 16), absolut nimic nu cuprinde contra veneraţiunei
sfintelor moaşte. Cuvintele acestea au senzul următor: întru cât Hristos a murit, şi a
înviat pentiu r.oi. toţi suntem datori să nu mai trăim pentru noi—viaţa noastră, ci să
trăim pentru Hristos—viaţa Lui, apoi de acum nu mai ştim pe nimenea în corp cu !
oate slăbiciunile anterioare şi supus în totul morţii, cum nu mai şt>m acum nici pe
Hristos, deşi’L ştiam mai îna nte. Tot în ac< st înţeles au fost exflicate cuvintele
acestea şi do vechii dascăli bisericeşti: Sf loan gură-di-aur (Omil la epist. II, Cor. p 156
-157. Moscova 1851Î; sf. Arnorosie (epist 39); Fer. Auyvstin. Contra Faust. lib. XI, c 7, 8:
Op t. 8, p. 15.—162. Antverp. 1700 anp Leon cel Mare. Cuv.
196 în f’asch Patr curs. compl. lat. t. 57, col. 388) şi si. Teodorii (Com- ment în 2 Cor. c
V, v. 16).
De asemenea nici argumentul adus de luterani, în susţineri a vederilor lor, din faptul
că corpul sfântului Arhidiacon Ştefan a fost îngropat în mod obicinuit (Fapt. Vili, 2)
nu vorbeşte nimic contra unei deosebite ve- neraţiuni ce treime să se dea sfintelor
moaşte, fiindcă această veneraţie se dă numai după ce se manifestă o deosebită bună
voinţă dumnezeească pentru aceasta.
 9
aceasta ne servesc veşmântul Mântuitorului Hristos, de care
s’a atins femeea ceea ce avea curgerea sângelui şi prin aceasta
s’a vindecat (Mat. IX, 20—2?); umbra ap. l’avel sub care se
aduceau mulţi bolnavi şi prin credinţă se vindecau (Fapt. V,
15); cum şi mahrama şi ştergătorul sfântului ap. Pavel de cari
atingându-se bolnavii se vindecau (Fapt. XIX, 12). Nici odată
nu s’a socotit faptul acesta ca superstiţie, ci din contra s’a
venerat şi s’a considerat ca semn şi fruct ai credinţei sincere şi
bine plăcute lui Dumnezeu.

§ 175
-

învăţătura sfinţilor părinţi şi dascăli bisericeşti,

’ despre cinstirea sfintelor moaşte. jn,vătntura părinţilor
bisericeşti m primele trei se - * voie până la sinoadele
ecumenice.
Chiar din primele timpuri ale creştinismului, întâlnim
un nesfârşit şir de exemple palpabile, cari dovedesc până la
evidentă că creştinii venerau cu cea mai mare cuvioşie
sfintele moaşte ale sfinţilor proslăviţi de Dumnezeu atât în
viaţa Ir âmânteascâ cât si
după moarte, exemple pe cari îm biserica le-a con
sfinţit şi legiuit, iar nici decum ; le-a respins şi înlăturat.
Asa d. ex. creştinii, martori o A ai morţei mar- tirice a
sfântului Ignatie purtător.: Dumnezeu, după
moartea Lui, unii dintre ei l-au în vis stând de
odată înainte şi înbrăţişindu-i; alţii l-au văzut rugân- du-se,
iar alţii—stând înaintea Domnului plin de sudoare ca după o
muncă îndelungată şi foarte grea,— toţi aceştia mărturisesc,
că «sfintele moaşte, rămase din corpul lui au fost adunate—
puse într’un coş de pânze, transportate în Antiohia şi date
Bisericii ca cea mai scumpă comoară» 1). Sfântului loan gură-
de-aur spune: «După cum un vrednic luptător, care a biruit
 10
pe toţi protivnicii lui şi s’a întors de pe câmpul de luptă cu
cea mai mare slavă, îndată e luat de privitori pe sus şi dus pe
mâni până la locuinţa lui, în cele mai mari u- rale şi triumf,
tot aşa şi sfintele moaşte ale acestui sfânt locuitor al oraşelor;
începând din Roma pretutindenea au fost primite ca
moştenire şi duse pe umerile lor până la oraşul Antiohia,
lăudând pe biruitorul încununat şi preamărind pe luptător...,
iar din vremea a- ceea... ca şi un izvor nesecat, care curge
necontenit şi nu se mai istoveşte, înbogăţeşte pe toţi cei ce se
adapă din el, tot aşa şi sfântul lgnatie n’a permis şi nu
permite celor ce se apropie de El cu credinţă să se depărteze
până ce nu-i umple de bine-cuvântâri, curaj, 'îndrăzneală şi
bărbăţie nemăsurată»'2).
Tot astfel au procedat şi creştinii smirneni cu sfintele
moaşte ale Episcopului lor Policarp al Smirnei, care a primit
moarte martiricâ. Când proconsul, în- crezându-se
calomniilor mincinoase ale iudeilor, cum că srnirnenii s’ar fi
închinând si. Policarp, uitând pe Cel răstignit, nu le-a
permis să-i iă corpul, ci a po-
*) Ex actis sinceris martvrum Theodorici Ruinart. (Cetire creştinească part. Viii.
p. 355, 1822).
2) Cuvânt de laudă sf. mucenic lgnatie. Discursuri şi omilii la diferite ocaziuni t.
f, p. 344, S. Petersb. 1864.
runcit să-l ardă, atunci smirnenfi, pentru ca să fie necontenit
în comunicaţie cu moaştele sfântului au a- dunat toate oasele
rămase, ca pe cea mai preţioasă comoară de pietre scumpe şi
mai curate decât aurul şi le-au îngropat. La locul acesta s’au
adunat în fiecare an, cu veselie şi bucprie mare spre a
prăznui- ziua naşterei lui martirice, cum şi spre învăţătura şi
întărirea în credinţă a viitorilor luptători 1)..
Asemenea, corpul sfântului mucenic Chiprian, care a
pătimit moarte martirică în mijlocul şi în prezenţa păstoriţilor
săi şi a iost îngropat mai întâi într’un loc mai apropiat, a fost
 11
luat noaptea de creştini cu sfeşnice şi cu cântări şi dus cu
mare pompă şi îngropat în cimitirul proconsulului Macrovie
Candidianul în calea mappaliei197 198).
Tot aşa în anul 292 al erei creştine, când au fost strămutate
moaştele sf. mucenic Bonifatie din Tars unde a primit cununa
martirică, în anul 290 şi îngropate pe calea numită latină în
apropiere de Roma, au fost întimpinate şi conduse cu mare
pompă şi cântări de către mulţimea creştinilor199).
Iar Sf. Grigorie făcătorul de mimtni, stabilind sărbători
pompoase în amintirea şi cinstea moaştelor sf. mucenici celor
ce au pătimit pentru Hritsos şi credinţă, în diferite locuri şi la
felurite popoare a orânduit să se adune lumea şi să se
veseliască, prăznu- ind în cinstea mucenicilor200).
Negreşit, toate acestea dovedesc până la evidenţă că chiar
în primele secole ale erei creştine, atât de obişnuită eră
cinstirea cucernică a sfintelor moaşte şi atât de considerat,
necesar şi bine plăcut lui Dumnezeu erâ actul acesta în
Biserică, încât nimănui nu-i trecea măcar prin minte că acest
act ar cuprinde ceva neplăcut lui Dumnezeu, iar aceasta
pentru cuvântul, că toţi erau pe deplin convinşi ca şi creştinii
smir- neni, că venerând sfintele moaşte, venerează prin a-
ceasta pe sfinţii mucenici, cari au pătimit pentru Hris- tos, iar
venerând pe aceştia ea pe nişte imitatori şi slugi ai lui
Hristos, contribuesc la slava Lui şi ei fiind gata să pătimiască
pentru Hristos. Numai iudeii, ca cei mai contrari venerărei
sfintelor moaşte au putut să obiecteze că creştinii ar fi uitat
pe Cel răstignit şi în locul Lui s’ar fi închinat—sfinţilor
martiri, cum s’a întâmplat cu creştnii smirneni cari au luat
întreg corpul sfântului Policarp, sau cu creştinii cari au pă-
197*') Epist. enciclică a Bisericii din Smirna (Euseb. Hist. eccles lib. IV, c. 15.
198)Praefat. Actaproconsularia S Cyprian,Opp.Cypr. p 148, ed. Paris 1726.
199)Ruinart. Acta. sf mariir Bonif. Dec. 19.
200)Cuvânt asupra vieţei sf. Grigorie făcătorului de minuni. Opp.sf. Gr. de Nisa part.
VIII, p. 191, Moscva 1872.
 12
timit pentru Hristos din partea păgânilor cum s’a întâmplat
în timpul persecuţiei din anul 305, când împăraţii păgâni au
crezut de cuviinţă ca să desgroape -pe pruncii împărăteşti,
cari primise m’artiriul pentru Hristos şi îngropaţi de creştini
cu multă cuviinţă şi să-i arunce în mare, ca nu cumva, ziceau
ei, să li se închine creştinii şi să-i considere în numărul Zeilor,
dacă ar rămânea ne îngropaţi» ').
§ -176

Învăţătura despre cinstirea sfintelor moaşte în

periodul Sinoadelor ecumenice.
In timpul Sinoadelor ecumenice, când Biserica primi
j Kusebia. Hist. eccles. lib. VIII, c. 6.libertatea
l
confesională, se hotărî
venerarea sfintelor moaşte pe faţă, lămurindu-se tot odată şi
determi- nându-i-se senzul şi însemnătatea sa.
Cât de cu multă veneraţiune cinstea Biserica, în acest timp
sfintele moaşte, când se aflau, se vede din faptul că ele erau
puse în Biserici chiar sub altar, pe care se săvârşiâ şi se
proaducea jertfa cea fără de sânge '). Mai mult, chiar aflarea
şi transportarea lor totdeauna eră urmată de deosebită şi
pompoasă ceremonie bisericească.
 1
Aşa, în anul 332, în timpul împăratului Constantin cel
Mare, moaştele sfinţilor apostoli Luca şi Andreiu cum şi ale
lui Timoteiu, ucenic al apostolilior, au fost aduse în
Constantinopole şi aşezate cu mare pompă în Biserica
sfinţilor apostoli Mai în urmă, în timpul împăratului Iulian,
care pe lângă că era cel mai înfocat protivnic contra a tot ce
eră creştin şi cel mai mare vrăşmaş al cinstirei sfintelor
moaşte, din care cauză a şi edat un edict prin care se hotăra
permutarea moaştelor sfântului martir Vavila din Dafni,
unde împedicâ dezvoltarea pâgânismului, în Antiohia, totuşi
moaştele lui, după mărturia istoricului Sozomen, au fost
strămutate cu cea mare pompă şi însoţite de nenumărată
mulţime de creştini, cântând clerul psalmul 113 iar poporul
răspunzând la fie-care stih: să se 201 ruşineze şi să se înfrunteze
toţi cei ce se închină la idoli (Ps. XCVI, 7) 202). Sf. Ambrosie)
îndată ce fu hirotonisit Episcop, a dat ordin să se strămute
moaştele sf. Dionisie, predecesorul său din Armenia în
Mediolan cu cea mai mare pompă şi cuvioşie 203 204), cum şi
moaştele sfinţilor mucenici Ghervasie şi Pro- tasie, care fură
201)Conform vechiului obiceiu al creştinilor de a face altarul şi a săvârşi jertfa cea
fără de sânge pe mormintele sf. martiri a fost introduse în acesi period, ca, regulă
generală, şi neschimbată ca să nu se construiască nici o Biserică şi nici să se
sfinţească fără întregi sfintele moaşte ale vr’unul sfânt martir sau, cel puţin, părţi din
ele (Sf. Vasilie cel Mare epist. 45 (49); Sf. Ambrosie. Exhort. virginit. c. 2. n. 8 et 10; Sf.
Leon cel Mare. In natal, S, Laurentii; Sinodul din Cartag. canon. 94; Sinodul II
ecumenic din Niceea. canon. 7).
s
) Chron. Aiexandr. apud Ducangium. Constantinopolis C ristiana lib. IV, c. 1;
Hieronim Adv. vihilan. opp. t. IV, part. Ii, p 282, Paris 1706.
202)Conform vechiului obiceiu al creştinilor de a face altarul şi a săvârşi jertfa cea
fără de sânge pe mormintele sf. martiri a fost introduse în acesi period, ca, regulă
generală, şi neschimbată ca să nu se construiască nici o Biserică şi nici să se
sfinţească fără întregi sfintele moaşte ale vr’unul sfânt martir sau, cel puţin, părţi din
ele (Sf. Vasilie cel Mare epist. 45 (49); Sf. Ambrosie. Exhort. virginit. c. 2. n. 8 et 10; Sf.
Leon cel Mare. In natal, S, Laurentii; Sinodul din Cartag. canon. 94; Sinodul II
ecumenic din Niceea. canon. 7).
s
) Chron. Aiexandr. apud Ducangium. Constantinopolis C ristiana lib. IV, c. 1;
Hieronim Adv. vihilan. opp. t. IV, part. Ii, p 282, Paris 1706.
203*) Sozomen. Hist. eccles. lib V, c. 19; Corni'. Sucrnt. Istor. Bisericească p. 294,
Petersb. 1850; Teodorit. Ist. Bisericească p. 208. Petersb. 1852.
204*) Sf. Vasilic cel Mare. Epist. 189, Opp. part. Vil, p. 38. Moscva 1847.
 2
aşezate în Biserică sub sfânta masă, în altar 205). Mai târziu, din
porunca împăratului Te- odosie cel mare au fost strămutate
moaştele sfântului mucenic Meletie, fost Episcop al Antiohiei,
din Constantinopole în Antiohia cu cea mai mare pompă
posibilă, fiind conduse cu cântare de psalmi nu numai pe cale
dar chiar şi prin oraşe206 207 208). Tot cu aşa pompă au fost
strămutate, în anul 438, moaştele sfântului Ioan gură-de-aur,
mai întâi, din Armenia în Chal- chidon iar în urmă în
Ţarigrad, conduse fiind de Patriarh, mulţime nenumărată de
clerici şi popor, participând şi împăratul, senatul şi mulţime
de funcţionari împărăteşti. Ajungând în oraş au fost întimpi-
nate cu mare pompă de toate Bisericile din oraş pe lângă cari
au trecut, ajungând până la Biserica Sfinţilor Apostoli unde
au fost aşezate ’). Când s’au strămutat moaştele sfântului
Anastasie din Persia în Ce- sareea Palestinei au fost
întimpinate şi venerate de toţi părinţii Sinodului al II-lea
ecumenic din Niceea

205) Sf. Ambrozie. Epist. 22, n. 13, Patr. curs corupi, lat. t. XVI. col. 1023.
206)Sozomen, Hist, ecles, lib. VII, c. 10. Istoricul Sozomen mărturiseşte
207despre aflarea moaştelor sf. prea cuviosului Avacum şi Miheea în timpul
împăratului Teodosie cum şi a sf. 40 de mucenici — în timpul Pulhdrei fiica
împăratului Arcadie (ibid.).
208) Grester. t. V, lib. I, p. 36.
 (786), cari eşind din Biserica Născătoarei de Dumnezeu, pe
când se apropiau sfintele moaşte de Niceea, le-au întâmpinat
cu crucea în mână şi cu sunarea clopotelor 1).
Despre profunda veneraţiune şi popularitatea de cari se
bucurau printre creştini moaştele sfinţilor, Sf. loan gură-de-aur
spune auditorului său următoarele: «Spuneţi-mi unde este
mormântul lui Alexandru? In ce zi a murit? Mormânturile
robilor lui Christos insă sunt slăvite şi sunt în oraşul
împărătesc; mormântul lui Hristos e ştiut de barbari.
Mormânturile robilor lui Hristos sunt mai strălucitoare chiar
decât palatele împărăteşti, nu numai în ceea ce priveşte
mărimea şi frumseţa construcţiunei (căci şi în această privinţă
sunt mai superioare), dar şi faţă de zelul celor ce vin să se
închine lor. Chiar şi cel ce poartă purpură vine să se închine
la aceste morminte şi stând în penunche se roagă sfinţilor să
mijlociască la Dumnezeu pentru el2).
Să venim acum la însăşi învăţătura sfinţilor părinţi şi
dascăli bisericeşti din acest period, învăţătură care singură e
în măsură a lămuri şi determina mai exact doctrina despre
venerarea sfintelor moaşte, apărând şi confirmând nu numai
prin cuvinte dar şi în practica învăţătura precedentă adecă, că
cinstind pe Stăpânul sfinţilor nu se poate să nu cinsteşti şi pe
acela prin care îşi manifestă Stăpânul bunăvoinţă Sa. Cin?-- d
sfintele moaşte însă, nu urmează să ne închinau r
precum nici sfinţilor ca lui Dumnezeu, ci trebia >
’) Grest. oper. t. V, lib. de processionibus sacris p. 85.
 1
Orriil. 20 la Epist. 2 către Cor. p. 324, Moscva 1851. ie
cinstim şi să le venerăm
ca pe organele harului şi puterei lui Dumnezeu, imitând, în
cazul acesta, pe de oparte, moaştele sfinţilor iar pe de altă
parte pe Stăpânul sfinţilor ale căror sfinte moaşte s’au învred-
nicit să fie alese ca organe prin cari să se preamă- riascâ
atotputernicia lui Dumnezeu.
Sf. Efrem Şirul arată destul de lămurit că temeiul venerărei
sfintelor moaşte este deosebita voinţă a lui Dumnezeu în
puterea căria ele săvârşesc diferite minuni. Tratând despre
martiri, Sf. Efrem spune următoarele: «Ei lucrează şi după
moarte ca fiind vii— tămăduesc bolnavi, alungă demoni şi
înspăimântă ori-ce influenţă diavolească a stăpânirei lor cu
puterea Răscumpărătorului Hristos. Căci sfintele moaşte
totdeauna au Harul cel făcător de minuni al Sf. Duh 1). In alt
loc, adresându-se morţilor la ale căror sf. moaşte se
grămâdiau creştinii să se închine, sfântul Efrem spune: «Iatâ-i
cum cântă psalmi şi se veselesc preamărind pe Dumnezeu,
Cel ce v’a încununai capetele cu bărbăţia şi curajul; cu cea
mai mare veselie înconjură sfintele voastre moaşte dorind să
primiască binecuvântare şi lecuirea trupească şi sufletească»
2
). Aceasta ne arată lămurit cui se dâ şi cui trebuia să se dea
cinstea şi slava, în timpul venerărei sf. moaşte,— adecă
numai lui Dumnezeu».
Sf. Atanasie cel Mare, raportând împrejurarea că Sf.
Antonie cel Mare a mustrat foarte aspru pe e- gipteni pentru
obiceiul nelegiuit ce exista la dânşii

*■) Cuvânt de laudă către toţi martirii ce au pătimit în toată lumea, opp. sf. Efrem
Şirul part. II, p. 49t (Moscva 1881).

») Ibid. part. III, p. 363 (Moscva 1882).

de a păstra corpurile sf. martiri, după ce li se făcea prohodul

în casele lor, în loc de a-i îngropâ 1), arată lămurit prin aceasta
 2
că de şi corpurile martirilor rămâneau, în Biserică,
nestricăcioase, totuşi nu erau expuse spre închinarea publică
imediat după înmormântare, ci, adesea ori, după ce trecea
mult timp, adecă atunci, când binevoiâ Dumnezeu.
Sf. Chirii al Ierusalimului vede bunăvoinţă lui Dumnezeu de
a se venera şi cinsti nu numai sufletele ci şi corpurile
drepţilor în faptul că aceste corpuri au oare-care putere
supranaturală care face lucrări minunate. Aşa în Vechiul
Testament, spune El, corpul unui mort a înviat numai
atingându-se de moaştele lui Eliseu, sau ca în Noul
Testament când numai hainele sf. apostol Pavel vindecau pe
bolvnavii cari se atingeau de ele 2).
Tot ideea aceasta o desvoltâ şi Sf. Vasile cel Mare şi Sf.
Grigore Teologul. «Şi la noi, spune Sf. Vasilie deja (adecă până
la învierea cea de obşte) martirii culeg straiucitul amanet al
slavei, pentrucă toţi cei ce-i cheamă cu dragoste şi căldură
prind în mrejele lor mii de suflete» :!). Iar Sf. Grigorie Teologul,
continuă oare-cum, mai departe: «Sf. martiri se preamăresc
cu cinstire şi cu praznice, ei gonesc demonii, lecuesc boalele,
se arată în vedenii, prorocesc. Chiar corpurile lor, când se
ating de ele şi se cinstesc, lucrează tot aşa de minunat ca şi
sfintele lor suflete.

») Viaţa sf. Antonie, opp. sf. Atanasie cel Mare part. III, p. 280 (Moscva 1853).

) Orat. Catech. 18 n. 16.

!

2) Omil. 17. la ziua sf. Martir Varlaam opp. sf. Vasilie cel Mare part.

IV, p. 275 (Moscva 1858).

Chiar şi picăturile de sânge şi tot ce poartă urmele

suferinţilor lor sunt tot atât de făcătoare de minuni ca şi
corpurile lor ').
Sf. Ioan gură-de-aur ne înfăţişază cu o deosebită claritate
atât faptul că Dumnezeu înduplecă pe toţi să venereze sf.
 3
moaşte prin minunile săvârşite de ele cât şi prin diferitele
intenţiuni bune ale lui Dumnezeu. «Nu te uita, spune sf.
părinte, că zace înaintea ta trupul gol şi fără suflare, al st.
martir, ci te uită şi ţine samă de faptul că în el este o altă pu-
tere mai înaltă chiar decât sufletul—Harul Sfântului Duh,
Care prin facere de minuni încredinţează pe toţi despre
adevărul învierii. Dacă Dumnezeu a cu- minicat corpurilor,
moarte şi prefăcute în cenuşe, o putere mai mare decât
tuturor celor vii, apoi cu atât mai mult le va dâ o viaţă mai
bună şi mai fericită în ziua când se vor împărţi cununile 2).
Moaştele sfinţilor (sunt aşa fel de plante) ale căror rădăcini
sânt sădite pe pământ iar ramurile se înalţă până la ceruri.
Vrei să vezi roadele acestor ramuri ? Deschide-ţi o- chii
credinţa şi îndată îţi voi arăta însuşirile acestor fructe
minunate. Roadele acestor ramuri nu-s mere, pere sau nuci,
nici altceva corporal şi peritor, ci lecuirea corpurilor bolnave,
ertarea păcatelor, desră- dăcinarea viciilor, vindecarea
boaielor sufleteşti, ru-
’) Cuvânt 4, Opp, sf. părinţi part. I, p. 125 (Moscva 3843) Şi în cuv. spre lauda sf.
martir Ciprian, adresându-se auditorului spune: Voi înşivă sânteţi dateri să îndepliniţi
toate celelalte precum: a'ungarea demonilor, lecuirea boaielor, prezicerea viitorului.
Toate acestea le poate da, prin credi ţă, chiar şi prafului iui Ciprian, cum ştiu cei
experienţi, dela cari am luat şi noi amintire despre minune şi se va predă timpurilor
viitoare (cuvânt. 24, part. II, p , 262).
’) Omil. în amintirea sf. sfinţitului martir VarAla, Predici şi omilii la diferite împrejurări

t. I, p. 127. S-Petersb. 1864.găciunea

neîntreruptă, îndrăsneală
înaintea lui Dumnezeu, tot ce-i spiritual şi plin de bunătăţile
cereşti. Fructele acestea totdeauna rămân cu prisosinţă, nici
odată nu se împuţinează la cei ce le cultivă. Mai mult, pomii
fructiferi ce cresc pe pământ rodesc o singură dată în an şi
dacă nu culegi fructele la vre-. mea lor, apoi odată cu sosirea
timpului de iarnă ei îşi perd frumseţa iar fructele se strică şi
cad; plantele de cari vorbim însă nu ştiu de iarnă sau de vară,
nu sufer de schimbările anotimpurilor. Ele nu-şi împuţinează
nici odată fructele ci totdeauna îşi păstrează frumseţa. De ele
nu se atinge stricăciunea şi nici schimbarea fructelor *). Deci,
să venim necontenit la sfinţii martiri, să ne atingem de
gropile lor şi să îmbrăţişăm cu credinţă sfintele lor moaşte şi
să luăm binecuvântare dela ele2). Cel ce vine aici cu credinţă
primeşte într’adevăr mari bunătăţi. Căci nu numai corpurile
sfinţilor, dar chiar şi mormintele lor sânt pline de Harul
spiritual. Dacă in timpul lui Ehseu s’au deslegat legăturile
morţii numai prin atingerea de mormântul lui şi mortul a
înviat, apoi cu atât mai mult acum prin Darul cel de prisosit
şi lucrarea cea mare a Sf. Duh, cel ce se atinge cu credinţă de
a- ceastă groapă poate luă dela ea mai multă putere. Pentru
aceasta ne-a şi lăsat Dumnezeu sf. moaşte ca să ne
predispună la acelaşi zel şi să ne dea o scăpare mai sigură şi
mângâere în nenorocirile ce ne a- jung necontenit. De aceea
vă încredinţez, că de se a-
 1
g Cuvânt da laudă sf. martir Iulian. Predici şi omilii, opp. citat p. 106. *) Cuvânt de

laudă sf. martir Iuvent şi Maxim opp. cit. p. 229; conf. omilie 82 la epist. către Rom. p.

715—719, ed. Moscva 1844.flă

cineva în vr’o supărare, în boale, în
nenorociri sau In noianul păcatelor, să vină cu credinţă la
mormântul sf. martiri—la sf. moaşte şi se va izbăvi de toate
acestea, întorcându-se cu bucurie mare, primind împăcarea
conştiinţei chiar şi numai privind la ele. Nu numai cei ce se
află în nenorociri au nevoe să vină si să se a-
3

propie de sf. moaşte, dar chiar şi cei ce se cred în fericire,

mărire, putere şi autoritate, sau cari ar avea mare îndrăznire
către Dumnezeu—chiar şi aceştia să nu dispreţuiască acest
bun Dumnezeesc. Căci aici văzând pe sfânt face bine celor ce
n’au venit, amin- tindu-si de virtuţile sfântului si se învaţă să
fie sme-
> 3 > J

rit şi să nu se laude cu faptele sale» ').

 Tot aşa de lămurit mărturiseşte şi Sf. Ambrosie despre
minunile ce se săvârşiau la mormânturile plăcuţilor lui
Dumnezeu. Prin aceasta arată lămurit că este buna voinţă a
lui Dumnezeu pentru cinstirea şi venerarea sfintelor
moaşte209 210). In vederea învăţăturii minciuoa.se a ereticilor,
cari zic că lucrul acesta e ceva nenatural şi chiar idolatrie, Sf.
Abrosie defineşte cu mai multă preciziune, senzul venerărei
sf. moaşte, explicând cu multă competinţă şi autoritate câ ve-
nerarea sf. moaşte nu-i deloc închinare Dumnezeească, ci,
prin aceasta, preamărim pe Acela, Care i-a proslăvit şi
cinstim pe acei ce, prin desăvârşirea lor morală â’au făcut
plăcuţi şi prieteni ai lui Dumnezeu. «Mă întrebi, spune Sf.
Ambrosie, pentru ce să cinstim şi să venerăm corpul
stricăcios al martirilor despre care Dumnezeu n’are nici o
grijă? Dar ce ne spune, iubite, însuşi adevărul prin prorocul
ce zice: «cinstită este înaintea Domnului moartea cuvioşilor lui
(Ps. CXV, 6), şi încă: iar mie îmi sunt foarte cinstiţi prietenii tăi
Dumnezeule (138, 17). Noi sântem datori să cinstim pe servi,
—prin urmare, cu atât mai mult pe prietenii lui Dumnezeu,
despre cari se zice: păzi-va Domnul toate oasele lor şi nici
unul din ele nu se va zdrobi (Ps. XXXIII, 19). De aceea eu
cinstesc în corpul martirului ranele primite pentru numele lui
Hristos, cinstesc virtutea care trăeşte pentru vecie, venerez
sfântul pământ prin mărturisirea Domnului şi în el cinstesc
209)Cuvânt de laudă sf. sfinţitului martir Ignatie Op. cit. p. 344,845; cont. cuvânt, de
laudă sf. martiri egipteni op. cit. p. 3i8.
210)Sf Ambrosie, în cuvântul său la descoperirea moaştelor sf. martiri Ghervasie şi
Protasie, spune: Adresându-se auditorului, aţi aflat şi chiar aţi văzut pe mulţi cari se
liberaseră de demoni Aţi văzut încă pe foarte mulţi cari s’au vindecat de neuutiuţele lor
numai atingânduse cu minele d>‘ veşmintele sfinte. îndată ce a venit Mântuitorul lisus
şi ş’a revărsat de prisosit Darul pe pământ au început să se facă minuni ca în timpurile
vechi Aţi văzut şi vedeţi pe mulţi, cari se vindecă de boale numai prin atingerea de
umbra sfinţilor martiri. Câte mânuşi nu se poartă din mână în mână! Câte veşminte cu
cari au fost învehte sf. moaşte şi cari numai prin a'ingere de ele au devenit
tămăduitoare, nu caută creştinii unul la altul! Toţi stăruesc sâ se atingă de ele măcar
câtuşi de puţin, şi cel ce reuşeşte să s’atingă se face sănătos (Epist. 22, n. 9, Patr. curs.
comp!, lat. t. XVI. Col. 1022).
sămânţa eternitâţei, cinstesc corpul care mă învaţă să iubesc
pe Domnul şi să dispreţuiesc moartea pentru numele lui.
Cum nu pot credincioşii să venereze corpul de care se tem şi
demonii, pe care l’au adus ei până la pătimire dar pe care îl
preamăresc în mormânt? Deci, venerez şi cinstesc corpul pe
care 1-a cinstit Hristos cu cununa martiriului şi care va
împăraţi cu Hristos în ceruri').
 1
In privinţa aceasta merită deosebită atenţiune Fericiţii
Ieronim şi Augustin cari, în polemica cu Vigi- 211lenţiu care era
mult mai înfocat contra veneraţiunii sfintelor moaşte chiar
decât Evnomianii, Maniheii şi împăratul Iulian, s’au crezut
obligaţi, pe de o parte, a distruge cu desăvârşire erezia contra
veneraţiei sf. moaşte, iar pe de alta—a îndreptăţi şi clarifică
temeiurile pe cari s’a întărit, în Biserică, veneraţiunea
sfintelor moaşte cum şi de a determina în mod precis senzul
şi spiritul acestei veneraţiuni, lucru ce s’a şi îndeplinit.
Iată ce răspunde Fericitul Ieronim printr’o scrisoare
presviterului Ripariu, care îi comunică că Vigilenţiu din nou
îşi ridică glasul şi răspândeşte învăţătura cea spurcată contra
moaştelor sfinţilor mucenici, iar pe cei ce le venerează îi
numesc închinători de idoli cari în- dumnezeesc oasele
morţilor: «Ce om nenorocit şi vrednic de plâns în toate
privinţele! El nu înţelege că învăţând aşa este asemene
Samarinenilor şi Iudeilor, cari urmând literei care ucide, iar
nu spiritului care face viu, considerau corpurile celor morţi
ca necurate şi priveau la toate vasele ce se aflau în casa unde
era un mort ca la vase spurcate. Noi nu adorăm nici soarele,
nici luna, nici pe îngeri şi Arhangheli, nici pe Heruvimi şi
Serafimi, nici tot numele care se numeşte nu numai în veacul de
acum, ci şi în cel viitor (Ef. I, 21);—nu venerăm făptura mai
mult decât pe Făcătorul Cel ce este bine-cuvântat în veci. Noi
cinstim moaştele sfinţilor mucenici numai pentru ca prin a-
ceasta să cinstim pe Acela a cui sunt mucenicii... Nu cumva
oare sunt necurate moaştele sfinţilor apostoli Petru şi
Pavel?... Nu cumva oare când intrăm în ba- zilicele
apostolilor, profeţilor şi a tot felul de mucenici ne închinăm
templelor idolilor?... Nu cumva chiar şi Corpul Domnului a
fost necurat?... Dacă oasele celor morţi pângăresc pe cei ce se

211) Serm. 55, n. 11. Patr. curs. compl lat. t. XVII, col. 718—”19, Paris 184§.
 2
ating de ele, atunci în ce chip Eliseu, fiind mort a înviat pe
mort şi cum corpul cel necurat după Vigilenţiu a putut să dea
viaţă (IV, Imp. XIII, 21)?... Pentruce au permis sfinţii apostoli
să se îngroape cu o aşa de mare cinste necuratul corp al sf.
apostol şi arhidiacon Ştefan şi să şi plângă aşa de mult, încât
această plângere s’a întors întru bucuria noastră» ’)? «Deci,
continuă Fericitul Ieronim într’o altă operă a sa contra lui
Vigilenţiu,—suntem hulitori de Dumnezeu dacă intrăm în
bazilicile apostolilor? Plulitor de Dumnezeu a fost împăratul
Constantin cel mare, care a transportat în Constantinopole
moaştele sf. Andrei, Luca şi Timotei
în fata cărora Demonii răcneau si cei ce locuesc în > >
Vigilenţiu recunosc că simt prezenţa lor? N’ar trebui oare să
considerăm ca hulitor de Dumnezeu şi pe actualul August
Arcad’> care, după ce a trecut mult timp a transportat în
Tracia moaştele prea Fericitului Samuil din Iudeea? Nu
cumva ar trebui să socotim ca hulitori de Dumnezeu şi
nebuni pe toţi episcopii, cari (cum zici) purtau în pânză de
mătase şi vase de aur lucrurile cele mai josnice. şi prafui ce se
spulberă de vânt? Nu cumva oare era nebun poporul tuturor
Bisericilor care întâmpină sfintele moaşte, ca şi pe însuşi
profetul, când era în viaţă, şi le pri- meâ cu cea mai mare
bucurie şi preamâriâ pe Hri- stos?... Deci, rău face şi
episcopul Romei, care după mine aduce jertfă Domnului pe
moaştele sf. apostoli
') Epistola eătre preotul Riparie.

Petru şi Pavel iar după tine pe praful lor de nimic? Nu numai

episcopii dintr’un oraş ci reprezentanţii în- tregei Biserici
greşesc şi rătăcesc oare, când, dispre- ţuind pe negustorul
Vigilenţiu, intră în bazilicile celor morţi, unde (cum zice el)
zace praful şi cenuşa vr’unui martir necunoscut, învălită în
pânză aşa că fiind spurcat el spurcă totul? O, monstru,
 3
vrednic să fii a- xuncat la marginea pământului! Râzi de
sfintele moaşte şi împreună cu Evnomie—întemeetorul
acestui e- res te ridici asupra Bisericii lui Hristos, netemându-
te să vorbeşti şi contra noastră aceleaşi vorbe? 1). In urmă,
întorcându-si atenţiunea la semnele si minunele ce se
Î > 3

săvârşesc la mormintele sfinţilor contra cărora bârfiâ

Vigilenţiu zicând că ele folosesc necredincioşilor iar nu
credincioşilor, fericitul Ieronim spune: «fie ca semnele şi
minunele să se săvârşiască pentru necredincioşi ca ei să
creadă prin ele; de aici însă nu urmează că ei au fost
necredincioşi şi că au despreţuit semnele şi minunele, ci, din
potrivă, ele trebue să se bucure de mai mult respect pentru
faptul că au fost aşa de puternice, încât le-a mişcat inima şi
le-a înduplecat mintea spre credinţă. Deci, nu voesc să-mi
spui că semnele şi minunele servesc necredincioşilor, ci răs-
punde-mi cum acest praf şi cenuşe au atâta putere?,.. Poate
că, după exemplul păgânilor şi bârfitorilor Por- firie şi
Fvnomie, tu crezi că acestea sunt vrăji diavoleşti şi că diavolii
nu răcnesc în mod rea! ci numai să prefac că sufer? Te
sfătuesc să intri în bazilicile sfinţilor mucenici şi cândva te vei
curăţi; acolo vei găsi mulţi tovarăşi si nu te vei arde de
lumânările sf. mu-
r 3 3
Cartea contra lui Vigilenţiu.cenici,
cari nu-ţi plac, ci de o flacără
nevăzută şi atunci vei recunoaşte ceea ce negi şi dispreţueşti
acum» 1).
Fericitul Augusiin fixându-şi atenţiunea mai cu samă
asupra însemnătăţii cei mari a semnelor şi nenumăratelor
minuni ce se săvârşiau la moaştele sfinţilor şi nevăzând în ele
decât semnele voinţii lui Dumnezeu, săvârşite cu planuri
diferite şi cu deosebite scopuri, ajunge la concluziunea că nu
se poate să nu venerăm moaştele sfinţilor, cari s’au
învrednicit să fie organe ale voinţii lui Dumnezeu celei întru
tot înţelepte şi atot puternică. Să nu le venerăm însă decât
numai ca organe sfinte ale voinţii lui Dumnezeu, cum face şi
sf. Biserică, raportând slava şi cinstea de căpetenie la însuşi
Dumnezeu.
 1
Vorbind de nenumăratele minuni ce se săvârşiau, în
timpul său, la mormântul întâiului mucenic şi ar- hidiacon
Ştefan, Fericitul Augustin obsearvă următoarele: «Dacă aşi
voi să descriu numai minunele de vindecări cari s’au săvârşit,
de acest A. mucenic, în colonia Calamului şi în colonia
noastră, fără să mai vorbesc de altele, ar trebui să scriu o
mulţime de cărţi. Şi apoi chiar nici aceste minuni nu pot fi
toate descrise, ci numai acelea despre cari s'a scris câte ceva
pentru ca să se citească poporului—in public». M’am hotărât
să adun aceste descrieri numai pentrucă să întâmplă şi în
timpul nostru multe semne ale voinţii dumnezeeşti, ca şi în
vechime, şi n'ar trebui să rămână necunoscute. Nu sunt încă
nici doi ani de când a început să existe în Jpponia racla, şi
deşi despre multe minuni nu s’a scris nimic, cum ştim, totuşi,
când 212 scriu acestea, sunt multe minuni, săvârşite de această
raclă, aproape şaptezeci. In Calam însă unde şi racla a apărut
mai dinainte şi descrierea minunelor săvârşite se publică
adesea, numărul minunelor este mult mai mare» 5).
«Despre ce alt mărturisesc aceste minuni, continuă
Fericitul Augustin, dacă nu despre credinţa care
propovedueşte că Hristos a înviat cu corp şi cu corpul s’a
înălţat la cer? Căci şi sf. mucenici s’au făcut mucenici pentru
credinţa aceasta... Pentru această credinţă şi-au pus ei viaţa,
căpătând astfel posibilitatea a cere şi primi totul dela Domnul
pentru numele căruia au gustat moarte. Numai pentru
credinţa aceasta au manifestat ei răbdarea neobişnuită
pentruca în urmă sâ aibă aşa de mare putere prin aceste mi-
nuni» 2).
După opiniunea Fericitului Augustin însă, cauza tuturor
minunelor faţă de cari mucenicii sunt numai mijlocitori iar
corpurile lor nestricăcioase—organe—este Dumnezeu, Care
212 Fericitul leranim. Cartea contra lui Vigilenţiu,
*) Fericitul Augustin, De civit. Dei. XXII, c. 8. ’) lbid c 9.
 2
dărueşte fiecărui sfânt darurile sale, cum voeşte El. De aici
provine faptul că nu în toate locurile unde sunt moaştele sf.
martiri se săvârsesc
J j

aceleaşi minuni3), Tot de aici provine şi faptul pentruce a

bine-plăcut lui Dumnezeu să descopere moaştele cu- tărui
sau cutărui sfânt în cutare sau cutare timp, cum s’a întâmplat
cu moaştele sf. martiri Protasie şi Gher- vasie, cari au fost
descoperite în timpul cel mai prielnic, după o deosebită
descoperire dumnezeească, făcută 213 sfântului Ambrosie, şi
anume: în timpul persecuţii îndreptată contra ortodoxilor de
Iustina împărăteasa a- riană. Această descoperire s’a făcut cu
scopul de a pune margini acestei persecuţii, ceea ce s’a şi
întâmplat prin obişnuitele minuni, săvârşite la mormântul
acestor martiri 1).
De aceea, în sfârşit, după părerea Fericitului Au- gustin,
deşi moaştele sfinţilor se cinstesc în Biserică pentru minunile
săvârşite prin ele2), şi deşi pretu- tindenea se zidesc Biserici şi
altare pe mormintele sfinţilor3), totuşi, atât sfintele moaşte cât
şi sfinţii cărora le aparţin se cinstesc numai în semn de ve-
neraţie, iar nici de cum în semn de adoraţie 4). Nimenea nu le
adorează ca pe niştie zeităţi, nimenea nu atri- bue minunile
săvârşite prin ele numai lor, independent de Dumnezeu şi
nimenea nu le aduce nici un fel de jertfă în Bisericile şi
altarele zidite pe mormintele lor. «Nici într’un caz, scrie
Fericitul Augus- tin, nu se pot compara minunile săvârşite ia
mormintele sfinţilor noştri martiri cu minunile, cari se
săvârşesc în templele zeităţilor păgâne, şi chiar dacă unele
din minunile lor se par asemenea celor ale noastre,—în tot
cazul zeii lor sunt învinşi de martirii noş- trii, ca şi magii lui
faraon—de Moisi (Eşire. VIII). Minunile lor erau săvârşite de
demoni din deşertăciunea necuratei mândrii; minunile
213 Epistola 78, n. 8. Antverp. 1700.
 3
noastre însă sunt săvârşite de martirii noştri, sau mai bine de
însuşi Dumnezeu, prin rugăciunile sau prin conlucrarea măr-
fi Confes. cart. IX, c. 7.
fi Fericitul Auguslin, Epist. 54, n. 5, t. Ii, p. 95. Antverp 1700.

fi Ibid. De civit. Dei Iib. VIII, c. 27.

fi Ibid. Serm. 275, t. V, part. I, p. 776. Antverp.

tirilor, spre a ne întări în credinţă că nu ei sunt Dumnezei, ci

au unul şi acelaşi Dumnezeu ca şi noi. Ei (păgânii) au
construit temple zeilor lor, le-au ridicat altare, le-au orânduit
sacrificatori şi le-au adus jertfă; noi însă martirilor nu le-am
ridicat Biserici ca lui Dumnezeu, ci le-am făcut monumente
spre amintire, ca oamenilor morţi ale căror suflete se află la
Dumnezeu; ridicăm acolo altare pe cari nu lor le aducem
jertfă, ci Dumnezeului lor şi al nostru... Deci, cărui făcător de
minuni trebue să credem mai degrabă ? acelora oare, cari
singuri voesc să se dea ca zei oamenilor, sau acelora, cari
toate minunile pe cari le săvârşesc le fac numai pentru ca să
credem în Dumnezeu, cum este si Christos? Acelora oare,
cari voiau ca si crimele lor să fie considerate ca lucruri sfinte,
sau acelora, cari nu voesc ca însuşirile lor lăudabile să fie
considerate ca sfinte, ci tot ceea ce este lăudabil la dânşii să
servească spre slava Aceluia întru Care ei se lăudau» ‘j.
In conformitate cu învăţătura părinţilor bisericeşti de până
aici au învăţat şi dascălii şi păstorii bisericeşti următori din
acest period, ori mărturisind şi confirmând minunile ce
necontenit se repetau de sf. moaşte 214 vechi sau cele ce se

214 Fericitul Augustin. De civit. Dei. cart. XXII, c. 10. De aceea rău procedează
Luteranii când pun pe Augustin în rândul contrarilor închinării sfintelor moaşte numai
pe motivul că el mustra pe creştini pentru veseliele lor ocazionale dezordonate, unite cu
praznicele (sărbătorile) în cinstea sfintelor moaşte. De ortodox. Catholie. eccles- c. 84,
opp. t. I, p 531. Ant- verp. 1700). Tot cam acestea trebue să spunem şi de citatele pe cari
le fac ei din Optat din Milev, care a mustrat pe o oare-care femee Luchila pentrucă înainte
de a se împărtăşi cu sf. Euharistie, ar fi sărutat nelegal osemintele unui oare-care om
mort — necunoscut, poate chiar şi martir, dar încă nerecunoscut de Biserică în numărul
martirilor (D. Schism. De- natist. iib. I, c. 16).
 4
descopereau acum din nou 1), ori înfăţişând cinstirea lor
neîntreruptă, exprimată în facerea de Biserici pe mormintele
plăcuţilor lui Dum- zeu şi săvârşirea de slujbe în cinstea lor2),
oripjîn sfârşit, explicând şi argumentând binefacerea acestei
cinstiri. In acesta privinţă merită atenţie Sf. Chirii al
Alexandriei, Sf. Isidor Pelusiotul, Ghenadie al Ma- saliei şi mai
ales Sf. loan Damasckin.
Sf. Chirii, combătând pe Iulian paravatul, careîse ridicase
cu toată ardoarea lui păgânească contra sf. moaşte ale
sfinţilor, între altele scrie următoarele: «Pentru ce, ai crede, că
trebue să aibă omul oroare faţă de morminte sau de morţi?
Cu ce ar putea păta corpul sau mormântui pe cei ce se atind
de ele? Pot ele să facă pe omul iubitor de dreptate — nedrept,
pe cel cinstit şi înţelept—să fie necinstit şi depravat, pe cel
mărinimos—avar, pe cel îngăduitor şi modest—sever şi
îndrăsneţ—obraznic, ne iubitorul de Dumnezeu—hulitor?
Nimic din toate acestea, pentrucă corpurile morţilor, cred, nu
înăduşă nimic din aceea ce avem bun în suflet, ci numai
înclinările ruşinoase ale voinţii?:i).
Sf. Isidor Pelusioiul scrieâ, contra luminatului le- racs, care
îşi băteâ joc de moaştele sfinţilor: «dacă te scandalizează
faptul că pentru iubirea ce au martirii către Dumnezeu şi
pentru statornicia lor în cer- 215
cinstim sfintele moaşte, atunci întreabă pe tari au
primit vindecare dela dânşii şi află în ce lei de suferinţi dau ei
tămăduiri, şi atunci nu numai că nu-ţi vei mai bate joc de sf.
moaşte şi de ceea ce se săvârşeşte prin atingerea de ele, ci,

l
) V. ia Leon cd Mare (scrm. 4, c. 4); Evagrie (histor. eccl. lib. 11, c. 8); Grignrie cel
Mare. (Dialog ¡ibr IV. C. 40).
J
) V. Lean cel Mare (Epist 60); Filostorg (Hisl. eccles. lib. III, c. 2); Paulin, (Epist 22, n 17);
Aster, al Amosiei (cuvânt, despre icoana sf. martir Kfti- Dlie): Fericitul Teodorii (hist.
relig. t. 10, 13, 16); Grigorie cel Mare (Epist. 15, 18, 80 et 49).
215 Sf. Chirii al Alexandriei. Advers. Iulian lib, X, Patr. curs. compl. graec. t. 76, col. 1020.
 5
desigur, şi însusi tu vei râvni celor ce se săvârsesc. Iar dacă
tu, după cum scrii, nu voeşti să te atingi de sfintele moaşte,
atunci să ai frică, de corpurile oamenilor depravaţi,
recunoscuţi prin viciile lor, pe cari Elinii iau îngropat în
templul Artemidei din Efes, cinstind cel mai depravat corp şi
zeificând mormintele şi o- semintele celor mai netrebnici
oameni ’).
Ghenadie al Masaliei, înfăţişează credinţa Bisericii apusene
în cinstirea sf. moaşte in chipul următor: «credem că
corpurile sfinţilor şi moaştele sfinţilor martiri trebue să fie
cinstite ca membri ale lui Hristos, iar cel ce cugetă altfel nu
poate fi considerat creştin ci Evnomian şi Vigilanţian» 2).
Deosebită atenţie însă merită învăţătura sf. Ioan Da-
maschin, care rezumând tot ceea ce s'a zis, în această privinţă,
de părinţii bisericeşti de până aici, scrie următoarele: «cum că
Dumnezeu sălăşiueşte prin minte şi în corpurile sfinţilor,
mărturiseşte sf. apost. Pavel: «sau nu ştiţi că corpurile voastre
sunt templul sf. Duh care locueşte întru voi (I Cor. VI, 10)?...
Deci, cum să nu cinstim templele însufleţite,—locuinţele cele
însufleţite ale lui Dumnezeu? Stăpânul Hristos ne-a dăruit
moaştele sfinţilor, ca izvoare mântuitoare, cari izvorăsc
felurite şi nenumărate binefaceri şi revarsă Mir 216 bine
mirositor (Eşire. XVII, 6)... Sfinţii nu sunt morţi. Căci de când
Cel ce are viaţa în sine şi este cauza vieţii a fost numărat între
morţi, noi nu mai considerăm între morţi pe cei ce au
adormit întru nădejdea învierii şi ca credinţă tare în El. Şi
apoi cum ar putea să facă minuni un corp mort? Cum prin
moaştele sfinţilor se isgonesc demonii, se vindecă boalele, se
tămăduesc cei neputincioşi, orbii văd, leproşii se curăţesc,
ispitele şi scârbele se prefac şi toată darea cea bună delà

216 Sf. Isidor Velusiotul. Cart. I. Epist. 55 Opp. sf. Isidor. ’) De dogmat. eccies. cart. 40.
 6
Părintele Luminilor se pogoară asupra celor cari cer cu
credinţă neîndoelnică» (Iac. I, 17)? ’).
In urmă sinodul al VH-lea ecumenic, voind să cimenteze
pentru generaţiile viitoare cinstirea sf. moaşte, care erâ
combătută de luptătorii contra icoanelor2), a hotărât ca sf.
moaşte să fie cinstite ca şi toate lucrurile sfinte din Biserică ca
Evanghelia, crucea i- coanele etc. sub pedeapsa de caterisire a
celui ce se va împotrivi, dacă va fi preot sau Episcop, iar dacă
va fi mirean sub pedeapsa de a fi îndepărtat din sânul
Bisericii3).

§ 177.
Concluziime generală şi observaţiunî despre soarta
ulterioară a doctrinii.

Din toate cele zise până aici reese perfect de clar şi

neîndoelnic că:
1. Cinstirea sfintelor moaşte care datează, în Biserică, din
primele timpuri ale creştinismului, s’a con-
£
) Expunerea exactă a credinţei ortodoxe cart. IV, cap, 15.
*) V. Chedrin. Act. bisericeşti şi politice part. I, p. 179—192, ed. Mosc- va 1791 (în
ruseşte).
3
) Act. VII, Binii Concil t. v. p. 794,, ed. 1686.
tinuat neîntrerupt în toate veacurile următoare până la
sinodul VII ecumenic, cu toate neplăcerile şi câte odată
luptele înverşunate ridicate în contra acestei învăţături de
către ereticii păgâni sau evrei şi chiar şi de către puterea
administrativă.
2. Ca temelie pentru învăţătura despre cinstirea sfintelor
moaşte serveşte faptul că e perfect conformă cu doctrina
Noului aşezământ despre scopul înalt al corpurilor
creştinilor ca temple ale Duhului Sfânt menite a lua parte
împreună cu sufletele la nemurire şi slava viitoare, apoi
convingerea comună despre sfinţenia a- celora, a cărora au
 7
fost corpurile; mai mult însă de cât toate servesc ca temelie a
cinstirei sfintelor moaşte diferitele semne şi minuni, săvârşite
prin mijlocirea lor,—în faţa tuturor.
3. De aceea corpurile sfinţilor, după moartea lor, se
îngropau în pământ cu cinstea cuvenită la un loc cu corpurile
tuturor celorlalţi morţi—creştini. Se des- gropau însă, pentru
deosebită cinstire în Biserică, de abea în urma bunei voinţe a
lui Dumnezeu arătată prin nenumăratele minuni săvârşite de
aceste sfinte corpuri.
4. Admiţând însă aceasta cinstire a moaştelor sfin-
)>

tilor Biserica nu numai câ n’a văzut în aceasta ceva

3 -

care ar fi neplăcut lui Dumnezeu şi insultător pentru cinstea

şi slava lui, ci, din potrivă, consideră hulitor de Dumnezeu şi
criminal a nu cinsti, după vrednicie ceea ce însuşi Dumnezeu
a cinstit şi a preamărit înaintea oamenilor. Faptul acesta nici
decum nu duce la micşorarea slavei lui Dumnezeu, ci la
răspândirea ei cât se poate mai mult.
Aşa a învăţat Biserica despre cinstirea sfintelor moaşte
până la sinodul al VII ecumenic; aşa a continuat şi continuă a
învăţa despre aceasta atât Biserica ortodoxă— universală, cât
şi în special Biserica ortodoxă—rusă, care, după deosebită
bunâ-voinţă dumnezeiască, s’a învrednicit să aibă atâtea
sfinte moaşte ale plăcuţilor lui Dumnezeu şi să vadă atâtea
minuni săvârşite prin transele—minuni cari nu încetează a se
săvârşi nici în timpul de faţă.
Cu toate acestea, ca şi în vechime, n’au încetat să apară, în
afară de Biserică, mulţi şi neîmpăcaţi vrăjmaşi ai cinstirii
sfintelor moaşte. Nu mai vorbim de albigenţi, pavlichiani,
bogomili, valdenziani, viclefiţi şi husiţi 1), ci de luterani cu
 8
diferitele lor secte, cari sunt şi până astăzi. Ca şi sectanţii
vechiei, şi mai ales Vigilenţii! — capul lor, au repetat aceleaşi
clevetiri contra cinstirii sfintelor moaşte si ca si dânşii
)•>

sunt gata să considere pe cinstitorii lor ca închinători de idoli.

Ei mai adaugă însă ceva care n'a fost spus şi susţinut de
nimenea în timpurile vechi, anume, că în primele trei veacuri
ale creştinismului n’ar fi fost de loc cunoscută în Biserica
creştină cinstirea st. moaşte, şi că ar fi început să apară în
Biserică pe la jumătatea secolului IV, când s’au ridicat contra
acestui obiceiu şi i'au combătut nu numai părinţi bisericeşti
ca Vigilenţiu, ci chiar şi dăscăli învăţaţi şi renumiţi ca: Optat
din Milev, Ieronim şi Augustin2). Dar, contra tuturor acestor
aserţiuni ne vorbeşte direct existenţa neîntreruptă a o
mulţime de vrjmaşi, 217 218 cari s’au ridicat cu cea mai mare
vrăjmăşie contra Bisericii, că „a permis şi a admis cinstirea sf.
moaşte; astfel au fost: colegul lui Origen—Porfirie, Evnomie
arianul ’), păgânul Sardian, Iulian paravatul, sirianul
Armonie, şi Vigilenţiu 2), apoi mai sunt mărturiile pozitive şi
pe cari le-am examinat. Cât despre citatele pe cari le aduc
luteranii din operile lui Optat al Milevului, cum că el ar fi
mustrat pe creştinii cari cinstiau sf. moaşte, apoi faptul
acesta, cum am avut ocazie sâ observăm, n’are nici o putere şi
nici o bază pentrucă dascălul amintit a mustrat numai pe o
creştină—(Luchila) şi numai pentrucă dânsa cinstiâ nelegal
moaştele unui mort necunoscut, adecă nerecunoscut de
Biserică ca sfânt. Aserţiunea luteranilor că şi F. Ieronim si
Augustin ar fi mustrat pe creştini pentru cinstirea sf. moaşte,
iarăşi nu este întemeeată. Aceşti învăţători bisericeşti, cum
am văzut mai sus, şi-a pus tot zelul şi arta lor ştiinţifică şi

217*) Clee. Lehrbucb. Dogm. Geschicbt. t. II, p. 326, Main 1838.

218 Centur. Mahdebiug. Cent. IV, c. 6—18; V, c. 7; VI, in praefat.
 9
oratorică in apărarea cinstirei sf. moaşte şi prin urmare,
susţinerea luteranilor, ue care vorbiam mai sus, nu numai că
nu le foloseşte întru nimic, dar ne serveşte ca cea mai
puternică armă contra lor.
Tot cu astfel de armă se ridicară în contra luteranilor,
Patriarhii orientului, cari văzând că Luteranii leapădă din
Biserică cinstirea sf. moaşte pe simplul motiv că în Biserica
ortodoxă s’ar adora sf. moaşte —adică li s’ar dă cinste
dumnezeească, s’au exprimat în epistola lor, că în
conformitate cu sinodul al

0 Fer lernnirţ contra Vigilianţiior.

) Fer. leramm epist. 89 către Ripar; Baron anal eccles. ed, S89; 8/. Gr. Teologul. Cuc. 4VII
2

ecumenic, dau anatema pe toţi acei, cari dau sf. moaşte

cinstea cuvenită numai lui Dumnezeu—premă- rit în sf.
Treime, dar dau anatemei, şi pe toţi acei ce nu venerează pe
sfinţi, cum a poruncit sf. Biserică 1).
Despre cinstirea icoanelor sfinţilor

§ H8.
Cinstind sf. moaşte, Biserica venerează cu mult respect şi
sfintele lor icoane, întocmai ca pe icoanele Mântuitorului şi
ale sf. îngeri, fără să vadă în aceasta ceva neconform cu
spiritul şi senzul revelaţiunii dum- nezeeşti din Vechiul şi
Noul Testament, conducându- se, în aceasta, de vechea
tradiţiune apostolică şi de practica Bisericii vechi universale.

§ 179.
Invătătuva revelată.
9

In Vechiul Testament, cum ştim, Domnul a poruncit lui

Moisi ca să construiască în cortul mărturiii-— în sfânta
sfintelor sicriul aşezământului ca să fie locul prezenţii Lui
deosebite şi ai revelaţiunilor voin- ţii Lui (Eşire. XXV, 10 22;
XXVI, 33). A mai poruncit Domnul lui Moisi să facă doi
heruvimi de aur şi sâ-i pună la două laturi ale cortului
mărturiii (E- şire XXV, 18, 19); apoi să mai facă chipurile lor,
bine lucrate, pe catapeteazmă, care desparte sfânta sfintelor
de sfânta (Eşire XXVI, 31—33). Tot asemenea a poruncit să
facă şi pe stofele de mătase, cari serveau
 1
!
) Epistola patriarhilor orientali. Gestiunea 3. nu numai de
acoperământ ci şi de păreţi cortului (E- şire XXVI, I). Cât de
mare trebuiâ să fie însemnătatea religioasă a cortului
mărturiii pentru poporul e- breu, aceasta se înţelege delà
sine. Acest cort al mărturiii nu era pentru poporul ebreu
decât semn văzut al prezenţii lui Dumnezeu şi de aceea,
totd’auna trebuia să dea naştere la gândirile şi sentimentele
de care trebue să fie plin omul, când se află în faţa lui
Dumnezeu. De aceea, veneraţiunea cortului mărturiii era
unită, la poporul ebreu, cu închinarea durnneze- ească care
se raporta, se înţelege, nu către cort, ci către Acela pe Care îl
reprezintă cortul. Aşa de exemplu: «Când s’a înălţat cortul
mărturiii în cale, Moisi (întorcându-se către el) a zis : Scoală-
te Doamne şi se vor risipi vrăşmaşii Tăi frigând delà faţa Ta
cei ce te- urăsc, iar când s’a oprit cortul, el a zis: Intoarce-te
Doamne către miile şi mulţimile lui Israi! (Num. X, 35-—36).
S’au când, în vremea lui Isus Na vi, ebreii coiiCiu.ji de el au
fost uivinşi de ¡ocuitorii dm miioca, Isus Navi şi-a rupt
hainele sale şi a căzut cu faţa la pământ înaintea cortului
Domnului până seara—el şi bătrânii lui Israil» (Is. ' i VII, 6).
Iar în timpul domniei lui David, când s irămutat cortul
mărturiei în
sunetul surlelor din ca: ¡i Aveadar în oraşul lui Da
vid, acesta fiind plin ele sentimente înalte religioase, cum se
spune în cartea împăraţilor, «din toată puterea s’a aruncat
înaintea Domnului şi când l'a mustrat pentru aceasta fiica iui
Saul—Melhola, el ia spus următoarele: înaintea Domnului
voi juca; si încă mai mult mă voiu descoperi şi voiu fi
puternic întru ochii tăi şi înaintea slujnicilor despre care tu-
mi spui cum nu mă voiu preamări (II Impăr. VI, 14—21, 22).
Afară de aceasta chemând şi pe alţii ca să venereze cu
vrednicie cortul Domnului, el a zis: înălţaţi pre Domnul
 2
Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui
că sfânt este» (Ps. XCVIII, 5).
Se întreabă, ce însemnătate trebuiau să aibă mulţimea de
heruvimi poleiţi cu aur, pe cari Moşi i-au aşezat în
tabernacul? A ne închipui, cum pretind unii, că ar fi servit
numai ca simple îmfrumseţări ale ta- bernacului fără să
exprime ceva religios, este cu totul netemeinic. Tot ce a făcut
Moisi în Tabernacul, după chipul (Eşire. XXV, 40) dat de
către însuşi Dumnezeu, a avut cea mai înaltă însemnătate
religioasă, fiindcă avea destinaţiunea să serviascâ numai sla-
vii unuia adevăratului Dumnezeu, şi de aceea şi cerea
poporului atenţiunea şi veneraţiunea cuvenită. Iată pen-
truce când Moisi intră în tabernacul, la uşa căruia se află
stâlpul de nor, ca să primiască revelaţiunile Dumne- zeeşti,
«tot poporul se sculă şi se închină la uşa cortului său» (Eşire.
XXXIII, 10). De aceea şi profetul David, în rugăciunea sa către
Domnul, între al tele, ziceă: «după mulţimea milă Tale, voiu
intră în casa Ta, închi- nă-mă-voi sfintei Bisericii Tale întru
frica Ta (Ps. V, 8).
Dacă toate obiectele în tabernacul trebuiau să aibă pentru
poporul ebreu, o sfinţenie necondiţionată, către care trebuiă
să se raporteze cu respect şi veneraţiune, apoi cu atât mai
mult trebuia să aibă aceasta loc faţă de închipuirile
heruvimilor, cărora în tabernacul li s’a dat primul loc după
cortul mărturiii. Fără îndoială, însemnătatea lor constă în
faptul că delà privirea fi- inţilor lumii spirituale, cunoscute şi
respectate de e- brei ca servitori fericiţi şi mijlocitori ai lui
Dumnezeu (Fac. III, 24; XXIV, 7, XXVIII, 12, 13; Isus Navi. V.
13—15; Imper. XXIV, 16; Iov XXXIII, 23—24; Ps. XVII, 11;
XXXIII, 8; 90, 11; XXXVII, 36; Iezechiil X, 3; Fapt. III, 54; IV,
14; VI, 22; VII, 10, 26, 53), gândirea şi sentimentele lor de
respect mai uşor puteau să se înalţe către însuşi Dumnezeu al
 3
Cărui reprezentant văzut în tabernacul era cortul mărturiii,
despărţit de privirea poporului prin catapeteazmă.
 Dar nu eră oare veneraţiunea închipuirii heruvimilor din
tabernacul în contrazicere cu porunca a doua a Decalogului,
care glăsueşte: să nu-ţi faci chip cioplit nici asemănarea
vr’unui lucru, din câte sunt în cer sus, pe pământ jos şi din
câte sunt în ape sub pământ nici să te închini lor şi nici să
serveşti lor (Eşire. XX, 4, 5), cum credeau şi cred, cel puţin,
exegeţii protivnici icoanelor? Desigur că nimic de felul acesta
nu putea să fie şi nici n’a fost. Cine nu înţelege dela prima
vedere, ce deosebire esenţială este între închipuirile
heruvimilor în tabernacul şi chipurile de cari este vorba în a
doua poruncă a decalogului, cum şi între veneraţiunea ce
trebuia să se dea chipurilor heruvimilor şi veneraţia ce să dâ
idolilor şi asemănărilor lor cari se interzic de porunca a
doua? închipuirile heruvimilor din tabernacul, unde se
găsesc şi apoi la cel mai însemnat loc al cortului mărturiii şi
cari servesc ca chip văzut al lui Dumnezeu însuşi, nici decum
nu reprezintau vr’o zeitate oare care, ci—cele mai deaproape
slugi plecate ale lui Dumnnzeu întru totul supuse Lui. De
aceea nici n'au fost adorate, ci numai venerate. Heruvimii au
fost şi sunt veneraţi nu numai ca reprezintanţi ai celor mai
înalte cete îngereşti, ci şi ca vestitori ai slavei lui Dumnezeu.
Din contră, prin chipurile cioplite şi asemănările oprite de
porunca a doua se înţelege cu totul altfel de închipuiri şi
anume închipuirea făpturilor cari, ca şi la păgâni, aveau
scopul de a îndepărtă cu desăvârşire pe oameni dela
Dumnezeu şi al înlocui, şi apoi aveau să devină obiecte de
adoraţiune, ceea ce nu se cuvine decât lui Dumnezeu.
 1
Pentru ca să se vadă mai lămurit că anume despre astlel
de închipuiri, iar nu despre altele, se vorbeşte în porunca a
doua a decalogului trebue s’o citim toată în legătură cu prima
poruncă pe care o complecteazâ şi o explică. Eu sunt Domnul
Dumnezeul tău, zice Dumnezeu poporului ebreu, Carele te am
scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi
Dumnezei afară de mine. Dumnezeu arată aici ebreilor la Sine
ca la singurul adevăratul Dumnezeu şi. poruncindu-le sâ-I.
recunoască ca Unicul Dumnezeu—le-a interzis să aibă alţi
Dumnezei, deşi nu-i numeşte. Continuând Dumnezeu
cuvântarea le zice: să a vă faceţi chip cioplit nici toată
asemănarea vr unui .cru, din câte sunt in cer sus, din câte
sunt pe pă- ânt jos şi din câte sunt în apă sub pământ, mei să
va închinaţi lor şi nici să serviţi lor (Eşire XX, 2—5). Moisi
amintind această poruncă poporului Ebreu şi explicându-o,
între altele iată ce-i spune: - Păstraţi bine în sufletele voastre,
că n’aţi văzut nici un chip in ziua când v’a vorbit Domnul pe
muntele Horev dan mijocul focului ca să nu vă răsvrătiţi şi să
nu vă tăceţi chipuri cioplite şi nici vre-o asemănare care să vă
reprezinte vre-un bărbat sau femee, nici asemănarea vre-unui
animal de pre pământ, asemănarea vre-unei pasări ce sboarâ
în aer sub cer, asemănarea vre-unei vietăţi care se târăşte pe
pământ, asemănarea vre-unui peşte care este în apă sub
pământ. Şi dacă ui'tându-vă la cer şi văzând soarele, luna şi
stelele şi toată podoaba cerului, să nu vă înşelaţi şi să nu vă
închinaţi lor nici să slujiţi lor» (a Ii-a Lege IV, 15—19). Nu-i
destul de lămurit oare, că în porunca a doua a decalogului
numai cât se lămureşte mai exect de către Dumnezeu şi se
numesc pe nume zeităţile păgânilor, avându-se în vedere
chipurile cioplite ale zeităţilor mincinoase la care interzicere
numai cât se face indicaţiune în prima poruncă? Nu-i destul
de evident oare de aici şi faptul că nu-i nimic în înţelesul şi
 2
scopul poruncii a doua de a se opri închipuirile, cum au fost
de exemplu chipurile heruvimilor în tabernacol, făcute
anume pentru ca vene- râiidu-i cu vrednicii: să serviascâ
slavei un Dumnezeu, iar nu să-i venereze în locul lui
Dumnezeu? *).
Cu toate acestea închipurile heruvimilor, cum se ştie, au
fost făcute şi în templul construit de Solo- mon după chipul
mbernacului (III Impar. VI, '27, 29; IX, 3; II Impăr. III, 7, 10—
14). Asemenea este fără
‘) Observăm că interzicerea poruncii a Il-a ce se ati- ce de ori-ce fel de
făpturi, se înţelege, a putut să se întindă şi asupra î . suirii heru vimilor
sau altor fiinţe din lumea spirituală, dacă ace? • li fost o- biecte de
zeificat, cum s’a întâmplat cu şarpele de metal abipuiâ pe însuşi lisus
Hristos (loaii iii, 14 şi 15), care, când a îne ■ :i fie venerat de ludei ca
zeitate a fost distrus de Ezechia împreu: ... toate sta-
tuele zeilor păgâni făcute de ei (IV Impăr. XVIII, 4). fiela sine se înţe -
lege însă că prin aceasta deloc nu se înlătură închipuirile, cum au fost
închipuirile heruvimior în tabernaeul şf nici veneraţiunea de care s’au fo -
losit închipuirea heruvilor, fără să se ştirbiască întru ceva adevărata în -
chinare de Dumnezeu.
îndoială că s’au păstrat şi in al doilea templu rezidit în
Ierusalim şi desigur că şi aici închipuirile heruvimilor s’au
folosit de aceeaşi veneraţiune ca şi până aici si în contra
acestei veneratiuni nici unul dintre
i >

profeţi, n’a spus poporului Ebreu nici un cuvânt, pe când

foarte adesea ori şi foarte aspru au fost mustraţi pentru
veneraţiunea idolilor păgâni.
Dar ceea ce este, mai ales, interesant pentru noi, este că
însuşi Iisus Hristos, care adesea ori a vizitat templul din
ierusalim, nici odată prin nimic n’a criticat nici templul şi nici
nimic din ceea ce-i aparţine, ci din contră, când a observat că
Iudeii nu respectă templul, El şi-a manifestat deosebitul Său
zel pentru păstrarea sfinţeniei lui, ca casă de rugăciune şi
casa Tatălui Său (Luc. XIX, 46; loan II, 16). Prin aceasta se
înţelege, Iisus a arătat că tot ce este consacrat templului lui
 3
Dumnezeu, neexceptân.l nici închipuirile heruvimilor, a fost
sfânt şi vrednic de veneraţiune, iar pe de altă parte, a arătat
că multe din a- cestea exceptând, se înţelege, ceea ce se referă
la regula săvârşirii jertfelor din Vechiul Testament, cari aveau
să fie înlocuite, au putut b introduse fără îndoială şi In
templul Noului Aşezământ, în care în tot locul avea să se
aducă jertfă nouă curată (Mal. I, 11), cu adoraţiune lui
Dumnezeu în spirit şi în adevăr (loan IV, 24).
Tot cam acestea trebuie să spunem şi despre a- postoli cari
deşi după pogorârea Si. Duh au orânduit adunări pentru
creştini în cari săvârşiau şi noua jertfă euharistiei (Eapt. II, 46;
XX, 7 —11), nu arare ori mergeau la templul din Ierusalim
pentru rugăciune (Fapt. II, 46; III, 1; XXI, 26) şi predica (Fapt.
V, 20), lucru ce deasemenea ne arată lămurit că dacă nu cu
cuvântul, apoi cu însăşi fapta, au arătat creştinilor că şi dânşii
trebue să aibă temple pentru serviciul divin creştin.
Apostolul Pavel învăţând că tabernaculul din V.
Aşezământ a fost făcut după chipul dat de însuşi Dumnezeu
şi că preoţii V. Aşezământ aducând jertfă, slujiau chipului
ceresc (Ebr. VIII, f>), tendinţă care trebuia să fie moştenire şi
a N. Testament (Ebr. IX, 23; 2 Cor. V, 1; Ebr. XII, 22), prin
aceasta a putut să dea ideea că Biserica creştină din N. Teste-
ment prin construcfia ei şi chipurile sfinte încă mai mult
trebuia să corespundă chipului ceresc şi mai ales chipului
celui mai perfect al tabernaculului ceresc nefăcut de mână
(Ebr. IX. 11), pe care l’a zidit şi în care a intrat Iisus Hristos,
după ce a adus pe pământ jertfa universală, s’a înălţat la ce-
ruri, a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, mai presus de ori-ce
căpetenie, autoritate şi domnie şi de ori-ce nume numit nu numai
în veacul acesta ci şi în cel viitor (Etes. I, 21), şi în acelaş timp
neîncetând a fi arhiereu în veac în Biserica Noului
Aşezământ (Ebr. VI, 20).
 Afară de aceasta, Apostolul Pavel, învăţând despre Iisus
Hristos ca chip întrupat al lui Dumnezeu celui nevăzut (II
Cor. IV, 4; I Cor, XI, 7; Filip. II, 6) şi deci posibil de a fi
zugrăvit, şi găsind ioarte însemnat şi chiar necesar, ca
creştinii, ca şi Galatenii să aibă schiţat înaintea ochilor pe
Iisus Hristos, răstignit (Gal. III, 1 ; I Cor. II, 2) a putut să dea
prin aceasta ideea şi baza covârşitoare pentu întrebuinţarea
în Biserica creştină a închipuirii sfintei lui feţe. Deasemenea,
prin indicarea sa la marea însemnătate a închipuirii
heruvimilor în tabernacul ca purtători ai slavei lui Dumnezeu
(Ebr. IX, 5), lesne a putut să dea loc ideei că astfel de
închipuiri erau foarte nemerite în bisericile creştine unde
avea să se înalţe totd’auna Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică
păcatele lumei şi unde puterile cereşti, pământeşti şi cele de-
desubt trebuiau să participe împreună cu El (Filip.
II, 10).
Sf. Apostol loan dă temeiu pentru întrebuinţarea în
temple a închipuirii sfinţilor lui Dumnezeu, arătând în
apocalipsul său pe unul din chipurile văzute de el în biserica
cerească în care i s’a prezentat Mielul lui Dumnezu şezând în
mijlocul tronului şi înconjurat, afară de îngeri, de 24 de
bătrâni care având în mâni vase de aur pline cu smirnă, ceea
ce înseamnă rugăciunile sfinţilor, se închinau Lui şi-L
preamăreau, pe când sub jertîelnic se găsiau sufletele celor
omorâţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi strigau înaintea
stăpânului sfinţilor râsbunarea celor de pe pământ pentru
sângele lor (Apoc. V, 6—9; VI, 9—10).
Decă ţinem socoteală de două istorisiri păstrate în vechea
tradiţiune şi recunoscute de biserică ca vrednice de crezare,
că însuşi Iisus Hristos a binevoit în chip minunat a-şi
închipui faţa sa pe pânză şi a trimite acest chip, nefăcut de
mână, lui Avgar, stăpâ- nitorului Edesei '); cum şi că
Evanghelistul Luca, care
 1
*) Evagr. hist. eccl. lib, IV, c. 27; Sf, loan Damaschin de fid ortod. lik IV, c,
16, Sinod. VII ecum., act, IV apud. Labb. t Vii. ştia
arta picturii a scris
şi a făcut posterităţii icoana Maicii Domnului, care s’a păstrat
şi se păstrează din neam în neam cu cel mai mare respect şi
veneraţi- une apoi rămâne perfect de lămurit că biserica N.
Aşezământ a avut temeiuri invincibile ca să introducă
chipurile sfinţilo" sau sfintele icoane, nu numai în particular,
ci şi în întrebuinţarea bisericească. Şi în adevăr, începând din
primele timpuri ale existenţei ei, biserica a început să
introducă veneraţiunea sfintelor icoane şi continuă să le
venereze şi să păstreze acest sfânt obiceiu până azi.

§ lst)
-
Cinstirea icoanelor in primele trei veacuri ale
creştin ismului

Primele trei veacuri ale creştinismului în cari a- proape

n’au încetat persecuţiunile păgâne, în timpul -.aiora creştinii
au 1 0 ^ 1 in pericol de a-şi perue viaţa neutru tot ce ar fi
mărturisit ceva despre credinţa lor în 'Hristos cel restignit,—
veacuri cari au fost, se în- • dege foarte neprielnice pentru
apariţiunea şi răspândirea în Biserica creştină a întrebuinţărei
închipuirilor sfinte primite şi aprobate de ea; fiindcă între Iu-
deii şi păgânii vrăjmaşi creştinilor nu era uşor nici măcar a le
pregăti. Afară de aceasta, creştinii avân- du-le naveau
posibilitatea să ie pătrunzâ şi să le apere de sacrilegiu din
partea vrjmaşilor creştinismului, de raderea si chiar
distrugerea lor. Cu toate acestea avem
’ O
M Teodor Ceteţul, hist. eccl. lib. !, sect, I; Sf. Ioan Damasehin, epist. ad.
Theophilum Împărat a. 4, p. 631; orat. ad. Constantinuin Cabalin n. 6, p,
618, op. tom. I, ed, Lo-quien. mărturii puternice câ în aceste
timpuri de restrişte creştinii aveau astfel de închipuiri sfinte
pe care le venerau cu religiozitatea cuvenită, păstrându-le şi
apărân- du-le de vrăjmaşi, lucru care s’a practicat cu ştiinţa şi
bine-cuvântarea Bisericii.
Aşa Minulht Felix, Tertulian şi Origen 1), mărfu-" risesc
lămurit că păgânii pentru ca sâ derâdă pe creştini îi numeau
închinători (religioşi cruciş)2) sau servitori ai crucei
(Antistites cruciş):!), şi.îi acuzau câ ei ar zeifică crucea lui
Hristos. Acesta este un semn neîndoelnic că creştinii primelor
timpuri, într’adevâr cinstiau în mod religios crucea lui
Hristos şi i se închinau, lucru ce n’a fost tăgăduit nici de
apologeţii amintiţi, dar o cinstiau şi i se închinau, cum
susţine Minuţia Felix, nu în senzul idolatriii păgâne ci ra-
portând toată cinstea şi închinăciunea la Acela Care a fost
restignit pe ea şi Care n’a fost un simplu om muritor, cum de
obiceiu credeau păgânii, ci Dumnezeu iară cie moarte g.
Mai mult, găsim la sf. Irinen următoarea dovadă care
merită atenţiune deşi nu vorbeşte deadreptul, dar fără de
voie ne dă ideea că creştinii din timpul lui au putut să aibă
icoana Mântuitorului şi s’o venereze cu vrednicie. Tratând
într’un loc despre ereticii numiţi Gnostici între altele scrie
despre ei: «Ei au şi chipuri atât zugrăvite, cât şi fâom
din alte materii
dândude ca chipuri ale lui I In« cute de Pilat în
 1
timpul când îisus locuia între an, Ei le înfrumu- 219 220 setează
cu cununi; le atârnă împreună cu chipurile filosofilor lumeşti:
Pitagora, Platon, Aristotel şi alţii a- semenea şi le cinstesc
după obiceiul lor păgânesc 1). Tot aceasta o repetă în urmă şi
sf. Epifa?iie lămurind precis veneraţiunea păgânească dată de
Gnostici închipuirilor amintite: «Ei pun chipul lui Iisus
Hristos împreună cu chipurile filosofilor, se închină şi
săvârşesc înaintea lor misterele păgâneşti, căci punând chipu-
rile acestea săvârşesc în urmă toate ceremoniile care sunt de
obiceiu la păgâni. Şi care pot fi altele aceste reguli păgâne,
dacă nu jertfele şi altele asemenea a- cestora» ? -)
In locul citat, sf. frinen, numai cât ne schiţează cum
venerau Gnosticii chipul Mântuitorului pe care-1 aveau fără
să ne arate dacă aveau şi creştinii asemenea chipuri şi dacă le
venerau cum se cade. Dacă luăm în consideraţie că Gnosticii
au introdus în secta lor foarte multe lucruri din partea
ceremonialâ a creştinismului, numai că la dânşii io-au
prefăcut şi diformat, apoi putem presupune cu siguranţă că
ei au împrumutat dela creştini şi obiceiu! de a venera chipul
Mântuitorului, introducând în acest obiceiu cultul păgân,
pentru care lucru i-a şi mustrat şi combătut sf. Irineu, fără să
vorbiască ceva d c veneraţiunea chipului Mântuitorului
nedifonnata.
Cu atât mai sigură este presupunerea aceasta, cu cât la
huscbie găsim un argument direct, întemeeat pe tradiţiune că
chiar în primele timpuri ale creşti-
3 Adv. ha ros, !ib. 1. c 25 No fi.
*) Hneres 21 No. 6. Aceasta o spune şi Augustin despre Marcelina care aparţin â sectei
Gnosticilor, câ ea venera chipul lui Iisus, Pavel, Homer şi Pitagora, mehinându-se lor şi
tămâindn-le ţde haeres c 7).

219') Contra Cels. lib [I, No. 47.

*) Apob g o. 10.
*) Ad. nation. I, 12
220 Minnţit' Felix Octav. c. 9, 12, et. 29.
 2
nismului, mulţi dintre păgânii miluiţi de Hristos sau de
apostolii săi, împinşi de sentimentul natural al deosebitei
recunoştinţe faţă de bine-făcătorii lor, ştiind mijlocul
principal şi în decomun primit la păgâni spre a imortatizâ
amintirea bine-făcătorilor prin păstrarea închipuirilor 'or, au
stăruit să aibă şi au şi avut (păstrate până la Eusebie) nu
numai chipurile apostolilor Petru şi Pavel, dar chiar şi chipul
lui lisus Hristos 1). La acestea adâogâm din parte-ne că aceste
chipuri desigur le-au venerat nu ca păgânii, ci devenind
creştini au înlăturat tot ce era păgân în ele2).
7erIulian mărturisind că sf. chip al Mântuitorului se găsiâ
pe potirile bisericeşti în chipul păstorului bun ,!) arată lămurit
că această închipuire a Mântuitorului a fost primită şi
aprobată pentru întrebuinţarea în Biserică la serviciul divin,
şi dacă nu mai înainte, apoi cel puţin, în secolul ai doilea a
intrat în întrebuinţarea comună bisericească.
Sf. Climent al Alexandriei ne tace să credem că în timpul
său se găseau în Bisericile creştine pe lângă icoana
Mântuitorului şi icoanele patriarhilor, profeţilor şi îngerilor.
El spune despre creştin: «oprindu-şi privirea asupra
chipurilor luxoase, creştinul îşi îndreaptă mintea la mulţi
patriarhi, profeţi şi nenumăraţi îngeri, cari au atins
perfecţiunea mai înainte de dânsul; îşi îndreptă creştinul
mintea şi la însuşi Domnul tuturor
') Eusebie, hist eccles. Iib. 7. c 18
) Tot aceasta se poate s p u n e şi despre staluea Mântuitorului, ridicată de ferneea ce era
2

în curgerea sângelui, în amintirea vindecătorului său minunat, pe care Eusebie însuşi a

văzut-o (loc. cit.) şi ca r e în timpul lui iulian, cum mărturiseşte Sozomen, a fost distrusă de
păgâni şi făcută în bucăţi, pe cari creştinii le-au adunat şi le-au pus tn biserică (Sozotn. hist
ecel. Iib. V, c. 21 ).
8
) De puditicia c. 7, et. 10

Care ne învaţă că şi noi putem avea viaţa conformă cu viaţa

acestor înalte exemple» ').
Sf. Metodie aL Paiaruhii difineşte însemnătatea i- coanelor
întrebuinţate în Biserică în modul următor: «icoanele
 3
îngerilor lui Dumnezeu, începătoriilor şi puterilor, lucrate
din aur le facem în cinstea şi întru slava I .ui 2).
Din toate acestea putem observă că părinţii şi dascălii
bisericeşti din acest period foarte puţin au vorbit atât despre
întrebuinţarea icoanelor în Biserică cât şi despre
însemnătatea lor cea mare. Faptul acesta însă nu ne
îndreptăţeşte de loc să credem că în a- cest period n’ar fi fost
icoane în Biserică sau că Biserica nu le-ar fi dat o deosebită
însemnătate. împrejurarea aceasta ne arată simplu că păstorii
bisericeşti din acest period ştieau bine cât de vrăjmaş se ra-
portau păgânii la orice lucru sfânt creştinesc şi ce fel de
persecuţiuni aspre îi aştepta din partea păgânilor, ca
închinători ai icoanelor; şi nu numai atâta dar şi icoanele ar fi
fost distruse. De aceea ei au crezut că este mult mai prudent
pe de o parte a păstra icoanele ascunse de păgâni iar pe de
alta a vorbi în scris cât se poate mai puţin despre ele:!).

’) Vezi Damaschin orat. 3 do imaginibus opp. tom. I, p. 382, ed. Paris 1712. După
mărturia lui Oment Alexandrianl, eră în întrebuinţare la creştini monograma numelui iui
lisus (Paedag lib II, c. 4), care ţinea locul crucei).
pi V. Damaschin orat. 3, de imaginibus opp. t. I, p. 3P0, ed. Paris 1712.
’• Pnn aceasta se poate explică şi împrejurarea că în )spania în tim pul persecuţiii lui
Diocliţian, c â n d adesea ori păgănii intrau p in Biseri cile creştine şi-şi băteau joc de
sfintele icoane ale Domnului şi sfiitelor Lui, prin canonul 36 ai sinodului d i n Glvira (303)
s’a interzis pentru un timp se înţelege, să zugrăvească ştiutele ic ane pe părinţii bisericilor
(Bi- nii. Concil, tom. I, pag. 235), deşi unii explică această interzicere şi astfel, că ea a fost
îndreptată numai contra icoanei lui Dumnezeu însuşi în e-

Că într’adevăr din primele timpuri ale creştinismului au

apărut în Biserică sfintele icoane atât ale Domnului cât şi ale
sfinţilor lui Dumnezeu, şi sub influenţa ei conducătoare,
primind o formă sau alta, necontenit s’au înmulţit şi s’au
păstrat cu sfinţenie, de- . venind obiectul veneraţiunii
cucernice a creştinilor, despre aceasta fiecare se poate
convinge din alte mărturii istorice neîndoelnice,—mărturii
materiale care vorbesc în folosul celor zise şi cari conving mai
bine ca orice mărturie scrisă. înţelegem catacombile, peşterile
 4
şi mormintele vechi descoperite în timpul din urmă unde din
cauza persecuţiunilor se făceau de preferinţă Bisericile;
nenumăratele şi feluritele monumente de pictură Bisericească
cari prin vechimea locului unde se găseau, precum şi prin
stilul vechi al picturii pot fi raportate de arheologi la primele
trei veacuri după naşterea lui lisus Hristos şi nici într’un caz
mai târziu de sfârşitul secolului Ui şi începutul celui al IV-lea,
—e- poca victoriii Bisericii creştine asupra păgânismului.
Neintrând aici în detaliuri zadarnice, vom arăta în scurt
cele mai însemnate sfinte icoane care aparţin acestui fel de
descoperiri Bisericeşti arheologice. Nu se poate să nu
presupunem mai întâi de toate că în Biserica primitivă, când
ea a primit sfintele icoane, trebuia negreşit să apară şi să
ocupe primul loc i- coana lui lisus Hristos, ca fondator şi cap
al Bisericii N. Aşezământ, in adevăr că întâlnim în numitele
Biserici subterane nenumărate icoane unele cu carac-

renţa sa (Qod. colitur et. adoratur), care nu se poate descrie şi nu se poate zugrăvi
(De Aguirve, colleet. rnax conciliorum Hisp&niae, Koraae 1693 tom. 1, p. 502).

ter simbolic altele cu caracter curat istoric. Aşa de exemplu

aflam icoana simbolică a Mântuitorului în chipul păstorului
bun, găsită întreagă în frescile păstrate în catacomba lui
Calist, în platforma uneia din mormintele Criptei lui Luţina
pe care arheologii o rapoartă la primele timpuri ale
creştinismului. Afară de aceasta an existat o mulţime de
asemenea icoane care se găsesc în frescile antice ale
cimitirelor subterane în reliefurile sarcofagilor, pe discurile
lampelor, pe paharele de sticlă şi pe fel de fel de petre '). Aşa
sunt mai departe diferitele chipuri ale Mântuitorului, în for-
mă de om, descoperite de Bozio şi Boldeti în catacomba lui
Calist pe care arheologii le raportează că- tră sfârşitul
secolului al Il-lea şi începutul celui de al treilea 2); asemenea şi
 5
chipurile Mântuitorului raportate de arheologi tot către
secolul al doilea sau al treilea închipuind diferite evenimente
evanghelice din viaţa sa pământească ca: naşterea lui cu
închinarea Magilor (în catacomoeie iui Calist şi Domitliaj,
botezul (în catacomba lui Calist), minunata prefacere a a- pei
în vin (în bareliefeJe sargofagilor) minunata vindecare a
orbului din naştere în fresca catacombelor lui Calist,
minunata saturare a o mulţime de popor în baroeîiefurile
sarcofagilor şi învierea lui La- zăr (în catacombele şi
bareliefele sarcofagilor)3). Nu
Ş A. Fon-Friclien. Catacombele romane, partea III, pag. 3 -4 şi 7, ed. Moscva 1880. Se
poate observă că în catacombe se întâlneşte încă o închipuire simbolică a lui Hristos în
chipul lui Orfeu, care, după tradiţiunea mitologică, prin cântarea sa cu lira, ar fi
captivat chiar şi fiarele sălbatice, simbol care nici decum nu se prezintă vechilor dascăli
bisericeşti (ca Teofil al Antiohiei. Clement Alexandreanul, Vasile cel Mare) curios după
timpul de atunci, s'au gândit creştinii, mai ales cei dintre păgâni, să-şi reprezinte mai
bine minunata putere a predic ei lui Hristos (îbid, p. 115).

*) Ibid. p. 135—137.
s
) Ibid. partea II, p. 117, 228, 243; partea III, p. 167—160.
se poate crede că în primele timpuri n’a fost în Biserică cel
puţin icoana Maicei Domnului şi a apostolilor, precum şi a
câtorva dintre drepţii Vechiului Testament, numai dacă ea a
crezut prielnic şi trebuincios, pe baza tradiţiunei apostolice,
să introducă în serviciul divin întrebuinţarea iccanelor
sfinţilor pe care Dumnezeu î-a proslăvit. Cu toate acestea şi
acest fel de icoane sfinte iarăşi le găsim în Bisericile şi
mormintele subterane din primul secol. După mărturia ar-
heologilor s’au mai găsit aici şi alte multe icoane ale Maicei
Domnului dintre care merită atenţiune cu deosebire icoana
Născătoarei de Dumnezeu cu pruncul în braţe şi cu steaua
deasupra, găsită în mormântul lui Prischila şi pe care o
raportă unii (Roşi) la veacul I; asemenea icoane ale Maicei
Domnului se mai găsesc în închipuirea închinărei Magilor 1),
găsită în catacombele lui Calist, Domitila şi Prischila
raportate către sfârşitul veacului al II-lea sau al III-lea -). Se
 6
mai găseşte chipul Maicei Domnului în icoana Bunei Vestiri
descoperită în catacomba Prischilei şi raportată către sfârşitul
veacului al III-lea.
 In urmă arheologii au descoperit şi icoana apostolilor
Petru şi Pavel în Catacomba lui Domitila 221 222 223) şi a altor
câţiva apostoli în catacomba lui Calist 224), pe care ei le
rapoartâ către sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui al
III-lea, precum şi alte multe icoane, din aceeaşi epocă, a
drepţilor şi profeţilor din (Vechiul Testament: ca Abraam,
care aduce ca jertfă pe Isaac (în catacomba lui Marţelin şi
Petru 1), Moisi, scoţând apă din peatră (în catacomba lui
Calist2), Profetul Ilie (în catacomba lui Prischila :i), Profetul
Ionâ (în catacomba lui Calist),4) Profetul Daniil (în cripta lui
Puţina) 3) şi a celor trei tineri (în barelieful sarcofagilor ,J).

221*) A. Fon-triehen. Opp. citit. part. II, p. 242.

222) Ibid. p. 194.
223*) Ibid, part. III, p. 174.
224) Ibid. part. II, p, 115.
 1
In sfârşit arheologii au descoperit afară de vechile icoane
ale sfinţilor Apostoli şi alte icoane ale drepţilor din N.
Testament, ca: Ioan Botezătorul (în ca- tacoba lui Calist) 7), a
dreptului Iosif (în grupa familiei sfinte), a sfintei muceniţe
Agnieis), a sfinţilor mucenici Partenie şi Caloţer (Roşi) în
fresca descoperită în Catacomba lui Calist, judecaţi şi,
probabil, osândiţi la moarte de judecătorii păgâni !)).—Cum
că sfintele; icoane vechi, n’au fost numai nişte simple
îmfrumse- ţări, ci au avut mare însemnătate religioasă şi cum
că vechii creştini le venerau cu mult respect, acesta se vede
din faptul că ele îşi aveau locul de preferinţă în biserici unde
se adunau creştinii pentru rugăciune şi aducerea jertfei celei
iară de sânge, iar nici decum pentru satisfacerea unei
curiozităţi oarecare sau a sentimentului estetic, plus că şi
biserica care a orânduit totul după idealul şi scopul său înalt
nimic rea putut să introducă afară de ceea ce putea să
deştepte sentimentele adevărat religioase- în creştini şi sâ
înalţe gândurile către obiectul de că- 225 petenie—către
biserica cerească. Iar dacă ne mai a- mintim că creştinii
venerau cu mult respect şi sfinţenie chiar şi crucea lui Hristos
pentru Domnul care s’a răstignit pe ea, lucru pentru care

225 A. Fou-Frkhen. Opp. citat, partea ii, pas. 192.

s
) Ibid. pag. 211.
>') Ibid. p. 225: part. 111, p. 152.
fi Ibid. part. II, p. 203, 205.
5
) Ibid. p. 221.
8
) Ibid. p. 217.
7
) Ibid. part. III, p. 187.
a
) Ibid. pag. 188.
s
) Convorbiri ortodoxe 1879 luna Iunie p, 213.
») Ca ilustraţie a acestui fapt (afară de mărturiile dascălilor indicaţi mai sus) poate
servi caricatura păgână închipuind pe Mântuitorul pe cruce a- lături de o figură care
închipueşte pe un creştin - Alexemen, având inscripţia : Alexemen se închină
Dumnezeului său. Caricatura aceasta s’a dsescoperii nu de mult în Roma pe holmul
palistinian în mijlocul dărâmăturilor palatului Cezarilor. Arheologii raportă această
caritcatură către sfârşitul secuiului al II şi începutul celui al III. (Frichen, Catacombele
romane partea II, 162—164 ed. Moscova 1877.
2
) Quenscht. Teolog, did. polem. t. II, p. 1465. Leipz. an. 1715; Svicer. Tresaurus
ecclesiastic. t. I, p. 1014—1018, ed. Amsterd. 1728 an.
 2
erâu batjocuriţi şi persecutaţi de păgâni ]), apoi se poate oare
cugeta că creştinii nu venerau în chipul arătat icoana Dom-
nului şi a Preacuratei Sale Mame, pe care Dl însuşi a venerat-
o în tot timpul vieţei sale pământeşti (Luc. II, 51), cum şi
icoanelele tuturor acelora pe care El îi numea prietenii Săi
(loan XV, 14)?

§ 18 .
.'Netemeinicia obiecţitmilor ridicate in contra
închinărei icoanelor din acest period.

In urma celor relatate mai sus, dela sine se înte- lege că

trebue să fie neavenite încercările luteranilor—protivnicilor
posteriori de a dovedi că în primele trei veacuri ale
creştinismului n’ar fi fost- Dónele în întrebuinţarea
bisericească, fiindcă dascălii şi scriitorii bisericeşti din acest
period ar fi fost cu totul contra acestei întrebuinţări ~y
Pentru confirmarea aserţiunilor lor luteranii susţin, mai
întâi că dascălii şi scriitorii acestui period ca: Tertulian,
Climent Alexandrinul şi Origen explicau porunca a doua a
decalogului: să nu-ţi faci ţie chip cioplit nici toată asemănarea —
perfect în acelaşi senz în care o înţeleg şi dânşii şi deci ca şi ei
lepădau necondiţionat ori-ce veneraţiune a ori-ce fel de în-
chipuiri şi prin urmare şi chipurile creştine — adecă icoanele.
Dar nu-i greu de loc să se convingă cineva de lucrul acesta,
citind acele locuri din scrierile dascălilor amintiţi, în cari se
vorbeşte despre chipurile şi asemănările interzise de
Dumnezeu.
Tertulian d. e. scrie: «Dumnezeu interzice deopotrivă atât
a face idoli cât şi a se închina lor. Chip cioplit sau idol se face
pentru ca să se închine lui. Trebue să se interzică a-1 face
pentrucă nu-i permis să i se dea închinare dumnezeiască. Iată
de ce pentru desrâdăcinarea idolatriei zice Sf. Scriptură: să
 3
nu-ţi faci chip cioplit nici toată asemănarea vr unui lucru din câte
sunt în cer sus, pe pământ jos şi din câte sunt în ape sub pământ
(Eşire. XX, 4) '). Sau în alt loc: «interzicând facerea ori-cârii
asemănări, din câte sunt b cer, pe pământ şi în ape (XX, 4),
Dumnezeu a arătat şi pricina acestei opriri—pricină care este
şi esenţa idolatriei, fiindcă El a adăogat: să nu te închini lor nici
să serveşti lor.
De aceea închipuirea şearpelui de aramă, făcut de Moisi
din porunca lui Dumnezeu cu scopul de a tămădui pe ebreii
muşcaţi de şerpi, fără să mai ţinem samă că el închipuia
răscumpărarea neamului omenesc din robia păcatului, nu se
rapoartă de loc către acela, căruia se poate atribui titlul
idololatriei; tot asemenea şi heruvimii din cortul mărturiei nu
tre-
*) Do idololatr. c. 4.

bue să fie raportaţi la asemănările oprite de porunca a doua a

decalogului fiindcă n’au nimic din ceea ce ar putea contribui
la oprirea lor» 1). Se întreabă, cari chipuri le recunoştea
Tertulian oprite dacă nu acelea cari aveau însemnătate
idolatră? şi care veneraţiune o consideră criminală dacă nu
aceea care era idolatria ?
Fără îndoială, senzul acesta îl au cuvintele lui Cli- menl
Alexandrinul, relative la lămurirea senzului poruncii a doua. El
spune: «prima poruncă a decalogului ne arată că unul este
Dumnezeu atotţiitorul, Care a scos pe poporul Său din Egipt
prin pustii în pământul strămoşesc, să cunoască deci poporul
puterea Lui din lucrările Lui, iar dela adoraţiunea făpturilor
să se abţină, nădăjduind în totul numai la Dumnezeul cel
adevărat. Porunca a doua însă însemnează, că nu trebue să
primească sau să atribue putere dumnezeiască sau numele
lui Dumnezeu făpturilor şi deşertăciunilor făcute de oameni
-).
 4
Tot cam acestea putem spune şi ţaţă de Origen, care despre
cestiunea aceasta spune următoarele: Cercetătorului
afacerilor iudeilor, zice el, îi este cunoscut că iudeii pe
nimenea nu adorează (Lsoonaov) a- fară de Dumnezeu—
Făcătorul cerului şi ai pământului, urmând în cazul acesta
cele zise lor de însuşi Dumnezeu: să n ai alţi Dumnezei afară de
nune. Să nu-ţi jcici ţie chip cioplit nici toata asemănarea vr’unui lucru
din câte sunt în cer sus, pe pământ jos şi din câte sunt în ape ' pământ,
nici să te închini lor nici să serveşti lor Lşire XX, 3, 4, 5), De aici se
!
) Advers. Marcion, lib. II, c. 22.
-) Strom. lib. VI, p, 682. Paris 1641; Conf. lib. V, p. 559.
vede că cei ce trăiau în conformitate cu legea, a- dorând
(asSovrs;) pe Făcătorul cerului, nu adorau în acelaşi chip (a o
va io o o ca) şi cerul. Nimenea dintre cei ce observau legea lui
Moisi nu se închinau (rrpoa- y-’jvsi) n;ci chiar îngerilor cereşti;
După cum nu se închină ei (vjpoay.'jvîiv) soarelui, lunei şi
stelelor, cari împodobesc cerul; tot aşa se abţin dânşii şi dela
închinarea (Typoay.ovscv) cerului şi îngerilor cereşti, ur-
mând legei: ca nu cumva uităndu-ie vr o dată spre cer şi văzând
Soarele, Luna şi stelele şi toată podoaba cerului, să te înşeli şi să te
închini lor şi să serveşti tor, pe cari le-a împărţit Domnul Dumnezeul
tâ.u tuturor neajnurilor» (A doua Lege IV, 19) l). In alt loc zice:
«Alt ceva este chipul cioplit şi alt ceva este asemănarea.
Asemănarea este când cineva face prin artă sau pictură
chipul v’unui peşte sau patruped sau fiară; iar chip cioplit
este atunci, când cineva singur şi-l imaginează, fără să existe
în realitate, cum ar fi d. ex. animalul—■-ja.uâtmo om şi
jumăuxe cai. Cine face aşa ceva acela nu face asemănare ci
chip cioplit, căci face ceva care nu există în realitate şi nici nu-
i nimic asemenea iui. De asemenea, altă ceva este a se închina
şi altă ceva a servi. Cine se prosterne înaintea cuiva şi-i
serveşte din tot sufletul său i îooXsucov) acela nu numai că i se
 5
închină dar îi şi serveşte, iar cine face lucrul acesta numai
prefâcându-se pentru păgâni, acela deşi nu-i serveşte, i se
închina. Dumnezeiasca poruncă opreşte atât una cât şi alta,
adecă, nici să-i serveşti din tot sufletul, nici sâ te închini iui.
Porunca aceasta n’o poţi îndeplini exact decât numai >) Contr.
Cels. lib. V, n. 6. Pair. curs. compl, graec. t. 11, col. 1188.

când te hotărăşti să lepezi şi să dispreţueşti pe toţi zeii şi

domnii (( Cor. VIII, 5) şi pe nimenea să n’ai nici zeu, nici
domn afară decât pe Unicul Dumnezeu şi Domn !).
Afară de acestea luteranii mai indică şi faptul că păgânii
au fost foarte aspru mustraţi de apologeţii, din acel timp, ca
Minuţiu Félix şi Tertulian, pen- trucă venerau toate
închipuirile în categoria cărora, după idea lor, pot intra şi
icoanele creştine. Dar, poate să fie oare vr’o analogie între
chipurile ido- leşti ale păgânilor şi chipurile creştinilor
venerate creştineşte iar nici decum păgâneşte ? A găsi vr’o
analogie oare-care între unele şi altele şi a o atribui a-
pologeţilor amintiţi poate să o facă numai acela care este
convins până la fanatism sau care n’a citit nici odată acele
locuri în cari aceşti apolopeţi vorbesc despre închipuirile
păgâneşti.
iată, de exemplu, cum le reprezintă Minuţiu Félix adresând
u-se păgânilor: «Cine se îndoeşte că poporul incult se roagă
chipurilor consacrate zeilor (păgâneşti) şi ii închină făţiş,
înşelându-se de artă şi or- bindu-se de strălucirea aurului,
lustrul argintului şi albeaţa osului de elefant?... Dacă piatra
sau lemnul sau argintul nu reprezintă pe Dumnezeu, atunci
când se preface el ca dânsele? Iată pe el îl varsă, îl pre-
lucrează şi îl bat cu ciocanul; acesta încă nu e Dumnezeu; îl
spoesc cu plumb, îl iac şi-l ridică, şi acesta încă nu e
Dumnezu; iată îl împodobesc, îl venerează şi i se roagă, şi în
sfârşit el devine zeu când deja
 6
«) In Exod. Homil. 8, n. 3‘ ibid. t, XII, col. 363.

omul l-a sfinţit şi a voit... Nimănui dintre voi nu i-a venit în

minte că mai întâi trebue să cunoască pe Dumnezeu, şi apoi
să-L adoreze; vă grăbiţi să urmaţi fără de minte exemplul
strămoşilor voştri... nu ştiţi nimic de ce vă temeţi: iată de
unde a provenit ca statuele neînţufleţite făcute din aur şi
argint, mulţumită formei lor, să ajungă sfinte; iată de unde a
provenit superstiţiunea romană» :>). Iată cum descrie şi
Tertulian chipurile pâgâneşti pe care le combate şi le
dispreţueşte. El zice: «Chipurile cioplite sau zei voştri sunt
făcuţi, cred, din acelaş material ca şi ori ce fel de vas sau
instrument obişnuit. Artistul îi face şi îi prelucrează după
voinţa sa, procedând cu dânşii în chipul cel mai aspru.
Trebue să ne mângâ- iâm privind la faptul că ei suferă pentru
ca să devină zei aceleaşi munci pe care noi le suferim zilnic
dela voi pentru ei. Voi ne legaţi de cruci şi stâlpi; dar nu
iaceti oare acelas lucru si cu zeităţile voastre, când le daţi
prima formă? Primele trăsături nu le primesc prin
suspensiune? Strujiţi soldurile creştinilor cu hii de fer: dar
ferăstraele, rândelele si râzătoarele
' j

stri esc încă mai puternic toate membrele zeităţilor vor re; iar
creştinilor le retează capul; zeii voştri, de asemenea, rămân
fără capete până în momentul când turnătorul sau artistul le
aşează... Mai adevărat decât toate însă este taptul că zeităţile
voastre nu simţesc nici dispreţul, nici alte cuvinte înjositoare
şi nici onorurile ce le daţi. Lepădând sau înlăturând
adoraţiunea, urmată de o atât de evidentă rătăcire, nu
merităm oare
â Octav. C. 23, 24săfim mai mult lăudaţi decât pedepsiţi ').
Descriind astfel chipurile cioplite sau zeităţile păgâne, putea
oare Tertulian să unească cu aceasta ideea despre închipuirile
sfinte creştine, cunoscute lui, cari n’aveau nimic comun cu
zeităţile amintite, şi pe cari le venerau creştinii deşi păstrau
credinţa vie în unicul şi adevăratul Dumnezeu—Creatorul
universului?
Mai departe, Luteranii arată faptul că Sf. Irineu 2), ca şi
Epitanie, în urrnă3), a condamnat pe ereticii gnostici cari
venerau chipul lui Hristos, fapt care dovedeşte, zic ei, lipsa
complectă a acestei veneraţiuni în biserică. Dar, cum am
observat deja, Sf. Irineu ca şi Sf. Epifanie, n’au mustrat pe
gnostici pentrucă au venerat chipul Mântuitorului, ci
pentrucă L-au venerat întocmai ca şi pe filosofii păgâni, şi
apoi L-au venerat în mod păgânesc, dândude cinste
dumnezeiască şi săvârşind înaintea lor ca şi înaintea zeităţilor
păgâne, jertfe de ardere şi proaduceri idoleşti. De aceia
mustrarea acesta n'atinge de ioc veneraţi- unea care s’a dat şi
se dă icoanei Mântuitorului Hristos, de creştini şi în chip
creştinesc.
 1
Luteranii mai indică şi faptul, că atât păgânii, a- cuzaţi de
creştini că venerează închipuirile idoleşti, nu arată că există
asemenea chipuri la dânşii, cât şi creştinii cari acuzau pe
păgâni, pentru veneraţi unea idolească, nimic n’au vorbit de
existenţa chipurilor sfinte, ba mai mult, creştinii n’au vorbit
nimic nici chiar în răspunsurile date ereticilor, că ar avea
imagini. Aşa Minuţia Félix, spunea din partea creştini- 226lor
că el nu poate inventă nici o asemănare pentru Dumnezeu,
însuşi fiind, ca om, asemănarea lui Dumnezeu 1); Origen
învăţă că statuele şi darurile potrivite lui Dumnezeu nu sunt
făcute ia creştini de maeştri, cum sunt făcute la păgâni, ci
sunt făcute de cuvântul lui Dumnezeu şi poleite pe dinlăuntu
cu virtuţi în care ei imitează pe Cel mai înainte născut decât
toată făptura—(Tes. I, 15), prototipului dreptăţei, castităţei,
eroismului, înţelepciunei, cuvioşiei şi al tu- tuturor
virtuţilor2); de asemenea şi Arnobie mărturiseşte că creştinii
contiporani lui nu întrebuinţau nici idoli mari şi nici mici ai
zeităţilor (Simulacrum aut formam):î). Dar dacă păgânii,
acuzaţi de închinare la idoli, n’au opus creştinilor acuzarea că
şi ei venerează sfintele icoane, cauza e căci s’au nu ştiau ni-
mic despre ele sau că nu le vedeau, deşi presupuneau că
creştinii le păstrează ascunse ceea ce se vede din reproşul
făcut creştinilor de către Ceciliu: «Pentru ce creştinii stăruesc
în toate chipurile să tăinuiascâ şi să îndoseascâ toate obiectele
pe care le venerează, când lucrul bun totdeauna trebue să fie
descoperit şi lucrul rău acoperit« ’)? Se înţelege că apologeţii
creştini acuzând pe păgâni de idolatrie', n’aveau ne- voe să
pomenească că au şi ei si. Icoane şi le venerează, mai ales
dacă ţinem socoteală de împrejurarea, că biserica a găsit de
cuviinţă să le tăinuiascâ până la un timp împreună cu alte

226 Apolog, c. 12, ÎS.

s
) Advers, Haeres. Iile 1. c. 25. n. (î.
s
) Haeres. 27, n G.
 2
obiecte sfinte. A- pologeţii creştini, nevorbind nici despre alte
lucruri
0 Octav. c. 23.
’) Contr. Cgls. iib. Vili, n. 17.
s
) adverşOGent. Iib’ VI, c. 1.
4
) Octa,/ c 10. sfinte creştine din timpul lor—d. e. Biserici, totuşi ni-

menea nu va îndrăsni sâ le discute existenţa 1). Dacă Minuţiu

Felix şi Origen s’au exprimat despre Dumnezeu, că nimic nu
I se poate asemăna şi prun urmare nici omul, care este chipul
şi asemănarea lui şi că lucrul cel mai bun prin care s’ar putea
exprimă adevărata adoraţiune se cuprinde în consolidarea
spiritualo-morală a chipului Lui şi a asemânărei Lui, apoi
prin aceasta au răspuns deadreptul învinuirilor aduse de
păgâni creştinilor, că ei n’au şi nu venerează statuele şi alte
închipuiri idoleşti. Răspunsul acesta arată lămurit atât faptul
că într’adevăr creştinii n’aveau statui şi dispreţuiau idolii
păgânilor, cât şi faptul că ei procedează astfel pentru motivul
că în locul acestor zeităţi mincinoase au şi venerează pe Unul
adevăratul Dumnezeu Care ş’a întipărit chipul său în sufletul
omului şi î! chiamâ către perfecţiunea spirituală-morală,
adecă asemănarea, şi unirea cu Dum”°: 7eu, Iar’ despre L.
icoane ale creştinilor cari nu stau în nici o contrazicere cu
astfel de idee despre Dumnezeu, se înţelege, nici n’a putut să
fie vorba. AmAoie a negat întrebuinţarea idolilor pâgâ- neşti
la creştinii din timpul lui, dar nici de cum n'a combătut şi n’a
negat existenţa si. Icoane.
 1
In sfârşit Luteranii, mai indică şi hotârîrea (Can. 36)
sinodului din Elvira prin care se interzice întrebuinţarea
icoanelor în biserică. Oprirea aceasta însă, cum am văzut,
după toată probalitatea a tost motivată de împrejurările
extrem de grele ale bisericii Ispaniei şi au avut caracter
temporal şi apoi ea vor- 227 veste destul de lămurit în contra
aserţiunei protestanţilor cum că în primele trei veacuri ale
creştinis- mului icoanele n’ar fi fost de loc în întrebuinţare în
biserică ’).

§ 182.
Cinstirea icoanelor în periodul sinoadelor
ecumenice.
In secolul al IV-lea de abia a sosit timpul triumfului
bisericii şi pretutindenea, nu numai în biserici şi casele
creştine, dar şi în locuinţe mai de seamă, au început să apară
în mare număr icoanele Domnului şi ale sfinţilor, fapt care
serveşte ca argument puternic al existenţei şi întrebuinţărei în
biserică a acestor sfinte i- coane, în primele trei veacuri ale
creştinismului. Dacă n’ar fi fost astfel, atunci prin nimic nu
s’ar puteâ explică o aşa de repede răspândire a icoanelor
amintite pretutindeni la începutul acestui period. Cinstirea
icoanelor ocupând îndată primul loc şi o poziţiune bună în
biserică, chiar delà începutul triumfului ei, a continuat să-şi
păstreze acest loc şi poziţiune şi în secolele următoare
rămânând o parte perpetuă şi neîntreruptă a cultului
exsterior a creştinismului, pe care biserica totdeauna a
păstrat-o şi a apărat-o de toate atacurile duşmanilor, găsind-o
perfect conformă cu scrierile şi tradiţiunea apostolică, şi
folositoare edu- caţiunei religioase creştine.
*) Trebuie să observăm că în timpul din urma eu mărirea descoperirilor,
monumentelor, iconografiei vechi bisericeşti în catacombe, şi apologeţii protestanţi au

227 Eusebie. Hist. Eceles. lib. VIII, c. 13.

 2
început să se convingă încetul ca încetul de veritatea chestiunei aceştia, Ex. Dajencur,
Kaul Roşelt şi alţii (Convorbiri ortodoxe 1879 partea I, p. 65—67. Ruseşte.

Aşa Eusebie istoriseşte despre icoana chipului lui

Dumnezeu cu doi îngeri care se găsea în timpul lui, la
stejarul Mambri şi care se bucură de o deosebită şi cucernică
veneraţiune din partea popoarelor megieşe asemenea despre
icoana sfântului Împărat şi întocmai cu apostolii Constantin
cel Mare, care eră foarte răspândită şi foarte mult venerată,—
icoană care-1 înfăţişa odihnind în sălaşul cel mai presus de
ceruri228 229).
Sfântul Vasilie cei Mare mărturisind că el însuşi a venerat
chipul icoanelor apostolilor, profeţilor şi martirilor,
închinându-se înaintea lor, adaugă că, el a procedat ast-fel,
faţă de sf. Icoane, pentrucă ele sunt date de sfinţii Apostoli şi nu
sunt deloc interzise, ci se zugrăvesc în toate bisericile
noastre» :i). Cum că în timpul sf. Vasile sfintele Icone erau
foarte răspândite, aceasta se poate vedea încă şi din faptul că
el vorbeşte despre pictorii bisericeşti de, pe acele vre- m u r : ,
cărora se adresează in omilia din ziua sfântului mucenic
Varlaam, când îşi recunoaşte slăbiciunea cuvântului său în a
descrie cu vrednicie faptele a- cestui martir spunând între
altele: «Sculaţi-vă acum prea slăviţi pictori bisericeşti şi staţi-
mi înainte! Complectaţi cu arta voastră această descriere
necomplectâ a comandantului! Luminaţi cu culorile
înţelepciunei voastre pe purtătorul de cunună! Să fiu învins
de zugrăvirea faptelor virtuoase a acestui Martir—zugrăvire
făcută de voi... Voiu privi la această luptă a mânelor cu focul,
228*) Demonstr. Evang. lib. V, c 9.
2291 De vit constant, lib. IV, c. 69, et 72.
s
) Epist. 360, ad. Iulian Apostat. !n Opp. t. III, p. 463 ed. Maur. Trebue să observăm că
Vasilie cel Mare venerând icoanele tuturor sfinţilor venera şi icoana Maicei Domnului.
După mărturia ucenicului şi moştenitorului său (Eiadie), el stând odată înaintea icoanei
Maicei Domnului pe care eră schiţată şi faţa măritului mărtir Macarie,— stă el rugându-
se de pierderea persecutorului Iulian Apostatul şi a primit dela această icoană
descoperire despre Iulian» (V. Damaschin orat. 3, de imag. opp. t. 1, p. 365, Paris 1712
an.)
 3
zugrăvit de voi mai exact! Voiu privi la acest luptător
zugrăvit mai viu pe tabloul vostru... Să se zugrăvească pe
tablou şi Hristos începătorul în lupte1).
Mai departe Sf. Grigorie de Nissa mărturiseşte că biserica
sf. Martir Teodor în care el i-a pronunţat cuvânt de laudă, eră
peste tot împodobită cu figurile instructive ale suferinţiior
lui, împreună cu zugrăvirile Mântuitorului2), cum şi că el
adesea ori a văzut închipuirea pe icoana a lui Abraam
aducând ca jertfă pe fiul său Isaac 3), lucru care la mişcat până
la lacrimi.
Tot aşa mărturisesc şi sf. părinţi: Grigorie Teologul despre
icoanele din bolta măreţii Biserici, construită de tatăl său în
Nazianz4), cum şi despre i- coana sf. Polemon ce se găsea în
casa unui o?.re- cânii tânăr0); loan gură-de-aur despre icoana
sf. Me- letie, care era foarte răspândită în Antiohia(’}, cum şi
despre icoana sf. cruci o, care se întrebuinţa preturi ndenea şi
se venera cu foarte mare respect, iar sf. Arnbrosie al
Mediolanului — despre icoana sf. apostol Pa vel şi a sf.
martiri Ghcrvasie şi Protasies).
■) Omilia 17, la ziua martirului Varlaam; conf. omilia 19 la 40 mucen.

Cuvânt de laudă sf. Teodor.

Cuvântai 19 despre Fiul lui Dumnezeu şi despre Duhul Sfânt şi cu te laudă

dreptului Abraam.

Cuvânt. 18 spre lauda tatălui său.

Damaschin. Orat 3, de imag. î. 1, p. 382, 1712 an.

Cuvânt de laudă lui Meletie.

0 Omilie 54, la Ev. Mateiu.

 In se' 'j Epist. 53.V
continuă a se înmulţi şi răspândi i-
coanele i menea dintre păstorii şi dascălii Bise-
ricii ne ¡doeşte de însemnătatea cea mare a în- ■>r.
trebuin Dovadă avem un nesfârşit şir de măr- .
tur ii al' tutorilor şi dascălilor Bisericii răsărite- deşi
ne şi ac- ei nu s’au prea ocupat cu ces- a ci au tratat’o
ţiunea ;; numai întâmplător şi în : prea cunoscută şi
treacăt- neîndoelnică. sf. Nil Sinailul ucenicul sf. Ioan
Aşa d gură-

, fel de ic' răn'l I,_a întrebat prefectul Olimpiodor, cu ce

dc-ctui*}
care el e
puns: i ¡ Î : trebue să se înfrumuseţeze biserica pe
sericii cu pusese în gând s’o facă, sf. Nil i-a râs-
t
C ) i ţ ¡ n i sâ-1 împodobeşti cu crucea, pâreţii bi-
;ij,k>uri din istoria Vechiului şi Noului Tes-
. ! ir nici se vede că pe atunci era obiceiul
tament ')■
, .........dulii bisericile cu icoane.
de a impreu
Sf Afl''11' ^masiei^ vorbind despre una din bi-
. t haichidon, construită în cinstea sf. muee-
sericile <m»
niţe Evbnts.' H,U turiseşte că în aceasta biserică se a- •;ici
fiâ icoana a- sf. muceniţe, unde este reprezintată i
ru nandu manele întinse spre cer şi cu semnul n
ce i-a apâi(( ajutor, ca răspuns la rugăciunea ei că-
tre
Dumnezeu, scmn căruia, după observaţia sf. As- terie, se iui
liman creştinii şi pe care îl zugrâviau pre- tutindenca ')•
Alinia împrejurare o afirmă şi sf Chirii al combătând pe
Iulian apostolul, care
acuză p e n e ' s m i ca ei ar fi venerând sf. cruce până
>) Epîst. IU» IV, 'A Pt 62. Afară de aceasta sf. Nil, vorbind de
minunea săvfli'ţ"'1' Sl matur riaton asupra unui oare care tât ăr iz- Mvindu-1 în
n,Micna.. dm mânele vrăjmaşilor săi, observă că tâaă- ru! a recuniw" 1 111 sau

P® acela a cărui icoană adese ori o

vedea (Op. prtw1*'u!MI,m partea Iii, p. 4,36—438. Moscva ed 18591

*) Cuvânt itcri’"' li'oa"a s f - martire Evfimiea. ' *'

 la a o zeifică 1). Afară de aceasta, mai mărturiseşte încă si
despre răspândirea pretutindenea în diferite forme a
icoanei care reprezintă pe Abraam aducând jertfă pe Isaac
230
).
Simeon Stâlpnicul mărturiseşte clar atât despre în-
trebuinţarea în Biserică cât şi despre veneraţiunea sf. cruci
şi a sf. icoane ale plăcuţilor lui Dumnezeu, a lui Iisus
Hristos şi a preacuratei sale Maici, descriind în epistola
către împăratul Iustin cel tânăr cu culorile cele mai negre
batjocurile asupra icoanelor amintite, aruncate asupra lor
de oare-cari samareani în o- oraşul Porfiriana, injurii
vrednici de toată osânda. El pune în vedere împăratului
că «dacă atunci, când s’ar insultă portretul împăratului,
legile împărăteşti condamnă pe cel ce a îndrăznit să facă
acest lucru la moartea cea mai groaznică; apoi cu ce
pedeapsă se vor pedepsi cei ce au îndrăznit să
batjocuriască şi să insulte icoana Fiiului lui Dumnezeu, şi
a Prea sfintei preacuratei Născătoarei de Dumnezeu231)?
Fericitul Teodorii şi istoricul Filostorg mărturisesc despre
faptul că creştinii venerau cu mult respect i- coana
împăratului Constantin înaintea căreia se închinau,
aprindeau lumânări şi tămâiau232). Mai mult, Fericitul
Teodorit spune că creştinii venerau cu acelaşi respect şi
alte icoane mai mici, ca a sf. Simeon stâlpnicul pe cari,
cum spune el, le aveau prin toate ca-

>) Contr. Iulian lib. VI, Op. t. VI, part. II, p. 194, ed. Aubert.

-) Epist. către episcopul Acakie al Schitopoiului Act. sinoadelor ecumenice. t.

VII. p. 237-238. Cazan. 1873.

~’i Epist 7 către împăratul Iustin cel tânăr.

230*) De consens. Evangel. lib. I, c. 10,

231)Contr. Faust. XXI, c. 78.
232)Epist. 32. n. 10, patr. curs. compl lat. t. 61, col. 836.
 1
') Ft rid tul Teodorit. Hist. eccles. lib. I, c. 84, p. 66 ed. Vales. Pilos- toTg. Hist. eccles.
lib. II, n. 17.sele
lor de lucru, nădăjduind a fi apăraţi şi feriţi
de orice pericol 4).
Fericitul Augustin, unul dintre dascălii Bisericii a-
pusene, mărturiseşte că era pretutindenea icoana Mân-
tuitorului Hristos, a ap. Petru şi Pavel2) şi icoana aducerei
lui Isaac ca jertfă de către tatăl său Abraam 3). Paulin de
Nola aminteşte despre întrebuinţarea şi venerarea sfintelor
icoane: Sf. Treime4), Crucea Domnului 5), icoana
apostolilor şi martirilor °), cum şi a ■diferite evenimente
din istoria Vechiului şi Noului A- şezământ7).
In urma tuturor acestor mărturii, lesne putem vedea că
întrebuinţarea şi venerarea sf. icoane în secolele al IV-lea
şi V-lea eră un fenomen în deobşte
cunoscut în Biserică. Cum că obiceiul acesta erâ asa
)

de întărit şi înrădăcinat în Biserică încât erâ strâns unit cu

viaţa ei spiritualo-religioasă, aceasta se poate vedea, mai
departe, din istoria posterioarâ a închi- nărei icoanelor,
care ne prezintă un nesfârşit şir de fel de fel de încercări,
cari de cari mai răutăcioase şi mai aspre, din partea
vrăşmaşilor Bisericii pentru înjosirea şi chiar
desrădăcinarea închinărei icoanelor; dar toate aceste
încercări s’au sfârşit cu triumful Bisericii şi ruşinarea
vrăşmaşilor ei.
Aşa, d. ex. Monofiziţii, cari s’au despărţit de Biserică in
urma sinodului din Chalchidon, învăţând gre- 233 * 3 4 234 şit
despre persoana lui Iisus Hristos, zicând că are numai o

233*) Hist. relig, c. 26.

234)Poema 19, ibid. col. 548.
«) Epist. 82, n. 10, ibid. col. 886.
i) Ibid. n. 5. col. 333.
') Actele, sinodului al V, ecumenic. Vezi Actele sinoadelor t. VII, p. 405—407, Cazan
1878.
 2
singură fire—cea Dumnezeiască şi prin urmare—care nu
se poate zugrăvi, s’au ridicat cu cea mai mare vrăşmăşie
atât în contra icoanelor lui Iisus Hristos, existente în
Biserică, cât şi în contra tuturor celorlalte icoane. Faptul
acesta se poate vedea foarte lămurit din exemplele
monofiziţilor Filoxen şi Sever, trăitori pe la sfârşitul
secolului V, cari învăţând că nu trebue să se zugrâviască
în forme văzute Dumnezeirea, care cere închinarea cu
Duhul şi cu adevărul, tot odată, spre scandalizarea
generală ei dis- preţuiau şi combateau icoana
Mântuitorului Hristos, zugrăvirea Sf. Duh în chip de
porumbel şi icoana sfinţilor îngeri, cari erau cele mai
venerate în Biserică ’). Prin aceasta, se înţelege, se înjosiâ
şi se slâ- biâ respectul cucernic şi faţă de toate celalte sf.
icoane. Ortodocşii însă, văzând această orbire a ereticilor
şi ura lor neîmpăcată, faţă de Biserică, părăsită de ei, au
continuat să-şi păstreze cu tărie credincioşia lor, faţă de
doctrina şi practica Bisericii vechi. Aceasta se poate vedea
lămurit dintr’o împrejurare semnalată de Teodor citeţul:
«Când un oare-care Iulian, spune el, a fost apucat de
tovarăşii săi în casa episcopală, faţă fiind şi autorităţile
civile, şi silit să dea anatemii canoanele Sinodului din
Chalchidon, atunci îngenu- chind înaintea icoanelor sf.
Blavian şi Anatolie, zugrăviţi în Constantinopole şi Cari
au şi confirmat actele sinodului din Chalchidon, a strigat
în auzul tuturor: Dacă nu adrniteti sinodul, atunci daţi
anate- mii şi icoanele acestor episcopi şi înlăturaţi numele
lor din sf. diptice» 5).
Mai departe, în secolul VI întâlnim un fapt semnalat de
sf. Anastasie Sinaitul cum Saracinii au pângărit Biserica în
Carsata, consacrată sf. Teodor' şi cum i-au batjocorit
icoana. Dar minunea săvârşită prin această icoană,
 3
pedepsind cu moarte pe toţi profanatorii sf. Biserici şi a
icoanei sf. Teodor2), se înţelege a liniştit pe creştinii
tulburaţi şi i-a întărit încă mai mult în vechiul obiceiu de a
venera sf. icoane.
Pe la sfârşitul secolului al VI Seren al Mesaliei, unul din
episcopii apuseni, fără să ţină socoteală că nu-i vrăşmaş
Bisericii şi aşezămintelor ei a luat dispoziţie, în eparhia sa,
ca să se scoată icoanele din Biserici şi să se distrugă,
îndreptăţindu-şi fapta sa prin aceea că păstoriţii săi au
început să adoreze icoanele. Fără să mai ţinem socoteală
de motivele cari la silit să procedeze astfel, ne oprim la
faptul că dispozh’a sa a avut efect dezastruos pentru el.
Păstoriţii lui, între cari au fost şi mulţi de acei cari nu
adorau icoanele ci le venerau conform cu învăţătura
Bisericii, s’au ho- tărît să se despartă cu desăvârşire de el
ca de un năimit, care a risipit oile, rămânând fără de ele.
Sf. Grigorie cel Mare, în epistola ce i-a trimis cu această
ocaziune îi spune că, desigur, Episcopul e dator să
combată şi să desrădăcineze adoraţiunea icoanelor, dacă
se observă între păstoriţi, însă pentru aceasta e nevoe să
se întrebuinţeze învăţături pastorale, iar nici decum un
mijloc nesâbâduit cu exterminarea i- 235 236 coanelor,
introduse de Biserică în scopul cel mai frumos. Deci l-a
sfătuit ca explicând păstoriţilor săi în mod cuviincios
fapta sa fără judecată să se grăbiască a introduce icoanele
în Biserică 1).

235*) Fragment hist. eccles p. 581, ed. Vales.

236 V. JhnraKthin. Orat. 3, de imag. Opp. t. f, p. 378, ed. Paris 1712 an.
 4
In secolul al VII, cum se vede din lucrarea lui Leontie
al Neapolului contra iudeilor 237 238), iudeii au fost cari s’au
ridicat cu vrăşmăşie contra venerărei icoanelor. Aceasta
nu era altă ceva decât consescinţa vrăşmăşiei lor faţă de
tot ce eră creştin, susţinând că venerarea icoanelor nu-i
altă ceva decât — idolo- latr.ia păgână. Tot cam acestea
putem spune şi despre secta pavlichienilor, cari
înlăturând orice formă exterioară a cultului înlăturau cu
multă ură şi venerarea sf. icoane, asemănându-o cu
idolatria 239).
Insă toate aceste atacuri vrăjmâşeşti şi cele asemenea
lor asupra închinării icoanelor, n’au fost nimic în
comparaţie cu persecuţiunea ridicată contra lor de însăşi
puterea împărătească, care îşi luase ca ţintă să
desrâdâcineze venerarea icoanelor şi chiar icoanele.
Totuşi datina creştină de a venera icoanele a eşit în-
vingătoare din această aprigă luptă. Sabia împărătească
care forţă conştiinţa s’a rupt de puterea neînvinsă a
credinţei nestrămutate în tradiţiunile bisericeşti, iar hulile
neţărmurite ale luptătorilor contra icoanelor şi
obiecţiunile lor în contra venerări acestora s’au sfă-
râmat'de temeinicia adevărului universal, apărat cu
succes de renumiţi dascălii bisericeşti. Consecinţa a fost
stabilirea dogmei venerărei icoanelor prin explicarea şi
definiţiunea ei la sinodul al Vil-a ecumenic.

237)Epist. lib. IX epist. 105 ad. Seren. Patr. curs compl. latin t. 77, col. 1027. Luteranii
citează împrejurarea aceasta voind să confirme faptul că şi însuşi păstorii vechi-
bisericeşti înlăturau, oare-cum, veneraţia i- coanelor, asemănând-o cu idolatria. Dar
explicarea dată de sf. Grigorie cel Mare lui Seren relativ la procedarea sa faţă de sf.
icoane ne arată cu totul altceva, adecă că păstorii bisericeşti-vechi au condamnat
numai a- doraţiunea icnanelor iar nici decum venerarea cuvenită, considerând pe
aceasta cu totul legală şi chiar necesară.
238)Serm. contr. Iudaeos. Patr. curs. compl. graec. t. 78, col. 1599.
239)V. Bergier Dicţionair theolog. t. V, p. 102, ed. 1828.
 5
înainte însă de a vorbi de bazele sau temeiurile şi
concluziunile propuse de dascăli bisericeşti amintiţi, în
folosul venerărei icoanelor, credem necesar a vorbi, măcar
pe scurt, cum învăţau despre cestiunea aceasta păstorii şi
dascălii anteriori periodului ce examinăm.

§ 183.

Doctrina despre cinstirea icoanelor.

Fiindcă creştinismul prin însuşirea spiritului lui, atât în

toate ceremoniile lui cât şi mai ales în venerarea icoanelor
a împedicat ori ce element al idololatriei pă- găneşti, apoi
din această parte păstorii Bisericii n’a- veau motive
directe şi reale ca să îndreptăţiascâ sau să apere spiritul şi
senzul veneraţiunei icoanelor, în comparaţie cu
idololatria păgână. Trebuinţa aceasta însă li s’a procurat
chiar de către păgâni sau alţi vrăjmaşi ai creştinismului
cari din cauza venerărei i- coanelor făţiş au confundat’o
cu idololatria, neînţele- gându-i adevăratul senz şi
însemnătate, şi prin aceasta au tulburat liniştea
creştinilor. De aceea păstorii şi învăţătorii bisericeşti din
acest period, explicând, la ocaziuni bine venite,
adevăratul spirit şi senz al ve- nerârei icoanelor, n’au
perdut din vedere şi deosebirea ei esenţială de idololatrie.
Mulţumită acestui fapt găsim în doctrina lor, deşi pe scurt
şi fragmentar, a- celeaşi idei pe cari le-au exprimat, în
urmă, mai corn- plect şi în întregime mai întâi renumiţii
apărători ai ortodoxiei în timpul persecuţiunei contra
icoanelor şi apoi întregul sinod ecumenic.
Aşa Sf. Atanasie cel Mare susţinâd pozitiv faţă de păgâni că
ei au zeificat pe idolii lor fără să ţină socoteală că unii dintre
ei îi explicau în mod simbolic înţelegând prin ei fel de fel de
stihii naturale 1), iată ce scrie din partea sa şi a tuturor
 6
creştinilor cari venerează sf. icoane: «Noi credincioşii ne
închinăm sf.
5

icoane nu ca zeilor, cum fac Elinii, nu! ci numai ne arătăm

predispoziţiunea şi iubirea noastră faţă de persoana
reprezentată pe icoană. De aceea, adesea ori când i se şterge
chipul de pe icoană noi o credem ca pe un lemn nefolositor.
După cum Iacov în ajunul morţei sale se închină deasupra
toiagului lui Iosif şi prin aceasta nu venera toiagul ci pe acela
care l-a avut, aşa şi noi creştinii ne închinăm şi sărutăm sf. i-
coane nu pentru altceva, ci tot pentru faptul pentru care
sărutăm pe copiii si pe părinţii noştri;, adecă pentru ca să le
arătăm prin aceasta iubirea noastră sufletească după cum şi
Iudeii oare-când închinându-se tablelor legii şi a celor doi
heruvimi prin aceasta nu venerau nici peatra şi nici aurul, ci
pe Domnul care le-a poruncit să facă acestea» 2).
Sf Vasilie cel Mare combătând închinarea la idoli, ca zei3),
în acelaşi timp afirmă că el conform tradi- ţiunei venera
icoana apostolilor, profeţilor şi martirilor4), şi procedând
astfel, se înţelege, că el n’a văzut
p Viaţa preacuviosului Antonie, Opp. Sf. Atanasie t, III, p. 269, Moscova 1853.
P Quaest. ad. Antioch, 89, patr. curs compl. graec t. XXVIII, col. 621.
3
) In Isai comment. c. 2, v. 8. et. 9.
4
j Episfc. 360, ad. Iulianura apostatum, opp. t. III, p. 463, ed. Maur.

în -aceasta nimic asemenea cu idololatria, fiindcă ştia bine şi

pe alţii îi învăţa că venerarea chipului trece la prototip ').
Tot asemenea şi Sf. Grigorie Teologul negând şi combătând
idolii făcuţi de păgâni240 241), în acelaş timp se raportă cu
perfect respect către sf. icoane venerate atât de mult de
creştini, ştiind bine, ca şi Va- silie cel Mare, că însuşirea
chipului de pe icoană exprimă pe prototip al cărui chip este şi
de aceea veneraţia ce i se dă se referă la prototip 242).

240’) Ad. S. Amphiloch, de S. spirit, c. 18.

241)Cuvânt 28, Opp. part. III, p. 30—32. Moscova 1844.
242)Orat. 80, (de Thelog 4) n. 20.
 7
Tot acestea putem spune şi relativ de Sf. loan gură-de-aur,
fericitul Augustin şi Teodorii, cari au mărturisit lămurit despre
întrebuinţarea şi venerarea respectuoasă a sf. icoane în
Biserică, se înţelege, împărtăşind şi ei aceasta, însă
deosebind-o esenţial de păgâneasca închinare de idoli, care
împedicâ adoraţi- unea unui singur Dumnezeu243 244 245).
Sfinţii părinţi şi învăţători bisericeşti din acest period, ca
Vasilie cel mare f, Grigorie al Nişei*'), Grigorie Teologul'), Paidin de
Nola'), negăsind nimic în venerarea icoanelor neconform cu
adevărata închinare de Dumnezeu, au explicat, în parte, şi
însemnătatea mare, pe care o au sf. icoane din punct de
vedere religios şi moralo-pedagogic; fiindcă ele ca şi scrierile
pot să înveţe adevărurile credinţei şi să e- duce spiritul
cuvioşiei, învăţând adesea ori pe creştini mult mai real decât
cuvântul şi predica.
Deosebită atenţiune însă merită definiţiunea senzului şi
însemnătăţii închinării icoanelor, dată de Sf. Gri- gorie cel
Mare, şi Leonte A e ap o titanul, fiind motivaţi de neînţelegerile
şi obiecţiunile ridicate din cauza ase- mănârei'părute dintre
închinarea la icoane şi idololatrie.
Sf. Grigorie cel Mare, motivat de faptul pomenit deja, că
Seren al Mesaliei pe motivul că în eparhia sa ar fi început
păstoriţii să adoreze icoanele a hotârît să le scoată din biserici
şi să le distrugă. La acestea iată ce-i scrie sf. Grigorie cel
Mare: «De mult am auzit că tu, iubite frate,, ai distrus
icoanele şi le-ai exterminat din biserici văzând că oare-cari
creştini le adorează. Auzind despre aceasta, ţi-am lăudat

243)Sf. Ioan-gură-de aur, omilia Ia cartea facerei 57, part. II, p. 287 288. Petersburg 1853;
Fericitul Augustin,In Exod. Quaest 71, Opp. t. 111, part. I, p. 331, Antverp, 1700 an,—
Enarrat. Ps. 113, t. IV, p. 976, ibid; Teodorii. In exod. Quaest 37—38.
244)Omilia 17, la ziua Martirului Varlaam.
245' Cuvânt de laudă sf. mucenic Teodor Tiron.
’) Vezi. Damaschin, orat. III, de imagin.
Q Epist. 32, n. 3, et. 5, patr. curs. comp! lat. t. 61 co! 831 et 332.
 8
zelul care-1 pui pentru ca să nu adoreze oamenii făpturile
manilor lor, dar ca să distrugi icoanele nu trebuia. Căci
pentru aceea este introdusă pictura în Biserică pentru ca
oameni inculţi privind la chipurile de pe păreţi să înveţe ceea
ce nu pot citi în cărţi. Pentru aceasta, iubite frate, dator erai,
pe deoparte să laşi icoanele în biserică, iar pe de alta să înveţi
poporul să se abţie dela adoraţiunea lor. Prin aceasta nici
oamenii inculţi n’ar fi rămas în neştiinţă şi poporul ar fi
înlăturat adoraţiunea persoanelor zugrăvite pe icoane...
Spune-mi, iubite frate, ce arhiereu a mai procedat cum ai
procedat tu? Oare tu eşti mai mare şi mai înţelept decât toţi?
Nu ştii oare că altceva este a adoră picturile şi altceva a se
învăţa din ele ce trebue să adoreze?... Nu fără pricină au
început strămoşii noşrtii să zugrăviască viaţa sfinţilor. Şi dacă
tu ţi-ai fi moderat zelul cu judecata, fără îndoială ţi-ai fi
îndeplinit şi dorinţa şi nici turma nu ţi-ai fi risipit-o. De aceea
te sfătu- esc, .ca cel puţin acum, părăsindu-ţi ideile greşite, să
stărueşi prin toate mijlocele şi cuvinte blânde să întorci la tine
pe cei ce s’au despărţit... dacă vor a- rătâ dorinţa de a avea sf.
icoane de loc să nu te opui, ci numai când ei se vor încercă să
le adoreze; şi mai ales, iubite frate, insuflă păstoriţilor tăi că
privind la obiectele închipuite să se umiliascâ cu sufletul şi să
adoreze cu toată smerenia pe unul atotputernicul Creator ').
Din cuvintele citate ale Sf. Grigorie, reese destul de
lămurit, atât faptul că din vechime Biserica a întrebuinţat
icoane în biserici, cât şi faptul că prin a- aceasta Biserica n’a
avut de loc în vedere adoraţi- unea lor, lucru care dacă s’ar fi
întâmplat trebuia să-l combată pe toate căile, ci din contră a
avut în vedere însemnătatea spiritualo-religioasă şi
învăţătura creştinilor, spre a se ridică mai lesne cu gândurile
şi sentimentele la unul Dumnezeu preamărit în Sf. Treime şi
să se fortifice cât mai tare în adevărata Lui închinare şi slujire.
 9
Sf. Leonte al Neapolului având în vedere reproşurile pe care
Iudeii le făceau creştinilor că venerarea icoanelor este
idolatrie, iată cum explică adevăratul senz al venerărei
icoanelor si deosebirea esenţială
> j

de pâgâneasca închinare la idoli: «chipurilor icoane- 246 lor,

chipurilor sfinţilor, scrie el, nu ne închinăm ca zeilor- Căci
dacă ne-am închină lemnului icoanei ca lui Dumnezeu, se
înţelege că ar trebui să ne închinăm tot astfel şi la orice
lemne, şi dacă chipul care este pictat pe icoană s’ar şterge
n’am da-o pe f oc cum facem adesea; apoi cât timp lemnele
^unt unite în chipul crucei, ne închinăm ei, pentru Hristos
care s’a răstignit pe ea; iar dacă ele vor fi despărţite unul de
altul, atunci le arunc şi le'ard. După cum cel ce primeşte
porunca împăratului sub pecete, dacă sărută pecetea, apoi
prin aceasta nu cinsteşte ciara nici hârtia şi nici plumpul ci pe
însuşi împăratul; tot aşa şi noi creştinii închinându-ne
chipului crucei, nu ne închinăm lemnului—ca material ci
văzând pe el pecetea, amanetul şi chipul lui Hristos, îl
sărutăm şi ne Închinăm prin el Aceluia, Care s’a răstignit pe
el... Şi după cum tu (ludeule) cinstind cartea legei nu cinsteşti
pielea şi nici cerneala, ci cuvântul lui Dumnezeu care este
scris în ea; aşa şi eu închinându-mă icoanei lui Hristos, nu mă
închin lemnului şi podoabelor (să nu fie aceasta), ci în această
închipuire neînsufleţită a lui Plristos, voesc sâ văd si să mă
în- chin lui Hristos. Şi după cum Iacov primind haina pestriţă
însângerată a lui losif dela fraţii săi care îl vânduse sărutând-
o, a udat-o peste tot cu lacrâmi şi a pus-o înaintea ochilor săi,
nu plângea haina ci îşi închipuia că el sărută şi ţine în braţele
sale pe însuşi losif, tot aşa şi noi creştinii sărutând cu buzele
trupeşti chipul lui Hristos sau al martirilor, cu gândul şi cu
sufletul sărutăm pe însuşi Hristos sau pe mărtirii lui. In orice
veneraţie şi închinare, cum am spus adesea ori, trebue să se
încerce intenţia unuia şi a altuia... Haldeii aveau în Babilon
fel de fel de instrumente muzicale pentru slujire idolilor; şi
fiii lui Israel din Ierusalim aveau aceleaşi instrumente pe care
le atârnau în sălcii. Atât unii cât şi alţii aveau chimbale,
chitare şi cimpoaie, dar unii le întrebuinţau întru slava lui
Dumnezeu, iar alţii în slujirea demonilor. Tot această
deosebire presupune-o şi între icoanele creştine şi idolii
păgâneşti, adecă că icoanele sunt făcute întru slava şi
amintirea lui Dumnezeu, iar idolii păgâni—în cinstea şi

246 Epist. lib. XI, Epist. 13, ad. Seren. patr. curs. compl. lat. tom. 77, col. 1129,
 10
amintirea diavolului 247), Tot din acest punct de vedere, şi mai
complect şi mai temeinic, a fost explicată şi determinată
doctrina veche bisericească despre închinarea icoanelor şi de
părinţii bisericeşti cărora le-a fost dat, să o apere cu cuvântul
în timpul de restrişte al luptei contra icoanelor. Aşa au fost •
arhiepiscopul Constan- tinopolnlui Ghcrman, Episcopul Roind Gr
¡¿or ie, şi mai ales Sf. Ioan Damaschin. Vom expune în scurt
doctrina lor, în vederea obiecţiunilor de căpetenie ridicate de
luptători contra icoanelor, cari găseau în ea idolola- trie şi cu
totul în contrazicere, atât cu Sf. Scriptură cât si cu sfânta
traditiune.
5 5

După Ghermau deosebirea de preferinţă a rătăcirilor

idoleşti constă în a spune petrii: «Tu m’ai născut», şi
arborelui: «Tu m’ai creat», cum şi în a nu întoarce privirea
către cer, a nu cugetă,—cine a creat toate acestea; semnul
distinctiv al tuturor creştinilor din toată lumea şi aflaţi sub
jugul evangheliei, serveşte credinţa lor într’un Dumnezeu,—
Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Apoi adevăratul închinător al acestei sf.
Treimi —poporul lui Hristos, poat^ oare să-şi atragă asu-
praşi acele mustrări cu care profeţii mustrau pe pă- pâni?
Intr’adevăr noi prea mărim şi fericim şi pre sf. martiri ai lui
Hristos, sf. apostoli, profeţi şi pre toţi sfiţii pentru amintirea
despre bărbăţia lor şi înalta slujire lui Dumnezeu; dar prin
aceasta nu lăsăm a se înţelege că ei fac parte din natura şi
fiinţa dumnezeiască şi nu le atribuim cinste şi închinare,
cuvenite numai slavei şi a tot puterniciei dumnezeeşti, ci le
dăm cinste si le aducem cântări ca unor robi—ca
j

şi noi, care au firea ca şi noi, dar care s’au făcut mai plăcuţi şi
au devenit mai aproape de Dumnezeu, şi de HCC03. C i nstindu-
247 Serm. contr. ludacos. patr curs. compl. graec t. 93 col. 1597—1605 Tot aşa a
învăţat şi Ştefan al Bostrilor scriind despre aceasta in lucrarea sa contra Iudeilor
astfel: «Relativ de închinarea icoanelor spunem cu toata convingerea că lucrul
acesta este bun şi sfânt ca şi tot ce este făcut în numele lui Dumnezeu. Ce se
atinge însă de idoli, apoi îi dispreţuim căci sunt scârnavi şi muţi ca şi cei ce îi
fac. Altceva este icoana sf. proftt şi altceva este statuea iui Saturn, Ventis,
Soarelui şi Lunei». (V. Damaschin. Orat. 3) De imagin. opp. t. 1, p. 370. Paris
1712 an.
 11
i, prin aceasta ne exprimă vene- raţiunea şi iubirea către
însuşi Dumnezeu.
 12
Apoi sf. icoane creştine p e care le venerăm servesc numai
ca mărturii văzute a l e aceleiaşi credinţe în linul Dumnezeu,
slăvit prin veneraţiunea bine plăcuţilor L u i sfinţi; căci noi
f i i n d constrânşi prin vedere de a întări tot ceea ce serveşte
spre satisfacţiunea s u f l e t u l u i predăm în pictură lucrul de
care ne-am încredinţat prin auz pentru c a să se întărească
aceasta mai b i n e în memorie. C ă c i c e sunt icoanele
sfinţilor d a c ă n u exemple de bărbăţie, descrierea unei vieţi
virtuoase şi vrednice de c i n s t e şi care îmboldesc pe creştini
la preaslăvirea lui Dumnezeu. Pentru aceasta nu se fac şi nu
se întrebuinţează sf. icoane pentru ca să le îndumnezeim ca
lucru al manilor omeneşti, ci pentru ca prin ele să exprimăm
dragostea ce nutrim către adevăraţii robi ai dumnezeului
nostru şi pentru ca şi noi prin fapte bune şi înlăturarea
patimilor să imităm bărbăţia şi dragostea lor către Dum-
nezeu. Inchinându-ne icoanelor, nu ne închinăm lemnului
nici podoabelor, ci chipurilor care sunt zugrăvite pe icoane şi
pe când Mântuitorului, zugrăvit pe icoană după omenire ne
închinăm dumnezeeşte, sfinţilor, zugrăviţi pe icoane ne
închinăm numai ca bine plăcuţilor lui Dumnezeu-
adevâraţilor lui robi, iar nici decum ca lui Dumnezeu.
Iată pentru ce fiecare dintre cei ce privesc cu conştiinţă la
icoana vreunui oare-care sfânt de obiceiu se adresează cu
mintea şi cugetul său lui Dumnezeu şi zice: «Slavă Ţie
Dumnezeule», deşi pomeneşte în a- cest timp şi numele
acestui sfânt.
In urma acestora pe ce temeiu, după idea lui Gher- man,
se pot lua icoanele dela creştini, dacă ele nu numai că nu-i
îndepărtează şi nu-i atrag dela închinarea sârguincioasâ a
adevăratului Dumnezeu, ci din contră îi servesc şi le ajută?
Indreptându-şi apoi cuvântarea contra citatelor făcute de
luptătorii contra icoanelor, citate luate din porunca a doua: să
 13
nu-ţi faci chip cioplii, nici toată a- semănarea (Eşirea XXIV, 5);
Gherman explică această poruncă în senzul oprirei de a face
ori şi ce a- semănare a fiinţei lui Dumnezeu cum şi
închipuirea oare căror zei mincinoşi, zeificaţi de păgâni, ceea
ce n’are nici un raport cu icoanele creştine care reprezintă sau
chipul Domnului care s’a arătat cu adevâ- rat în trup, sau
chipurile sfinţilor care se venerează ca adevărate slugi ale lui
Dumnezeu, iar nu se ado- reazâ. Afară de aceasta Gherman
scoate în relief faptul că obiceiul de a întrebuinţa şi de a
venera sf. i- coane este un obiceiu foarte vechiu şi îndeobşte
cunoscut, si spre întărirea celor zise citează între alţii pe sf.
Grigore de Nissa şi pe Eusebie al Cesariei.
In concluzie, spre afirmarea sfinţeniei acestui obiceiu şi a
verităţii lui, Ghermanindi că fenomenul facerei de minuni al
sf. icoane care se repetă adeseaori, explicând că aceste faceri
de minuni nu provin dela icoane ci dela deosebita bunătate şi
milostivire dumnezeiască care ş’a ales sf. icoane, ca
instrumente pentru preaslâvirea sa ').
Tot cam acestea în scurt, dar foarte expresiv, a repetat şi
papa Grigorie în două epistole ale sale către împăratul Leon
Isavrul, care a pornit persecuţia asupra închinărei icoanelor,
şi a început a le numi i- doli iar pre cei ce se închinau lor—
închinători de idoli.
La obiecţiunea făcută de împărat că nu trebue să se
închine lucrurilor, făcute de mâni, şi ori cărei a- semănări din
câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ jos, cum a zis
Domnul (Eşirea XX, 4); Grigorie a răspuns următoarele:
«Dumnezeu a vorbit a- vând în vedere pe idololatrii cari
ocupau pământul făgăduinţei. Ei se închinau animalelor
făcute din aur, argint şi lemn; se închinau tuturor făpturilor şi
zburătoarelor si ziceau: «Iată zeii nostrii si'nu-i alt Dum-
! > J
 14
nezeu. Prin urmare Dumnezeu a spus că nu trebue 248 să se
închine chipurilor idoleşti făcute de mâni—chipuri cari aduc
pagubă şi sunt vrednice a fi date a- natimei. Da, sunt chipuri
făcute de mâni, care sunt desemnate spre slujire lui
Dumnezeu şi întru slava lui... Chiar în poporul lui Izrail,
Dumnezeu a ales doi bărbaţi şi i-a binecuvântat şi i-a sfinţit
să facă chipuri făcute de mâni, dar întru slava şi spre slujirea
lui Dumnezeu... Mai departe Dumnezeu a zis: «Să faci
Heruvimi şi Serafimi... Să faci Chivot din lemn şi spre
amintirea generaţiunilor voastre să pui mărturiile tale în el
(Eşirea XXV, 18—19); adecă tablele legei, toiagul lui Aron şi
mana. Acestea sunt oare chipurile şi asemănările făcute de
mâni despre care vorbeşte Dumnezeu sau nu ? Fără îndoială,
nu; acestea sunt chipuri făcute spre slava lui Dumnezeu şi
spre slujire lui».
La acuzările aduse de împărat creştinilor cum că ei s’ar fi
închinând petrelor, păreţilor şi scândurilor, iată ce a răspuns
Grigorie: «Nu-i adevărat, împărate, ceea ce spui. Nouă
creştinilor, sfintele icoane nu ne servesc decât ca mijloc spre
amintire; ele ne îmboldesc şi înalţă mintea noastră grosolană,
nemeşte-* şugitâ şi leneşe spre lumea cea de sus, ale cărei o-
biecte nu putem a nu le da nume, numiri şi închipuiri. Noi nu
venerăm sfintele icoane ca pe Dumnezeu, cum spui Tu,—Să
nu fie! Noi nu ne punem nădejdea într’nsele. Dacă este
înaintea noastră icoana Domnului, spunem :toamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, ajun o nouă şi ne mântue.şte pe noi! Iar dacă este
înaîm a noastră icoana Prea Sfintei Lui Maice, atunci zicem:
Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului, fii
nouă mijlocitoare înaintea Fiiului tău, adevăratului nostru
Dumnezeu spre mântuirea sufletelor noastre! iar dacă avem
înaintea noastră icoana vr’unui sf. martir, d. ex. arhidiaconul
Ştefan, atunci zicem: Sfinte Ştefane, care ţi-ai vărsat sângele
pentru Hristos şi ai îndrăzneală către Dumnezeu—ca cel

248 Epist. ad Ioann. Episc. synod. et ad, Thom. episc. Claudiopol. Bi- nii. concil.
(IV, act. Vil, univers, concil). t. V, p. 664—682, ed. 1686.
 15
dintâi martir, fii nouă ajutător şi apărător! Tot aşa ne adresăm
către orice alt sf. martir. Iată către cine adresăm noi
rugăciunile prin mijlocirea sfintelor icoane».
Atrăgând apoi atenţiunea împăratului asupra acelui
nemăsurat de mare bine spiritual-moral, de care se pot lipsi
creştinii luându-li-se sfintele icoane, sf. Grigorie îşi continuă
cuvântarea sa astfel: «te întreb, împărate, ce învăţătură
morală şi ce cale bună şi netedă ai întrerupt tu prin aceasta
oamenilor? I-ai lipsit de a mai vedea dragostea lui Hristos:
când intrăm în Biserică şi privim la închipuirea minunilor
săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos; de asemenea la
chipul sfintei Lui Maice, având în braţele sale pruncul—pe
Domnul Hristos pe care-L hrăneşte cu lapte, precum şi ale
îngerilor care stau în cete şi cântă cântare întreit sfântă, atunci
eşim clin Biserică cu multă şi sinceră zdrobire de inimă. Şi
apoi cine nu se va zdrobi cu inima ca şi noi şi nu va vărsă
lacrimi de umilinţă, privind la cristelniţă pe preoţii cari stau
în formă de cerc, privind la cina cea tainică, la vindecarea
orbului, la învierea lui Lazâr, la şederea pe iarbă, la coşurile
cu sfărâmăturile de pâne, la schimbarea la faţă de pe muntele
Taborului, la răstignirea Domnului, la mormântul Lui, la
sfânta lui înviere şi înălţare şi la pogorîrea Sf. Duh? Cine nu
se va zdrobi cu inima şi nu va vărsă lacrămi, privind la
închipuirea lui Abraam cu sabia ridicată în chip îngrozitor
asupra capului fiului său Isaac? Cine nn se va zdrobi cu
inima şi nu va vărsa lacrimi de umilinţă privind, în general,
la toate patimile Domnului?... Bărbaţii şi femeile, ţinân- du-şi
în braţe pe fiii lor, de curând botezaţi, le arată toate acestea
cu degetul, asemenea şi tinerilor cum şi păgânilor din nou
intraţi în sânul Bisericii creştine şi astfel îi învaţă şi le înalţă
mintea şi inima sus către Dumnezeu.
 16
Afară de aceasta, împăratul, spre a-şi susţinea i- deile sale
păgâneşti contra icoanelor, scrieâ că la primele şase sinoade
(ecumenice) nu s’a vorbit nimic despre sf. Icoane. La
obiecţiunea aceasta a împăratului Sf. Grigorie a răspuns
următoarele: «împărate! vedeţi, nimic nu s’a vorbit la aceste
sinoade nici des- pre pâne şi nici despre apă; nimic nu s’a
vorbit dacă trebue să mănânci, sau nu s’a vorbit deasemenea
dacă trebue să bei sau nu. Tu însă ştii deja de mult —din
tradiţiune, că aceasta este trebuitor pentru susţinerea vieţei.
Tot asemenea şi despre sfintele icoane s’a ştiut din tradiţie.
însuşi Arhiereii au adus cu dânşii icoane la sinoade. Şi nici un
om iubitor de Hri- stos şi temător de Dumnezeu, plecând în
călătorie nu-şi săvârşeşte călătoria fără să aibă la el sf. icoane;
aşa au procedat oamenii virtuoşi şi bineplăcuţi lui Dumnezeu
').
Sf. Ioan Damaschin a examinat cu multă amănunţime şi cu
foarte mare îngrijire doctrina veche bise-
!
) Epist. I, et. 2, ad. Leon Isaur. imperat. Binii concii. '(VII, univers, concit). t.
v. p. 501— 512, ed. 1636. an.
ricească despre închinarea la icoane, consacrând a- cestei
cestiuni trei cuvântări ale sale a căror esenţă o putem dâ în
forma următoare:
Icoana, înţeleasă ca oglindire sensibilă a tot ce ar parţine
domeniului nevăzutului şi neaccesibilului pentru simţurile
noastre şi spiritul nostru cuprins şi încătuşat de corpul
grosier, este trebuinţa cea mai necesară, fiindcă spiritul
nostru numai prin cele văzute şi simţite se poate înălţa cu
gândirile şi simţimentele sale către nevăzut şi
supranatural249). De aceea şi însuşi Dumnezeu, fiind
necuprins şi nediscriptibil, prin esenţa sa, s’a arătat în vechiul
aşezământ îti "lup de om, d. ex.—lui Abraam, lui lacob, lui
Isaia şi lui Da- niil, iar în timpurile din urmă s’a arătat în
249) Orat. 3, de imagin. Oop. t. I, p. 357 et. 360.
s
) Ibid. p. 359-361.
 17
chipul Său cel preaveşnic şi firesc—Unul născut Fiiul Său,
Care a luat chip de rob primind în Ipostasul său natura
omenească2). De aceea când îngerii s’au arătat oa- meniior,
după bunăvoinţa lui Dumnezeu,—s’au arătat lor în chipuri
vizibile omeneşti, prin esenţă fiind nevăzuţi şi necorporali3).
De aici provine, după sf. loan Damaschin, necesitatea
întrebuintărei si închinării i- coanelor Mântuitorului cât şi ale
sfinţilor Lui, neraportând, se înţelege, cinstea dată, la materia
lor, ci la chipul care se zugrăveşte pe ele 4). Dacă Abraam nu
s’a închinat până la pământ naturei dumnezeeşti, ci chipului
în care i s’a arătat Domnul; apoi pentru ce n’am putea şi n’ar
t’ ui să ne închinăm şi noi
aceluiaşi Domn, Care s’a ifcat deja în corp omenesc
Orat. 3, de imagin. Opp. t. : 346 et. 352, ed. Paris. 1712, an.

,a) lbid. p. 357. s;

Ibidem.

■*) lbid. p, 362.

şi se poate descri şi zugrăvi? Dacă Isus Navi şi .profet

împăratul David s’au închinat chipurilor în cari li s’au arătat
îngerii cei fără de trupuri, se înţelege; ve- nerându-i iar nu
adorându-i; apoi pentru ce noi nu putem şi nu trebue să
venerăm cu aceeaşi veneraţi- une chipurile sfinţilor, cari, deşi
nu sunt zei, s’au făcut părtaşi naturii dumnezeeşti,
pătrunzându-se de ea întocmai cum fierul roşu se pătrunde
de foc(i). Noi suntem datori şi trebue să venerăm şi să cinstim
nu numai chipurile sfinţilor, dar şi toate locurile, lucrurile şi
vasile sfinte precum sunt: Biserica, Evanghelia, potirul
(paharul) etc; suntem datori să le venerăm nu pentrucă
obiectele acestea merită veneraţie prin ele însăşi, ci fiindcă
sunt sfinţite de Dumnezeu şi sunt părtaşe puterii Lui, care
ajută mântuirei noastre. Dând însă fiecăruia şi cui se cuvine,
veneraţiu- nea cuvenită întru Domnul, se înţelege, că
 18
nimănui şi la nici un lucru nu trebue ai se dâ veneraţiunea
dumnezeească, cuvenită numai lui Dumnezeu ‘).
Faţă de obiecţiunea vrăjmaşilor închinării s f . icoane că
n’ar fi în s f . scriptură o poruncă directă despre aceasta, sf.
Ion Damaschin spune următoarele: «unde găseşti tu î n
vechiul testament sau î n Evanghelie expresiuni: Treime, sau
consubstanţial, sau o singură natură dumnezeească, sau
literal trei persoane, sau o singură persoană a lui Hristos, ci
două naturi? Pe câtă'vreme i n s ă sfinţii părinţi au compus
cuvintele acestea din expresiuni tot aşa de puternice, găsite în
sf. scriptură; apoi noi le primim iar pe cei l cc nu lc primesc ii
dam anatemii». Şi m urma sf. Ioan Damaschin, ca cea mai
temeinică dovadă în folosul închinării icoanelor, citează din
vechiul testament faptul că Dumnezeu a poruncit să se
înarmeze cortul cu tot ce-i trebue, iar din Noul Testament
citează cuvintele spuse de Mântuitorul ucenicilor săi: mulţi
profeţi şi împăraţi doreau să vază ceea ce vedeţi voi, şi n au văzut; şi
să auză ceea ce auziţi voi şi n au ■auzit (Luc. X, 24). Fericiţi sunt
ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud (Mat. XIII, 16); prin
urmare după Damaschin, şi noi dorim să vedem şi să auzim
pe Mântuitorul ca sâ fim fericiţi, ca şi apostolii cari l’au văzut
faţă către faţă fiind prezent cu corpul Său. Şi fiindcă El nu
mai este prezent între noi cu corpul Său, apoi noi auzind
doctrina Lui în cărţi şi sfinţindu-ne în auz, iar prin auz—în
suflet, ne facem fericiţi. De aceea cărţile acestea din cari
auzim învăţătura Lui le venerăm cu tot respectul cuvenit. Iot
astfel şi pe icoane văzând schiţat chipul Lui corporal prin
aceasta ne sfinţim întărindu-ne în credinţă, asemenea
umplându-ne de bucurie şi făcându-ne fericiţi, venerăm şi ne
închinăm cu cucernicie acestui chip corporal» Ş.
 . 19
In urmă sf. Ioan Damaschin, îşi întoarce atenţiunea la
cuvintele poruncii a doua: să nu-ţi faci chip cioplit nici toată
asemănarea vr’unui lucnt din câte sunt în cer sus şi din câte sunt
pe pământ jos (Eşire XX, 4), în cari vedeau luptătorii contra
icoanelor o- prirea directă a acestora. Sf. Damaschin le
explică, ca şi ceilalţi părinţi şi dascăli bisericeşti, în senzul o-
250
prirei îndreptată direct contra închipuirei zeilor mincinoşi
—păgâneşti şi a servirii dumnezeeşti ce li se dă (Xaipta) şi în
urmă difineşte astfel deosebirea esenţială dintre închipuirile
păgâneşti cari li se par păgânilor egale cu icoanile creştinilor.
In ori ce lucru trebue să se ştie ce este adevărat şi ce este ne
adevărat; care şi cum este scopul: bun sau rău. Aşa în
Evanghelie se scrie şi despre Dumnezeu şi despre satana... şi
despre tot—fie bun, fie rău. Noi însă ne prosternăm înaintea
Evangheliei, o venerăm, o săru- tuăm şi o avem înaintea
ochilor, în gură şi în inimă pentrucă tot ce se spune într’însa
despre aceste o- biecte, este adevărat, scopul lor fiind slava
lui Dumnezeu şi mântuirea noastră, cum şi slava sfinţilor
preamăriţi de Dumnezeu cari sunt spaima şi ruşinarea dia-
volului şi demonilor lui. Venerăm, asemenea şi tot Vechiul şi
Noul Testament şi cuvintele sf. părinţi. Şi din contră, scrierile
necurate ale maniheilor, cari întrebuinţează aceleaşi cuvinte
însă—întru slava diavolului şi demonilor lui şi spre perderea
sufletelor— le dispreţuim şi le lepădăm. Deci, când este
vorba de icoane atunci trebue să cercetăm—sunt ele ade-
vărate şi pentru care sfârşit sunt făcute. Dacă sunt adevărate
şi drepte şi servesc spre slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui,
sunt înbolditoare spre săvârşirea faptelor bune şi părăsirea
viciului şi spre mântuirea sufletelor; atunci suntem datori să
le primim şi să le venerăm, dar nu altfel, decât ca închipuiri,
ca exemple şi asemănări, ca cărţi şi monumente pentru

250 Orat. 3, de imagin. Opp. t. I, p. 351 et 852.

 20
oamenii simpli şi inculţi ). Dar lucrul cel mai însemnat este
1 251

că sf. Ioan Da- maschin face, în concluzie, ceea ce nu s’a făcut

de alţi apărători ai închinării sf. icoane. El prezintă un întreg
şir de nenumărate mărturii a părinţilor, învăţătorilor şi
scriitorilor bisericeşti—precedenţi, spre a dovedi că în
Biserică totdeauna au fost icoanele în întrebuinţare şi au fost
venerate în chip cuviincios ?).
Toată învăţătura sa însă despre închinarea icoanelor, sf.
Ioan Damaschin, în scurt ş’o formulează astfel: «Intru cât
suntem acuzaţi că ne închinăm icoanelor Mântuitorului şi a
Stăpânei noastre cum şi ale celorlalţi sfinţi şi plăcuţi ai lui
Hristos şi le venerăm; apoi ştiut să le fie că la început
Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său (Fac. I, 26). Oare nu
pentru că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, ne ve-
nerăm unul pe altul? Căci cinstea dată chipului, cum spune
marele Vasilie, trece la prototip. Ceea ce se zugrăveşte pe
icoană este Prototipul al Cărui chip se zugrăveşte. Pentru ce
poporul, condus de Moisi, pre- tutindene se închina
tabernaculului care era chipul şi închipuire cerească (Eşire
XXXIII, 10)?... Şi heruvimii cari umbreau sfânta nu erau
lucrul mânelor omeneşti (Eşire XXV, 18)?... Şi renumitul
templu din Ierusalim nu era oare produsul artei omeneşti (III
Im- păr. VI, 1)?... Idolii păgâneşti însă ca unii ce închipuiau
pe demoni au fost înlăturaţi şi opriţi. Afară de aceasta, cine
poate face asemănarea lui Dumnezeu, Celui nevăzut,
necorporal şi nedescris? Este peste
măsură de nebunesc si necuviincios lucru a dâ formă
•> 252
dumnezeirei. De aceea, în Vechiul Testament icoanele nu se
întrebuinţau pretutindenea. Iar întru cât Dumnezeu, după
mare mila Sa, s’a făcut om adevărat, pentru mântuirea

251 Orat. 3, de imagin. Opp. t. I. p. 348—350.

252 Orat. 3, de imagin. Opp. t. I. p. 363— 390.
 21
noastră, nu s’a mai arătat numai în chip de om, cum s’a arătat
lui Abraam şi profeţilor, ci cu adevărat s’a făcut om real, a
locuit pe pământ, a trăit între oameni, a făcut minunui, s’a
răstignit, a înviat şi s’a înălţat la cer; şi toate acestea , au fost
reale, au fost văzute de oameni şi scrise spre amintirea şi
învăţătura noastră, care n’am trăit atunci ca să vedem; ci
auzind şi crezând am primit fericirea făgăduită de Domnul,
şi întru cât nu ştiu toţi să citească şi nu pot să se ocupe cu
citirea, apoi sf. părinţi au judecat toate actele lui Hristos ca
vrednice de a fi zugrăvite pe icoane ca să poată servi spre
amintire. Adeseaori se întâmplă ca noi să uităm patimile
Domnului, dar îndată ce vedem icoana răstigniri lui Hristos,
ne aducem aminte de ele şi nu ne închinăm materialului, ci
Aceluia Care este închipuit pe icoană; tot aşa venerăm şi nu
ne închinăm materialului din care este făcută evanghelia sau
crucea, ci Aceluia pe Care ea îl închipueşte... cam acestea
putem spune şi despre Maica Domnului. Cinstea ce I se dă se
ridică la Cel ce s’a întrupat din Ea. Chinurile şi faptele
bărbaţilor sfinţi ne înboldesc asemenea la curaj şi bărbăţie
spre a le imită virtuţile şi spre slava lui Dumnezeu. Căci, cum
am zis, cinstea dată celor mai zeloşi dintre tovarăşii noştri
dovedeşte dragostea către Stăpânul comun şi veneraţiunea
chipului trece la prototip» 1). 253
Rămâne să adăogăm la cele zise că faţă cu doc-" trina celor
mai vechi părinţi şi dascăli bisericeşti, şi a părinţilor
sinodului al VII ecumenic, contimporan luptei contra
icoanelor, cari după ce au cercetat cu îngrijire tot ceea ce se
raporta la această chestiune, au condamnat pe toţi vrăjmaşii
închinări icoanelor, ce îndrăsniseră să-o hulească numind-o
idololatrie, iar sf. icoane—idoli, şi au hotărât următoarele:
«Păstrăm neatinse toate tradiţiunile bisericeşti confirmate în

253 Expunerea exactă a credinţei ortodoxe Cart. IV, C. 16, p. 266 — 268.
 22
scris sau verbal. Una din aceste tradiţiuni porunceşte să se
facă închipuiri zugrăvite pe icoane, căci, aceasta este conform
cu istoria propovăduirii evanghelice, şi serveşte ca
confirmare faptului, că Dumnezeu este cuvântul adevărului,
iar nu s’a întrupat numai prin închipuire, şi ne este de mare
folos pentrucă astfel de lucruri cari se explică unul pe altul,
se şi dovedesc, fără îndoială, unul pe altul. Pe temeiul acesta
cei ce mergem pe calea împărătească şi urmăm învăţătura
sfinţilor noştri părinţi şi tradiţiunci bisericii universale,—căci
ştim că în ea locueşte Sf. Duh,—hotărîm cu toată îngrijirea şi
chibzuinţă, ca sfintele şi prea curatele icoane să fie propuse
spre închinare ca şi chipul sfintei şi de viaţă făcătoarei cruci,
fie ele făcute din mozaic, fie din altă' materie, numai să fie
făcute cuviiocios; ori găsindu-se în sfintele biserici ale lui
Dumnezeu pe vasele şi veşmintele sfinte, pe pereţi şi pe
scânduri, ori fiind prin casă şi pe la drumuri; de asemenea fie
ele icoana Domnului şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, sau
a Prea Sntei Născătoare de Dumnezeu, sau ale cinstiţilor
îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi drepţilor bărbaţi.—Cu cât mai
des aceşti sfinţi bărbaţi devin obiectul contemplaţi unei
noastre, cu atât mai mult cei ce privesc la aceste icoane sunt
îmboldiţi spre a-’şi aminti de însăşi prototipurile, îşi procură
mai multă dragoste către ele, şi mai multă dorinţă de a le
săruta, a le venera şi a li se închină, dar nici decum a li se da
acea slujire adevărată care, după credinţa noastră, nu se
cuvine decât numai naturer Dumnezeeşti. Ei se îmboldesc
spre a aduce icoanelor tămâie în cinstea prototipului şi a le
sfinţi cum fac aceasta şi în cinstea chipului Prea Cinstitei şi de
viaţă făcătoarei Cruci, a sf. îngeri şi a altor sfinte proadu- ceri,
şi după cum s’a tăcut aceasta de obiceiu şi în vechime ;
fiindcă cinstea dată icoanelor se rapoartă la prototip şi cei ce
se închină icoanelor se închină chipului zugrăvit pe ele.
 23
Doctrina aceasta o au sfinţii noştri părinţi în tradiţia bisericii
universale în care Evanghelia a trecut ca moştenire de la un
părinte la altul254

§ 184. .

Observaţiuni despre soarta mai departe a închi-

nării icoanelor şi a doctrinei despre ea.

închinarea icoanelor existentă şi aprobată încă din cele

mai, vechi timpuri, atât în Biserica răsăriteană, cât şi în cea
apusană, a fost primită şi la sinodul'al VH-iea ecumenic şi
aprobată; cum de asemenea şi vechea doctrină despre
legalitatea şi însemnătatea ei, a fost recunoscută ca adevărată
şi neîndoelnică, şi
') Hotărîrea Sinodului al Vll-lea ecumenic. Act. sinod. ecum. t. VII. p. 592-594
(Ruseşte).

deci a rămas ca credinţă nestrămutată şi obligatoare pentru

toţi fii bisericii ecumenice şi pentru toate timpurile. Dar atât
una cât şi alta au trebuit să treacă încă prin o încercare nouă,
nu mai puţin aspră decât cea prin care a trebuit să treacă în
timpul luptei contra icoanelor, până la convocarea .sinodului
al VlI-lea ecumenic, (788), căci în urma împărătesei Irina care
a convocat Sinodul, a urmat, neîntrerupt, unul după altul, aşa
împăraţii greci (Nichifor I, Leon V Armeanul, Mihail II şi
Teofil), cari au fost cei mai neîmpăcaţi vrăşmaşi ai închinărei
icoanelor, şi cari ca şi persecutorii păgâni vechi ai creştinilor,
n’au cruţat nici unul din mijloacele cele mai aspre şi neumane
numai ca să nimiciască cu desăvârşire sf. icoane, si pe
închinătorii lor v). De abia cu moartea celui din urmă dintre
aceşti împăraţi şi cu venirea împărătesei Teodora la tron (842)
254 Kedr. actele bisericeşti si împărăteşti, part. 11-a Col. V, 10—12, 17, 28. 29, 31—84 şi
38 ed. Moscova 1794.’
’) Ibid. Col. 42—45.
s
) Klee Lehrbuch. Doşm. geschicht. t II. p. 330, Main 1838.
 24
au încetat aceste persecuţiuni diavoleşti, din cari Biserica
eşind învingătoare, a prăz- nuit atunci triumful ortodoxiei
sale, şi pentru a imortaliza amintirea acestui triumf, a hotărît
sa-1 prăznu- iască anual şi în timpurile următoare2).
Totuşi nici de aici înainte n’a încetat să existe vrăşmaşi
contra închinări icoanelor, numai că, ei fiind deja în afară de
Biserică, ş’au făcut singuri mai mult rău, decât ar fi putut să
le facă Biserica. Astfel au fost Petrobrusiemi, Catarii,
Pavlichienii, Bogomilii şi Wiclefienii3). Tot astfel au fost şi
Luteranii, apăruţi în timpul din urmă, despre cari, e bine să
observăm *) că ei în urma antagonismului lor exagerat contra
Bisericii şi a tot ce e bisericesc, au reuşit să-’şi în- suşiască în
totul privirea veche păgânească asupra închinărei icoanelor,
de care se ţin cu îndărătnicie până astăzi Aşa ei, ca şi vechii
luptători contra icoanelor,— citează porunca a II-a a
decalogului: «Să nu-ţi faci chiti cioplit, nici toată asemănarea
vreunui lucru, din câte sunt în cer sus şi din câte sunt pe pământ
jos» (Eşirea XX, 4), şi, în contra senzului direct la contextului
cuvântărei, şi în contra expli naţiunilor tuturor exegeţilor
vechi, explică această poruncă, în senzul opririi ori cărui fel
de închipuiri sfinte, şi apoi fără nici o raţiune, numesc icoana
Domnului şi a Sfinţilor lui Idoli, iar pe închinătorii lor,—
închinători de idoli1).
Mai departe, ei tot ca şi luptători vechi contra icoanelor, se
rapoartă şi către tradiţiunea veche bisericească, silindu-se să
dovediască, contra tuturor mărturiilor istorice precise, că
închinarea icoanelor n’ar fi existat până în secolul al V-lea şt
că atunci când a început să apară, păstorii şi dascălii biseri-
ceşti n’au primit-o nici într’un chip, lepădând-o ca pe o
inovaţmne păgânească 2).
 25
Tot cu aceeaşi îndărătnicie n’au voit şi nu voesc să ştie
Luteranii, de ce se lipsesc ei, şi cei asemenea lor, prin
lepădarea sf. icoane din punct de vedere religios-educativ..
Luteranii ca şi ' vechii luptători contra icoanelor, au rămas
cu desăvârşire surzi şi nesimţitori la vocea Sf. Ioan D
■'caschin, care strigă cu această ocaziune: «Departe diavol
zavistnic, tu ne invidiezi, că noi vedem chipul Stăpânului
nostru, şi prin aceasta ne sfinţim! Ne invidiezi că vedem
patimile lui mântuitoare, că ne minunăm de bunăvoinţa Lui
faţă de noi, că contemplăm minunile lui, recunoaştem şi
slăvim puterea lui Dumnezeu; tu invidiezi cinstea sfinţilor,
de care s’au făcut vrednici dela Dumnezeu; nu voeşti ca noi
să privim la închipuirea slavei lor, şi să ne facem râvnitori de
bărbăţia şi credinţa lor; nu suferi foloasele sufleteşti şi
trupeşti, care provin din credinţa ce aveam către ei. Noi însă,
nu te ascultăm demon urător de oameni1).
Luteranii, în sfârşit, ca şi vechii luptători contra icoanelor,
sunt cei mai îndărătnici necredincioşi faţă de semnele şi
vindecările minunate săvârşite prin sf. icoane, pe când
acestea continuă a se săvârşi şi în timpul de faţă, lucru despre
care, lesne se poate convinge cel ce ar voi aceasta sincer.
De aceea ei, pe lângă că au ca acuzatori veşnici Sf.
Scriptură şi istoria bisericii lui Hristos, cum şi marea pagubă
relativă la educaţiunea lor religioasă, apoi ca şi vechii
luptători contra icoanelor cad şi sub pedeapsa acelei judecăţi
a Bisericei universale, care a fost pronunţată asupra
luptătorilor contra icoanelor, la sinodul al VH-lea ecumenic.
Pentru aceasta Biserica orientală faţă cu rătăcirea
Luterană, a repetat şi confirmat numai ceea ce s’a hotărît de
mult la sinodul al VH-lea ecumenic. Asa in mărturisirea
ortodoxă a bisericii apostolice universale de răsărit, citim: «Mare
este deosebirea între i- doli şi între icoane... Păgânii se
 26
închinau idolilor ca zeilor şi le aduceau jertfă considerând
aurul şi argintul drept zei, de ex. Nabuhodonosor. Din
potrivă noi venerând icoanele şi închinându-ne lor nu ne
închinăm podoabelor sau lemnului, ci venerăm şi ne
închinăm sfinţilor a căror chipuri sunt zugrăvite pc icoane.
Re- prezentându-ne în minte ca şi cum ne-ar stâ de faţă
înaintea ochilor; de ex. când ne închinăm Celui răstignit, ne
înfăţişăm în minte pe Hristos, spânzurat pe cruce, pentru
mântuirea noastră, ne plecăm capul şi genunchele, înaintea
lui cu mulţumire. Asemenea, când ne închinăm icoanei
Fecioarei Măriei, ne înălţăm mintea, la Prea Sfânta
Născătoare de Dumnezeu. Plecându-ne înaintea Ei capul şi
genunchele, O nuni in împreună cu Arhanghelul Gavriil, mai
fericită decât toţi bărbaţii şi femeile. Deci închinarea sf. i-
coane săvârşită de Biserica ortodoxă nu este contra poruncei
a Il-a din Decalog, pentrucă nu este-'tot una cu închinarea
cuvenită lui Dumnezeu... După cum Heruvimii, cari
umbreau Tabernacolul, închipuiau pe a- devăraţii Heruvimi
cari stăteau înaintea lui Dumnezeu în ceruri; după cum
Izrailtenii se închinau lor şi ’i venerau fără ca să calce întru
ceva această poruncă Dumnezeiască; şi după cum, când fiii
lui Israel se închinau Tabernacolului şi îl venerau (I Impăr.
VI, 13), nu făceau prin aceasta nici un păcat şi nu călcau întru
nimic porunca Decalogului ci încă mai mult proslăveau pe
Dumnezeu; întocmai aşa şi noi, venerând sf. icoane, nu
călcăm întru nimic porunca a II-a a
Decalogului) ci mai mult lăudăm pe Dumnezeu minunat întru
sfinţii săi» (Psalm 67, 36) 2).
Patriarhii Orientali, iată ce au răspuns, în epistola lor
universală, Luteranilor cari acuzau pe ortodoxi de idololatrie:
«Dacă unii ne acuză că venerând sfintele icoane suntem
idololatri, apoi considerăm această acuzare ca deşartă şi
 27
absurdă, căci nu slujim nimă- rui ci numai unui Dumnezeu
Prea Mărit în Sf. Treime... Iar venerând pe sfinţi, ca robi ai lui
Dumnezeu venerăm sf. icoane relativ,—raportând-o la pro-
totipuri, căci cine se închină icoanelor, prin ele se închină
prototipului, aşa că nici într’un fel nu se poate despărţi
venerarea icoanei de cinstirea Celui ce e zugrăvit pe ea: atât
una cât şi alta nu pot exista decât unite, după cum şi
respectul şi cinstea ce se dau trimisului împărătesc sunt
strâns unite cu respectul şi cinstea ce se dă însuşi
împăratului.... Cuvintele «Să nu-ţi faci chip cioplit nici toată
asemănarea» după noi au aceiaşi însemnătate ca si cuvintele:
«Să nu te
i s

închini la Dumnezei streini, să nu te închini idolilor... Cum că

vrăjmaşii noştrii citează pe sf. Părinţi cari ar fi spus că nu-i
potrivit să se închine icoanelor, apoi aceşti sfinţi bărbaţi ne
apără foarte mult întru cât ei se ridică contra acelora cari
adorează sf. i- coane sau cari le dă închinare dumnezeiască,
sau introduc în biserici chipurile rudelor lor moarte; pe a-
cestia sf. Părinţi îi ameninţă cu anatema, iar nici de cum nu
dispreţuiesc închinarea legiuită a sfinţilor şi a sfintelor
icoane... Cum că chiar din timpurile a-

Partea III-a întrebarea 55.

postolilor se întrebuinţau sf. icoane în biserici şi credincioşii li
se închinau, despre aceasta ne istorisesc foarte mulţi,
împreună cu sinodul al VH-lea ecumenic, ruşinând toată
butjocura ereticească. Intru cât a- cest sinod dă a înţelege
foarte lămurit, cum trebue să se închine sfintelor icoane, când
predă anatema pe cei ce le dau închinare dumnezeiască, sau
când numesc pe ortodoxi cari se închină icoanelor idoio- latri,
apoi şi noi dăm anatemei ca şi sinodul al VH-lea ecumenic pe
acei cari dau astfel de cinste, cuvenită numai lui Dumnezeu
 28
preamărit în Sf. Treime, Sfântului sau îngerului sau Icoanei
sau Crucei sau Sf. Moaşte sau vaselor sfinte, sau Evangheliei,
sau altui oare care lucru din câte sunt în cer sus, pe pământ şi
în mare. Asemenea dăm anatemei şi pe acei cari numesc în-
chinarea icoanelor idolatrie, şi deci nu li se închină, nu
venerează crucea şi pe sfinţi, cum a poruncit Sf. Biserică 1).

II- Despre invocarea Sfinţilor-

§ 185.
Venerând pe sfinţi şi manifestând această venerare prin
cinstirea corpurilor lor nestricăcioase, dacă sunt, sau feţelor
lor sfinte, ne obligăm tot odată, conform învăţăturei Sf.
Scripturi şi a Bisericii, de a-i chema sau de a ne adresa lor în
rugăciunile noastre, ca să ne fie mijlocitori către Dumnezeu,
—ne adresăm lor, se înţelege, nu ca la zeităţi, care ar putea
prin 255 sine însăşi să ne îndepliniască cererile, ci'ca către robii
lui Dumnezeu cei mai de aproape şi mai credincioşi.

§ 186.

Învăţătura revelată.

Cum că nu numai că nu-i contrar, ci chiar bine plăcut lui

Dumnezeu, ca oamenii în anumite cazuri să se adreseze
sfinţilor Lui spre a se rugă lui Dumnezeu pentru ei, aceasta
se vede lămurit din următoarele nenumărate locuri din Sf.
Scriptură atât a Vechiului cât şi a Noului Aşezământ.
Dumnezeu, care a învăţat pe Abraam şi i-a arătat că
drepţii au aşa de mare valoare înaintea Sa încât nu numai
pentru cincizeci dar nici pentru zece drepţi El nu va perde
cetatea (Fac. XVIII, 24—33), a poruncit lui Avimeleh—
împăratul din Gerar să roage pe Abraam ca pe un profet şi

255 V. Epist. Patriarhilor Orientali. Răspuns la întrebarea 111-a p, 40—42 Moscova 1846.
 29
numai aşa va scăpă El şi toată casa sa de peire, pentru Sarra
femeea lui Abraam. Şi când s’a rugat Abraam lui Dumnezeu,
atunci nu numai că a scăpat de peire Avimeleh şi casa lui, dar
i s’a trimis şi binecuvântarea Dumnezeiască (Fac. XX, 7—17).
Tot astfel a procedat Dumnezeu şi cu prietenii dreptului
Iov, care-L mâniase. Pentru ca să scape de urmările acestei
mânii dumnezeeşti le-a poruncit Dumnezeu să se adreseze
lui Iov ca el să se roage lui Dumnezeu pentru ei zicându-le:
«mergeţi la robul Meu'Iov ca El să aducă jertfă pentru sine, şi
robul Meu Iov se va rugă pentru voi, căci Eu nu primesc
decât numai faţa lui ca să nu vă lepăd pe voi», şi au făcut ei
aşa, cum le-a poruncit lor Domnul, atunci el a primit faţa lui
Iov» (Iov. XLII, 8, 9).
Când iudeii sau rugat lui Samuil, în împrejurări grele, ca
El să nu înceteze a striga către Domnul Dumnezeu pentru
mântuirea lor, Samuil le-a zis: «să nu se întâmple aceasta cu
mine, ca să mă a- bat dela Domnul Dumnezeul meu şi în
rugăciunile mele să nu strig către Domnul pentru voi». Şi
într’a- devăr a strigat el către Domnul pentru Israel şi l-a
auzit pe el Domnul» (I Impăr. VII, 8, 9).
Intr’adevăr, aici se vorbeşte direct numai despre faptul că
Domnului i-a plăcut ca cei ce au nevoe de ajutorul Lui să se
adreseze drepţilor cari încă trăiesc pe pământ. Dar faptul
acesta nu ne dă oare o puternică dovadă să credem că
potrivit voinţei lui Dumnezeu se poate şi chiar trebue, când
avem nevoe de ajutorul lui Dumnezeu, să ne adresăm şi
drepţilor cari au eşit din lumea aceasta, având deplină
nădejde că ei şi după moarte pot mijloci 1a Dumnezeu pentru
oameni şi că mijlocirea lor va fi primită de Dumnezeu? De
credinţa aceasta a fost insuflat sf. profet David, când, pentru
înflăcărarea rugăciunei lui, a strigat către Domnul: «Doamne,
Dumnezeul lui Abraam, Isaac şi Israel—părinţilor noştrii» (I
 30
Para. XXIX, 18), cum şi noi ne adresăm lui Dumnezeu,
rugându-1 să ne asculte pentru rugăciunile sfinţilor săi.
 Apoi, însuşi Dumnezeu, care hotărâse să pedep- siască pe
poporul său cei îndărătnic, a vorbit profetului Ieremia «cu
toate că au mijlocit înaintea Mea Moisl şi Samuil, sufletul
Meu însă nu se înduplecă pentru poporul acesta» (Ieremia
XV, 1) arătând prin aceasta lămurit că, în alte împrejurări, au
putut să mijlociască înaintea lui Dumnezeu pentru poporul
Lui,. Moisi şi Samuil (morţi deja de mult) şi că rugăciunea lor
a putut să fie ascultată.
Iuda Macabeul a văzut în somn, cum istoriseşte cartea
Macabeilor, pe Onia fost arhiereu, care ridi- cându-şi manile
se rugă pentru tot poporul iudeu şi care arătând la un alt
bărbat, apărut mai în urmă— împodobit cu cărunteţe şi
înconjurat de o minunată mărire, i-a zis: «Acest iubitor de
fraţi, este sfântul Ieremia—profetul lui Dumnezeu care se
roagă foarte mult pentru tot poporul şi pentru sfânta cetate»,
şi prin această istorisire a înveselit şi încurajat armata sa
pentru ca să se lupte bărbăteşte cu vrăşmaşii (2 Macabei XV,
11 —14). Faptul acesta ne serveşte ca cea mai bună şi mai
temeinică dovadă că în Biserica Vechiului Aşezământ era
credinţa comună că drepţii şi sfinţii trecuţi din această viaţă
pot mijloci înaintea lui Di rmnezeu pentru cei vii.
 1
Dar găsim şi în Noul Aşezământ urme vădite ale acestei
credinţi. Aşa sf. ap. lacob poruncind creştinilor să se roage
unul pentru altul, adaugă: <¿mult poate rugăciunea drepţilor
care se face (cu siguranţă) (lacob V, 16). Iar sf. ap. Pavei a
arătat prin propriul său exemplu cât de mult a preţuit el
rugăciunea creştină, când el însuşi s’a rugat pentru toţi
creştinii şi adeseaori îi ruga zicând: rogu-vă pe voi, fraţilor,
întru Domnul nostru lisus Pi-ăstos şi întru dragostea Duhului,
ajutaţi-mi în Rugăciunile voastre către Domnul pentru mine
(Rom. XV, 30); sau, fraţilor, rugaţi- vă pentru noi (I Tesal. V,
25), privighiaţi in toată răb- ■darea şi vă rugaţi pentru toţi sfinţii
şi pentru mine <Efes. VI, 18, 19; conf. Coi. IV, 3; 2 Cor. I, 10,
11). Dacă apostolii învăţau pe creştini cu cuvântul şi cu fapta,
şi însuşi să se roage pentru alţii şi altora le cereâ să se roage
pentru sine, anume pentrucă mult poate rugăciunea
sărguincioasă a dreptului, apoi nu se poate crede că ei nu
presupuneau că trebue să se cheme în rugăciuni pe sfinţii şi
drepţii trecuţi deja din această lume şi proslăviţi de
Dumnezeu, şi mai ales dacă ţinem socoteală de învăţătura lor
despre comunicarea lăuntrică dintre Biserica pământească şi
cea cerească, pe temeiul căriea creştinii intraţi în sânul
Bisericii pământeşti, devin foarte apropiaţi de Biserica celor
întâi născuţi, scrişi în ceruri... şi de duhul drept al celor desăvârşiţi
(Ebr. XII, 22), şi locuitori, oare cum, cu sfinţii (Efes. II, 19).
Cum că sfinţii pot să ştie despre trebuinţele şi rugăciunile
confraţilor lor de pe pământ, aceasta se poate vedea lămurit
din ştiinţa lui Abraam despre tot ceea ce se petrece pe
pământ pe care i-o atribue Mântuitorul în parabola despre
bogatul şi Lazăr (Luc. XVI, 29—31), şi apoi, se înţelege delà
sine, avându-se în vedere şi raporturile foarte apropiate către
Dumnezeu şi îngeri, în cari se găsesc sfinţii după intrarea lor
în Biserica cerească (Ebr. XII, 22; Luca XX; 36).
 2
Sf. Apostol Petru arată direct la posibilitatea ce au sfinţii
după moarte nu numai de a şti despre trebuinţele confraţilor
lor de pe pământ, dar şi de a se raporta către ei în modul cel
mai prietenos, căci a- mintind creştinilor de grija lui zilnică ce
aveâ despre toate cele ce se refereau la mântuirea lor, le făgă-
dueste, tot odată, că aceeaşi grijă o va avea şi după moarte.
Iată cum se exprimă el în această privinţă: mă voiu nevoi şi
totdeauna mă voiu îngriji să vă am pe voi şi după eşir ea mea (din
lumea aceasta), pentru ca să faceţi pomenire de acestea (2 Petru I,
15).
Sf. Apostol şi Evangelist loan a mărturisit că în- tr’adevăr
sfinţii înalţă rugăciuni la cer înaintea mielului lui Dumnezeu,
amintind, se înţelege, în ele şi despre confraţii lor aflaţi încă
membri ai Bisericii luptătoare. Aşa în descoperirile
dumnezeeşti el a văzut cum douăzeci şi patru de bătrâni cari
stătea înaintea tronului dumnezeesc se închinau înaintea
Mielului, având fiecare în mâni timpane şi potire pline cu
smirnă, cari sunt rugăciunile sfinţilor (Apoc. V, 8), cum în
urmă «s’a dat îngerului mulţime de tămâe ca s’o pună pe
jertfelnicul de aur—împreună cu rugăciunile tuturor
sfinţilor», si în sfârsit—«cum se înalta fumul de tămâe
înaintea Iul Dumnezeu împreună cu rugăciunile sfinţilor din
manile îngerului» (Apoc. VIII, 3, 4). A- ceste rugăciuni
înălţate înaintea Mielului Celui ce a ridicat păcatele lumei şi
încă continuă de a răscumpăra pe oamenii cari trâesc încă pe
pământ (Apoc. V, 9) se înţelege, n’au putut şi nu puteau să
nu se atingă şi de acei cari voiau să-şi însuşiască această
răscumpărare, cerându-le ajutorul întru aceasta. Ca
confirmare a tuturor acestora serveşte faptul, că bătrânii
amintiţi, în cântarea lor de laudă Stăpânului a toate, strigau:
a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să se judece, şi să dai
răsplată robilor Tăi -—profeţilor, sfinţilor şi celor ce se tem de
 3
numele Tău—mari şi mici.... (Apoc. XI, 18); precum şi faptul,
că sufletele celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu, cari se
afla sub altar strigând către Stăpânul: până când Stăpâne cel
sfânt şi adevărat nu judeci şi nu răzbuni sângele nostru dela
cei ce locuiesc pe pământ (Apoc. VI, 9—10).

§ 187.

învăţătura părinţilor bisericeşti

In primele trei veacuri ale creştinismului.

In primele trei veacuri ale creştinismului întâlnim destui
de numeroase şi lămurite urme ale credinţei Bisericii atât în
trebuinţa ce au cei vii de a se a- dresâ în rugăciunile lor
sfinţilor ca să mijlociască înaintea lui Dumnezeu pentru
mântuirea lor cât şi în realitatea acestei mijlociri; fără să mai
ţinem socoteală că în timpul acesta erau destule motive ca să
nu vorbim mult de chestiunea aceasta, cum de asemenea
erau motive de a nu prea vorbi mult nici despre închinarea
icoanelor.
Sf. Ignatie purtătorul de Dumnezeu, cerând cu deosebită
umilinţă creştinilor să se roage pentru el nu numai cât va fi în
viaţă, ci chiar şi după ce va trece către Domnul din această
lume, exprimându-şi ferma credinţă că Dumnezeu le va
îndeplini cererea ^ prin aceasta le-a dat şi lor nădejde că nu
va încetă să se roage pentru dânşii când va stă înaintea
Domnului în ceruri. Unii dintre creştinii cari au fost marturi
oculari ai martirizărei sf. Ignatie spun următoarele
Epist. ad. Trall. c. 13.
despre acest martir: «Noi cei ce ara fost faţă la săvârşirea
acestui fapt, înapoindu-ne acasă plângând şi tângindu-ne am
făcut privighere de toată noaptea şi cu rugăciuni şi genunchi
 4
plecate am rugat pe Domnul ca să ne întâriască pre noi cei
slabi prin faptul ce s’a întâmplat. In urmă, unii dintre, noi,
adormind puţin au văzut pe sf. martir Ignatie apărând de
odată şi înbrăţişându-i, alţii însă l-au văzut rugându-se iar
alţii—plin de sudoare şi stând înaintea Domnului. Deci, toţi
cei ce am văzut aceasta şi în urmă ne-am istorisit reciproc
vedeniile cu mare bucurie, am cântat lui Dumnezeu,
dătătorului de bine fericind pe sfântul, însemnându-ne apoi
ziua şi ceasul ca adu- nându-ne în timpul martirizărei lui, să
putem avea comunicaţie cu luptătorul şi încununatul martir
al lui Hristos» 1). Nu este aceasta oare o dovadă destul de
lămurită că încă pe la începutul secolului al doilea exista deja
în Biserică credinţa hotărâtă şi ne îndo- elnică atât în
posibilitatea şi necesitatea comunicării spirituale morale a
celor vii cu sfinţii trecuţi deja din lumea ceasta, cât şi că
mijlocirea aceasta a sfinţilor înaintea lui Dumnezeu pentru
cei vii este reală şi foarte însemnată?
 .5
De această credinţă a fost pătruns martorul acular al
schingiuirii martirilor din Scilitania, cari au suferit moarte
martirică pe la anul 200 şi autorul istorisirei despre acest
fapt—istorisire pe care o închee cu cuvintele următoare:
sfinţii martiri au primit cunună 256martirică în 17 zile ale
lunei Iulie şi mijlocesc pentru noi înaintea Domnului Iisus
Hristos» ’).
Sf. Irineu numeşte pe Prea Sfânta Fecioară mijlocitoare
strămoaşei Eva cum şi a tuturor urmaşilor ei. Iată cum se
exprimă el despre aceasta: «După cum Eva ca fecioară n’a
fost ascultătoare de Dumnezeu, tot aşa şi Fecioara Maria a
fost ascultătoare de Dumnezezeu ca să fie mijlocitoare
către Dumnezeu pentru fecioara Eva» 2). 257
256*) V, Act. martyr. Scilitanorum, inter. act. martyr. Sincer, ed. a Ruinart.
257 1. Advers, haeres. lib. V, e. 19, n. î. Se poale observă că luteranii, ca să dovediască că
Sf Irineu ar fi înlăturat cu desăvârşire invocarea sfinţilor întru ajutor, începâud cu sf.
îngeri, citează un loc din operile a- cestui sf. părinte, în care el opunând adevăratele
minuni săvârşite în Biserică întru numele Domnului Iisus Hristos minunilor
mincinoase săvârşite în mod imaginar de către ereticii gnostici prin mijlocul vrăjitoriei,
se exprimă, că Biserica nu săvârşiâ semnele şi minunile sale «prin invocă rile sfinţilor
sau prin vrăjitorie, sau, în sfârşit prin vr’un alt mijloc oarecare absurd, ci prin
rugăciunea curată, neîntinată, sinceră şi vădită către Dumnezeu—Creatorul a tot ce
există şi prin chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos (Advers, haeres. lib. II,
c. 32, n. Bl Dar, cine nu vede chiar dela prima ochire că aici prin chemările sfinţilor,
puse la rând cu vrăjitoriile şi alte asemenea forme ale acestora, Sf. Irineu a înţeles che-
marea demonilor pe cari Simón Magul, Menandn şi Carpocrat îi numeau sfinţi şi prin
ajutorul cărora se prezentau ei ca făcători de minuni sau ca autori ai semnelor şi
minunilor magice. Astfel de citate mai făceau luteranii şi din operile lui Tertulian şi
Climént de Alexandria, cari învăţau că nu trebue să se adreseze cu rugăciunea către zeii
păgâneşti ci numai către unul adevăratul Dumnezeu, prin aceasta, zic luteranii, ei au
înlăturat cu desăvârşire chemarea sfinţilor în rugăciuni. Tertulian scrieâ astfel: «pot oare
aceia, cărora voi păgânii le aduceţi jertfă, să dea sănătate împăraţilor sau alt cuiva? Dacă
da, atunci procedaţi cu noi ca cu nişte criminali. Iar dacă într’adevăr aceste duhuri rele
sau demoni sunt capabili să facă vr’un bine oare-care, dacă cei morţi (trebue să
înţelegeţi despre cine vorbesc) pot apăra pe cei vii; atunci să stăruiască mai întâiu a’şi
păstră şi apără templele şi statueie lor propri, cari nu pot să eviste fără protecţiunea
împărătească... împăraţii sunt mai presus de ceilalţi oameni muritori şi cu atât mai mult
de zeii morţi,.. Toate acestea noi le putem cere dela Acela în care credem că El ne va
ascultă rugăciunea. Numai EI singur poate să îndeplinească aceasta; numai noi singuri
II putem rugă ca servitori şi închinătorii Lui gata a ne vărsă sângele pentru legea lui
(Apolog, c. XXIX et XXX). Se întreabă însă, raţional e oare a deduce de aici concluziunea
cum că Tertulian, care dispreţueşte de- adreptul numai pe păgâni cari se adresează în
rugăciunile lor zeilor morţi, mincinoşi şi neputincioşi, în loc să se adreseze
Dumnezeului celui adevărat viu şi atotputernic, prin aceasta ar fi avut intenţiunea de a
înlă-
 6
Deosebită atenţiune însă merită învăţătura lui Ori- gen
despre invocarea sfinţilor, atât prin claritatea cât şi prin
temeinicia ei. După ideea lui Origen sfinţii cari au trecut în
Biserica cerească, n’au întrerupt de loc comunicaţia cu
Biserica luptătoare, ci din contră iau partea cea mai activă şi
sinceră la destinele ei,— mai sinceră şi mai activă chiar decât
când erau în viaţă. Mult mai mult ştiu, fiind în ceruri, despre
destinele acestei Biserici decât ştiau când erau pe pământ.
Pentrucă toţi sfinţii trăind în raiu, ca într’o şcoală oare-care,
se desăvârşesc din ce în ce mai mult nu numai în ştiinţa celor
din trecut şi prezent, ci şi celor din viitor ce li se descoper de
Iisus Hris- tos cel ce este pretutindenea 1),-—fapt la care arată
şi apostolul când zice,: sunt cuprins de amândouă, a- vând
dorinţă să trec din această viaţă şi să fiu cu Hristos, aceasta este
mai mult decât bine (pentrucă aceasta este incomparabil mai
bine) (Filip. 1, 26), fiind încredinţat că înapoindu-se la
Hristos va cunoaşte mult mai bine cauzele tuturor celor ce se
petrec pe pământ, fie relativ de om, fie relativ de sufletul sau
mintea lui» 2).

tura şi chemarea sfinţilor pe cari creştinii nu-i recunoşteau ca zei şi către cari se adresau
în rugăciunile lor numai pentru ca prin mijlocirea lor să obţină cele cerute dela însuşi
Dumnezeu? Tot acestea putem spune, şi faţă de locul citat din operele Sf. Oliment de
Alexandria, la care fac in- dicâţiuni Luteranii şi cari sună astfel: «Trebue să se roage cu
deosebire, acelora cari au cunoscut cum trebue pe Dumnezeu şi ştiu care este binele
adevărat, când şi cum să-l ceară. A cere dela cei care nu sunt Dumnezei ca dela
Dumnezeu, sau a cere ceea ce nu trebue, lucru ce se întâmplă când oamenii pretind
lucrurile, considerând răul ca bun, - este lucru unei ignoranţe exagerate. De aceea,
fiind-că uumai singur Dumnezeu este bun, apoi şi noi rugăm numai pe îngerii Lui ca să
ne dăruiască din bunurile lor» (Stroni. Lib. VII, n. 721)

*1 De pr.ncip lib. 11, c. 11, n. 6. patr. curs. compl. graec t. XI. col. 246.

) Ibid. n. 5, col. 241.

J

«Apostolul, spune Origen, ne numeşte participători şi

sfinţi. Căci dacă se zice că avem comunicare cu Tatăl şi cu
Fiiul, apoi cum să n’avem această comunicare şi cu sfinţii,
cari se găsesc nu numai pe pământ, ci şi în ceruri când
 7
Hristos a împăcat cu scump sângele său cele cereşti cu cele
pământeşti, pentru ca să fie în comunicare unele cu altele?
Evident adevărul acesta îl arată Domnul când zice: «Că mare
bucurie se face în ceruri, pentru un păcătos, care se po- căeşte (Luc.
XV, 7) 1). Dacă sfinţii în viaţa viitoare văd faţă către faţă ceea ce
a văzut în viaţa aceasta numai ca prin oglindă şi ghicitură (1
Cor. XIII, 12), atunci nu se poate admite că ei nu sunt pe
aceeaşi treaptă a perfecţiunei şi faţă de alte virtuţi, când acolo
ei se perfecţionează în ceea ce ş’au agonisit în viaţa aceasta.
Una din virtuţile de căpetenie, după cuvântul lui Dumnezeu,
este dragostea către aproapele pe care sfinţii trecuţi din
această viaţă credem că o au, în mai mare grad faţă de cei ce
se luptă în viaţa aceasta decât acei care ajută pe cei
neputincioşi în luptă, singuri fiind slabi; căci nu numai aicea
se îndeplineşte prin mijlocirea dragostei frăţeşti, ceea ce se
zice: că de pătimeşte un membru, pătimesc cu el toate membrele,
iar de se preamăreşte un membru, se bucură şi celelalte împreună
cu.eh (i Cor. XII, 26), dar şi despre dragostea celor eşiţi din
această viaţă trebue să zicem: eu am îngrijirea tuturor
bisericilor, cine este neputincios şi să nu fie neputincios ? cine se
sminteşte, şi eu să nu mă aprind? (Pentru cine nu m’aşi
aprinde) 258 (2 Cor. XI, 28—29) ')? Sfinţii trecuţi din această
viaţă îşi exprimă, după Origen, participarea şi dragostea lor
faţă de membrii Bisericii luptătoare, prin faptul că neîncetat
înalţă rugăciuni către Domnul, pentru dânşii, şi prin aceasta
le ajută foarte mult «Cine se îndoeşte, zice el, de faptul că
sfinţii părinţi ne ajută prin rugăciunile lor? Toţi părinţii morţi
mai înainte de noi se luptă împreună cu noi şi ne ajută prin
rugăciunile lor» 2). In alt loc zice: Nu numai un arhiereu

258 Iu Lev. Homil. IV. n. 4. patr. curs complgr. aec. t. XII, col. 4-37.
0 De Orat. n, 11, ibid. t. XI, col. 449.
s
) In numer. Homil, XXVI. n. 6, ibid. t XII, col. 779.
-s) De orat. n. 11, ibid. t. XI, col. 448.
Comment. în Cant. Cântic, lib. III, e. 2, v. 4, ibid. t. XIII,col. 160.
 8
(Iisus Hristos) se roagă împreună cu cei ce se roagă sincer, ci
şi îngerii se bucură în ceruri de un păcătos care se pocăeşte (Luc.
XV, 7), şi sufletele sfinţilor celor morţiA), toţi sfinţi trecuţi din
această viaţă, se îngrijesc de mântuirea celor ce se găsesc încă
în lumea aceasta şi le ajută prin rugăciunile lor 4). Dar pentru
ca să se poată primi ajutorul trebuitor prin mijlocirea sfinţilor
către Dumnezeu, după Origen, se cere din partea membrilor
Bisericei luptătoare să li se a- dreseze în rugăciunile lor, să fie
chemaţi în ajutor. Pentrucâ «îngerii dau cele trebuitoare, celui
ce se roagă ca şi cum ar avea o porunca precisă în această
privinţă, când sunt pomeniţi în timpul rugăciunei, şi în
genere Dumnezeu aduce la un loc, şi pe cel ce se roagă, şi pe
cel ce poate să-i dăruiască celelalte. Se înţelege că lucrul
acesta, nu provine dela întâmplare, fiindcă însuşi Acela
înaintea Căruia şi perii capului, toţi sunt număraţi (Mat. X, 30)
înduplecă în timpul rugăciunei, spre a face bine celui ce se
roagă, pe cel
ce trebue să-i ajute 1). De aceea, scrie Origen în alt loc:
Trebue să avem de conducător în toate pe Dumnezeu, şi să
cerem ori ce ajutor, atât delà El cât şi delà Sfinţii îngeri şi
drepţi, ca să ne isbăviască de demonii cei răi 2). Nu în zadar
se pot aduce sfinţilor şi rugăciuni, cereri şi mulţumiri (1 Tim.
II, 1); cererile acestea însă şi mulţumirile nu se pot aduce
numai sfinţilor, ci şi oamenilor de rând, iar rugăciunile
numai sfinţilor» 3.
Ideile acestea despre comunicarea dintre vii şi sfinţii trecuţi
în altă viaţă au fost împărtăşite şi de sf. Chi- prian. De ele se
conduceâ dânsul când învăţa că după moarte trăesc şi
împărăţesc cu Hristos toţi, începând ' cu Patriarhii, atât cei ce
au primit moarte martirică, cât şi cei ce au rămas tari în
credinţă, şi se îngrijesc de mântuirea noastră4) ; cum şi atunci
 9
când se adresă fraţilor sei după rang, zicându-le: «Să ne po-
menim, unul pe altul ori unde am fi, să ne rugăm
Ş De orat, n. li, ibid t XI, col. 449—451.
!
) Contr. Ols. lib. VIII, pair. curs. compl. graec. t, XI, col. 1608. Conf. Iib. V, n. 4 col.
1185.
s
) De Orat n. 14 ibid t XI, col. 464. La Origen, găsim chiar exemple de rugăciuni cu
care creştinii puteau să se adreseze îngerilor şi sfinţilor. Aşa de ex. rugăciunea către
înger: «Vino îngere, grăbeşte de apăra pe cel ce s’a întors delà înşelăciunile
precedente, delà învăţătura diavolească, primindu-1 ca un bun medic păşirea/,ăl şi-l
învaţă». (In Ezech. Homil. I, n. 7, Ibid. t XIII, col. 675; Conf, de orat. n. 14, ibid. ţ. XI,
col. 464). Şi dacă Origen în lucrarea sa contra Iul Cels (pe care o citează Luteranii)
scria că creştinii, cum credea Cels, de ioc nu zeificau pe înger şi că de asemenea înălţă
orice rugăciune, cerere şi mulţumită Dumnezeului tuturor, prin marele arhiereu—
Cuvântul cel viu şi Dumnezeu mai presus decât toţi îngerii şi că numai pe el singur î!
milostivesc şi îl roagă a se milostivi (Contr. Cels. iib. V, n. 4); lib. Vili, n. 64, ibid, t.
XI, col. 1185, 1612); apoi delà sine se înţelege că în aacest caz el nega adresa creştinilor
către înger sau către sfinţi, ca către niscaiva zei oare care; iar nici de cum ca către
înaltele slugi dumnezeeşti şi ca mijlocitori înaintea lui Dumnezeu peniru oameni.
*) Epist. către Fortunat. Despre învăţătura către Martiri. Bibliot. părinţilor apuseni
cai tea Il-a pag. 335, ed Kiev. 1879; despre mortalitate ibid. p. 255 (ruseşte).

unul pentru altul în armonie şi într’un cuget; să ne uşurăm

întristările şi strimtorârile prin dragoste reciprocă, şi dacă
Domnul va grăbi să iâ pe cineva dintre noi mai curând, să nu
înceteze această dragoste şi înaintea Domnului,—ca să nu se
întrerupă rugăciunea pentru fraţii şi surorile noastre, înaintea
milostivire! Părintelui» ]).
însemnat este apoi că în timpul săvârşirei liturghiei, se
făcea pomenire, în rugăciunile către Dumnezeu, despre
invocarea sfinţilor. Lucrul acesta se poate vedea din
liturghiile vechi, ca Liturghia sf. Iacob, şi Liturghia Bisericii
din Ierusalim, despre care mărturiseşte sfântul Chirii al
Ierusalimului. In liturghia sf. Iacob se spune: «Iar mai ales că
facem pomenire de sfânta şi slăvită Prea Sfântă Născătoare
de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Pomeneşte-o pe Ea
Doamne Dumnezeule şi ne ajută şi ne milueşte pe noi pentru
sfintele şi preacuratele Ei rugăciuni» 259).

259') Epist. 50 către Cornelia, lbid. Cartea I, p. 288.

’) Renaudot. Liturg. Orient, collect. t. II, p. 33, Paris. 1716 an. Tot asemenea se vorbeşte
şi în liturghiile cunoscute sub numele sf. apostoli Petru şi evanghelistul Marco (ibid. p.
145, 176).
 10
Sfântul Chirii al Ierusalimului, descriind liturghia care
există, fără îndoeală, din timpurile cele mai vechi, în Biserica
din Ierusalim, între altele spune următoarele: «După
săvârşirea jertfei spirituale, stropirea cea fără de sânge,
rugăm pe Dumnezeu asupra acestei jertfe despre pacea
întregei Biserici... In urmă pomenim şi pe patriarhi, profeţi,
apostoli şi martirii cei mai înainte adormiţi, pentru ca
Dumnezeu să ne primia- scă cererea prin rugăciunile şi
mijlocirile lor» 260).

260) Cuvântul 5, 8 şi 9, catchetic. Opp. Sf. Chirii de Ierusalim pag. 374,

 11

§ 188.
La acestea mai putem adăogâ, că chiar unii dintre martirii şi
martirele din acest period, au mărturisit credinţa lor în
posibilitatea şi realitatea mijlocirii sfinţilor, trecuţi din
această viaţă, înaintea lui Dumnezeu pentru cei rămaşi încă
în viaţă, iar aceasta în momentul morţi lor. Aşa sf. Maxim
care a pătimit în anul 250, cum se spune în viaţa lui, a zis
între altele, celui ce-’l martiriza: «Harul lui Hristos, cu rugă-
ciunile tuturor sfinţilor, să mă facă sănătos în veci» ’). Iar
muceniţa Potamiana din secolul al IlI-a, cum mărturiseşte
Eusebie, mergând la moarte a făgăduit lui Vasilid soldatului
care o apără de mulţimea păgânea- scă, că după trecerea ei
din această viaţă, va rugă pe Domnul ca să-l răsplâtiască
curând pentru ceea ce a făcut faţă de ea, şi trecând trei zile
după sfârşitul ei martiric, însuşi Vasilid a mărturisit că i s’a
arătat noaptea şi i-a pus coroană pe cap zicând: «Că ea s’a
rugat Domnului pentru el, şi rugăciunea ei a fost ascultată,
de aceea el în curând va fi luat de aici261 262). Iar muceniţa
Iustina, tot din secol, al IlI-a, cum mărturiseşte sf. Grigore
Teologul, a rugat pe Fecioara Maria sâ-i ajute să’şi păstreze
fecioria în mijlocul se- ducţiunilor :î).Doctrina despre invocarea
sfinţilor, în periodul
sinoadelor ecumenice.
Cu începutul secolului al IV-lea când Biserica a căpătat
posibilitea să-şi exprime libera ei credinţa şi slujire iui
Dumnezeu, invocarea sfinţilor apare ca un fenomen cunoscut
tuturor, cum şi ca fenomen general şi universal, mai ales ca el
nu înfăţişă ceva nou, ci era un obiceiu deja vechi şi consfinţit
de -Biserică. Faptul acesta este mărturisit şi de Eusebie sus-
ţinând că la creştini este obiceiul vechi nu numai de a vizită

261ed. Moscva 1855. Trebue să presupunem că acelaş sen/. îl au şi următoarele

învăţături relativ Ia consliluţiunile apostolice, care se ating de pomenirea sfinţilor şi a
săvârşirei liturghiei'. «Adunaţi-vă în peşteri săvârşind citirea sfintelor cărţi si
cântând psalmi pentru martirii adormiţi şi pentru toţi sfinţii ... şi aduceţi Eucharistia
cea plăcută a corpului împărătesc al lui Hristos (constit. Apostol, cartea VI, c. 80 p.
208, edit. Cazan 1864.
*) Act. sf. Maximi inter act. martir. Sincer ed Ruinart, p. 157.
262)Hist. Eccles. lib. VI, c. 5.
s
) Cuvânt. 24 spre lauda sf. Chiprian. Opp. sfinţilor părinţi t. II p. 255 ed. Moscva.
1843.
 12
mormintele sfinţilor, ci si de a face aici rugăciuni şi de a le
venera fericitele suflete1). Părinţii Bisericii învăţau pe faţă şi
ori unde, cum vom vedeâ îndată, despre invocarea sfinţilor,
lămurind prin a- ceasta şi precisând mai bine doctrina veche
bisericească în această privinţă, până când a fost examinată şi
determinată definitiv Ia sindul al Vll-lea ecumenic când s’au
ivit învăţături mincinoase contrare celei bisericeşti.
Aşa de ex. Sf. Efrevt Şirul în cuvântarea sa spre lauda
mucenicilor iată cu ce rugăciuni se adresează sfinţilor:
«Purtătorilor de cununi martiri, cari aţi răbdat suferinţi de
bună voe din dragostea către Dumnezeu şi Mântuitorul şi
care aveţi îndrâsneală înaintea stăpânului, mijlociţi o sfinţilor
pentru noi slabii şi greşiţii şi plinii de trândăvie ca sa vie
peste noi harul lui Hristos, şi să lumineze inimile celor leneşi,
ca să iubim pe Domnul» 2). 263 264
Tot această vie credinţă în realitatea mijlocirni sfinţilor şi
în necesitatea adresei către această mijlocire a mărturisit şi Sf.
Vasile cel Mare când spunea despre sine însuşi: «Primesc şi pe
Sf. Apostoli, profeţi şi mucenici, şi îi chem ca mijlocitori
înaintea lui Dumnezeu, ca prin ei, adecă prin mijlocirea lor,
milostiv să-mi fie mie iubitorul de oameni Dumnezeu şi sâ-
mi dea ertare de greşale» *). Mai mult, tot această credinţă
caută s’o înrădăcineze şi în alţii, când, de ex. în o- milia
despre martirul Mamant, vorbea auditorului: «Să’şi
amintiască de martirul Mamant toţi acei cari s’au bucurat de
el în visuri; toţi acei cari venind la acest loc l’au avut
împreună rugător şi cărora, fiind chemat pe nume, le-a stat
înainte cu însăşi fapta şi pe care i-au dus în casă din călătorie,
pe care i-a făcut sănătoşi din boale,—cărora îe-a întors copii
deja morţi, şi cărora le-a prelungit termenul vieţii» 2); sau

263*) Eusebie Praepar. Evanghel. lib. XIII, c. 11.

264 Cuvânt de lauda martirilor. Opp. Efrem Sir. part. III, p. 359, ed. Mos-
 13
când, în omilia sa la 40 de mucenici pe cari îi numeşte buni
părtaşi în griji, sârguincioşi în rugăciuni şi cei mai puternici
mijlocitori, se adresează aşa către auditor: «câtă muncă ai
întrebuinţa ca să-ţi găseşti cel puţin un rugător pentru tine
către Domnul!—Şi iată 40 de rugători cari înalţă într’un cuget
rugăciune... la aceştia să alerge "cel împresurat; la aceştia să
se ducă cel vesel,—unul, ca să găsiascâ izbăvire în grelele
împre-
cova 1882. Aceeaşi idee a exprimat şi de sf. Ilarie relativ de sf. îngeri, expri-
xnându-se astfel: «De mijlocirea sf îngeri n’are nevoe natura dumnezeiască, ci
neputinţa noastră, căci ei sunt trimişi pentru cei ce doresc a moşteni mântuirea
(Evrei I, 14), pe când Dumnezeu ştie toate faptele noastre, şi neputinţa noastră in
timpul cererei şi mijlociri de milostivire (lui Dumnezeu) are nevoe de conlucrarea
spiritualo-mijlocitoare cu slujbă» (Tractat, în Psalm. 129, Patr. curs. compl. latin. t.
IX. col. 722,
 14
4 Epist. 860 ad. Iulianum Apostatum, in Opp. t. III, p. 463 ed. Maur. fi Omilia 23 la
sf. martir Mamant. Opp. Vasile cel Mare, part IV, p. 868, ed. Moscova 1858. jurări,
altul ca să i se păstreze fericirea. Aici întâlneşti femeia
cuvioasă, cucernică, care se roagă pentru prunci, care imploră
pe Dumnezeu pentrn reîntoarcerea bărbatului exilat şi
însănătoşarea celui bolnav. Fie ca cererile noastre să fie
primite de mucenici. Tinerimea să-i imiteze ca pe nişte egali;
părinţii să li se roage ca să fie părinţii unor asemenea copii»
1
).
Sf. Grigorie de Nissa s’a adresat în cuvântul său despre sf.
mucenic Teodor cu următoarea rugăciune: Mijloceşte pentru
Patrie la Domnul şi împăratul universal. Ne ameninţă mari
pericole... armata se luptă pentru noi, sfinte mucenice,
mijloceşte cu îndrăsneală pentru compatrioţii tăi. Cu toate că
tu eşti în altă lume, dar totdeauna ştii despre pericolele şi
trebuinţele omeneşti. Cere pace pentru noi ca adunările
noastre să nu se întrerupă... rugămu-te nu ne lipsi nici de
acum înainte de acoperemântul tău. Dacă se cere încă mai
multă şi mai puternică mijlocire, adună cetele martirilor,
fraţilor tăi, şi rugaţi-vâ împreună cu toţii, căci rugăciunile
mai multor drepţi vor acoperi, poate, păcatele popoarelor» 2).
Tot aşa de profund a recunoscut însemnătatea mijlocirii
sfinţilor înaintea Ini Dumnezeu pentru noi, şi sf. Grigore
Teologul, când ş’a exprimat deplina sa convingere că sfinţii
trecuţi din lumea aceasta stând mai aproape de Dumnezeu,
după ce au lepădat lanţurile
.*) Omilia 19 la sf. 40 de mucenici. Ibid. p, 306, 307. Putem observa că sf Vasile
cel Mare explicând cuvintele Psalmistului: Ochii Domnului asupra celor drepţi şi urechile lui
la rugăciunea lor (Psalm. 33, 16), sub ochii şi urechile Domnului înţelegea spiritele cele
fără de trupuri ce !o- cuesc în ceruri, cari după bunăvoinţa lui Dumnezeu când
abservâ asupra credincioşilor, când ascultă şi primesc rugăciunile lor (Tâlcuire la Ps.
33 opp. p. 1, p. 308, ed. Moscova 1872'.
2
) Orat. d e S . Theodor, in Opp. t. Iii, p. 58B ed. Morel.
corporale, pot să producă mult mai mult prin rugăciunile lor,
decât au produs pe pământ prin învăţăturile lor ’), şi că la
 15 ‘
înălţare (spirituală) mucenicii servesc ca mijlocitori vii265 266),
deasemenea când şi el însuşi li s’a adresat să mijlocească la
Dumnezeu şi să-l ajute cu rugăciuni asemenea cu cele
adresate către sf. mucenic Chiprian 267), sf. Manasie268), şi sf.
Vasile cel Mare269), rugându-i să privească cu milostenie la el
din înălţime, să’l conducă cu cuvântul şi viaţa şi să-i fie
conpăstor şi să-i ajute ca să învingă toate greutăţile şi
suferinţele vieţii, pentru a ajunge la o stare mai bună şi mai
folositoare.
Sf. Ion gură-de-aur şi sf. Ambrosie mai lămuresc afară de
aceasta şi temeiurile în baza cărora creştinii pot să fie pe
deplin convinşi atât de oportunitatea cât şi de eficacitatea
adresei către puternica mijlocire a sfinţilor către Dumnezeu,
şi din care cauză ei totdeauna' pot şi sunt datori să se
adreseze către dânşii în rugăciunile lor, având deplină
nădejde în a- jutorul lor, numai dacă credinţa şi viaţa lor
îmbunătăţită ar merită aceasta.

265*) Cuvânt 18 în lauda tatălui său. Opp. sf. părinţi Partea. II, p. 108. ed. Moscva
1843.
266)Cuvânt 11 sf. Grigore de Nissa itaid. t. I, p. 304.
267)Cuvânt 24. Ibid. t. II, p. 264.
268)Cuvâat 21 Ibid. p. 212
269)Cuvânt 48. Opp. sf. părinţi t. IV, p. 139.
 16
Aşa sf. loan gură-de-aur voind să dovedească că trecerea
sfinţilor în viaţa cerească de loc nu-i instre- inează de cei vii,
ci din contră, pot să iâ cea mai vie şi mai activă parte în
soarta lor, vorbeşte despre mucenici următoarele: «Mucenicii
sunt parte şi membrele noastre... dacă stăpânul' lor, nu se
ruşinează a ne fi cap, apoi cu atât mai mult ei nu se vor
ruşina să fie membrele noastre, căci într’ânşii este
înrădăcinată dragostea, iar dragostea, de obiceiu, uneşte şi
leagă strâns pe cei ce comunică unii cu alţii, neţinând
socoteală de deosebirea lor după vrednicie270)». Cum că
mijlocirea sfinţilor poate fi primită de Dumnezeu cu bună-
voinţă, aceasta o lămureşte el prin următoarea asemănare,
vorbind de puterea mijlocitoare a doi martiri—Iuventin şi
Maxim: «După cum soldaţii, arătân- du-şi ranele făcute de
vrăjmaşi, cu îndrăsneală conversează cu împăratul, aşa şi
martirii, purtând în mâni capetele lor tăete, şi înfăţişându-le,
uşor pot cere de la împăratul ceresc tot ceea ce ar dori» 271 272).
De aceea sf. Ioan gură-de-aur, sfâtueşte pe toţi să se adreseze
sfinţilor, cerând numai ca cererea să fie unită cu străduinţa
lor proprie, spre progresul spiritualo-moral. «Rugăciunile
sfinţilor, spune el, au foarte mare putere, însă numai atunci
când însuşi noi ne pocăim de păcate şi ne îndreptăm....
Aceasta n’o spun pentru ca să nu mai chemăm pe sfinţi în
rugăciunile noastre,, ci pentru ca noi să nu ne lenevim, şi
dându-ne cu totul neîngrijirii şi somnului, să lăsăm asupra
altora, ceea ce suntem datori să facem noi 273). Ştiind acestea
iubiţilor să alergăm la mijlocirea sfinţilor şi să-i chemăm ca ei
să se roage pentru noi; dar să nu ne lăsăm numai în nădejdea
rugăciunilor lor, ci şi noi înşine să. lucrăm cum trebue după

270) De Viduis. c. 9. n. 54, 55, Pair. curs. compl. lat. tom. XVI,' col. 250, 251.
271‘) Serm. I. S. raartvr. Roman. p&tr. curs compl. graec. t. 50 col.. 605, 607.
272Js Serm. in marlyr Juvent. et Maxim. n. 6, ibid. coi 576.
273) Omilia 5, n. 4, 5 la evangh, Mateiu t. 1, p. 96, 97, ed. Moscova 1839'.
 17
exemplul lor» ).Sf. Ambrosie descrie mult mai lămurit şi mai
274

de- adreptul oportunitatea şi necesitatea adresei după a-

jutorul cel puternic al sfinţilor şi mijlocirea lor înaintea lui
Dumnezeu. «Gând sf. ap. Petru şi Andrei, spune sf.
Ambrosie, au mijlocit la Dumnezeu pentru soacra lui Simon,
care era cuprinsă de nişte friguri rele, atunci Domnul, stând
înaintea ei, a certat frigurile şi o au lăsat pe dânsa şi îndată
sculându-se a slujit lor (Luc. IV, 38—39).... Şi tu ai prieteni, cari
pot să mijlociască pentru tine. Prieteni de felul acesta sunt
apostolii şi martirii, pe cari dacă îi venerezi te apropii de ei
prin milostenie, pentrucă cel ce face milostenie acela este
prieten—este aproapele (Luc. X, 37).... Atunci ap. Petru şi
Andrei au mijlocit pentru soacra lui Simon, iar acum ei pot să
mijlociască pentru noi şi pentru toţi. Căci evident este că cel
însărcinat de multe păcate nu-i capabil să se roage pentru
sine şi deci, pentru el trebue să roage alţii pe Doctorul ceresc,
după cum nici bolnavii (trupeşte) nu chiamă singuri pe
doctorul trupesc, ci trimit pe alţii să-l cheme.. Prin urmare,
pentru noi trebue să se roage sfinţii îngeri—aceşti apărători ai
noştrii—martirii a căror simte moaşte ne servesc ca garanţie
şi amanet al mijlocirii lor. Ei spălându-şi păcatele în sângele
lor propriu pot să mijlociască la Dumnezeu ertarea păcatelor
noastre, fiindcă martirii sunt judecătorii şi observatorii vieţii
şi faptelor noastre. Nu trebue să ne temem de aceşti apărători
ai noştrii pentrucă singuri ei au încercat neputinţa trupească,
luptându-se în potriva ei» '). l
Dacă mai adăogâm la cele zise, că în secolul al’ IV-lea au
apărut şi intrat în viaţa bisericească liturghiile Sf. Vasile cel
Mare şi Ioan gură de aur, în cari sunt aşezate, ca şi în
liturghia sf. Iacov, rugăciunile către sf. îngeri despre
mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu h, apoi este evident că,

274‘} In Genes. Homil. 44 n. 2.

 18
invocarea sfinţilor în secolul al IV-lea, eră într’adevăr un
fenomen general şi universal în biserică, şi că credinţa în
oportunitatea şi necesitatea chemării sfinţilor, eră mai presus
de orice îndoială, pentrucă avea ca temelie doctrina şi
practica veche bisericească despre aceasta.
De aceea la începutul socolului al V-lea când a apărut
contra ei direcţiunea învăţăturei greşite a lui Vigilenţiu, nu
numai că n’a suferit nimic din partea aceştia, ci putem spune
că mai mult s’a întărit şi s’a cimentat, fiindcă împrejurarea
aceasţa a dat mai mult impuls pentru lămurirea şi
determinarea mai temeinică a doctrinei despre invocarea
sfinţilor, silind pe apărătorii adevărului să-i iâ apărarea şi să
o justifice din punctele de vedere, cari n’au fost atinse de
părinţii bisericeşti de până acum.
Chestiunea principală şi esenţială pe care Vigilenţiu şi
aderenţii lui o ridicau contra invocărei sfinţilor, era, că sfinţii,
ca morţi, fiind cu desăvârşire deosebiţi de cei vii, n’ar putea
să le dea nici un ajutor neputând fi împreună cu ei şi nici să le
asculte rugăciunile. Asemenea mai ziceau ei, că a cere aju-
torul sfinţilor—aceasta ar însemnă a părăsi şi uita pe
Dumnezeu, iar pe sfinţi a-i considera ca zei. Din acest punct
de vedere, mai alez, fericiţii Ieronim şi Augus- 275 tin, apără şi
justifică învăţătura veche bisericească despre chemarea
sfinţilor, explicând, se înţelege, şi determinând mai precis
adevăratul ei senz şi însemnătate.

275) V. Rug. după sfinţirea st. daruri.

J
) Cartea contra lui Vigilenţiu. V. Bibliotec, părinţilor apuseni cartea IV-a p. 299,
ed. Kiev 1880.
>) Cartea contr. lui YigUenţ'ui V. Bibi. pac. apus. Cart. YI, p. 299,800.
fi Comment. în Ep. ad. Phiiimon. Opp. t. IV, part. I, p. 477. Paris. 1706 au.
fi De civit. Dei, lib. XX, c. 9.
fi Serm. 285, n. 5; conf. in Ioann LXXXIV, in patr. curs. compl. lat. t. 35, coi. 1847.
') De Baptism, lib VII, c. I.
-) De Cura pro mort. gerenda n. 15.
s
) De civit. Dei. lib. XXII, c. 8.
•M De cura, pro. mort. gerenda n. 16.
 19
Aşa, fericitul Inronim, având în vedere sofistica lui
Vigilenţiu, cum că sfinţii după moarte fiind închişi în locuri
hotărâte, n’ar putea şi nu pot participă cu cei ce se roagă şi
nici n’ar putea află despre trebuinţele lor, scrie următoarele:
«Tu spui că sufletele apostolilor şi martirilor sunt sau în
sânul lui Abra- am sau în locuri răcoroase sau sub altarul lui
Dumnezeu şi nu pot să fie de faţă la slujbele care se fac la
mormintele lor, şi unde voesc... Tu vrei să pui lege lui
Dumnezeu? Tu vrei să pui lanţuri apostolilor, pentru ca să fie
legaţi până la ziua judecăţei şi să nu poată fi cu Domnul lor
acei despre cari este scris: A- ceştia urmează Mielului ori unde
se va duce (Apoc. XIV, 4) ? Dacă Mielul lui Dumnezeu este
pretutindenea, apoi trebue să credem că şi dânşii sunt
pretutindenea, de oarece urmează Mieiului, şi trăesc
împreună cu el. Şi pe când diavolul'şi demonii rătăcesc în
întreaga lume şi apar pretutindenea cu o iuţeală ne mai
pomenită, nu cumva oare martirii, cari ş’au vărsat sângele
pot să rămână închişi în mortnânt şi să nu poată eşi de aici
1
)?
In vederea ideei greşite a lui Vigilenţiu, ca sfinţii ca morţi
nu pot să se roage pentru cei vii—lucrul propriu numai viilor
cari sunt datori să se roage unul pentru altul, fericitul
Ieronim, o explică că ei de loc nu sunt morţi, ci vii pentrucă
Dumnezeul lui Avraam
Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Jacob, nu este Dumnezeu al
morţilor, ci al viilor (Marc. XII, 97), şi îşi continuă cuvântarea
sa astfel: «Dacă apostolii şi martirii, încă fiind în trup, când
erau datori să se îgri- jiască de sine, puteau să se roage
pentru, alţii, apoi nu pot să facă aceasta oare cu rnai multă
uşurinţă, după ce au primit cununa biruinţii ? Un singur om
— Moisi, cere la Dumnezeu ertarea a 6 mii de oameni,
capabili de a purtă arma (Eşirea XXXII; fapt. VII); si
 20
arhidiaconul Ştefan, imitatorul Domnului său şi primul
mucenic întru Hristos, se roagă pentru ertarea persecutorilor;
apoi, nu cumva oare ei, locuind împreună cu Hristos, au mai
puţină putere? Sf. ap. Pavel, spune, că lui i s’a dăruit 276 de
suflete ce erau cu el în corabie, nu cumva oare, el după ce s’a
eliberat de legăturile corpului trăind împreună cu Hristos, ş’a
încleştat gura şi n’a mai fost în stare să spună un cuvânt
măcar pentru acei cu cari a crezut în Evanghelia Lui în
această lume»1)?
Mai mult, fericitul Ieronim, faţă de cuvintele: Nu cumva
chemarea sfinţilor, e în contrazicere cu credinţa în
Dumnezeu, pune următoarea întrebare: «Ce fel, poate cineva
să aibă una şi aceeaşi credinţă în Domnul Nostru Iisus
Hristos, şi Sfinţii Lui»? şi la aceasta răspunde următoarele:
«Pentru ca să lămuresc aceasta, iau un exemplu din cartea
Eşirei: şi a cre- ziit poporul lui Dumnezeu şi lui Moisi, robului Lui
(Eşirea XIX, 9). Aici se vorbeşte despre una şi a- ceeaşi
credinţă a poporului, şi către Moisi, şi către Dumnezeu
fiindcă despre popor, care credea în Dumnezeu, se zice că el
a crezut şi robului. Cele zise de apostol, se extind nu numai
asupra lui Moisi, ci şr asupra tuturor sfinţilor lui Dumnezeu,
aşa că .tot, cel ce crede în Dumnezeu, nu poate să creadă în El
dacă nu va crede şi în sfinţii Lui, fiindcă iubirea şi credinţa în
Dumnezeu nu este desăvârşită dacă nu este strâns unită cu
iubirea şi credinţa în robii Lui»-).
Mult mai precis desvoltă aceste idei fericitul Augustin,
îndreptându-le în potriva învăţăturei lui Vigilen- ţiu şi
Maniheilor cei la un gând cu el.
Punând în relief adevărul neîndoios şi indiscutabil că
membrii bisericii pământeşti şi cereşti, compun u- nica
biserică a lui Hristos, şi deci trebue să fie între dânşii
comunicare spirituală, Augustin recunoaşte, pe temeiul
 21
acesta, necesar ca cei vii să se roage pentru cei morţi, cum şi
este în Biserică2), ansă cu observarea, că pentru sfinţi nu
trebue să se roage ca şi pentru toţi ceilalţi morţi, ci ca unora
ce se roagă şi mijlocesc înaintea lui Dumnezeu, pentru dânşii.
«Pentru martiri, spune el, Biserica nu se roagă, cum se roagă
pentru ceilalţi morţi, pentru că ei atât de mult s’au desăvârşit
după moarte, încât nu noi cei vii trebue să mijlocim pentru
dânşii, ci ei sunt miilocitorii noştrii» 3).
Iar la întrebarea: Ştiu oare sfinţii de trebuinţele noastre, şi
dacă ştiu, apoi cum pot să ştie? Augustin răspunde, că ei
uşurându-şi sufletul, de corpul cel îngreuiat şi stricăcios şi de
mintea cea însărcinată de
nenumărate griji ale vieţei pământeşti, contempîează ' clar
adevărul, pentru atingerea căruia, serveşte dragostea J), şi că
afară de aceasta ei «pot şti că sunt datori să ştie nu numai cele
ce s’au săvârşit în trecut şi în prezent pe pământ, ci şi cele
viitore, după descoperirea duhului lui Dumnezeu, întocmai
după cum şi profeţii trăind pe pământ, ştiau tot ceea ce
economia Dumnezeiască, găsiâ de trebuinţă să le
descopere»2).
Cum că sfinţii nu numai că ştiu despre trebuinţele şi
rugăciunile celor vii, ci adeseaori roagă pe Dumnezeu să le
îndepliniască cererile, aceasta după ideia lui Augustin se
confirmă prin feluritele şi nenumăratele faceri de minuni pe
cari, fără îndoială, le săvârşi au şi continuă să le sâvârşiască
fiind rugaţi de credincioşi3), cu toate că nu se poate înţelege
faptul dacă ei în persoană părticipă, după bună voinţa lui
Dumnezeu, în rugăciunile creştinilor, unde se săvârşesc,
aceste minunate lucruri, sau dacă participă şi lucrează după
mijlocirea lor, Dumnezeu cel ce este pretutin- denea 4).
Fericitul Augustin îşi întoarce atenţiunea tot odată şi la faptul
de ce nu se îndeplinesc totdeauna cererile adresate sfinţilor:
«Nu tuturor dă Domnul sănătate corporală, prin milocirea
martirilor, dar tuturor celor ce imitează pe martiri, le
făgăgueşte nemurirea. Prin urmare cel ce nu primeşte
îndeplinirea cererilor prin mijlocirea martirilor, nu trebue să
se plângă şi să murmure asupra Domnului că nu i-aîndeplinit
cererea pentru ca, după trecerea din lumea aceasta să-i
dăruiască cele mai bune—făgăduinţe» ').
In urmă la întrebarea: Pentruce trebue să ne a- dresăm
sfinţilor în rugăciunile noastre, când, drept vorbind, nu ne
îndeplinesc ei cererile, ci Dumnezeu, Augustin răpunde
următoarele: «Noi avem pe însuşi Domnul delà Care cerem
ceea ce ne trebue, iar dacă nu suntem vrednici să primim delà
El ceea ce cerem, atunci datori suntem să cerem prin
mijlocirea prietenilor Lui, cari I-au bine plăcut. Fie ca ei să se
roage pentru noi ca El să ne dăruiască şi nouă acelaş lucru»2).
In sfârşit fericitul Augustin rezolvă şi nedumerirea : Nu
cumva adresa către sfinţi este în contrazicere cu cerinţa după
care orice creştin trebue să se adreseze pentru toate
Domnului, ca singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni?
«loan, scrie el, a zis: Dacă cineva, va păcătui, mijlocitor avem către
Tatăl, pe hsus Hristos cel drept (I, loan II, 1). însemnează că
sfinţii nu se roagă pentru noi va spune cineva ?.. . . (Nu)
Toate membrele se roagă reciproc, unul pntru altul, iar Capul
se roagă pentru toţi3). La noi, spune ei în alt loc, martirii nu
sunt zei, căci ştim că un singur Dumnezeu avem şi noi şi
martirii4). Pentru ve- neraţiunea pe care o nutrim faţă de
sfinţi, ei ne dau cu milostivire; ei se roagă pentru noi,
chemându-i în rugăciuni... Dar atât ei cât şi noi ne supunem
numai Domnului, îl ascultăm numai pe el, urmăm numai
') Serm. 286, c. 5, n. 5.
Ç Ibid. 832, n. S.

ă In 1 loan tract. Opp. t. IU, p. 606, Antverp 1700,

 1
fi De ci vit. Dei. XXII. c, 10.împăratului,şi ne unim numai cu
Capul7). Martirii deşi sunt mijlocitorii noştri, totuşi nu sunt
mijlocitori de sine singuri ci prin mijlocirea Aceluia cu Care
sunt foarte strâns uniţi, ca cele rrţai desăvârşite membre cu
Capul lor, şi Care este într’adevăr Unicul Mijlocitor (1 Ioan II,
1) care mijloceşte pentru noi şi Care sade deadreapta Tatălui»
s
).
Prin urmare toate năpădirile vrăşmâşeşti asupra invocărei
sfinţilor existente în Biserică încă din cea mai adâncă
vechime, au fost cu succes înlăturate şi distruse iar doctrina şi
practica bisericească faţă de chestiunea aceasta a rămas în
picioare şi a continuat a se păstră complectă şi neschimbată şi
în timpul următor după acest period. Ca confirmare a acestui
fapt ne servesc mărturiile sfinţilor părinţi şi dascăli bisericeşti
următori.
Aşa de exemplu, Sf. Chirii al Alexandriei recunoscând pe
profeţi şi pe apostoli ca mijlocitori îna-
s
) Serra. 280 c. VI, n. 6,
2
) Serm. 285 n. 5. Scriitorii Luterani, fără să ţină seamă de învăţătura clară a Iui Augustin

despre oportunitatea adresei la mijlocirea sfinţilor, susţin că Augustin ar fi înlăturat-o

cu desăvârşire; In susţinerea acestei a- serţiuni, ei citează, următoarele cuvinte din

opera lui Augustin—mărturisirea, din cari, zic ei, reese ciar că se înlătură orice mijlocire

pentru oameni, chiar din partea îngerilor: «Către cine mă voi adresă pentru ca să mă

împac cu Tine (Dumnezeule) ? Poate îngerilor? Cu ce rugăcine? Cu ce mis tere? Mulţi,

cum aud, stăruind să se întoarcă la Tine, şi ne având posibilitate prin propriile lor forţe,

sau încercat să se adreseze îngerilor, s’au pătruns de dorinţa vedeniilor curioase şi s’au

arătat vrednici de iluzii, îndărătnicindu-se te-au căutat într’o doctrina îngâmfată

(orgolioasă) mai mult expunându-şi peptul decât bătându-şi-1 cu pumnii, şi conform

stărilor sufleteşti s’au făcut participanţi şi aderenţi îndărătnicilor, stăpâniilor văz-

duhului (Efes. II, 2), de care au fost înşelaţi prin magie căutând mijlocitor pentru

curăţirea lor, dar n’au aflaţi' (Confes. lib. 10 c. 42. Bibi. părinţ. apuseni c. VII, p. 310,

Kiev. 1880). Lesne se poate vedea că fericitul Augusin a înlăturat în acest caz adresa la

mijlocirea îngerilor cu totul independent de mijlocirea unuia adevăratului mijlocitor

înaintea iui Dumnezeu—lisus Hristos şi afară de aceasta n’a înlăturat adresă către

îngerii buni, ci către cei răi —demoni, către care se adresau, în nebunia lor, păgânii (De

eivit. Dei lib. VIII. c. 18).intea

iui Dumnezeu !), în cuvântarea sa la
ziua sf.. Apostol şi Evanghelist loan, se adresează acestui a-
postol, cu răgăciunea, din partea întregului sobor al
ierarhilor, ca el să le descopere şi să le lumineze taina
întrupărei, să le ridice piatra ca şi oare când Iacob—pentru
păstorii de turme, şi să le deschidă fântâna vieţii ca să poată
scoate apă din izvoarele mântuirei2).
Sf. Leon cel Mare mărturiseşte aceeaşi credinţă tare şi
neclintită în mijlocirea sf. apostol Petru, care nu încetează să
se roage ■276 277) şi să îngrijeşte cu mare folos de soarta turmei
lui Hristos, fiind acum mai desăvârşit şi mult mai puternic în
Acela Care l’a proslăvit pe el4];—de aceea se şi adresează

276’) Thesaur Opp. t. V, part, I, p. 296. Paris 1638,

") Orat. în loan Theolog Opp. t. V, part. II, p. 353 şi 351 Paris. 1688.
8
) Serna. IV, c. IV, patr. curs. compl. lat. t. LIV, col. 152,
*) Serm, III. c. 111, ibid. col. 146.
277fi De inartvr Serm. 8. in Opp. t. IV, p. 605, ed. Cramoisy.
auditorului său ,cu astfel de învăţătură: «Să postim Mercurile
şi Vinerile, iar Sâmbăta să facem privighere la moaştele Sf.
Apostol Petru, prin rugăciunile căruia, cum sunt încredinţat,
ne va trimite Dumnezeu milostivirea sa prin Domnul nostru
lisos Hristos, Care împărăteşte în vecii vecilor °).
Tot această credinţă în mijlocirea sfinţilor înaintea lui
Dumnezeu, a mărturisit şi întreg sinodul al IV-lea ecumenic,
când părinţii, ascultând epistola lui Fla- vian, au strigat
într’un cuget: «Veşnica lui pomenire!... Flavian trăeşte după
morte; mucenicul să se roage pentru noi»0)!
 1
Fericitul Teodorii, mărturiseşte că obiceiul de a se.- adresa
la mijlocirea sfinţilor pentru ajutor, eră răspândit
pretutindenea în Biserică, afirmând că toţi creştinii în toate
cazurile, fie ele fericite sau nefericite, ei se adunau adeseaori
în bisericile martirilor şi aici li se adresau cu rugăciuni de
cereri sau de mulţumire. Senzul intern al acestor cereri
adresate către sfinţi îl explică el astfel: «Noi nu ne adresăm
lor ca lui Dumnezeu, ci numai îi rugăm ca pe nişte oameni
sfinţi să ne fie mijlocitori înaintea lui Dumnezeu’).
Sf. Grigorie cel Mare recunoscând ca neîndoeinic faptul că
sfinţii ştiu foarte bine de nevoile tuturor creştinilor şi de
cererile lor, fiindcă ei contemplează toate cele pământeşti
întru lumina lui Dumnezeu care vede toate 2), astfel învăţa
despre necesitatea ce avem de a ne adresă sfinţilor ca să
mijlociască înaintea lui Dumnezeu pentru noi: «Dacă ni s’ar
întâmpla ca mâne să mergem la judecată înaintea unui
judecător aspru, apoi cred, că ne-am îngriji chiar de astăzi să
ne pregătim răspunsul, şi ne-am sili să găsim cât mai curând
susţinători şi apărători, cari să mijlociască pantru noi, la
înfricoşatul judecător. Băgaţi de seamă, îngrijiţi-vă — iată
curând va veni la judecată înfricoşaatul judecător lisus
Hristos, cu mulţime de îngeri si arhangheli. Dacă nu ne vom
găsi apărători, apoi cine ne va a- părâ atunci? Noi avem pe sf.
martiri; ei ne sunt ajutătorii şi susţinătorii noştrii; ei
totdeauna sunt gata să ne ajute şi doresc să ne fie mijlocitori.
Pe ei să-i rugăm acum; ajutorul lor să-l cerem. Domnul pri- 278
meşte mijlocirea lor, pentrucă deşi El este judecător drept,
totuşi este îndelung răbdător şi mult milostiv» ').
Prea Cuviosul Andrei Criteanul, mărturiseşte credinţa sa şi a
contimporanilor săi în puternica mijlocire a sfinţilor, înaintea
lui Dumnezeu, prin următoarele cuvinte adresate către Sf.
278 Moral. lib. XII. c. 21, patr. curs. compl tom. 75, col 99'J. Dialog IV, c. 33, ibid. t. 77,
coi. 876.
 2
Nicolae, făcătorul de minuni: «Mijlocirea ta înaintea lui
Dumnezeu, serveşte de cârmă celor ce călătoresc pe marea
vieţii cea întinsă, iar neadormitele tale rugăciuni, cari fac să
înceteze valurile şi turburarea mărei, duc pe cei ce a- leargă la
tine cu credinţă, la adevăratul ţărm al ne- pătimirei... Trăind
încă în trup, înainte de mergerea ta la Hristos, te-ai arătat
celor îngreuiaţi de diferite nenorociri, dându-le ajutor grabnic
în nevoi, şi ai scos jertfele morţii din însăşi ghiarele ei... Dar
acum când tu părintele părinţilor, luminătorul universului,
temelia Bisericii, îngrădirea drepţilor, grabnic ajutător al celor
obişnuiţi, te-ai unit deja cu Treimea cea nedespărţită şi cu
vrednicie închinată, acum m uruit mai mult cugeţi la binele
nostru... Tu ai mare îndrăzneală către Dumnezeu, căci te-ai
apropiat de El, şi te luminezi de cele mai curate raze ale
întreitei lumini s).
Deosebită atenţiune merită învăţătura Sf. loan Da- maschin,
care apără şi îndreptăţiâ chemarea sfinţilor în luptă cu
iconoclaştii cari împreună cu lepădarea sfintelor icoane şi a
venerării lor, înlăturau şi combateau şi invocarea sfinţilor.
«Cât te-ai ostenit şi te osteneşti, scrie Sf. Ioan
n Homil. in Evang. lib. II, Horail. 32, n, 8, ibid. t. 76, col. 1238
s
) Orat. 18. în S, Nicolaum, Patr. curs. compl, graec.t 97, coi. 1200 şi 1201.
Damas chin, ca să-ţi găseşti apărătorul care te-ar putea
prezenta împăratului muritor, spunând pentru tine vr’un
cuvânt? iar pe mijlocitorii întreg neamului o- menesc, care sa
roagă lui Dumnezeu pentru noi, oare nu trebue să-i
venereze?» 1). Tratând aparte, ce putere mare are înaintea lui
Dumnezeu mijlocirea Maicii Domnului la care prin urmare
fiecare trebue să alerge, Sf. Damaschin zice: «Chiar şi între
oameni, dacă cineva are ca mijlocitoare pe vre’o mamă
oarecare, apoi când ea va ruga pe Fiul sau pentru vre-una din
neamurile ei, sau pentru vre-un prieten, el nu va lăsa fără
 3
atenţiune cererea şi mijlocirea ei: Ce mai putem spune despre
mijlocirea şi îndrăzneala pe cari le are cea mai pre sus din tot
neamul omenesc şi decât puterile cereşti—prea nevinovata
Maică către Fiiul său Cel întrupat din ea ? Atotputernicia ei
este incomparabilă şi necuprinsă» Astfel judecă Damaschin
despe mijlocirea martirilor şi celorlalţi sfinţi. Dacă şi omul
iaţă de prietenul său sincer care îşi pune pentru el viaţa în
pericol, zice sf. loan Damaschin, nutreşte astfel de iubire—
dragoste, încât îl preţueşte mai scump decât toate
achiziţiuniie lui preţioase,—dacă noi , vicleni fiind (Mat. VII,
11) stăruim pe orice cale să răsplătim oamenilor pe cari îi
iubim (Mat. V, 46, 47), apoi nu li se cuvine oare să aibă mai
multă dragoste faţă de sfinţi cum face Hristos Mântuitorul,
care întru atât a iubit pe ucenicii lui care L’au primit, încât le-
a zis: Voi sunteţi prietenii meii (loan XV, 14)
De Fid. ortodox, lib. IV, c. 15.

*) De imag. adv. Constantin Cabalin, n. 21. Patr curs. compl. graec. t. 95, col. 340.

*) Ibid. n. 22.

Cum că într’adevăr sfinţii nu sunt morţi, cum susţin

duşmanii Bisericii, ci vii 1), lucru pentru care ei ascultă şi
adesea îndeplinesc cererile celor ce se a- dresează mijlocirii
lor, Sf. Ioan Damaschin confirmă a- ceasta citând
nenumăratele exemple ale îndeplinirii unor astfel de cereri:
«Ce ajutor nu ne-a procurat mijlocirea milostivnică a
apostolilor şi martirilor? De câte ori nu ne-au ajutat ei în
răsboaele cu barbarii şi i-au alungat îndărăt, sau i-au distrus!
Câte cazuri cari ne ameninţau cu moartea au înlăturat ei prin
îngrijirile şi asistenţa lor! De toate pericolele ce ni s’a întâm-
plat până acum ne-am isbăvit prin rugăciunile lor» 279 280)!

279*) De Fid. ortodox, lib. IV, c. 15.

280)De imagin. adv.'Const. Cabalin, n. 22
 4
«Deci să ne închinăm sfinţilor, închee sf. Damaschin,
pentrucă Dumnezeu i-a proslăvit şi i-a făcut înfricoşaţi
duşmanilor si binefăcători celor ce alear-
> > ţ

gă la dânşii cu credinţă, să ne închinăm lor nu ca zeilor şi

binefăcătorilor după natura lor, ci ca robilor şi servilor lui
Dumnezeu, care au îndrăznialâ către El, căci acei cari se
apropie cu credinţă de împăratul ceresc primesc ceea ce cer, îl
va rugă oare pe El însuşi robul, sau va rugă în numele. Lui pe
servitorul Lui cel mai de aproape a cărui cinste şi credinţă o
primeşte însuşi împăratul» 281).
Mai rămâne să adăogăm la cele zise, că şi părinţii
sinodului al Vll-lea ecumenic, conducându-se de a- celeaşi
temeiuri de cari s’au condus şi toţi părinţii şi dascălii
bisericeşti precedenţi, au hotărît să se ţină cu îngrijire de
zisele Domnului, ale apostolilor şi profeţilor, din cari sunt
învăţaţi, venerând şi prea înâl- ţând pe adevărata Maica
Domnului, cum şi puterile cereşti, apostolii, profeţii şi toţi
sfinţii, şi în acelaş timp «şi a le cere mijlocirea, fiindcă ei ne
pot apropia de împăratul tuturor—Dumnezeu» 1); iar relativ
de cei ce înlătură chemarea sfinţilor, au hotărît: «Cine nu
mărturiseşte că toţi sfinţii.... sunt cinstiţi după vrednicie
înaintea ochilor lui Dumnezeu,... Şi nu se roagă lor ca celor ce
au, conform tradiţiunei bisericeşti, îndrăzneală de a mijloci la
Dumnezeu pentru lume—să fie anatima»2).

281)Oral. 111. De imagin. n. 88, Opp. t. I, p. 360, Paris 1712 an.

ă Concil. Univers. Nic. ii, act. IV, Binii concil. t. V, p. 682.
!
) lbid. act. VI. p. 803. Se poate observă că doctrina despre chemarea sfinţilor s’a
păstrat, şi se păstrează până astăzi în comunităţile creştine, deslipite din vechime de
biserica universală, cum sunt: comunitatea Nes- toriană (Renaudot liturg orient, collect.
t. II, 646, 647), abisiniană (Bruce Voyaje aux Sourcăs du Nil. Lond. 1730, livre VIII, p.
113) Coptică (Renaudot. ibid. t. 1. p. 41, 4'!) şi cea armeană (Hudabaşev. monumentul
mărturisire de credinţă a bisericii armene, p. 141, 245, Petersburg 1847).
*) CIaee. dogm. Geschiefit. t. II. p. 821. Main. 1838.
 5
§ 189.
Observaţiuni despre soarta mai departe a învăţăturii
despre invocarea sfinţilor şi rătăcirile Luteranilor.
 Aşa a învăţat Biserica orientală despre invocarea sfinţilor
până la ultimul sinod ecumenic; aşa a continuat şi continuă
să înveţe neschimbat şi în urmă, în care privinţă şi Biserica
apuseană a fost şi a rămas credincioasă învăţăturii Bisericii
universale. Vrăşmaşe acestei învăţături, au fost numai
comunităţile raţionaliste şi mistice, cum au fost în evul
mediu: Albigenzii, Henrichianii, Petrobrusianii,
Apostolicianii Waldenzii ) şi Luteranii care le-au urmat în
3

secolul al XVI-lea şi despre cari, din cauza răspândirii şi in-

fluenţii lor până în timpul de faţă, nu găsim de prisos a
spune câteva cuvinte.
Se înţelege că Luteranii au înlăturat invocarea sfinţilor
fiindcă au înlăturat şi venerarea lor; totuşi spre îndreptarea
rătăcirii lor, aduc argumente noi, care sunt tot aşa de
meşteşugite şi slabe ca şi acelea pe temeiul cărora au înlăturat
venerarea sfinţilor.
Mai întâi de toate, Luteranii citează faptul că în Sf.
Scriptură n’ar fi nici o poruncă care să îndrep- tăţiască
invocarea sfinţilor, şi nici un exemplu, care ar arăta că
invocarea lor este necesară, cum de a- semenea nu-i nici o
făgăduinţă şi nici dovadă că ei pot să mijlociască înaintea lui
Dumnezeu, potrivit cererilor noastre 282). Dar sunt oare
adevărate toate acestea? Dacă însuşi Dumnezeu, cum am
văzut, a poruncit lui Abimeleh ca să se adreseze lui Abraam
cu cerere pentru ca să-I ceară mijlocirea (Fac. XX, 7), iar
prietenilor iui Iov—să se adreseze lui însuşi Iov (lob. XLII, 8),
şi în urmă a anunţat prin Ieremia: De va sta Moisi şi Sarnoil
(deja morţi) înaintea feţei mele, nu este sufletul meu către oamenii
aceştia (Ierem. XV, 1); Apoi nu-i aceasta oare un semn destul
de lămurit, că conform cu voinţa lui Dumnezeu, nu numai că
se poate, dar chiar trebue să se adreseze mijlocirii sfinţilor, şi

282J) Apolog, ¿tuchsburgr. Confess. c, 9.

nu numai la sfinţii în viaţă, ci şi la cei trecuţi din viaţă, cu
deplină nădejde că mijlocirea lor va fi primită de Dumnezeu,
numai dacă noi merităm aceasta? Iar dacă este încă necesar
pentru Luterani, putem aduce chiar un exemplu de chemarea
sfin
 1
ţilor morţi deja. Să luăm exemplul profetulu David, care
însuşi fiind drept, în rugăciunea sa către Dumnezeu pentru
poporul Israel, strigă: Doamne. Dumnezetd lui Abraam, a lui
Isac şi al iui Israel—părinţilor noştri (1 Parai. XXIX, 18), făcând
aceasta cu scopul ca prin meritele acestor bine plăcuţi lui
Dumnezeu, să întă- riască rugăciunea sa înaintea lui
Dumnezeu? In urmă trebue să mai spunem că dacă în Sf.
Scriptură nu e o poruncă dreadreptul despre invocarea
sfinţilor, apoi nu-i destul oare ca să ştim din Scriptură că ei
fiind încredinţaţi că rugăciunile pentru cei vii sunt bine
plăcute lui Dumnezeu, sunt gata de a se ruga pentru dânşii,
ca şi apostolul Petru, care a făgăduit creştinilor că şi după
moarte se va îngriji de ei (II Petr. I, 15), ca, de exemplu,,
arhiereul Onia şi profetul Ieremia cari s’au rugat pentru
poporul Iudeu (2 Ma- cabei XV, 12—14). De asemenea ca
bătrânii şi sufletele martirilor, amintite în apocalips, care se
rugau pentru soarta celor ce trăiesc pe pământ (Apoc. VI, 10;
11, 16—18)? De altfel nici în legile împărăteşti nu se vorbeşte
că cineva trebue să se adreseze către cutare sau cutare slugă
mai deaproape împăratului ca prin el să se ceară cutare sau
cutare milă, şi cu toate acestea cei ce au trebuinţă de aşa ceva
Ii se adresează cu cereri dacă sunt convinşi că au simpatie
către împărat. N’ar trebui oare să procedeze tot astfel, cei ce
au nevoe de mila lui Dumnezeu, faţă cîe sfinţii trecuţi din
această viaţă, ştiind cât sunt ei de aproape de Dumnezeu şi
puternici înaintea Lui, de asemenea ştiind că ei, în puterea
dragostei care îi leagă cu cei pământeşti (1 Cor. XIII, 8), nu
pot sâ nu-i compătimească şi să nu le dea ajutorul pu-
tincios? Din nenorocire însă Luteranii nu voesc să ştie şi să
recunoască acestea; nu voesc să recunoască învăţătura perfect
de clară a revelaţiunii despre comunicarea vie şi internă între
 2
membrele bisericii luptătoare si cei triumfătoare— între
creştinii cari trăesc ) >
pe pământ şi între sfinţii cari locuesc în ceruri (1 Cor. XII, 25
—27; Efes. II, 19; Ebr. XII, 22, 23), în acesta se şi cuprinde,
propriu vorbind, esenţa rătăcirii Luteranilor, tot prin aceasta
se explică şi faptul pentru ce ei privesc la sfinţi ca la morţi, şi
pentru ce voesc să-i facă cu desăvârşire morţi şi nesimţitori,
faţă de cei vii.
Mai departe Luteranii, adresându-se la sf. tradiţi- une a
Bisericii afirmă că nu era în Biserică obiceiul de a chema
sfinţii, dacă nu până la Grigorie cel Mare sau fericitul
Augustin, apoi cel puţin până în secolul ai IV'-lea, şi că cei
mai vechi dăscăli bisericeşti, nu numai că n’au primit acest
obiceiu, dar chiar hau combătut '). Luteranii însă n’au
dreptate, pentrucă mărturiile istorice vechi sunt cu
desăvârşire contra lor. Ele afirmă cu toată siguranţa, cum am
văzut, că chemarea sfinţilor nu numai că era comună şi
pretutindeni răspândită în secolul al IV-lea, dar că chiar şi in
primele secole există obiceiul acesta în Biserică, şi că dacă
unii dintre dăscălii vechi bisericeşti, având în vedere
mulţimea zeităţilor păgâneşti, înlăturau câte odată şi
combăteau cu toată asprimea rugăciunea către orice fiinţă
creată, la care se adresau de obiceiu pă- 283 gânii, cari părăsiau
credinţa în Unul adevăratul Dumnezeu, apoi ei nu eliminau
prin aceasta invocarea creştinească a sfinţilor, ca adevăraţi
servi ai lui Dumnezeu, si mijlocitori înaintea Lui—invocare
unită cu credinţa adevărată în Dumnezeu şi de aceea când
vorbeau despre chestiunea aceasta, mărturisiau cu tărie
credinţa lor în oportunitatea şi necesitatea invocării sfinţilor.
In sfârşit Luteranii mai aleargă şi la combinaţi- unile mintii si
susţin că a se adresa cu cereri sfin-
j > >

283 Apolog Aucbsburg. Confess. C. 9, Xsemni;. Examen Concil trident. Sess. 22 —25.
 3
ţilor este nefolositor pentrucâ ei ca unii ce nu ştiu toate şi nu
sunt pretutindenea şi nici atot puternici, nu pot nici să asculte
rugăciunile noastre, nici să le îndepliniască; De asemenea
susţin că aceasta este nelegal şi criminal, pentrucă a face aşa
ceva însemnează a înjosi şi negă vrednicia singurului
Mijlocitor— Christos, plus că mai însamnă şi a imită pe
păgânii cari se adresau în rugăciunile lor la mai mulţi
Dumnezei, în loc să se adreseze numai unui Dumnezeu ').
Dar toate aceste raţionamente sofistice, nu snut nouă, ei
repetă acelaşi lucru ce s’a vorbit deja de mult, de Vigilen- ţiu
şi alţi eretici asemenea lui, pe cari părinţii şi dăscălii
bisericeşti i-au combătut şi au condamnat toate acestea. De
aceea nu putem sâ nu regretăm că încă şi acum se mai repetă
astfel de idei, neţi- nându-se socoteală de slăbiciunea lor
vădită, şi de faptul că sunt în contrazicerea desăvârşită cu
adevărul evident.—Căci cine nu va înţelege, dacă va voi, că
deşi noi chemăm în rugăciunile noastre pe sfinţi, totuşi nici
odată nu ni-i înfăţişăm ca atotştiutori, sau atotputernici, sau
că ar fi pretutindenea, ci credem 284 numai că ei ca unii ce văd
acum pe Dumnezeu nu ca prin oglindă în ghicitură, ci faţă
către faţă (1 Cor. XIII, 12), pot să ştie şi ştiu (ca şi Abraam
pomenit în parabola despre bogatul şi Lazăr (Luc. XVI, 29—
31), tot ce se petrece pe pământ şi că chiar dacă ei ne ajută cu
ce pot, apoi nu prin sine ci prin mijlocirea lor înaintea
atotputernicului Dumnezeu? Cine mai departe nu se va
convinge, dacă va voi, de faptul că deşi noi ne adresăm la
mijlocirea . sfinţilor, prin aceasta nu excludem de loc şi nu
înjosim mijlocirea Singurului nostru Mijlocitor—Iisus Hristos
pentru că noi cerem la sfinţi să mijiociascâ înaintea acestui
mijlocitor rugându-ne lor, de obiceiu, astfel: «Sfinţilor rugaţi-
vâ lui Dumnezeu, pentru noi». In sfârşit se paote oare numi
284) Behm, Theoîog. Poira. p. 391, 892. lena 1719.
 4
altfel decât hulire de Dumnezeu, reproşul ce ni se face cum
că chemând pe sfinţi în rugăciunile noastre, am face ceea ce
fac şi păgânii, închinându-se şi rugându-se zeilor lor ?
La cele zise ne-a rămas să mai adăogăm cum şi-a
mărturisit Biserica universală-ortodoxă, credinţa ei în
invocarea sfinţilor faţă de erezia luteranilor. In mărturisirea
credinţei ortodoxe a Bisericii universale apostolice cetim:
«Noi chemăm pe sfinţi ca mijlocitori între noi şi Dumnezeu
pentru ca ei să se roage Lui pentru noi, nu-i chemăm însă ca
pe nişte zei oare- cari, ci ca pe prientenii Lui, cari-1 servesc, îl
preamăresc şi I se închină. Nu le cerem ajutor, pentrucă ei nu
ne-ar putea ajuta prin puterea lor proprie, numai ci întru cât
ei prin mijlocirea lor ne procură harul lui Dumnezeu... Dar ne
va spune, poate, cineva că sfinţi nu ştiu şi nu înţeleg
rugăciunile noastre. La aceasta răspundem că ei singuri prin
sine nu ştiu şi nu aud rugăciunile noastre, ci prin
revelaţiunea şi harul Dum- nezeesc pe cari Dumnezeu l’a
dăruit lor cu prisosinţă, cum a aflat şi profetul Eliseu ceea ce
făcuseră servul său pe drum (2 Imp, V, 26), tot astfel şi sfinţii
ştiu şi aud, prin descoperirea Dumnezeiască, toate tre-
buinţele celor ce-i chiamă în ajutor» 1).—Patriarhii o- rientali,
în Epistola lor generală, îşi mărturisesc credinţa astfel:
«credem că Domnul nosru lisus Hristos este Mijlocitorul
nostru cel adevărat, Care s’a predat pe sine pentru
răscumpărarea tuturor, şi Care, prin propriul său sânge şi
milostivirea sa cea mare pentru păcatele noastre, s’a făcut
înpăciuitor între om şi Dumnezeu, şi apărătorul şi îngrijitorul
tuturor u- cenicilor Săi. Mărturisim, asemene, că sfinţii mijlo-
cesc pentru noi, în rugăciunile şi cererile lor către El, dar mai
mult ca toţi—prea neîntinată Maica Dum- nezeescului
Cuvânt, sfinţii îngeri, — păzi un ii rioştrii, a- postolii, profeţii,
martirii, drepţii şi toţi acei, pe cari i-a proslăvit El—ca
 5
servitori în totul credincioşi Lui.... Căci, ştim din Sf.
Scriptură, că suntem datori să ne rugăm unul pentru altul; că
mult poate rugăciunea dreptului şi că Dumnezeu mai mult
ascultă pe sfinţi decât pe cei cari rămân în păcate.... Asemene,
de loc nu ne îndoim că profeţii fiind încă în corp muritor
vedeau lucrurile cereşti, de aceea şi profeţeau; de a- semene,
nu numai că nu ne îndoim, dar credem cu toată tăria şi
mărturisim că sfinţii îngeri, cum şi toţi sfinţii cari s’au făcut
ca şi îngerii prin nemărginita şi
‘) Mărt. Ortod. p. III, întreb. 52.necuprinsa
luminare Dumnezeiască,
văd şi ştiu toate trebuinţele noastre»1).

H Raporturile membrilor nedesăvârşiri ai Biseri-

cii către cei morţi.
7

§ 190.

Observaţiuni generale şi trecerea la doctrina despre

rugăciunile pentru cei morţi.
 1
Cari trebue să fie raporturile noastre faţă de cei morţi, cari
deşi au trecut din n ce astă viaţă în credinţă şi comunitate cu
Biserica, totuşi din cauza ne- desvoltărei suficiente şi a
necimentării pe deplin în sine a acestor principii a vieţii
spiritualo-harice nu s’au învrednicit de fericita parte de a fi
cu sfinţii, ci rămân într’o situaţiune grea şi chinuitoare din
cauza lipsei de lumina spirituală, de mângâere şi lipsei bu-
curiilor cereşti? Fiindcă în ei a rămas simburile vieţii
spirituale—h ari ce care deşi curge în mic în unele sau altele
din membrele corpului bisericei lui : "ritos si care face
dintr’ânsele un tot întreg cu c- mi Lui, dela sine se înţelege că
noi trebue să prize la ele ca la membre comune nouă în ceea
ce priveşte comuniunea cu Biserica, cu toate că ele n’au atins
încă desăvârşirea spiritual o - m orală. Se mai înă- ge tot
odată şi faptul’ că noi urmând acelei legi virale a dragostei
creştine după care dacă unu un membrii corpului Bisericii
suferă, împreună cu el suferă şi toate celelalte membre (1 Cor.
XII, 26) nu 285 ne putem şi nu trebue să ne raportăm către ei
altfel, decât cu compătimire precum şi cu dispoziţiunea de a
face tot posibilul pentru uşurarea şi înbunătăţirea relei lor
stări. Se întreabă, prin ce putem să ajutăm în felul acesta
confraţilor noştri morţi? Evident, prin noi înşine nu le putem
da nici un ajutor. Deci nu ne rămâne decât un lucru de făcut
—de a ruga pentru aceasta pe Stăpânul viilor şi al morţilor,
cum şi de a cere să mijloci a scă înaintea Lui, sfinţii—
credincioşii servi şi prieteni ai Lui şi confraţii noştrii mai
desăvârşiţi aflaţi în biserica cerească. Astfel de cerere în
rugăciunile noastre către Dumnezeu pentru cei morţi, este
aşa de naturală, încât dela sine apare în orice suflet cu
adevărat credincios, ca fruct natural al acelei iubiri creştine
care nici odată nu cade, (l Cor. XIII, 8), din care decurg multe
285 Epist. generală a patriarh, orientali, articolul 8.
 2
roduri spirituale de felul acestora, împrotiva cărora nu este
lege (Gal. V, 23). Aatura'iitatea şi comfermitatea acestei cereri
se mai confirmă şi prin faptul că chiar creştinii cari mor, dacă
mor cu conştiinţă, se adresează adesea celor vii cu ultima lor
rugăminte ca să se roage Domnului Dumnezeu pentru
dânşii, după moarte.

§ 19L
Doctrina revelată.
Cum învaţă revelaţiunea despre chestiunea aceasta? Are
ea oare vr’un temeiu pentru necesitatea rugăciunilor pentru
cei morţi? La aceste întrebări răspundem că în revelaţiune nu
este o poruncă directă de a ne rugà pentru cei morţi, totuşi
nu-i mai puţin adevărat că ea nu numai nu opreşte aceasta
dar predispune direct către aşa ceva după cum vom vedea
îndată.
Aşa apostolul Iacob, învăţă: Rugşaţi-vă unul pentru - altul,
ca să vă vindecaţi (Iac. \7, 16) şi după cum ştim, în Biserica
veche într’adevăr, toţi creştinii împreună cu apostolii se
rugau unul pentru altul, cu deplină credinţă, că rugăciunile
acestea sânt reale nu numai atunci când erau împreună unul
lângă altul, ci şi când erau împrăştiaţi adecă departe unul de
altul, (Fapt. XII, 5; 2 Cor. I, 11; Fiiip. I, 4, 19; Col. I, 9: 2 Tim, I,
3). Deci, nu trebuiâ oare să se considere creştinii obligaţi a se
rugă şi pentru fraţii lor cei eşiţi din această viaţă pentru tot
deauna, amintindu-şi cuvintele apostolului care zice: Ori de
viem, ori de murim, ai Domnului suntem (Rom, XIV, .8)
precum şi de stătu] iui ca să nu ne scârbim pentru cei morţi
până la disperare, ci să avem nădejde (Tesal, IV. 13) care se
exprimă natural prin rugăciune?
 3
Mai mult, însusi Iisus Hristos, a învătat lămurit: Cereţi şi
vi se va dă... Deci dacă voi răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor
voştrii, apoi cu cât mai mult Tatăl vostru cel ceresc, va dă cele
bune, celor ce cer delà Dânsul (Mat. VII, 7, 11); de asemenea a
afirmat cu putere ucenicilor Săi: Şi orice veţi cere delà Tatăl,
întru numele meu,, aceia voiu face ca, să se prosiâviască Tatăl întru
Fiul, şi orice veţi cere întru numi, meu, voiu face (Ioan XIV, 13,
14), şi iarăşi: Amin, amin, grăiesc vouă că orice veţi cere delà Tatăl
întru numele meu vi se va da (Ioan XVI, 23). Nu-i aceasta oare
dovada cea mai puternică, că după cum orice creştin, dar mai
ales urmaşii apostolilor—păstorii .Bisericii au putut să înalţe
rugăciuni la Dumnezeu în numele lui Hristos pentru iertarea
şi miluirea sufletelor celor morţi, având deplină nădejde că
vor primi cele cerute?
Dar poate astfel de cereri nu sunt bine plăcute lui
Dumnezeu, după cum nu.i-a fost, odată bine plăcute oarecare
cereri ale celor mai de aproape ucenici ai Lui (Mat. XX, 22)?
Nu, pentrucă apostolul Ioan măr gineşte rugăciunea pentru
fratele păcătos, numai când acesta săvârşeşte păcate de
moarte, iar nici decum nu opreşte, ci chiar sfătueşte ca să se
roage pentru el, dace păcatele lui nu sunt mortale, scriind
următoarele în această privinţă: De va vedea cineva pe fratele
său păcătuind, nu păcat de moarte, să ceară şi i se va dă Lui viaţă,
celor ce im săvârşesc păcate mortale es ie Păcat de învârte, nu
pentru acesta vorbesc—sl sc roaze îl Ioan V, 16). Apoi însusi
Iisus Hristos g'-'ătit: Orice păcat şi hulire sc va ertă omului iar . r
şi păcatul care este împrotiva Sj. Duh, nu se r • mia omului. Şi ori
cine va zice cuvânt împrotiva lanului Omului, se va ertă lui, iar cel
ce va zice co-'r ira Sf. Duh, nu se va ertă tui nici în veacul de acu
za. nici în cei ce va să fie (Mat XII, 31, 32).
Ape nu servesc oare toate acestea ca temelie puternica a
oportunităţii rugăciunilor pentru fraţii noştrii morţi orri n’au
 4
reuşit să-şi şteargă pe deplin păcatele lo cât şi pentru deplina
nădejde că vor primi delà L mnezeu ertarea păcatelor, numai
dacă aceste păcate nu sunt mortale, sau la fel cu păcatele
contra Sf. Duh ?
Apoi găsim în scrierile vechiului Testament indi- caţiuni
mai mult sau mai puţin directe la pomenirile morţilor, cum şi
la rugăciunile şi jertfele aduse în scopul de a căpătă dela
Dumnezeu ertarea păcatelor. Astfel sunt în aceste scrieri
indicaţiuni directe despre faptul că există în Biserica
Vechiului Aşezământ, şi a existat în toate timpurile obiceiul
de a frânge pane asupra celor morţi (A Il-a lege C. XXVI, 14;
Ierem. XVI, 7) şi- la mormintele lor se împărţiâ pânea a-
ceasta săracilor (Tov. IV, 17), iar cu ocazia morţei celor de
aproape se postea (1 Imp. XXXI, 13; 2 Imp. I, 12; III, 35) lucru
care dela sine se înţelege, că se uniâ şi cu rugăciunea pentru
ei. Afară de aceasta noi întâlnim chiar şi un model de
rugăciune pentru cei morţi, la profetul Varuch, care se rugă
Domnului Dumnezeu astfel: Doamne atoUiitorule, Dumnezeul
lui Israel ascultă rugăciunea celor morţi ai lui / ■ şi

a fiilor celor cari au păcătuit înaintea ta... Au ¿em nedreptăţile

părinţilor noştri, (Varuch. III, 4,
Deosebită atenţiune merită exemplul de ru. tine şi jertfele
aduse pentru soldaţii morţi în păcat despre cari se vorbeşte în
cartea Macabeilor cu următoarele trăsături caracteristice. Toţi
se rugau cerând să se şteargă cu totul păcatul făptuit (de
soldaţii căzuţi), iar viteazul Iuda sfătuia poporul să se
ieriască de păcate, de oare-ce au văzut cu ochii cele .întâm-
plate din cauza celor căzuţi. Şi adunând după numărul
bărbaţilor până la 2000 drahme de argint le-a trimis în
Ierusalim pentru ca să se aducă jertfă pentru păcat şi bine
foarte a făcut şi cuvios, cugetând la înviere, căci daca el n ar fi
 5
nădăjduit ca cei căzuţi în luptă vor învia, atunci zadarnic ar fi
fost să se mai roage pentru morţi. Dar el cugeta că cei ce sau
săvârşit în cuvioşie au o plată neîntrecută... Pentru a- ceasta a
adus jertfă milostivitoare pentru cei morţi ca să se deslege de
păcate» (2 Mac. XII, 42—45). Exemplul acesta, înfăţişat de cel
mai sever dintre observatorii credinţei, şi tradiţiunei
părinţilor— Iuda Macabeul, pe lângă că, este foarte însemnat,
apoi mărturiseşte lămurit şi faptul că chiar în timpurile cele
mai vechi Biserica vechiului aşezământ credea cu tărie atât în
oportunitatea rugăciunilor şi jertfelor pentru cei morţi, cât şi
în posibilitatea de a li se dâ oare care ajutor prin aceste
rugăciuni şi aduceri de jertfe.
Şi dacă cei vii cari erau numai sub umbra legii şi numai cu
credinţa în viitorul împăciuitor se rugau pentru cei morţi şi
aduceau jertie cerându-ie deia Dumnezeu ertarea păcatelor;
apoi putem oare să nii ne rugăm noi, cari trăim deja sub
harul şi milostivirea Răscumpărătorului lumii, Care a venit
şi a săvârşit marele act al împăcării cu aceeaşi credinţă şi cu
a- celeaşi aspiraţiuni, mai ales că nouă ni s’a dat sfaturi să ne
rugăm pentru cei ce nu săvârşesc păcate de moarte şi ni s’a
spus că oare-cari păcate pot fi ertate chiar şi în veacul viitor?
Putem noi oare să nu aducem jertfe adevărate şi desăvârşite
pentru cei morţi, cu deplină nădejde la milostivirea lui
Dumnezeu,— fertfe, cari este forma marei şi universalei jertfe
—a- duse pe muntele Golgota, pe temeiul căria Răscum-
părătorul nostru a procurat păcătoşilor răscumpărarea
veşnică prin scump Sângele Său (Ebr. IX, 12), şi rămânând
preot în veac, pentru aceea poate să şi mântuiască desăvârşit pre
cei ce vin prin El Ici Dumnezeu, totdeauna fiind viu, ca să se roage
pentru dânşii (Ebr. VII, 24, 25)?
§ 192.
 6
Doctrina părinţilor bisericeşti

In primele trei veacuri ale creştinismului.

In tradiţiunea bisericească, cum vom vedea la timp, găsim
mărturii că chiar în primele timpuri a fost în Biserică obiceiul
de a săvârşi rugăciuni şi proaduceri pentru cei morţi,—
obiceiu instituit chiar de sf. apos-' toii; cei mai vechi apologeţi
creştini au vorbit foai'te puţin despre obiceiul acesta, fără
îndoială tot din cauză că credeau mai nemerit a trece sub
tăcere nu numai despre serviciul lor dumnezeesc dar chiar şi
despre Bisericile lor de prin catacombe, unde se în- gropau
de preferinţă martirii şi unde li se făceau şi pomenirile,—
aceasta numai din cauza persecuţiuni- lor păgânilor contra
creştinismului.
Cum că slujba pomenirii pentru cei morţi avea forma unui
obiceiu bine stabilit încă pe la sfârşitul secolului al II-lea şi
începutul celui al III-lea, despre aaeasta mărturiseşte Ta-
iulian foarte lămurit. El scrie în această privinţă următoarele:
«noi-facem proaduceri şi pomeniri pentru cei morţi în fie-
care an în ziua morţii lor»1); iar în alt loc zice: (văduva cucer-
!
) De coron. miiit. e. 3. Patr. curs. comp!, lat. t. 2, coi. 79.
ni că) roagă (pe Domnul) pentru sufletul soţului ei adormit şi
îi cere, între altele, mângâere; asemenea aduce şi daruri
pentru el, anual, în ziua morţii lui»1).
Tot acestea se confirmă cu mai multă tărie de sf. Chiprian,
deşi aminteşte numai în treacăt de o- biceiul pomenirii
morţilor—încă din vechime stabilit în Biserică. Amintirea
aceasta o face el cu ocaziunea numirii nelegale a unui preot
ca tutore—:«Episcopii precedenţi, scrie el, după o cugetare
matură şi sănătoasă, au hotărît ca nimenea dintre fraţi,
murind să nu-şi designeze tutore sau executor testamentar pe
vr’unul dintre clerici, iar dacă ar face cineva lucrul acesta,
 7
apoi să nu se proaducă pentru el şi nici să nu se sâvârşiască
jertfa solemnă pentru odihna lui, căci unul ca acela, care a
voit să atragă dela altar pe preoţi sau—servitorii Bisericii—
nu merită să fie pomenit la altarul lui Dumnezeu în
rugăciunile preoţilor»-). De aici se vede lămurit faptul că
după cum mai înainte de si. Chiprian aşa şi în timpul lui eră
înrădăcinat obiceiul de a se ruga pentru cei morţi si de a
săvârsi sf. liturghie în amintirea lor, cum si împrejurarea că
pomenirea morţilor avea foarte mare însemnătate în Biserică,
iar lipsindu-i de aceasta erau consideraţi ca foarte aspru
pedepsiţi, de aceea se şi pedepsiau cu acesta pedeapsă numai
acei, cari erau nesupuşi, pe faţă, dispoziţiunilor bisericeşti.
Monumentele cele mai de seamă in această privinţă sunt
feluritele liturghii cari se reieră ia cea mai adâncă vechime, în
cari sunt şi rugăciunile pen- 286 287 tru cei morţi. Aşa, de ex. în
liturghia, probabil a Bisericii Romei, ce se găseşte în
Constituţiunile apostolice, după sfinţirea darurilor s’a stabilit
să po- meniască în rugăciune nu numai pe cei vii, ci şi pe toti
cei ce s’au săvârşit întru buna credinţă '), ceea ce autorul
Constituţiunilor, explicând mai lămurit în alte locuri, pune,
cu ocaziunea pomenirii morţilor, în gura diaconului şi
episcopului cereri şi rugăciuni ca să erte morţilor milostivul
Dumnezeu toate păcatele cele de voe şi cele fără de voe şi să-i
aşeze în sânurile patriarhilor, profeţilor, apostolilor şi tuturor
celor ce i-au bineplăcut din veac, unde nu este scârbă nici
durere şi nici suspinare2 288); asemenea dă sfaturi generale ca
286') De monogram, c, 10. 1 bid. col. 942.
287)Epist. 66. ad. clerurn et pleb. Furnitan.
*) Constitui. apostol, lib. Vili, c. 12 et 13.
288) lbid. c. 41, s) lbid. Iib. VI. e.
30.
*) lbid. lib. Viii, c. -42 et 43.

g Catiheza 5 si 9.
*) V- L'O’iOY'io” -(iiv 7.7. varspcov—’laz/ioo-)... Paris 1560.
 8
să se facă rugăciuni pentru cei morţi şi proaduceri
euharistice289). Dând aceste sfaturi autorul Constituţiunilor
adaugă: «Aceasta însă o spun pentru cei ce au trecut din viaţă
în dreapta credinţă, în religiozitate şi cuvioşie; ce se atinge de
cei necuraţi, apoi chiar de ai dâ săracilor toate bunurile lumii
a- ceştia, totuşi mei un folos nu va avea cei necurat; căci cel
care a fost duşman lui Dumnezeu în această viaţă, acela
evident tot duşman îi va ti şi în viaţa viitoare»290).
In cea mai veche liturghie — a sf. lacob—fratele Domnului,
din care sf. Chirii al Ierusalimului citează în una din
catichezele sale un pasagiu în care se arată că după sfinţirea
darurilor trebue să urmeze pomenirea patriarhilor,
profeţilor, apostolilor şi martirilor cum şi a tuturor celor
morţi mai înainte '), găsim următoarea rugăciune despre cei
morţi: «Doamne, Dumnezeul duhurilor şi atot trupul,
pomeneşte pe cei binecredincioşi, pe cari i-am pomenit cum
şi pe toţi acei pe cari nu i-am pomenit — dela dreptul Abel
până în ziua de astăzi; însuşi odihneşte-i pe ei în locaşurile
celor vii, în împărăţia Ta, în locurile plăcute ale raiului, în
sânurile lui \braam, Isaac şi Iacob—• strămoşilor noştrii, de
unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea, unde
este lumina feţei Tale şi. luminează totdeauna2).
Trebue să presupunem deasemene cu toată convingerea,
că şi în liturghia cea mai veche a Bisericii din Neocezareea au
existat rugăciunile pentru cei morţi, fiindcă si. Vasile cel
Mare, cum spune singur, a găsit-o în Biserica din Neocesarea
întocmai aşa cum eră şi în timpul lui Grigorie făcătorul de
minuni2), iar în urmă prescurtând-o, a lăsat în liturghia sa ru-
găciunile de cerere pentru cei morţi M.

289)De S. spirit ad. Amphilocb. e. 29,

290)V. Liturghia sf. Vasiiie cel Mare,
) Bonam. De
s
rebus, liturg. 11. c. I, § 7; de oftcio defunct. § 2 et. 3.
 9
Acelaş lucru putem spune şi faţă de Liturghiile altor
Biserici, de cx. ¡spaniolă, galicană, alexandrină, în cari erau şi
rugăciunile pentru cei morţi şi cari, fără îndoială, aveau
origina foarte veche d.

§ 193.
 33
Ü începând cu secolul al IV-lea,
Jn periodul sinoadelor ecumenice.
de când părinţii bi- 3 4-sericeşti au avut posibilitate a explică şi
defini pe faţă şi mai complect tot aceea ce au moştenit delà
-vechea Biserică apostolică, găsim un neîntrerupt şir de
mărturii ale părinţilor, atât despre origina apostolică a
obiceiului de a face rugăciuni şi cereri pentru cei morţi, cât şi
despre înalta însemnătate religioasă a acestui obiceiu,
îndreptându-1 şi explicându-1 faţă de diferite nedumeriri şi
obiecţiuni.
Astfel, Sf. Atanasie cel Mare raportează origina acestui
obiceiu bisericesc deadreptul la sf. apostoli, explicând şi
definind destul de complect şi precis adevăratul lui senz şi
însemnătate.
Liturghiile, rugăciunile şi cântarea psalmilor cum şi
pomenirile anuale pentru cei morţi, după învăţătura sf.
Atanasie. au fost instituite de inspiraţii de Dumnezeu
apostoli. Instituţiunea aceasta, cu harul iubitorului de oameni
—Dumnezeu şi acum se înmulţeşte şi se răspândeşte delà
răsăritul soarelui şi până la apus şi delà nord până ia sud,
întru cinstea si întru slava ceior ce domnesc intru Domnul şi
a celor ce împârăţesc întru împăratul ţ). Dorind însă să
explice, pe cât posibil, ce fel pot să-şi răspândiască aceste
rugăciuni puterea şi lucrarea lor binefăctoare asupra celor
morţi, sf. Atanasie între altele spune următoarele: «Cel ce
aduce jertfă pentru cel mort treime să-şi înfăţişeze în minte
ceea ce-şi îniăţişază acela care, având un copil mic, slab şi
neputincios, — că aduce în Biserica lui Dumnezeu, cu ( :•-
dinţa în locul fiului, când acesta nu poate, u.r -
 1
■) V. D'i âuisr kin De iis qui ftda do*uuerunt. n, 19, Opp. t. 1. T . LL- Paris [712 au.nări şi
tămâe cu untdelemn ca şi cum le-ar aduce şi le-ar aprinde
însuşi copilul, deşi nu le aduce, nu le ţine şi nu le aprinde
copilul, cum se întâmplă şi la Dumnezeeasca renaştere cu
lepădările şi făgăduinţele. Tot aşa trebue să-şi închipuiască şi
cel ce a- duce jertfă pentru cei morţi, că însuşi mortul aduce şi
ţine lumânările, untdelemnul şi toate darurile, aduse pentru
mântuirea lui, şi cu harul lui Dumnezeu, tendinţa şi silinţele
lui nu vor rămânea zadarnici» 1). Dar după sf. Atanasie, nu
tuturor morţilor pot fi folositoare rugăciunile şi cererile
făcute de cei vii, ci numai acelora dintre dânşii, cari au mai
păstrat încă în ei facultatea de a trage delà ele folosul posibil,
sau acei
cari s’au săvârşit întru buna credinţă si cu arvuna » > >
vieţii spiritulo-harice ne stricată. Iată ce scrie El în această
privinţă: «omul care şi-a agonisit cel puţin aluatul virtuţii,
deşi n’a reuşit încă să-l dospiascâ, totuşi avea tendinţa
aceasta, dar n’a putut să ş-o îndeplinească sau din neîngrijire,
sau din negligenţă, sau din lipsa de bărbăţie şi de aceea,
amânând lucrul dintr’o zi într’alta, nu va fi dat uitării la
dreptul Judecător, când va fi secerat pe neaşteptate; din
contră, Dumnezeu, după moartea unui astfel de om, » ra îm-
boldi pe cei de aproape al lui, le va îndreptă gândirile, le va
înduplecă inima, le va înduioşâ sufletul şi deşteptaţi prin
aceasta ei se vor grăbi sâ-i vină în ajutor şi sâ-i deâ mijloacele
de cari are nevoe. Şi fiindcă s’a atins Stăpânul de inimile lor
apoi ei vor îndeplini lipsurile celui trecut din această Vl&Lct.
Iar cine duce o viaţă rea—plină de necurăţenie; cine-i
>) V, Damaschin De iis qui fide dormieru*t. §. 2 et 8, n, 19 Opp t. I p. 592.
acoperit în totul cu spini; cine nu-şi vine nici odată, în
cunoştinţă şi fără nici o temere şi indiferent se cufundă cu
totul în infecţiunea desfrânării, îndeplinind toate faptele
trupeşti fără să se îngrijiască— câtuşi de puţin pentru suflet;
 2
apoi, aceluia, de i se va întâmplă să se mute din lume în
starea aceasta, nimenea, se înţelege, nu-i va dâ mână de
ajutor şi soarta lui va fi hotârîtă aşa că nici femeea, nici copii,
nici fraţii, nici rudele şi nici prietenii lui nu-i vor putea ajută
întru nimic, pentrucă Dumnezeu nu-1 va pune întru nimic»1).
Sf. Efrem Şirul, sfătuind să se facă rugăciuni şi cereri, atât
pentru toţi cei morţi întru credinţă, cât şi mai ales pentru el
însuşi, în caz dacă moare, astfel explică şi îndreptăţeşte
oportunitatea rugăciunilor şi proaducerilor pentru cei morţi,
în testamentul său—lăsat fraţilor: «n’aţi observat oare, că
atunci când se coace vinul pe viţe, fermentează, (ferbe) şi cel
mort (fert) e pus deja în vasul de lut? Şi dacă, iubiţii mei,
mirosul cel greu pe care-1 dă ceapa—a- rată că ea are simţul;
apoi cu atât mai mult trebue să simtă morţii când se
săvârşeşte amintirea lor ? . . . Fiii lui Matatia prin jertfe, cum
este scris, au mijlocit la Dumnezeu ştergerea păcatelor celor
ce se pângăriseră prin jertfele păgâneşti şi căzuseră în luptă
(2 Macc. XII, 40, 46). Apoi cu cât mai mult vor putea să
mijlociască ertarea păcatelor celor morţi preoţii Fiului lui
Dumnezeu, prin sfintele jertfe şi prin rugăciunile gurii
lor»?-).
4 Explicare la Ev. Luca c. XIII, v. 21. Opp, sf. Atanasie part. IV, p. 505, Moscova
1854.
s
) Sfătuire înainte de moarte. Opp. sf. Efrem Şirul part. VII, p. 212 şi 218 Moscova
1852.
 .3
Sf Chirii al Ierusalimului mărturisind aceeaşi credinţă ca
şi întreaga Biserică despre însemnătatea cea. mare a
rugăciunilor pentru cei morţi, mai ales în timpul jertfei
cele mari şi înfricoşate a lui Hristos, mai' adaogă încă
la aceasta următorul temeiu: «Voesc să. vă conving şi
cu exemplul: căci ştiu că mulţi judecă;- ce folos are
sufletul care trece dintriaceastă lume cu păcate sau
fără păcate, dacă se face pentru el pomenire în
rugăciuni? Dacă un împărat trimite în exili pe cel care-1
supără, iar in urmă, cei ce au luat parte la aceasta, vor
împleti cunună şi o vor aduce împăratului pentru cei
pedepsiţi; apoi nu va uşurâ oare pedeapsa celor
osândiţi? Tot aşa şi noi, aducând lui Dumnezeu
rugăciuni pentru cei morţi,, deşi. sânt ei. păcătoşi, nu-i
împletim cunună, dar proaducem pe Hristos, Care s’a
junghiat pentru greşalele noastre» 1). i Tot aşa .a
învăţat şi sfântul Macarie al Alexandriei; el pe lângă că
mărturisiâ credinţa sa că rugăciunile pentru cei morţi
sunt mântuitoare, mai arată şi la faptul că rugăciunile
acestea trebuesc săvârşite,, mai ales: la trei zile, la
nouă zile,, la patruzeci de zile dela încetarea din viaţă,
pentrucă atunci sufletele lor sunt duse de îngeri la
Dumnezeu — pentru hotărârea soartei lor2). Sf. Vasilic
cel Mare, mărturiseşte aceeaşi credinţă, cum se vede din
liturghia, sa3).. Sf. Grigorie de Nissa, învăţând că
pomenirea, morţilor la Dumnezeiasca şi preaslâvita
taină, este moştenită dela sfinţii ucenici şi
propoveduitori ai lui 291
Hristos şi primită
pretutindenea de Biserica lui Dumnezeu, nici decum
nu poate fi considerată nefblosi-. toare, ci din potrivă,
291*) V. sf. Ioan Damaschin. De iis qui fide domiorunt n. 7. Opp. t . I , p. 584. Paris
1712 an.
*) Orat in obit. Theodos; Conf. De exitu Satir. 1. n. 80
 .4
este un lucru foarte bineplăcut lui Dumnezeu şi foarte
folositor '). Tot asemenea'şi sf.. Ambrosie al
Mediolariiilui“292 *), ş\ sf. Grigorie Teologul3), dintre cari
primul consideră ca cea mai sfântă datorie de a înălţă
rugăciuni lui Dumnezeu pentru împăratul Teodosie;
iar ultimul:—de a se rugă şi de a face pomeniri anuale
pentru fratele său mort Chesarie4)., Sf. loan Gură-de-aur
a exprimat cu tărie credinţa Bisericii din timpul său
despre însemnătatea rugăciunilor şi ceririlor pentru
cei morţi. El s'a îngrijit foarte mult şi s’a silit ca să
susţină şi să' păstreze acest o- biceiu binefăcător între
păstoriţii săi. «Nu în zădar, spunea el, au hotărât sf.
apostoli a se săvârşi pomenire pentru cei morţi înainte
de înfricoşatele taine. Ei ştiau că morţii au mare folos
şi bine-faceri .dela acest o- biceiu 5). Nu în zadar sunt
proaducerile peritru cei morţi şi nu sunt zadarnice
rugăciunile şi milosteniile , căci toate acestea sunt
instituite de Duhul Sfânt, dorind ca noi să avem folos
unul prin altul»6). Sfătuind însă pe creştini să facă pe
cât posibil mai des

292 Cuv. 7 la înmormântarea fratelui său Chesarie. Opp. sf. păr. part. I. p, 258, 267.
Moscova 1843.
*' Cum că creştinii preţuiau foarte mult rugăciunile Bisericii pentru cei morţi şi chiar
oi însuşi doreau să lise facă asemene rugăciuni după moartea ior, aceasta se vede, între
altele, din astfel do dorinţă a Împăratului Constantin cel Mare. Conform acestei dorinţi,
zice Eusebie: «tot poporul împreună cu clerul, cu lacrimii şl cu suspinuri profunde au
Înălţat către Dumnezeu rugăciuni pentru sufletul împăratului (mort) (Eusebie De vit. beat.
Constant, lib. IV. c. 71-
•) In Philip. Horn. 8 n. 4.
#
) In Act. Apost. Horn 21 n. 4.
pomeniri celor morţi împărţind milostenie cu nădejde
deplină- că vor trage mari foloase, sf. Ioan Gură-de- aur
li se adresă cu următoarea cuvântare foarte miş-
cătoare:. «Suntem datori, spune el, să nu ne întristăm
pentru toţi cei morţi, ci numai pentru cei păcătoşi...
Păcătoşii ori-cât de departe ar fi de împăratul,—sunt
vrednici de lacrâmi. Deci să nu plângem pe toţi cei
morţi, ci numai pe cei morţi în păcate. Aceştia sunt
vrednici de plâns, de lacrămi şi-de suspinuri... Despre
aceştia vom plânge toţi* şi la olaltă şi în particular. Să
plângem nu numai o singură zi sau mai multe, ci toată
viaţa noastră. Să-i plângem, să le dăm ajutorul posibil,
să inventăm vre’un mijloc oare-care, care deşi mic,
totuşi în stare .de a le ajută întru câtva. Cum şi ce fel ?
( înşine rugându-ne şi pe alţii îndemnând să se roage

pentru dânsul, necontenit să ajutăm pe cei săraci

pentru dânsul... Ascultă ce spune Dumnezeu: Vom
apără cetatea aceasta pentru mine fi pentru David robul
meu, (4 Imp. XX, 6). Dacă numai rugăciunea drepţului
eră aşa de puternică, apoi cât de puternice vor fi faptele
săvârşite pentru cei morţi? Când tot poporul şi tot
soborul stă cu mâ- nile ridicate şi când săvârşeşte jertfa
cea înfricoşată, apoi cum să nu ne rugăm lui Dumnezeu
pentru cei morţi? Aceasta o zicem pentru cei ce au
murit în credinţă... Lui Dumnezeu îi place ca noi să ne
rugăm unul- pentru atul. Altfel pentruce ar fi mai
poruncit să se roage pentru lume şi buna ei stare? Cu
toate că între -, toţi sunt şi hoţi şi ciocli şi tâlhari şi de
a- cei ce au săvârşit şi făcut fel de feb de fapte rele,
totuşi noi suntem datori să ne rugăm pentru toţi.
Poate acestea vor sluji întru câtva la întoarcerea lor.
De. aceia după cum ne rugăm pentru cei vii cari nu se
deosebesc prin nimic de cei morţi, tot asemenea trebue
să ne rugăm şi pentru cei din urmă»’). In alt loc el zice:
«Avem încă într’adevăr posibilitate, dacă voim, să
uşurăm pedeapsa păcătosului mort în păcate. Dacă
vom săvârşi pentru el ieîurite rugăciuni şi vom împărţi
milostenie, apoi, cu toate că el n’ar fi vrednic prin sine,
Dumnezeu ne va ascultă. Dacă Dum-. nezeu a mântuit
pe mulţi pentru apostolul Pavel şi pentru unii a apărat
pe alţii, apoi cum să nu facă acest lucru şi pentru noi
293
).

293 In Philip. Hom. S n. i.• , •

s
) In Act. apost. Hom. 21. n. 8.
') Eros. contra lui. Aerie. 65 (76) Opp. sf. Epif. part. V. p. 87, 88. ed._ Moscva 1882,
 1
Pe la sfârşitul secolului al IV-lea s’a ridicat, ca şi
Vigilentiu care perduse ori-ce credinţă în comunica-
rea dintre vii şi ceilalţi membri morţi ai Bisericii lui
Hristos, arianul Aerie, care tot din acestă cauză, s’a
ridicat, zic, înpotriva rugăciunilor pentru cei morţi
în păcate, încercându-se să-şi îndreptăţiască învăţă-
tura sa mincinoasă prin afirmarea că rugăciunile
pentru ei ca morţi, cari n’au nici o legătură cu cei
vii, sunt cu totul nefolositoare, cum şi prin
următoarea filosofisire sofistico-drăcească: «Dacă
rugăciunile celor vii sunt folosiloare celor ce trăesc
în lumea de dincolo de mormânt, apoi în cazul
acesta nimenea nu trebue să mai trăiască în cuvioşie
şi să nu mai facă .bine, ci să-şi facă prieteni pe ori-ce
cale va găsi de cuviinţă, chiar atrăgându-i cu bani şi
înainte de moarte să-i roage ca ei să Iacă rugăciuni
pentru dânsul, pentru ca să nu sufere dincolo de
mormânt şi să nu fiemuncit pentru păcatele grele ce
a săvârşit ’). Acest fel de erezie însă, faţă de obiceiul
stabilit în Biserică de către apostoli de a face
rugăciuni şi cereri pentru cei morţi, a putut să-şi
atragă din partea păstorilor Bisericii numai
indignare şi condamnare, iar nici decum abatere
dela credinţa generală în oportunitatea şi
binefacerea rugăciunilor şi cererilor pentru cei
morţi.

Sf. Epifonie a opus acestui eres al lui Aerie, în-

văţătura adevărată a Bisericii că cei morţi nici deloc-
nu-şi întrerup existenţa prin moarte, ci sunt vii îna-
intea lui Dumnezeu; că ei sunt la fel cu cei ce pleacă în
călătorie pentru cari, prin urmare suntem datori: să ne
 2
rugăm ca şi pentru cei vii cu deplină nădejde că le vom
căpăta ajutor, cu toate că acest ajutor nu. poate să se
capete tuturor celor morţi în păcate, cum susţinea
sofisticul eretic Aerie, ci numai celor ce au. trecut în
cealaltă lume cu păcate mai uşoare2). Cum că
învăţătura aceasta a fost într’adevăr învăţătură veche
bisericească şi apostolică cum mărturiseşte sf. E-
pifanie, el a reuşit să convingă despre aceasta pe însuşi
protivnicul său—Aerie, scriind în această privinţă,,
următoarele: «Biserica, cu necesitate săvârşeşte po-
menirea pentru cei morţi primind tradiţiunea aceasta ,
dela sf. părinţi. Cine deci poate călca porunca ma- ✓
mei, sau legea tatălui? La Solomon se zice: Ascultă fiule
cuvintele tatălui tău, şi mc lepădă sfatul mamei tale. (Prov.
I, 8). Prin aceste cuvinte să arătă că Ta- 294

tal adecă Dumnezeu şi Unul născut şi Duhul Sfânt, a

învăţat şi verbal şi în scris, şi că mama noastră Biserica
a avut sfătuiri indistructibile date ei, care nu se pot
călcâ şi nimici. Cum că aceste aşezăminte sunt stabilite
în Biserică şi toate sunt foarte bune şi mir nunate,—
despre aceasta, iarăşi am convins pe însuşi
-1
combatantul meu, ereticul Aerie,. strivindu cu învă-
ţătura bisericeescă adevărată şi puterea Dumnezeiască
ca pe un cărăbuş muscă, ori omidă»1).

Asemenea, Jcricilul Augustin, a apărat şi justificat tot

din acest punct de -vedere, învăţătura despre ru-
găciunile pentru cei morţi, săvârşite cu scop de a
mijloci la Dumnezeu ertarea păcatelor, adăogând că

294Eres contr. lui Aerie. ibid. pg. 47.

 3
învăţătura aceasta îşi are baza şi în doctrina lui Hristos
despre posibilitatea ertării oare căror păcate, şi în
veacul viitor. «Nu s’ar fi. zis. despre păcatele u- nora, că
ele nu se vor ertâ nici în veacul acesta, nici in cel viitor
(Mat. XII, 32
), dacă n’ar fi păcate, care deşi nu se iartă
în veacul de acum, se vor ertâ cu toate acestea în cel
viitor» 2). Având însă în vedere tradiţiunea bisericească
generală exprimată cu toată claritatea în toate
liturghiile vechi3), tradiţiune după care prin
rugăciunile Bisericii se pot ertâ celor morţii oare-care
păcate, el spune următoarele: Nimeni nu trebue să se
îndoiască că rugăciunile Bisericii, jertfa cea,
mântuitoare şi milosteniile făcute pentru sufletele -
morţilor, ajută foarte mult ca Domnul să le fie mai.
milostiv decât cum meritau ei, după păcatele lor, căcj
întreaga Biserică ţine lucrul acesta ca primit delà pă—
295

295 Do civit. Dei lib. 21. c, 24.

Epist. 69. ad. Paul,
rinţi, ca să se roage pentru cei ce s’au săvârşit în comuniune cu corpul
şi sângele lui Hristos, când se pomenesc ei în timpul proaducerei şi
se pronunţă că jertfa se aduce şi pentru ei. Cine nu va admite ase -
menea că faptele milosteniei, săvârşite pentru milostivire,-aduc
foarte mare folos acelora pentru care nu în .zadar se înalţă rugăciuni'
lui Dumnezeu» '). De aceea şi însuşi Augustin a ¡înălţat lui
Dumnezeu cele mai călduroase şi sincere rugăciuni pentru ertarea
greşa- Ielor mamei sale Monica trecută din această viaţă; tot aşa de
călduros a rugat ’el şi pe alţi conservitori ai altarului să pomeniască
necotenit la altar, atât pe mama sa, cât şi pe alte rude *). Aceasta însă
nu însemnează după Augustin că rugăciunile sau binefacerile pentru
toţi, inclusiv şi pentru cei morţi în păcate, puteau să fie folositoare în
felul cum cugetă Ae- rie 296 297
), adecă că păcătosul puteâ să se
săvârşiascâ în toată ■viaţa lui absolut, fără nici o frică, orice fel de
abateri, şi chiar crime, ci din contră conform cu învăţătura Bisericii,
trebue să înţeleagă că rugăciunile pentru •cei morţi săvârşite de
Biserică, cum şi proaducerile mântuitoare şi milosteniile, fără
îndoială, aduc celor morţi mare folos, «dar numai acelora cari au
trăit în această viaţă aşa fel, ca toate acestea, după moarte să le poată
fi folositoare, căci pentru cei morţi fără credinţă unită cu dragoste şi
ţâră comunicarea cu sfintele taine, zadarnic se mai' săvârşesc de
prieteni fapte pioase, a căror arvună n’o aveau când se găsiau în
această lume, neprimind harul Dumnezeesc sau luându-1 in deşert
ne adunându-şi comoară de. milostenie, ci de mânie. Când se
săvârşeşte pentru morţi vre-un lucru bun de cunoscuţi nu li se
procură oare-care merite nouă, ci numai se trag consescinţele din
începuturile bune puse de însuşi cei morţi mai înainte» ').
De aceea, după Augustin, cu toate că Biserica se roagă pentru toţi
oamenii păcătoşi cât sunt în trup conducându-se în acest caz de
nădejdea că se vor pocăi, după moartea lor când mor nepocăiţi, nu se
296Sera. 172 n. 2.
297)Confess lib. IX, c. 18.
’) Haeres. 48. Opp. t. VIII. p. 14. Anlverp. 1700 an.
mai roagă pentru ei, tot pentru motivul pentru care nu se roagă nici
pentru diavol, de partea căruia sau dat, nevoind să treacă de partea
lui Hristos, cât au fost în trup 2).
Tot astfel a învăţat şi sf. Griporie cel Mare, numai cu
amestecarea ideci despre focul curăţitor, atât despre posibilitatea
ertării oare căror păcate după morte3),, cât şi lucrarea ajutătoare a
rugăciunilor Bisericii,— lucrare care îşi întinde puterea sa numai
asupra celor ce se săvârşesc în credinţă, iar nicidecum a celor ne-
credincioşi, şi apoi numai asupra unor păcate uşoare,, iar nicidecum
asupra unor aşa fel de păcate cum a fost nepocăinţa desăvârşită şi
îndărătnicia diavolească, in rău1).
') Serm î79 n. 2.
*) De civit. Dei lib. XXI, c. 24.
•) Dialog, lib. IV, c. 89, p&tr. curs. compl. lat. t. 77 col. 396
 1
*) lbid. lib. IV. c. 85 col. 417; c. 44. col. 404. pair. curs. compl. lat. ţ. 77. Se poate observă

cil părinţii din sec. al V şl al Vl-a, ca: Paladie (Lavsaic. c. 26), hidor Pelusioiul (Epist. 114 lib i)

şi Eutlrale preot din Constantinopol (Apud, Phot. Biblioth Cod. 171) ca şi predecesorii lor

afară de pomenire de an, pentru cei morţi, mai indicau şi trei zile, nouă, şi patruzeci, ca

zile In caro de preferinţă trebuo să se facă pomenire morţilor. Obiceiului acestuia, i-a dat

Evslratio atenţiunea cuvcnilă spunând ca toato acestea se fac în conformitate cu faptul că

însuşi Ilrislos a înviat :

Deosebită atenţiune merită învăţătura sf.
loan Da- .maschiriy despre- rugăciunile pentru cei morţi,
care le-a apărat şi susţinut cu zel contra aceloraşi duşmani
contimporani cu el cari înlăturau şi invocarea sfinţilor.
Duşmanii aceştia, cum se vede din cuvântările Sf.
Damaschin despre cei morţi în credinţă. 1), ca să do- vediască
neoportunitatea şi nefolosul rugăciunilor pentru cei morţi,
citau mai cu seamă lucruri din Sf. Scriptură în cari cu
moartea oamenilor, să pune o margine îndelung răbdării şi
milostivirei lui Dumnezeu faţă de ei, cum se spune la lob şl
profetul David: Va a- copcri Dumnezeu marginile lor (lob. III,
23); în iad sc va mărturisi '¡'ic (Psalm. VI, 5) cum şi locurile în
care, evident, se vorbeşte despre judecata viitoare definitivă a
lui Dumnezeu, care va sosi oamenilor după morte: Va
răsplăti Dumnezeu fie-căruia după faptele lui, (Rom. II, 6),
să-şi primiască fie-care cele ce a făcut cu corpul în viaţă,
bune sau rele (2 Cor. V, 10); cele ce va semăna, omul, acelea
va şi seceră. (Gal.. VI, 7) etc. Faţă de primele citate
Damaschin observă con- 298 299 trarilor săi pentruce perd ei din
298a treia zi după moartea sa şi s’a arătat, ucenicilor săi pentru prima oară, iar la nouă zile
după înviere li s’a arătat din nou, şi ia patruzeci de zile deja ii s'a arătat pentru ultima
oară, şi s'a "înălţat la ceruri ţlbidcm. Cont, lustinian Novell. 133).
299 Trebue să observăm că dela un timp încoace a început a se negă, şi a se discută că
cuvăntarea aceasta ar aparţine Sf loan Damaschin mai ales Învăţaţii apuseni, pe motivul
oare-căror istorisiri despre ajutorul ce ar putea să deâ păcătoşilor din iad rugăciunii făcute
de cei vii, lucru ce li se păreâ exagerat. Inprejurarea aceasta însă nu dă temeiuri puternice,
nici contra faptului dacă cuvântarea aceasta este proprietatea Sf. Damaschin sau nu. La
scriitorii greci se găsesc multe dovezi care vorbesc in ^folosul faptului că cuvântarea
aceasta este proprietatea Sf. Damaschin, şi că obiceiul de a se citi în sâmbetele morţilor s’a
practicat din vechime in Biserica greacă. Asemenea şi faptul că ea seamănă foarte bine atît
cu spiritul rât şi cu felul expunerii cuvintdor Sf. Damaschin despre închinarea sfintelor
 2
vedere că Dumnezeu, cum spune Scriptura, într’atâta este de
drept şi înfricoşat Judecător, întru cât este şi iubitor de oa-
meni, şi milostiv; de ce nu-şi întorc ei atenţiunea la faptul că
Iuda Macabeul a adus jertfă lui. Dumnezeu pentru soldaţii
căzuţi în păcate şi că fapta aceasta este recunoscută de
Scriptură ca cea mai mare faptă şi mai însemnată din toate
faptele lui cuvioase (2 Mac. XII, 39—4-6); pentru ce ei, apoi
nu ţin seamă că cu toate că Dumnezeu a zis prin David : «In
iad cine se va mărturisi Lui» (Ps. VI, 5), totuşi nu-i mai puţin
adevărat că el a admis şi a primit cu toată bună voinţa
mărturisirea celor ce se aflau în iad cari a întâmpinat cu
credinţă pe Hristos, când a venit El acolo. Ce se atinge de
ultimile citate: Va dă fiecăruia după faptele lui (Rom II, 6) şi ceia
ce va seamănă omul aceia va şi seceră (Gal. VI, 7), şi altele
asemenea a- cestora, apoi ele nu se referă de loc la timpul de
după moarte, ci la timpul venirii a doua a lui Hristos, şi la
ultima judecată definitivă când nu va mai fi loc într’adevăr,
pentru nici un ajutor, şi când nici o rugăciune şi nici o cerere
nu va mai fi de folos ').
Dar, Sf. Ioan Damaschin dă deosebită atenţiune
tradiţiunei şi practicei Bisericii apostolice unde îşi are origina
sa obiceiul creştinesc universal de a săvârşi liturghii şi
pomeniri pentru cei morţi şi deci nu trebue să fie privit ca
nefolositor şi netrebuincios. A săvârşi pomeniri pentru cei
morţi în credinţă în timpul înfricoşatelor, prea cinstitelor şi
de viaţă făcătoarelor Taine,

icoane. V. Noitia. ex. bibi. graec. Fabricii ed. Harles t. IX •p. 682. patr. curs. c. grec. t. 91.
col 35—88.
‘) De iis, qui in fide dormierunt. n. 2. 8. 8. et. 13. Opp. T. I. p, 584—588. Paris. 1712,

an.este obiceiu instituit ele ucenicii şi dumnezeeşti apostoli ai lui

Hristos, cari au supus universul şi au fost văzători ‘ ai Cuvântului,—
obiceiu pe care Biserica sobornicească şi apostolească a lui Hristos şi
Dumnezeu care împărăţeşte lumea,, delà o margine la alta, îl
păstrează cu tărie şi neclintit, de atunci şi până, astăzi şi-l va păstra
până la sfârşitul lumii, şi toate acestea fără îndoială nu zadarnic, nu
fără motiv, şi nici fără folos, pentrucă religia creştină streină de ori-ce
rătăciri, n5a primit nimic nefolositor şi n’ar fi păstrat intact pentru
vecie, decât ceia ce este folositor, bine plăcut lui Dumnezeu şi
într’adevâr mântuitor. Poate cineva oare să se îndoiască de faptul că
jertfele aduse pentru cei morţi, de iubirea de prieteni sunt plăcute lui
Dumnezeu şi primite de el? Dumnezeu cel iubitor de oameni se
milostiveşte mai mult de om atunci când el se roagă şi lucrează nu
numai pentru mântuirea sufletului său, ci şi pentru mântuirea
aproapelui; fiindcă omul cerând daruri pentru alţii, cu milostivire
pentru el însuşi, se ridică prin aceasta la imitarea de Dumnezeu,
atingând plinitatea dragostei desăvârşite. Fără îndoială că milostivul
Dumnezeu doreşte şi voeşte ca fiecare din noi să facă bine aproa-
pelui şi în viaţa aceasta şi în cca viitoare. De altfel n’ar fi admis El ca
din cea mai adâncă vechime şi până astăzi să se săvârşească
pomenirea pentru cei morţi, la jertfa cea fără de sânge; cum şi
obiceiul de a se face pomenire după trei zile, nouă zile, patruzeci şi
un an, delà moarte.
 1
Dacă toate acestea ar fi nişte deşertăciuni şi nefolositoare, atunci la
mulţi din numărul purtătorilorde Dumnezeu, patriarhi, părinţi ,
şi dascăli, ie-ar fi venit în gând să împrăştie această rătăcire.
Dar.nu numai că nici unul dintr’ânşi nu s’a gândit să nimi-
ciască acest obiceiu, ci din contră toţi cu un cuget l-au
susţinut şi păstrat, şi de aceea obiceiul acesta s’a întărit şi s’a
împuternicit pe fie ce zi 1).
Cum că într’adevăr obiceiul pomenirei morţilor începând
din timpurile apostolilor s’a păstrat cu sfinţenie pretindenea
în Biserică,—sf. Damaschin dovedeşte aceasta printr’un
nenumărat şir de mărturii vechi scoase din tradiţiunea
bisericească mai adăogând la acestea şi oare-care mărturii ale
Sf. Părinţi întemeiate pe deosebitele descoperiri Dumnezeeşti
(ca Macarie, şi Grigorie cel Mare) relative la] faptul că
într’adevăr câţi-va dintre cei trecuţi din viaţa aceasta s’au
folosit în mod real din rugăciunile pe care le-a'u făcut pentru
dânşii fraţii şi prietenii lor din viaţă2).
In sfârşit la obiecţiunea duşmanilor: «Dacă aceasta ar fi
fost adevărat, apoi toţi fără deosebire s’ar mântui şi nimenea
nu s’ar lipsi de fericire», sf. Damaschin, răspunde astfel: «De
ce n’ar fi aşa, o, de s’ar îndeplini aceasta?! Căci de aceasta
însetează şi aceasta o voeştc bunul Dumnezeu ca nimenea să
nu se lip- siască de darurile lui Dumnezeeşti şi pentru aceasta
s’ar fi bucurat şi s’ar fi veselit. Oare îngerilor a pregătit el
răsplata şi cununi? Oare pentru mântuirea spiritelor cereşti a
venit el pe pământ s’ajîntrupat din Fecioara, s’a făcut om, şi a
gustat suferinţiCşi moarte? Oare îngerilor v’a zice el: Veniţi
binecuvân-
‘) Do iis, qui in fule dormicrunt n. 3, 8, p. 585, 586, 590, Opp t I ed. Paris 1718.
J
) ibid. n. 1-7, 9-12, 16, 19, 29, et, 26, p. 585-5:5.
taţii părintelui meu şi moşteniţi împărăţia pe care v’am gătit-o. (Mat.
XXIII, 34)? Tu nu poţi s’o spui acceasta duşmane; pentrucă toate
acestea le-a pregătit Dumnezeu pentru om, pentru care a şi pătimit.
 2
Dacă cineva face vr’un ospăţ pentru prieteni, apoi nu doreşte oare ca
toţi să vie să se sature din masa lui? De altfel ce l’ar fi făcut să
pregătiască ospăţul dacă n’ar fi avut în vedere să’şi ospăteze prietenii
săi? Dacă ne conducem şi noi de astfel de sentimente, atunci ce vom
spune de Marele, Singurul prea hunul după natură şi iubitorul de
oameni Dumnezeu, care împărţind şi dând se bucură şi se veseleşte
mai mult decât cel ce primeşte şi’şi agoniseşte sie’şi mântuire» ')?
 Toate acestea nu însemnează însă, după sf. Damas- chin,
că rugăciunile pentru cei morţi sunt de-o potrivă folositoare
şi mântuitoare tuturor morţilor fără deosebire. Pentru ca ele
să poată aduce cutărui sau cutărui mort folosul dorit se cere
numai decât că în el să se fi păstrat mai mult sau mai puţin
facultatea de a primi lucrarea şi puterea lor. De aceea în timp
ce rugăciunile aduc iolos mare morţilor care au trecut din
viaţa aceasta în cealaltă cu bune idei de credinţă sau, după
cum se exprimă Damaschin, cu aluatul virtuţii şi n’a reuşit ca
să o prefacă în pâne, din contră, pentru acei care au murit cu
conştiinţa per- dută—-sunt cu totul nefolositoare şi deşarte 2).
Ce se atinge însă de cei ce se roagă pentru morţi, apoi,
rugăciunile lor, după Damaschin, pe lângă că în multe cazuri
pot aduce mare folos morţilor, apoi şi pentru 300 ei, fără
îndoeală, sunt binefăcătoare şi mântuitoatej pentrucă cel ce lucrează
pentru mântuirea aproapelui mai întâi se foloseşte el însuşi întocmai
ca şi cel ce unge pe vr’un bolnav cu untuldelemn sfinţit mai întâi se
unge pe sine însuşi1).

194.-
Concluziunea generală şi scurte observafiuni despre
soarta mai departe a învăţăturei despre rugăciunile
pentru cei morii.

In urma celor zise mai sus reese faptul următor ca concluzie a

examinării doctrinii despre rugăciunile pentru cei morţi.
1) Pomenirea morţilor cum se vede din scrierile Vechiului
aşezământ, a fost cunoscută şi considerată încă în Biserica Vechiului
aşezământ ca lucru cuvios şi bine plăcut lui Dumnezeu. In Biserica
Noului aşezământ însă, obiceiul acesta nu numai că n’a fost exclus şi
interzis ci a trebuit să primiască o des- voltare mult mai întinsă, în

300 De iis qui in fide dormierunt n. 20, p. 592.

a
) Ibid. n. 21. p. 592.
urma doctrinii clare şi hotărâte a lui Hristos despre posibilitatea
comunicării spirituale a membrilor de aici ai Bisericii lui Hristos, cu
membrii trecuţi deja din această viaţă şi de aici deplina posibilitate a
celor vii în puterea frăţiei creştineşti, de a se rugă pentru fraţii lor cei
301
morţi cerându-le la Dumnezeu milostivire şi ertare de păcatele,
cari pot fi ertate şi în veacul viitor până la judecata cea de pe urmă.
2) Deşi în reveluţiunea Noului aşezământ nu e o poruncă directă
despre rugăciunile şi proaducerile jertfei cei fără de sânge, pentru cei
morţi; totuşi nu-i nici un temeiu a ne îndoi de faptul că atât una cât şi
altele au fostfinstituite în Biserica primitivă de însuşi apostolii cari
le-au dat ca moştenire credincioşilor verbale iar nu scrise (1 Cor. XI,
2; 2 Solom. II; 15), fiindcă neîncredinţează pe deplin despre aceasta
vechii purtători de Dumnezeu Părinţi şi Dascăli ai Bisericii. Despre
aceasta ne mai vorbesc lămurit şi liturghiile cu rugăciunile pentru cei
ce s’au săvârşit întru buna credinţă—liturghii ce ce referă la
timpurile apostolilor.
3) Pomenirile pentru cei morţi începute în Biserica creştină din
timpurile apostolilor s’au păstrat neîntrerupt şi mai departe în
secolele următoare. Aşa că nimeni afară de eretici şi aceştia puţini,
nu s’au îndoit de origina Dumnezeiască a acestui .obicciu.

301 De iis qui in fide dormierunt n. 18 p. 591. La aceasta putem adăogâ că obiceiul
pomenirii pentru cei morţi s’a păstrat în întregime şi la comunităţile necreştine, care din
vechime s’au deslipit din Biserica Ortodoxă. Ca Copţii, Iacobiţii, Etiopii, Sirienii,
Nestorianii şi Armenii. Aceasta se vede din liturghiile păstrate la ele din timpurile cele
mai vechi—liturghii în care sunt păstrate în întregime rugăciunile pentru cei morţi (Bona
de rebus liturgh. 11, c. I, §. 7; de oficio defunct. (§ 2. et 8).
 1
Dar Biserica considerând pomenirile pentru cei morţi ca lucru
bine plăcut lui Dumnezeu şi mântuitor a recunoscut folositor şi
trebuincios chiar a se ruga numai pentru acei morţi cari s’au săvârşit
întru credinţă şi întru pocăinţă şi cari mai trăgeau nădejde de
desvoltarea şi întărirea arvunii vieţii spiritualo- harice rămasă încă în
ei, dar n’a găsit oportun şi folositor a se rugă pentru acei morţi care
s’au săvârşit fiind în ruptură vrăşmăşască cu biserica cum şi pentru
acei cari au perdut credinţa şi ori-ce bine.Se întreabă care a fost
soarta doctrinei vechi bisericeşti despre pomenirea celor morţi, mai
departe— după sinoadele ecumenice? Moştenind dela apostoli şi
următorii lor acest sfânt obiceiu şi credinţă neîn- doelnică în lucrarea
lui mântuitoare Biserica, se înţelege, nu putea să nu-1 păstreze intact
şi mai departe în timpurile următoare, ceea ce după cuvintele sf.
Damaschin trebuia să se păstreze astfel şi până la sfârşitul
veacurilor. Că în adevăr în Biserica răsări- teaună se păstrează şi până
astăzi în toată puterea sa obiceiul vechiu Bisericesc de a face
rugăciuni şi pomeniri pentru cei morţi, servesc liturghiile cu rugă-
ciunile pentru cei morţi, a sf. Vasilie cel Mare şi Ion gură-de-aur, care
se săvârşesc neschimbat pretutin- denea şi până astăzi, cum şi
rânduelile pomenirii morţilor şi cărţile simbolice cu doctrina despre
rugăciunile pentru cei morţi. Şi apoi nu numai Biserica o- rientală, ci
şi cea apusană a păstrat obiceiul pomenirii morţilor, deşi nu putem
să nu observăm că biserica apusană a slăbit mult adevăratul lui senz
şi însemnătate prin doctrina ei despre purgator, căci după această
doctrină toţi cei ce nu s’au săvârşit întru buna credinţă şi virtute,
trebue să-şi facă în purgator pedepsele meritate de dânşii şi
neîndeplinite pe pământ pentru satisfacerea dreptăţii Dumne- zeeşti
şi numai după ce vor îndeplini în totul aceste pedepse trec din
purgator la ceruri, şi prin urmare pentru dânşii, rugăciunile viilor
sunt nefolositoare; şi chiar dacă ele le-ar uşura pedepsele cum învaţă
 2
Latinii ’), apoi sunt vătămătoare pentrucă prin aceasta li s’ar 302

prelungi termenul petrecerii lor în purgator. ■ ' Numai acele

comunităţi eretice şi mistico-raţiona- liste au înlăturat fără
nici un cuvânt oportunitatea şi însemnătatea rugăciunilor
pentru cei morţi, cari combăteau şi înlăturau cu desăvârşire
invocarea sfinţilor, şi în genere orice comunicaţie între
membrii bisericii pământeşti şi cei morţi. Rătăcirea aceasta şi-
au însuşit-o în urmă Luteranii cari şi astăzi ii sunt cei mai
zeloşi răspânditori şi apărători, repetând contra doctrinii
ortodoxe despre rugăciunile pentru cei morţi aceleaşi
obiecţiuni neîntemeiate pe care le lăceau oare când, vechii
eretici ’).

302 V. Definit. Synod. Florentin. Binii concil. t. VIII, p. 853, 1636 an.
) Apolog. Auhsburg. Gonfess. c. 12; Quenschted. Theolog. didact. polem. t. II, p. 1478
s

Leipzig. 1715 an.

 Astfel Luteranii spun că în Sf. Scriptură nu este o poruncă
precisă, a ne rugă pentru cci morţi, prin urmare a ne rugă
pentru ei este contra voinţei lui Dumnezeu.—Este însă în Sf.
Scriptură o poruncă directă, a ne rugă unul pentru altul (lacob.
V, 16). Deci pentru ce să nu se roage fraţii noştrii pentru cei
morţi? Oare prin moarte au încetat cu desăvârşire să mai
existe atât pentru ei cât şi pentru noi? Oare nu sunt vii la
Dumnezeu (Luc. XX, 38), şi nu sunt încă membre ale corpului
Bisericii totdeauna viu al cărui cap este Christos (Efes. I, 20—
23)? Mai mult, pentru ce Luteranii nu voesc să ştie nimic, şi
nici să ţină socoteală de mărturiile scrierilor Vechiului aşeză-
mânt în folosul pomenirei pentru cei morţi cum şi de. faptul
că după mărturia istorico-indiscutabilâ însuşi apostolii au
instituit în Biserica creştină rugăciunile şi proaducerile
liturgice pentru cei morţi?Mai departe Luteranii susţin, ca şi
vechii eretici, că rugăciunile si pomenirile pentru cei morţi sunt în
contrazicere cu Sf. Scriptură, întemeindu-şi această aserţiune pe
următoarele locuri din Si. Scriptură: In iad cine se va mărturisi
fie (Ps. VI, 6); Dumnezeu va dă fiecăruia după faptele sale
(Rom. II, 6); ceea ce samănă omul aceea va şi seceră (Gal. VI, 7);
fiecare va luă, cum a lucrat în trup, bune sau rele (2 Cor. V, 10).
In primul citat nu se cuprinde decât ideea că cei ce se găsesc în iad
nu pot singuri să ceară dela Dumnezeu izbăvirea lor de acolo. Prin
aceasta însă nu este exclusă de loc posibilitatea pentru ei de a căpătă
ajutor dela alţii, după cum multe suflete se aflau în iad până la
venirea lui Hristos, fără să se poată izbăvi singure din legăturile lui,
dar când s’a pogorît în iad Hristos, Cel ce stăpâneşte cheile iadului
(Apoc. I, 18), predicându-le, ei şi-au mărturisit credinţa în El şi au
fost scoşi de acolo.
Ce se atinge de citatele râmase, apoi în ele, cum a. observat sf.
Damaschin, nu se vorbeşte decât de judecata definitivă şi despre
răsplătirea dumnezeiască, lucru prin care de asemenea nu se exclude
posibilitatea pentru cei morţi de a căpătă dela Dumnezeu ajutor şi
milostivire, dacă aceasta are ca temelie începuturile bune ce şi-au
agonisit încă fiind în trup; şi apoi nu numai că nu se exclude dar
chiar se şi presupune această posibilitate, faţă cu cuvintele lămurite
ale lui Hristos dezpre ertarea oare-căror păcate şi în veacul viitor
(Mat. XII, 32), bine înţeles până la ultima judecată.
Nu putem înţelege, mai susţin Luteranii, ce fel poate lucrarea
rugăciunilor Bisericii să-şi extindă puterea sa asupra celor ce locuesc
în lumea nevăzută de după morte? Din parte-ne îi întrebăm: sunt ei
oare în stare să ne explice puterea lucrării rugăciunilor pentru cei pe
care o recunosc, mai ales când aceştia se găsesc în locuri foarte
depărtate de cei ce se roagă pentru ei? N’ar fi trebuit oare ca să
excludă ei şi rugăciunile pentru cei vii, cum şi alte lucruri cu totul
neînţelese pentru raţiune, uitând că noi prin credinţă umblăm iar
nu prin ştiinţă (2 Cor. V, 7) ?
Tot aşa de neoportună şi scolastică este încă şi următoarea
obiecţiune a luteranilor: fiindă nu ştim nimic adevărat despre starea
şi soarta sufletelor celor morţi; apoi dacă ne-am ruga pentru dânşii,
am putea să ne rugăm sau pentru sfinţi, cari n’au nevoe de
rugăciunile noastre, sau ne-am ruga pentru cei necuraţi, lepădaţi de
Dumnezeu, pentru cari orice fel de rugăciune este nefolositoare. Dar,
chiar dacă rugăciunile noastre s’ar extinde şi asupra sfinţilor, cari
n’au nevoe personal; apoi ei cari încă în viaţă erau rugaţi (exemplu
chiar ap. Pavel Ef. VI. 18, 19) vor înlătură oare rugăciunile cu
indignare şi nu le vor preţui după vrednicie? Pe de altă parte, dacă
rugăciunile s’ar adresă într’adevăr către aşa fel de re- pausaţi, a căror
stare morală ar fi cu desăvârşire, des- nădăjduitâ, apoi nu cumva oare
s’ar cauză celui mort vr’o pagubă oare-care? Nu cumva oare, în cazul
a- cesta Dumnezeu nu va primi jertfa dragostei celui ce se roagă nici
chiar în folosul lui propriu, după cum oamenii preţuesc încercarea
cuiva de a scoate dela
 omoarte sigură pe ce! ce este în pericol să se înece, deşi n’a
fost posibil să-i scape viaţa?
Raţionamentul cel mai inoportun şi mai curios ca toate al
luteranilor a fost şi este raţionamentul vechiu ereticesc că
dacă în adevăr rugăciunile pentru cei morţi ar putea să
procure folosul dorit, atunci ar trebui ca toţi să se
mântuiască, ca şi cum ar fi 'criminal ca toţi să se mântuiască,
după cum şi însuşi Dumnezeu voeşte ca toţi oamenii să se
mântuiască fi să vină întru cunoştinţa adevărului (1 Tim. II,
4), şi ca şi cum ar fi mai potrivit cu voinţa lui Dumnezeu ca
foarte puţini să se mântuiască şi deci ca nici noi să nu dorim
şi să nu cerem dela Dumnezeu mântuirea acelora, cari doresc
şi pot să se mântuiască, dându-li-se un ajutor oare-care din
afară! Apoi, luteranii ar trebui să ştie că Biserica noastră deşi
se roagă pentru toţi cei morţi, cari au trecut din viaţa aceasta
cel puţin cu oare-care arvună a credinţii şi a binelui fie ea cât
de mică şi chiar slabă; totuşi nu se roagă pentru cei morţi,
cari au murit fără nici o arvună a faptelor bune, şi aceasta
nicidecum pentru cuvântul că nu doreşte mântuirea lor, ci
numai pentrncă se simte cu desăvârşire în neputinţa prin
mijloacele ce are la dispoziţie de ajută acelora, cari atât cu
cuvântul cât şi cu fapta s’au arătat ucigătorii făţişi ai vieţii
spirituale şi vrăşmaşi îndărătnici ai Bisericii lui Dumnezeu,
înlăturând cu îndărătnicie tot ce-i bisericesc, sfânt şi
dumnezeesc.
 1
Observăm în genere că în toate obiecţiunile luteranilor înprotiva
rugăciunilor şi cererilor pentru cei morţi, respiră spiritul egoismului
celui mai senzual, care nu voeşte deloc să se intereseze de
soarta fraţilor morţi,—spirit cu totul strein de fraţernitatea
creştină, şi acea dragoste creştinească, care nici odată nu
cade (1 Cor. XIII, 8),—dragoste care este destul de puternică
ca să se întindă dincolo de limitele mormântului şi să ajute,
pe cât posibil, sufletelor iubite ale celor ce aii trecut din
această viaţă. De aceea logic este a repeta cu sf. Ioan
Damaschin, că a insuflă o idee atât: de curioasă, absurdă şi cu
totul contra legilor Dumnezeeşti, cum că nici o faptă bine-
plăcută lui Dumnezeu, săvârşită nu poate aduce nici un folos
celor morţi,—aceasta n’o poate face decât numai vechiul
duşman—nelegiuitul, pentru care toate faptele şi ideile bune
şi bine-plâcute lui Dumnezeu nu sunt decât schingiuire şi
sfâşiere, pe care îl otrăveşte fraternitatea, îl sfâşie credinţa, îl
omoară desnâdejdea şi se înspăimântă de milostivire ').
Nu ne-a rămas decât să mai indicăm câte-va mărturii spre
a confirma că Biserica orientală a rămas pe deplin
credincioasă învăţăturii bisericeşti vechi-a- postolice despre
rugăciunile şi cererile pentru cei morţi. In mărturisirea de
credinţă ortodoxă a Bisericii universale ţi apostolice a lui
fIristos) la întrebarea: ce trebue să credem despre milosteniile
şi binefacerile, cari se săvârşesc în folosul celor morţi, se dă
următorul răspuns pe baza cuvintelor Mântuitorului: Te~
me(i-vă de cel ce are putere să-l arunce în gheena (Luc. XII,
5). «Observă, scrie Teofilact, Hristos n’a spus: temeţi-vă de
acela care după ce ucide—aruncă în gheena; ci—de acela care
are putere de a aruncă.
‘) De iis, qui in fide dormierunt. p. 2. Opp. t. I, p. 584, Paris 1712 an.
Căci păcătoşii, cari mor nu merg numai decât .în gheena, ci aceasta
stă în puterea lui Dumnezeu, aşa că Dumnezeu poate să-i şi erte,
 2
adecă pentru pro- aducerile şi facerile de bine în folosul celor morţi.
Tot aşa de folositoare sunt ele şi faţă de păcatele mai grele ale celor
morţi.... De aceea să nu încetăm a stărui pentru cei morţi prin
rugăciuni şi milostenii către Acela, Care are putere, de a aruncă, dar
n’o întrebuinţează în mod absolut, ci poate să dăruiască şi ertare.
Deci, pe temeiul învăţăturii sfintei scripturi şi cxplicaţiunca acesteia
de sf. părinte, conchidem că noi trebue să ne rugăm numai decât
pentru cei morţi— să proaducem jertfa cea fără de sânge şi să
împărţim milostenie, căci ei singuri nu pot face aceasta» '). Această
credinţă a Bisericii universale în necesitatea şi oportunitatea
rugăciunilor pentru cei morţi, a fost exprimată de Patriarhii
orientali în epistota lor astfel: «Sufletele oamenilor căzuţi în
păcate mortale şi nedisperând aproape de moarte, dar cari se pocâesc
încă înainte de trecerea lor din această lume, fără însă a reuşi să
aducă vr’un rod de pocăinţă (ca rugăciuni, lacrămi, plecarea
genunchilor la privigheri, zdrobire, mângâerea celor nenorociţi,
exprimarea în fapte a iubirei către Dumnezeu şi aproapele şi în
genere tot ceea ce Biserica universală a recunoscut dela început, şi
recunoaşte de bine plăcut lui Dumnezeu şi necesar), sufletele unor
astiel de oameni merg în iad şi suferă pedepse pentru păcatele
săvârşite pe pământ, tără să-şi peardă nădejdea însă că se vor uşura
de ele. Uşurarea aceasta o primesc sufletele, după nemă-
’j Part f, intr. 65.,care nu voeşte deloc să se intereseze de soarta fraţilor
morţi,—spirit cu totul strein de fraţernitatea creştină, şi acea dragoste
creştinească, care nici odată nu cade (1 Cor. XIII, 8),—dragoste
care este destul de puternică ca să se întindă dincolo de limitele
mormântului şi să ajute, pe cât posibil, sufletelor iubite ale celor ce
aii trecut din această viaţă. De aceea logic este a repeta cu sf. Ioan
Damaschin, că a insuflă o idee atât de curioasă, absurdă şi cu totul
contra legilor Dumnezeeşti, cum că nici o faptă bine-plăcută lui
Dumnezeu, săvârşită nu poate aduce nici un folos celor morţi,—
aceasta n’o poate face decât numai vechiul duşman—nelegiuitul,
pentru care toate faptele şi ideile bune şi bine-plăcute lui Dumnezeu
nu sunt decât schingiuire şi sfâşiere, pe care îl otrăveşte fraternitatea,
îl sfâşie credinţa, îl omoară desnâdejdea şi se înspăimântă de
milostivire 1).
Nu ne-a rămas decât să mai indicăm câte-va mărturii spre a
confirmă că Biserica orientală a rămas pe deplin credincioasă
învăţăturii bisericeşti vechi-a- postolice despre rugăciunile şi cererile
pentru cei morţi. In mărturisirea de credinţă ortodoxă a
Bisericii universale pi apostolice a lui I/rislos, )a întrebarea: ce
trebue să credem despre milosteniile şi binefacerile, cari se săvârşesc
în folosul celor morţi, se dă următorul răspuns pe baza cuvintelor
Mântuitorului: Teme ţi-vâ de. cel ce are putere să-l arunce în
gheena (Luc. XII, 5). «Observă, scrie Teofilact, Hristos n’a spus:
temeţi-vă de acela care după ce ucide—aruncă în gheena; ci—de acela
care are putere de a aruncă.
') De iis, qui in fide dormierunt. p. 2. Opp. t. I, p. 584, Paris 1712 an.
Căci păcătoşii, cari mor nu merg numai decât în gheena, ci aceasta stă
în puterea lui Dumnezeu, aşâ că Dumnezeu poate să-i şi erte, adecă
pentru pro- aducerile şi facerile de bine în folosul celor morţi. Tot
aşa de folositoare sunt ele şi faţă de păcatele mai grele ale celor
morţi.... De aceea să nu încetăm a stărui pentru cei morţi prin
rugăciuni şi milostenii către Acela, Care are putere, de a aruncă, dar
 36
5 ci poate să dăruiască şi ertare.
n’o întrebuinţează în mod absolut,
Deci, pe temeiul învăţăturii sfintei scripturi şi explicaţiunea acesteia
de sf. părinte, conchidem că noi trebue să ne rugăm numai decât
pentru cei morţi— să proaducem jertfa cea fără de sânge şi să
împărţim milostenie, căci ei singuri nu pot face aceasta» '). Această
credinţă a Bisericii universale în necesitatea şi oportunitatea
rugăciunilor pentru cei morţi, a fost exprimată de Patriarhii
orientali în epistola lor astfel: «Sufletele oamenilor căzuţi în
păcate mortale şi nedisperând aproape de moarte, dar cari se pocăesc
încă înainte de trecerea lor din această lume, fără însă a reuşi să
aducă vr’un rod de pocăinţă (ca rugăciuni, lacrămi, plecarea
genunchilor la privigheri, zdrobire, mângâerea celor nenorociţi,
exprimarea în fapte a iubirei către Dumnezeu şi aproapele şi în
genere tot ceea ce Biserica universală a recunoscut dela început, şi
recunoaşte de bine plăcut lui Dumnezeu şi necesar), sufletele unor
astiel de oameni merg în iad şi suferă pedepse pentru păcatele
săvârşite pe pământ, tără să-şi peardă nădejdea însă că se vor uşura
de ele. Uşurarea aceasta o primesc sufletele, după nemă-
'! Part I, intr. 65.
surata bunătate Dumnezeiască, prin rugăciunile preoţilor şi prin
binefaceri săvârşite pentru cei morţi, iar mai ales prin puterea jertfei
cei tără de sânge, pe care o aduce preotul pentru el şi pe care o aduce
zilnic sf. Biserică catoliciască şi apostoliciască pentru toţi» 1).

ART. II.
Despre Dumnezeu Judecătorul şi Jiâsplătitorul la
judecata de pe Urmă a întregului neam omenesc.
§ 195.
Timpul, în care milostivirea Dumnezeiască rămâne întru cât-va
descoperită pentru cei ce se săvârşesc în credinţă şi în care
rugămintea şi proaducerile Bisericii pot să le procure folosul şi
ajutorul posibil, va avea sfârşit bine înţeles, şi prin acest sfârşit va
 36
5 după cuvintele st. Damaschin,
sosî ultima judecată definitivă când,
«nu va mai fi loc pentru nici un ajutor şi orice rugăciune va fi fără
efect; căci e târzie tocmeala când se termină şi apoi, unde vor fi
atunci săracii; unde vor fi preoţii, unde vor fi cântările şi unde vor fi
milosteniile şi binefacerile»2) ? Când anume va fi ultima judecată
generală, aceasta nu este descoperit de Judecătorul nostru Iisus
Hristos, deşi ne-a dat câte-va semne relative la apropierea timpului
acestuea. In schimb însă El ne-a descoperit destul de lămurit posibil
atât faptul că judecata aceasta va fi pregătită prin venirea Lui, care va
fi întovărăşită de învierea morţilor şi reînoirea lumii, cât şi faptul
cum va face El judecata generală asupra drepţilor şi păcătoşilor şi ce
urmări TĂrt. 187
3
j De iis qui in fide dormierunt, n. 8, Opp. t. I, p. 586 Pars 1712 an.
va aveâ. Expunând deci învăţătura despre Dumnezeu ca Judecător şi
Râsplătitor al întregului neam omenesc la judecata cea de pe urmă,
suntem datori să vorbim întâi despre timpul venirii de a doua oară a
lui Hristos la judecată; al 2-lea despre a doua venire a lui Hristos; al
3-lea despre învierea morţilor; al 4-lea despre reînoirea lumei, şi al 5-
lea despre judecata cea de pe urmă şi urmările ei.

.1) Despre timpul venirii de a doua a lui Hristos

la judecată şi semnele sosirii, ei.

§ 196.
Învăţătura lui lisus Hristos.
 însuşi, lisus Hristos a învăţat cu desăvârşire clar şi pozitiv ca
despre un adevăr neîndoelnic şi ne alterat, că El va veni odată în
lume la judecată, însemnând timpul acestei veniri de obiceiu când cu
numirea generică de zi în care el va veni ca Fiu O- menesc (Mat.
XXV, 13), când prin numirile de ziua judecăţii (Mat. XI, 22—24; XII,
36), ca zi designată exclusiv pentru facerea judecăţii asupra tuturor
oamenilor,—ziua Sa proprie (Luc. XVII, 24) ca zi în, care Lui însuşi
ca Fiu Omenesc I se va lăsă de Tatăl, să conducă (facă) judecata (Ioan
V, 27), cum şi—ziua cea de pe urmă (Ioan VI, 39, 40). ca zi în care
trebuia să urmeze de odată învierea generală şi judecata când se va
hotărî definitiv şi soarta tuturor oamenilor (Ioan V, 29). Ce se atinge
de faptul, când anume va sosi această zi, nu numai că El nu ne-a
descoperit nimic, dar a arătat că aceasta este un apropiata iu» vctmc
ut a aouu oaia, .»uit uiu soarta viitoare a împărăţiii lui harice pe
pământ. Aşa învăţând pe ucenicii Săi, relativ de timpul venirii Lui,
între altele le-a spus: Iar dela smochin să vă învăţaţi pildă,
când mlădiţa lui este moale ţi înfrunzeşte să ştiţi că aproape
este vara. Aşa şi voi când veţi vedea toate acestea făcându-
se să ştiţi că aproape este lângă uşe (Marc. XIII, 28, 29). Tot
această idee a expus-o Mântuitorul mai detailat în parabola despre
sămânţa cea bună şi despre neghină, unde a asemănat împărăţia sa
haricâ de pe pământ cu omul care ş’a semănat ogorul cu sămânţă
bună şi în care duşmanul i-a semănat neghină; iar sfârşitul acestei
împărăţii— secerişul, în care loc între altele a exprimat şi ideia că atât
grâul semănat, cât şi neghina trebue să crească împreună, până când
vor ajunge la maturitate, până când va sosi secerişul (Mat. XIII, 24—
30). Prin urmare sfârşitul împărăţiei harice a lui Hristos şi împreună
cu ea şi a doua slăvită lui venire, vor fi numai atunci când sămânţa
cea bună semănată de El, care înseamnă—fiii împărăţiei, va creşte
până la definitiva şi complecta ei maturitate; precum şi când
neghinile semănate de duşmanul Lui şi ai omenirii întregi, asemenea
vor atinge definitiva şi complecta lor dezvoltare şi maturitate.
 Un semn mai particular al sfârşitului lumii şi al celei de a doua
venire a lui Hristos, după învăţătura lui, va fi, că se va
propovedui evangheliea împărăţiei în toată lumea , spre
mărturia tuturor .neamurilor (Mat. XXIV, 14; Conf. Luca XXIV, 47),
sau tuturor popoarelor care locuesc pe pământ, fără deosebire, şi
\J>- . ii- ... .... •- ( ci ii li l' I V.' Vili. ■ \jL C X \ S“

tente pe pământ, în împărăţia lui Hristos, capabile şi

pregătite de a o primi, şi cari vor fi fără îndoială înaintea
sfârşitului lumii, şi vor face parte din cercul hotârit al aleşilor
lui Dumnezeu (Mat. XXIV, 22).
 1

' § 197.
Un alt semn după indicaţiunea lui Hristos va fi activitatea
cea mai puternică şi contrară Mântuitorului şi tuturor
oamenilor, a vechiului duşman care semănând printre
sămânţa bună a cuvântului lui Dumnezeu neghinile
minciunei şi ale înşelătoriei, la sfârşitul lumei îşi va îndrepta
toate puterile şi mijloacele spre a întoarce la sine pe toţi cei
chemaţi—pe toţi sâ-i întoarcă şi să-i spună puterii lui
perzătoare. Alunei a învăţat Iisus Hristos pe ucenicii săi: De
va zice vouă cineva: Iată aici Hrislos sau acolo, să nu
credeţi căci se vor sculă. JlrisioŞi mincinoşi fi profeţi min-
cinoşi ţi vor dă ■semne mari şi minimi ca să înşele de e
posibil şi pe cei aleşi, lată am spus vouă, deci de vor zice:
Iată este în pustietate, să nu eşiţi; de vor zice: Iată este în
cămări, să nu credeţi (Mat. XXIV, 23—26; Conf. Maro. XIII,
21—23). Urmarea va fi că atunci pe mulţi vor înşelă, (Mat.
XXIV, 5, II; Conf. Marc. XIII, 6), mulţi se vor scandaliză
(Mat. XXIV, 10),—pentru înmulţirea fărădelegilor, se va răci
dragostea multora (Mat. XXIV. 12) apoi va urma urâciunea
pustiirii, prezisă de IJaniil profetul, stând în locul cel sfânt
(Mat. XVIV, 15), — şi când Fiiul omenesc va veni, afla-va.
oare credinţă pe pământ? (Luc. XVIII, 8).învăţătura
apostolică.
Tot aşa au învăţat şi apostolii despre timpul venirii de
a doua a lui Iisus Hristos, când repetând ceea ce le-a spus
El, când explicând mai detailat ceva din ceea ce le-a spus.
Aşa ziua venirii de a doua a lui Hristos, o numeau zi
mare (Iuda v. 6), zi destinată pentru judecata Lui cea
dreaptă asupra universului (Fapt. XVII, dl), ziua
judecăţii şi perzării oamenilor necuraţi (2 Petr. II, 9; III,
7), ziua mâniei şi a descoperirii dreptei judecăţi
Dumezeeşti (Rom. II, 5), ziua Domnului (2 Petr. 111, 10; 1
Tes. V, 2), ziua lui Hristos (Filip. I, 10; II, 16; 2 Tes. II, 2) şi
ziua Domnului nostru Iisus Hristos (1 Cor. I, 8; V, 5; 2
Cor.' I, 14). Ei învăţau ca şi însuşi PIristos, că această zi
va veni întocmai ca şi furul, noaptea (1 Tes. V, 2; 2 Petr.
III, 10), şi pentru aceasta învăţau pe creştini: Nu va
zăbovi Domnul îndeplinirea făgăduinţei, precum
oari~cari o socotesc zăbavă, ci îndelung rabdă pentru
noi, nevrând ca să piară cineva, ci toţi să se pocăiască.:..
 2

' § 197.
Pentru aceea iubiţilor aşteptând acestea, nevoiţi-vă să
vă aflaţi cttraţi şi ne întinaţi în lume. Deci, voi iubiţilor,
ştiind mai înainte, păzi- ţi-vă, ca nu cumva să vă
înşelaţi şi să cădeţi de la întărirea voastră (2 Petr. III, 9,
10, 14, 17).
Sfinţii apostoli, având în vedere, pe lângă acestea, părerile
mincinoase cari începuse să se răspândească în timpul lor,
despre apropiata venire a lui Hristos, nu numai că arătau
semnele mai de căpetenie ale acestei apropiate veniri, pe care
le arătă şi însuşi Hristos, adecă, propoveduirea evangheliei la
toate popaorele iără deosebire, în scopul ca toţi cei aleşi pentru
împărăţia lui Dumnezeu să atingă perfecţiunea, dar le şi explicau
mai detailat. Aşa sf. apostol Pavel în epistola către Romani, descriind
milostivirea lui Dumnezeu faţă de păgâni, cari se deslocase prin
credinţă din măslinul cel sălbatec şi s’au altuit în măslin bun; iar pe
de altă parte, descriind deosebita asprime a judecăţii lui Dumnezeu
faţă de Iudei, fiindcă căzuse din acest măslin înrudit cu ei, observă că
—pentru Iudei nu-i perdutâ de loc posibilitatea şi nădejdea de a se
preface din nou în măslinul lor firesc (Rom. XI, 22—24), şi pe urmă
îndreptând-şi privirile spre viitorul depărtat, adaugă următoarele;
Nu voesc să nu ştiţi voi fraţilor taina aceasta, ca să nu vă
înşelaţi, că orbire a fost din partea lui Israel, până ce
înplinirea neamurilor va intră. Şi aşa tot Israelul se va
mântui, precum este scris: Din Sion va veni mcîn- tuirea şi
va întoarce nelegiuirea déla Iacob (Rom. XI, 25, 26). Ideea
exprimată aici de sf. apostol este că deşi Iudeii înlăturau cu îndârjire
evanghelia lui Hris- tos predicată mai întâi lor, şi prin aceasta se
îndepărtase dela împărăţia lui Dumnezeu, în care, natural, ei
trebuiau să intre înainte de alţii, totuşi nu-i mai puţin adevărat că ei
nu s’au lipsit cu totul de posibilitatea de a intrâ în ea, însă aceasta,
după e- conomia Dumnezeiască, nu se va întâmplă decât după ce vor
intră în această împărăţie toţi păgânii. Dar fiindcă intrarea în Biserică
a tuturor neamurilor coincide cu sfârşitul propoveduirii evangheliei
tuturor poporelor şi neamurilor,—lucru care pregăteşte şi sfâr-
şitul lumii cu a doua venire a lui Hristos; apoi şi mântuirea lui
Izrael despre care vorbeşte apostolul, trebue să coincidă cu
aceste ultime timpuri, şi să serviască şi ca semn al apropierii
sfârşitului lumii şi a venirii de a doua oară a lui Hristos. Tot
această idee, a avut-o în vedere şi sf. apostol Petru în cuvântarea
sa ţinută Evreilor cu ocaziunea vindecărei şchiopului (delà uşa
bisericii),—cuvântare în care el mustrând pe Iudei că au
răstignit pe lisus Hristos fără nici o vină, şi sfătuindu-i să se
pocăiască şi să se întoarcă la El ca la Cel ce are să vină oare când
din nou, se exprimă aşa despre timpul acestei veniri: «Cerurile
trebue să primiască pe lisus Hristos (când se va înălţă) până la
timpul când se va săvârşi tot ce a vorbit Dumnezeu de la
începutul veacului prin gura tuturor sf. săi Profeţi (Fapt. III, 19,
21), şi prin urmare şi tot ceea ce s’a vorbit despre întoarcerea lui
Israel.
 1
Pe de altă parte sf. apostol Pavel întorcându-şi a- tenţiunea la tot
ceea ce se va săvârşi în timpul de vpe urmă asupra oamenilor
duşmani Bisericii descrie în trăsături mohorâte atât învăţătura
mincinoasă şi perzătoare a duşmanilor crcdinţii din acel timp,
cât şi conrupţiunea spiritualo-morală a oamenilor. Spiritul,
scrie el lui Timoteiu, grăieşte arătat că în timpurile din
urmă se vor abale unii delà credinţă, luând a- minte la
duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile cele
diavoleşti, ale celor ce spun minciuni întru făţărnicie,
având conştiinţele aprinse (I Timotei IV. 1, 2). Şi în alt loc
zice: Şi aceasta să ştii că în zilele cele de apoi vor verii
timpuri cumplite, vor fi oameni iubitori de sine,.iubitori
de argint, măreţi, trufaşi, hulitori, neascultători de
părinţi, nemulţămitori, clevetitori, fără de dragoste,
neîmpăciuitori, nedrepţi, neinfrânaţi, aspri, ne iubitori
de bine, vânzători, obrasnici, flămânzi, iubitori de
desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având
chipul cuvi- oşiei şi al credincioşiei, iar puterea lor
tâgăduind (2 Timot. III, 1—5). Toate aceste trăsături luate la o-
laltă, dau a înţelege că după ideia apostolului, înaintea
sfârşitului lumii, oamenii răi vor ajunge până la aşa grad de
desfrânare şi întinare morală, încât vor înfăţişă cu viaţa lor
tabloul cel mai întunecat al tuturor formelor şi felurilor de
necredinţă şi viciuri, amintind prin aceasta pe acei oameni
necinstiţi şi atei, cari au trăit în zilele lui Noe înainte de potop
şi cari prin răutatea lor ş’au atras judecata cea înfricoşată a lui
Dumnezeu.
Deosebită atenţiune merită învăţătura sf. apostol Pavel şi
Ioan, despre Antichrist, care va apărea pe pământ cu puţin mai
înainte de venirea lui Hristos. In Antihrist pe lângă că va ii
întrupat răul şi minciuna dar el găsindu-se sub influenţa
 2
deosebitei lucrări a satanei, va întrebuinţâ toate mijloacele min-
cinoase şi perzătoare pentru ca să înduplece sau să răstoarne cu
desăvârşire împărăţia lui Hristos care-i este nesuferită ca
împărăţie a adevărului şi a binelui şi în locul ei, să ridice şi să-şi
întărească propia sa împărăţie păcătoasă şi întunecată, care se va
continuă până ce i se va pune sfârşit prin venirea lui Hristos.
 1

«Să nu vă înşele nimenea nici într’un chip, scriâ apostolul

Pavel, în epistola către Tesaloniceni, căci cea zi (a lui Hristos)
nu va veni până când nu vaarătă un alt profet mincinos,
ajutorul lui cel mai puternic şi mai zelos, care va stărui din
toate puterile să facă pe toţi să se închine puterii lui, adecă
lui Antichrist sau chipului lui (Apoc. XIII, 12). Pentru ca să-şi
îndepliniască toate acestea, de asemenea, va face fel de fel de
semne şi minuni mincinoase (Apoc. XIII, 13, 15). Va
întrebuinţa, faţă de cei ce nu i se vor supune, tot felul de
măsuri aspre şi constrângătoare, aşa că nimenea nu va putea
cumpără sau vinde ceva, dacă nu va aveă pe mâna dreaptă
sau pe frunte numele fiarei (a lui Antichrist) sau al
numărului numelui lui (Apoc. XIII. 16, 17).
 Urmarea tristă va fi că foarte mulţi se vor înşelă şi se vor
închină lui Antichrist şi lui satana care-1 inspiră. Aceştia însă
vor fi numai aceia, cari nu vor primi cu dragoste adevărul
evangelic pentru mântuirea lor, ci vor iubi mai mult
neadevărul (2 Tes. II, 10—12), sau acei a căror nume, nu sunt
scrise în cartea vieţii Mielului celui junghiat déla întemeerea
lumii (Apoc. XIII, 3, 4, 8), de aceea li s’au şi pregătit soarta cea
mai vrednică de plâns pe care o merită (2 Tes. II, 11). Iar acei
puţini cari vor rămâneâ neclintiţi în adevăr, sau cei aleşi nu
se vor lipsi de apărarea şi ajutorul dumnezeesc, şi aceasta li
se va comunică prin profeţii mărturisitori, trimişi pe pământ,
având în tot timpul stăpânirei lui antichrist să pro-
poveduiască adevărul şi să săvârşiască minuni mari (Apoc.
XI, 3—12). De asemenea prin şapte îngeri cari vor apăreâ cu
şapte plăgi ale mâniei dumneze- eşti, îndreptate asupra celor
nelegiuiţi (Apoc. XV, 1). Sfârşitul acestei stăpâniri apăsătoare
şi perzătoare pen- tru cei aleşi ai stăpânirei lui antichrist care
va dură 1260 de zile (Apoc. XI, 3; 12, 6) sau timpul de 42 de
luni (Apoc. XI, 2; XIIP 5) adecă trei ani şi jumătate, vor fi
până când însuşi Domnul Iisus va ucide pe nelegiuitul
antichrist, cu duhul gurii sale şi-l va zădărnici prin
arătarea venirii sale (Apoc. II, 8).

§ 198.
Învăţătura părinţilor bisericeşti.

Sfinţii părinţi şi dascăli ai Bisericii n’au făcut alta decât să

repete şi să explice în parte ceea ce s’a zis de însuşi Iisus
Hristos şi apostolii Săi despre ne- .ştiinţa şi semnele apropierei
timpului venirei lui Hristos ’). Totuşi este de remarcat în
această învăţătură că părinţii au vorbit mult despre unul şi cel
mai e- senţial semn al apropiatei veniri a lui Christos, şi a-
nume despre arătarea lui Antichrist în lume.
Mai întâi de toate, toţi sfinţii părinţi şi dascăli ai Bisericii cari
au tratat în lucrările lor despre Antichrist, l-au recunoscut cu un
gând ca pe o persoană bine determinată şi anume, ca om. Aşa
de ex. sf. Irineu 2), Tertulian 3), Ipolit4), Eusebie 5), Sf.
Ioangură de a u r S f . Anibrosie"), Fericitul leronirn b) şi
Teodo- ■rit'f, cum şi mulţi alţii s’au ţinut de opiniunea că
Anti-
‘) Ca exemplu V. sf. Chirii al lerus. orat. cateh. 15, 4-9; Fericitul 'Teodorit
epitom. divin, decret, c. 25 de Antichrist.
J
) Adv. haer. lib. V, c. 25, n. 1 seque.
’) De praescr. haer. c 4
4) De Antichrist. c. 14 et 15. s)
In Luc. 17, 24.
"•) De cruc. et latron. Homil. I, n. 4; 2 n. 4.
’) Bened. patriarh c. 7,
•) In Ps. 89.
 1

■-•) In numer. Quaest. 3.Christ va eşi din seminţia lui Dan 1), aşa
zic: Irineu'l)y Ipolit3), Ilar ie 4), A mbrosie ’’) şi Ieronim (>).
Ţinând însă socoteală că venirea lui Antichrist se va săvârşi
prin conlucrarea lui Satan (2 Tes. II, 9), unii ca Chirii al
Ierusalimului7), Ioan gură de aur s),. Sf. Ioan
Damasckin presupun că Antichrist va fi numai sub
influenţa şi inspiraţiunea nemijlocită a lui Satan care se va
sălăşlui în el şi va dispune de el ca de un instrument al său;
iar alţii ca: Ladanţiuw)y Isihie al Ierusalimului11), şi
Jeronim 1a), presupun că el va fi oare cum fiul sau dintre fiii
lui satan, iar alţii ca fericitul Teodorii,:i), credeau că în
persoana lui Antichrist se va întrupâ însuşi satana. 303 304
Mai având apoi în vedere ceea ce s’a zis de Danii! profetul
despre un împărat oare care, care se va înălţă şi se va preamări

303•) In cazul acesta ei s’au condus de cuvintele lui lacob despre Dan: Să
se facă Dan jarpe în cale, să pândiscă la răspântii ; (Fac. XL1X. 17), cum şi cuvintele
profetului Ieremia: Dela Dan se va auzi nechezatul cailor lui; de glasul
nechezatului cailor călărimei se cutremura tot pământul, şi va veni şi va
roade pământul şi plinitatea oraşelor pământului, şi pe cei ce locuesc în ele
(Ierem VIII, 16). Mai mult Insă decât toate, prin aceea că Iu cap. VII din
Apocalips unde se enumără seminţiile lui Israel, în care se găsesc aleşii lui
Dumnezeu, nimic nu se pomeneşte de seminţia lui Dan
’) Adv. Haer. lib. V, c. 80, n. 2.
*) De Antichrist. c. 14 et 15).
*) In Mat. 14.
(
) Bened. patriarcb. c. 7.
') In Mich. c. 4.
») Orat. Catech. 15 n. 14.
*) Homil 8. In 2 Ep. Thesal. c. v. 4.
304 Uefld. ortogox, lih. IV, c, 20,
*») Inst. divin. VII, 17.
“) Quest. 9, în Coteler. monum. celes graec. t. III.
,s
) In Isai. c. 16 et. 28.
1S
) Expunerea pe scurt a Dumnezeeştilor dogme c. 28. Se poate observă că sf.
Irineu având în vedere locul din Apocalips, unde se vorbeşte despre numele sau
numărul numelui fiarei—666 (Apoc. XIII, 17. 18 şi condus de ideia, «că numărul
numelui fiarei (poate) conform enumărârii greceşti, după literile ce conţine, arată
ta câteva numiri de felul acesta care se potrivesc, şi anume: Eoavipac-Xateivoţ, şi
mai ales Teitav; dar pe lângă aceasta observă, că in vederea faptului că astfel de
nume se pot găsi multe, şi că oprindu-se la unul sau altul dintre aceste nume,
poale să se înşele; e mult mai drept şi mai fără pericol a aşteptă îndeplinirea pro -
feţiei, ştiind că nu fără nici un motiv nu i s’a descoperit numele fiiarei.
 2

mai presus decât orice zeitate (Daniil XI, 36) iar apostolul
Ioan în apocalips despre fiara căreia i se va dâ de dracon
putere a- supra a orice neam şi popor, limbă şi seminţie
(Apoc. XIII, 2, 7) părinţii Bisericii ca sf. Irincu '), Chirii al
Ierusalimului'1) şi Sf. Ioan Damaschin•305 *), afirmă
deadreptul despre Antichrist că el va fi împărat, deşi nu prin
origina împărătească sau prin moştenire, ci prin răpirea
puterii împărăteşti, şi după manifestările puterii lui
exterioare va fi împăratul cel mai forte şi -mai puternic.
Iată cum descrie Sf. Irineu caracterul cel mai răutăcios al
lui Antichrist şi activitatea lui împărătească, perzătoare
pentru Biserică: «Antichrist fiind apostat şi hoţ voeştc ca să i
sc închine lui ca lui Dumnezeu, şi fiind rob, voeşte ca să-l
proclame împărat. Primind toată puterea dela diavol, el nu
vine ca împărat drept şi legal, supus lui Dumnezeu, ci ca
apostat, făcător de rele şi ucizător de oameni, care continuă să
per- ziste în ateismul diavolesc. El va înlătura idolii ca să
arate lumei, că el însuşi este Dumnezeu, iar pe sine se va
preinălţa ca pe un idol şi va concentra In sine fel de fel de
rătăciri faţă de ceilalţi idoli, pentrucă acei cari prin mijlocirea
a diferite spurcăciuni se închină diavolului, sâ-i slujiască prin
mijlocirea acestui idol. Apostolul Pavel (în epist. sa către
Tesalonicieni a 2-a c. II, 34) arată lămurit ateismul lui, şi
spune că el se va preaînălţâ mai presus de tot ceea ce se nu-
meşte Dumnezeu sau sfinţenie, adecă mai presus de orice idol
(căci cei ce la oameni se numesc zei, nu sunt zei), şi că el se va
strădânui tiraniceşte ca să se înfăţişeze—Dumnezeu»,
aşezându-se chiar în Biserica lui Dumnezeu şi anume în

305 De iide ortodox, lib. IV, c. 26.

celui care a avut revelaţiunea dela însuşi Dumnezeu, descoperindu-i numai
ceea ce eră necesar oamenilor a ştii advers. Haeres lib. V. c, 30 n. 1—2.
■) Adv. Haeres. lib. V, c. 25 n. 1.
*) Orat. Catech 15, n. 13.
 3

Biserica din Erusalim, şi în ea va produce, potrivit cuvântului

Domnului, urâciunea pustiirei, prezisă de profetul Daniil
(Mat. XXIV, 15'). Sf. Chril al Ierusalimului , tratând, despre
acele semne şi minuni mincinoase cari, independent dc mă-
surile violente ce se vor produce prin forţa celui ce lucrează în
el şi prin el însuşi satan, iată ce spune în această privinţă:
«ştiind (satana), că nu va căpătă ertare la judecată, numai
declară răsboiu făţiş prin slugile sale, ca de obiceiu, ci el
însuşi prin instrumentul său—Antichrist), în toate semnele
si minunile mincinoase. Fiind tatăl minciunei, prin
mijlocul acţiunilor mincinoase va seduce închipuirea, aşa că
poporului i se va părea că vede pe mort înviat, pe când el n’a
înviat, i se va părea că vede pe şchiopi mergând şi pe orbi
văzând, pe când n’au fost vindecaţi»2).
Ce se atinge, mai departe, de învăţătura sf. păr. despre
faptul că neadormitul îngrijitor al Bisericii lui Hristos va
lucra contra activităţei păgubitoare a lui antichrist, apoi, în
această privinţă, merită atenţiune faptul că unii dintre
dascălii bisericeşti ca: sf. Iifrcm 306
Şirul') şi sf. Joan Damaschin -), înţelegeau, în mod ipotetic,
prin cei doi mărturisitori, cari aveau să fie trimişi din cer spre
a apăra Biserica (pe temeiul locurilor din profetul Maliachi
IV, 6 şi Sirah XLIV, 15; XLVIII, 9, 10) pe Enoli şi pe Ilic, cari
vor îm- bărbătâ şi întări pe credincioşi în cuvioşie; iar pe unii
cari vor fi capabili, de pocăinţă îi vor întoarce la credinţa în
Christos, şi prin aceasta vor pregăţi calea pentru a doua venire
a lui Hristos.
Lupta însă declarată de Antichrist Bisericii lui Hristos,
după unanima învăţătură descoperită a părinţilor Bisericii, se

306*) Cuvânt. 88 asupra venirii Domnului şi a lui antichtist. Opp. St. E’- frem Şirul
lbid p. 386.
 4

va continuă numai trei ani şi jumătate şi sfârşitul ci coincide

cu însăşi venirea lui Hristos

11. Despre a doua venire a lui Hristos.

§ ^99.
învăţătura revelaţiunii. ■ •
 Cum va fi a doua venire a lui Hristos şi când a- nume, deşi nu
s’a declarat pe faţă, totuşi a fost mărturisită lămurit şi cu
destulă preciziune atât de Răscumpărătorul Hristos, cât şi de
sfinţii săi apostoli şi anume că ea va fi fără îndoială, fără
discuţiune şi de aceea toţi oamenii trebue să fie gata
totdeauna (Mat. XVI, 27; XXIV, 27; XXV. 31; Marc. VIII, 38;
Luc. XII,. 40; 1 IoanII, 28; 1 Cor. IV, 5; 1 Tes. V, 2—6), şi pentru
307
aceasta Biserica universală totdeauna a crezut cu tărie şi va
crede în Cel ce iarăşi va să vină să judece viii şi morţii
(Simbol. Niceo-Const.).
Mai întâi, a doua venire a lui Hristos va fi, fără îndoială,
văzută cum a fost şi prima lui venire pe pământ. Adevărul
acesta este propoveduit de însuşi lisus Hristos şi mărturisit de
sfinţii săi apostoli. Pţin urmare, n’au nici un temeiu exegeţii
raţionalişti, cari îşi permit să confunde a doua venire a lui
Hristos sau s’o indentifice cu oare-cari arătări deosebite şi
•extra-ordinare nevăzute pe cari Dumnezeu le va face
Bisericii, manifestate în cutări sau cutări împrejurări
deosebite din viaţa ei.
Astfel, lisus Christos învăţând despre venirea sa de a doua
oară, totdeauna a pus’o în strânsă legătură cu ziua şi ceasul
unic, 'excepţional şi bine determinat, în care El va veni sau se
va arătă ca Piu omenesc, adecă: ca Fiul lui Dumnezeu întrupat
şi făcut om ((Mat. XXIV, 36—42; XXV, 31; Marc. XIII, 32, 33;
Luca XVII, 24—26, 30), prin care, se înţelege, nu numai că
înlătură orice idee de indentificarc a acestei veniri a lui cu
cutare sau cutare manifesta- ţiune a prezenţei Lui nevăzute—
perpetuă în Biserica pământească (Mat. XXVIII, 20), dar se
întăreşte şi se confirmă cu cea mai negrăită evidenţă şi
307 De fid. ortodox, lib IV, c. 26. Vezi asemenea Sf. loan gură de aur- omilie
la Mateiu 57, part. II; p. 476, Moscova 1889.
3
) V. Sf. Chirii al Ierusalimului Orat. Catech. 15 n. 16; Efrem Şirul. Cuv. 88 asupra
venirii Domnului şi a lui antichrist part. II, p. 888. Moscova 1881.
fermitate, cum câ venirea aceasta a lui Hristos, prin evidenţă
şi palpa- Mitâtea ei va fi perfect egală cu prima venire în corp
omenesc pe 'care El l-a primit (1 Tim. III, 16). Afară de aceasta,
lisus Hristos, în convorbirea cu discipolii despre venirea lui
viitoare, s’a exprimat foarte clar. El ziceâ: şi vor vedea
(seminţiile pământului) pe Fiul omenesc, venind pe Horii
cerului cu putere fi cu slavă multă (Mat. XXIV, 30; Marc.
XIII, 26; Luca XXI, 27). Tot acestea le-a repetat şi' înaintea
Arhiereului şi a tuturor celor de faţă zicând: de acu?n veţi
vedea pe Fiul omului, şezând deadreapta puterii si venind pe
norii cerului (Mat. XXVI, 64; Marc. XIV, 62). Prin aceasta încă
mai muit s’a confirmat şi cimentat faptul că într’adevăr El se
va arăta, la adouâ venire, văzut de toată lumea şi că atunci îl
vor vedea pe El toţi, neexceptând nici chiar pe cei ce, în
timpul vieţii Lui pământeşti, pe nedrept l’au judecat şi
condamnat la moarte de cruce.
Lucrul acestu l’a exprimat Iisus Hristos foarte lămurit şi în
cuvintele: precum esc fulgerul dela răsărituri ţi se arată
până la apusuri, aşa va fi şi venirea Fiului omului (Mat.
XXIV, 27). Prin aceasta arată pe faţă atât faptul că Fiul
omenesc, la a doua venire, se va arătă văzut, cât şi faptul că va
fi văzut pentru toţi şi pretutindenea. Căci, «fulgerul stră-
lucitor, după sf. loan gură de aur, n’are trebuinţă de. vestitor
—propoveduitor, ci într’o clipială de ochiu se arată în tot
universul—atât celor ce şed în casă, cât şi celor ce sc află în
despărţiturile cele mai dinlăuntru ale casei. Aşa va fi şi
venirea lui Iisus Hristos, care din cauza strălucirii slavei, se
va arătă de odată pretutindenea» ').
Apoi îngerii cari au fost de faţă la înălţarea lui Hristos la
ceruri, au mărturisit lămurit şi direct despre aceasta, zicând
apostolilor cari erau de faţă şi priveau la acest eveniment:
«Acest Iisus, Care s’a înălţat
 1

*) Omilia 76, n. 8 la Mat. part. III. p. 308 ed. Moscova 1839. dela noi la
ceruri, tot aşa va veni cum îl vedeţi pe El mergând la ceruri,
(Fapt. I, 11). Tot aşa au învăţat în urmă şi apostolii despre
aceasta, raportând totdeauna a doua venire a lui Hristos
numai la unica zi hotărâtă la sfârşitul timpurilor, zi, care fiind
pregătită prin arătarea lui Antichrist (2 Tes. II, 2, 3), va veni ca
furul noaptea (2 Petru III, 10), iar însăşi venirea Lui o
numeşte când—pogorârea Lui din ceruri când va fi
întâmpinat în văzduh de oamenii înviaţi răpiţi în nori (1 Tes.
IV, 17), când, deadreptul arătarea (cpotvejaoots) în senzul de
arătare văzută— reală (1 Petru IV, 13; 1 Ioan II, 28; 2 Tes. I, 7;
II, 8; Tim. II, 13), sau asemenea cu arătarea oamc-, nilor
înviaţi, după învierea corpurilor lor (Colos. III, 4; 1 Cor. XV,
23).
Mai departe, a doua venire a lui Hristos, cum este expusă
în revelaţiune, va fi înconjurată de o mărire şi slavă
Dumnezeiască neobişnuită, fiindcă El va veni cu putere şi
slavă multă (Mat. XXIV, 30), întru slava Tatălui său (Mat.
XVI, 27; Marc. VIII, 38), adecă, ca adevărat Fiiu al lui
Dumnezeu. Astfel, înainte de venirea Lui se vor arătă
semnele Lui vizibile pentru toţi, ca semne ale Fiului omenesc
(Mat. XXIV, 30), cari nu vor fi altele, după învăţătura sf.
părinţi, decât crucea lui Hristos, care însamnă, după
opiniunea sj. Efrem Sind, sceptrul Lui împărătesc, sceptru
sfânt, cinstit, viu făcător şi închinat după vrednicie 1), iar după
ideea sf. Ioan gură de aur, va fi mai strălucitor decât
soarele pentrucă se va arătă atunci, când se va

*) Cuvânt la cinstita şi de viaţă făcătoare cruce. Opp. sf. Efrem Şirul part. H, p.
395 Moscova 1881. '
aceperi şi se va întuneca soarele, pentrucă nici nu s’ar fi arătat
dacă n’ar fi fost cu mult mai luminos decât razele solare ').
 2

In urma semnelor Sale, se va arătă în nori însuşi Fiiul

omenesc, pogorându-se din ceruri (Mat. XXIV,. 30; Marc. XIV,
62), dar nu se va arătă în corpul grosier în care a venit El pentru
prima dată pe pământ, ci în corpul proslăvit în care s’arătat
discipu- lilor săi după înviere şi cu care s’a înălţat la ceruri în
prezenţa lor, cum au prezis despre aceasta sfinţii îngeri, zicând
apostolilor: Acest Iisus va veni tot aşa, cum L’au văzut ei
înălţându-se la ceruri (Fapt. 1, 11).
 Arătându-se pe norii cerurilor lisuş Hristos nu se va arătă
numai ca stăpân al pământului, ci şi al cerului, şi nu numai
singur, ci încupgiurat de nenumărate întunerece de îngeri cari
îi vor servi, ceea ce, bine înţeles, va arătă lumii foarte lămurit
toată măreţia şi slava Lui Dumnezeiască. Cum că Iisus Hristos
va veni înconjurat de îngeri la a doua venire, despre a- aceasta
învăţă El adese ori zicând: va veni Fiiul o- menesc întru slava
Tatălui Său cu sfinţii Săi îngeri (Mat. XVI, 27), sau: va venii
Fiiul omenesc întru slava Sa şi toţi sfinţii Săi îngeri
împreună cit El (Mat. XXV, 31; Conf. Marc. VIII. 38; Luc. IX,
26). Tot aşa au învăţat şi sf. apostoli. Aşa, ap. Iuda scrie: iată a
venit Domul în întunecimile sf. Săi îngeri (v. 14), iar sf. ap.
Pavel scrie: că Domnul Iisus se va arătă din ceruri cu îngerii
puterii sale (2 Tes. I, 7). Deosebită atenţiune merită însă modul
de vedere 308 al ap. Pavel sub care expune el arătarea îngerilor şi
slujirea ce aveau să facă lui Hristos—fapt care avea să urmeze
odată cu venirea Lui, când spune, că Însuşi Domnul întru
poruncă, în glasul arhanghelilor şi întru trâmbiţa Lui
Dumnezeu se va pogorî din ceruri (1 Tes. IV, 16), adecă, se va
pogorî în mijlocul puternicilor comande (ev xeXeoopatt) ale
îngerilor, ca şi comanda luptei dată soldaţilor prin voce sau
trâmbiţă, prin care arată lămurit că toţi îngerii, în timpul venirii
lui Hristos, se vor aduna în nori, la porunca dată de
comandantul oştilor cereşti, şi toţi vor înconjura şi însoţi pe
împăratul slavei Care va veni în nori dându-I onorurile
împărăteşti — dumnezeeşti.
In sfârşit, a doua venire a lui Hristos, pe lângă că va fi
măreaţă si solemnă, va mai fi si neobişnuit de înfricoşată şi
înspăimântătoare, fiindcă chiar neînchipuita ei măreţie şi
solemnitate dă tuturor să înţeleagă că Iisus Hristos va veni în

308 Omilia 76. n. 3, la Mat. part. IU, p. 809; Moscova 1839; Conf. sf. Chirii al Ierusalim,
Orat. Catcch, 15 n. 22.
mărirea Sa împărătească anume pentru ca să facă asupra lumii,
judecată definitivă. De aceea, după cuvintele Domnului când
se vor arătă semnele Fiului o)>tenesc pe cer, a- tuncea vor
plânge toate seminţiile pămâmtului (Mat. XXIV, 30;- Conf.
Apoc. I, 7) ceea ce explicând sf. Efrem Şirul, detailat, scrie:
«Când toţi vor vedea arătându-se în înălţime acest sceptru
împărătesc al lui Hristos, atunci fiecare va află că în urmă se va
arătă împăratul cel ce împărăţeşte şi în acel ceas, fiecare va
cugetă cum să se întâlniască cu judecătorul... atunci va fi mare
plângere, vor strigă şi vor zice: iată Mirele vine; iată se apropie
Judecătorul judecătorilor; iată vine Dumnezeul atoate, ca să ju-
dece tot universul şi să răsplâtiască fiecăruia după faptele
lui»1). Iar sf. Ioa.71 gură de mir spune: «Atunci vor plânge
toate neamurile: (pentrucă) nu trebue să fie mustrate; văzând
crucea (lui Hristos), ele vor plânge pentru nu sau folosit întru
nimic de moartea lui; au răstignit pe Acela, Căruia trebuia să se
închine»'2). Sf. Chirii al Ierusalimului, comparând a doua
venire a lui Hristos cu prima, descrie astfel deosebirea ei de cea
dintâiu, având în vedere măreţia şi însemnătatea deosebită şi
înspăimântătoare a judecăţii de pe urmă. «Noi, spune el,
propoveduim nu numai prima venire a lui Hristos, ci şi pe a
doua care va fi mult mai proslăvită decât cea dintâiu. Căci în
prima venire, el şi-a arătat îndelunga sa răbdare, iar în a doua
se va arătă în cununa Dumnezeului împărat.... în prima venire
el s’a culcat în esle, înfăşat în scutice; în a doua se va îmbrăcă
cu lumina ca cu o haină (Ps. 103 v. 2). In prima a răbdat crucea
de ocară nebăgând seamă (Ebr. XII, 2), în a doua va veni
înconjurat de oştile îngereşti întru slavă... Mântuitorul nu va
veni ca să fie juedcat din nou ci va veni să judece pre cei ce L-
au judecat pe El. Acel care, fiind ju- •decat a tăcut, va aminti
călcătorilor de lege îngânfarea lor arătată când era pe cruce şi le
va zice: Aceasta ai făcut şi am tăcut (Ps. 49). Atunci El a venit
ca un bun econom învăţând pe oameni; iar acum din necesitate,
deşi ei n’ar voi să se supună stăpânirei lui» 3).

») Cuv 39 despre cinstita şi de viaţă făcătoare cruce. Opp. sf. Efrem Şirul, part,
II, p. 898 şi 8^9 Moscova 1881.
*) Omilia 76 n. 8 la Matei; part. II, p. 310 Moscova 1889.
 1

III. *) Ora.. Catech. 15 n. 22. Despre învierea

morţilor.
§ 200.

Trecerea la învăţătura despre învierea morţilor.

Imediat după a doua venire a lui Hristos şi chiar aproape
nemijlocit şi momentan se va efectua învierea morţilor şi
prefacerea celor vii care coincide cu cea dintâiu, atât prin
esenţă cât şi prin lucrarea sa. Iată cum învăţă apostolului
l’avel despre aceasta: Că însuşi Domnul întru porunca cu
glasul Arhanghelului şi întru trâmbiţă lui. Dumnezeu, se
va pogorî din ceruri şi cei morţi înUu Hristos vor învia mai
întâiu; după aceea noi. cei vii care vom /i rămaşi împreună
cil dânşii ne vor răpi în nori întru întâmpinarea Domnului
în văzduh (I Tes. IV, 16, 17), căci nu toţi vom adormi, dur
toţi ne vom schimbă, îndată într’o clipeală de ocliht, întru
trâmbiţa cea de apoi, pentrucă va trâmbiţă şi morţii se vor
sculă, nestricaţi şi noi ne vom schimbă (I Cor. XV, 51, 52).
Asupra acestui snbiect însemnat al aşteptărei noastre ne vom
apri atenţiunea, având în vedere a expune cât mai complect
tot ceea ce ni s’au dat mai însemnat şi esenţial despre - această
cestiune în revelaţiune, şi în învăţăra părinţilor bisericeşti.

§ 201 .
învăţătura Revelaţiunei.
 Adevărul învierei morţilor, ca obiect însemnat şi necesar
al credinţei mântuitoare, ne-a fost dat cutoată claritatea
posibilă numai în revelaţiunea Noului Testament. S’au făcut
aluziuni destul de lămurit despre acest adevăr şi în Vechiul
Testament, pentrucă şi în biserica V. Testament întâlnim cele
mai frumoase şi întăritoare exemple de credinţă vie şi
nestrămutată în viitoarea înviere a morţilor.
O indicaţiune însemnată a descoperirii Vechiului
Aşezământ, este indicaţiunea la faptul, că mai întâi dreptul
Enoch şi apoi Profetul Ilie au fost luaţi la cer de vii (Fac. V, 24;
Ebr. XI, 5; 4 Impăr. II, 11) sau la faptul că în aceleaşi corpuri
deşi schimbate, în care au trăit pe pământ, trebuiau să ajungă
cei mai buni dintre iudei, dacă nu la ideia că vor învia odată toţi
morţii, apoi cel puţin la ideia că astfel de înviere va fi pentru
oamenii drepţi.
Intre acestea dreptul Iov mărturiseşte lămurit şi neîndoelnic
profunda sa credinţă în învierea sa şi a corpului său propriu în
care şi cu care a suferit aşa de mult şi greu pe pământ. «Ştiu că
Răscumpărătorul meu este viu, spune el, şi în ziua cea de pe
urmă va ridică El din cenuşă pelea mea aceasta care se risipeşte,
—şi în corpul meu voiu privi pe Dumnezeu ; îl voiu privi însuşi
cu ochii mei nu cu ai altuia,—nu alţi ochi îl vor vedea pe el»
(lob XIX, 25—27). Motivat de această cuvântare a lui lob,
Fericitul Ieronim, nu fără temeiu observă următoarele: «Ce
este mai lămurit decât profeţia aceasta? Nimenea n’a vorbit aşa
lămurit despre înviere, afară de Hristos, cum a vorbit el, mai
înainte de Hristos»!). 309
Asemenea trebue să presupunem că astfel de credinţă în
înviere a împărtăşit şi Profetul David când înălţându-şi
cugetul său inspirat către Acela care avea să fie primul dintre

309 Cartea prot. Ioan de Ierusalim către Pammah. Bibliot. si. Păr. apus. Cartea VI, p. 346
Chiev 1880.
morţi învingătorul morţii şi al stricăciunei, după moartea şi
învierea Sa, din partea Lui strigă către Dumnezeu: «Tu nu vei
lăsă sufletul meu în iad şi nu vei dă sfântului tău să vază
stricăciune» (Psalm. XV. 10; Conf. Fapt. II, 27), mai ales dacă
ţinem socoteală de faptul cât de uşor înfăţişă el pentru a tot
puternicia Dumnezeiască, atât de a preface fiinţele vii în
cenuşă, cât şi de a le readuce la viaţă în următoarele lui
cuvinte adresate lui Dumnezeu: «Intorcându-Ţi faţa Ta, toate
se vor tulbură, luâ-vei duhul lor (a fiinţelor vii) şi vor muri şi
în praf se vor preface. Trimite-Vei duhul Tău şi se vor zidi şi
vei înoi faţa pământului» (Psalm. 103, 30, 31).
 1

Tot cam acestea trebue să spunem şi despre Profetul

Isaia, care adresându-se lui Dumnezeu a strigat: «Inviâ-vor
morţii şi se vor sculă cei din mormânturi (corpurile moarte...)
căci rouă ta este rouă de creştere şi pământul va dă afară pe cei
morţi» (Isaia XXVI. 19); cum şi despre profetul lezechil care
contemplând în spiritul său profetic soarta viitoare a
poporului lui Israil,a văzut între altele cum «au început să se
lipească os de osul său şi iată erau vine pe ele şi carnea a cres-
cut şi piele le-a acoperit, iar spirit nu eră în ele». Iar când a zis
el duhului, din porunca lui Dumnezeu: «Din patru vânturi
vino Duhule şi suflă peste aceşti morţi», atunci «a intrat
Duhul în ei şi au înviat şi au stătut pe picioarele lor mulţime
multă foarte» (lezech. XXXVII, 7■—-10) ')? Profetul Daniil
descriind ultimele timpuri grele ale lumei, a arătat dea-
dreptul nu numai Ia învierea de pe urmă a morţilor, dar şi la
faptul că vor învia corpurile tuturor oamenilor, a- tăt drepţi
cât şi păcătoşi. Iată cum se exprimă el despre aceasta: «(atunci)
mulţi din cei ce dorm în pulberea pământului se vor sculă,
unii pentru viaţa veşnică, alţii pentru batjocura şi ruşinarea
veşnică.
• Cei înţelepţi vor străluci ca luminătorii pe tăria cerului şi
mulţi din cei ce s’au întors la adevăr—ca stelele, în veac şi în
veacul veacului» (Dan. XII. 2—3).
Cum că credinţa în învierea morţilor era nu numai
moştenirea bărbaţilor inspiraţi de Dumnezeu, ci şi a multor
Iudei cuvîoşi, aceasta se vede lămurit şi fără nici o discuţiune
din exemplul uimitor al cuvioasei mame a Macabeilor, care
sfătuind pe cei şapte fii ai săi să rabde martiriul pentru
credinţă, le spunea: «Nu ştiu cum v’aţi zămislit în pântecele
meu; nu v’am dat eu suflarea şi viaţa; nu eu v’am format
membrele fie-căruia; prin urmare Creatorul lumii Care a
 2

format natura omului şi a iconomisit origina tuturor, din nou

va dă vouă suflare şi viaţă cu milostivire» (2 Macab. VII, 22,
23),—cum şi însuşi exemplul fiilor ei, din care unul a zis celui
ce-1 martirizâ în momentul sfârşitului său martiric: «tu
muncitorule ne lipseşti de viaţa aceasta actuală, împăratul
lumei însă ne va învia pe noi, cari murim pentru legile lui,
spre viaţa veşnică»; iar altul carele nu numai că
*) ln profeţiile acestea au vă/.at indicaţiune la învierea morţilor întro alţii,
Fericitul Ieronim (cartea prot. loan al Ierusalimului către Pammah. Bibliot. Păr.
apuseni cartea VI p. 360 Kiev 1880) şi «/. Inan Lamaschin (De fid.- ortodox, lib.
IV, c. 27.
le-a prezentat limba cum cereau muncitorii, dar fără nici o
teamă le-a întins şi mânile şi le-a strigat cu bărbăţie: «Dela El
(Domnul Dumnezeu) le-am primit şi pentru legile lui nu le
regret, şi dela El nădăj- duesc iarăşi să le primesc»; iar al treilea
tot aşa cu bărbţie a mărturisit credinţa sa adresându-se munci-
torului cu următoarele cuvinte: «Cel ce moare se cuvine să-şi
mute nădejdea dela oameni—la Dumnezeu, că El iarăşi îl va
înviâ, iar pentru tine nu va fi în-. viere spre viaţă (V, 9, 11, 14).
Confirmare faptului acestuia serveşte şi împrejurarea că autorul
cărţei a doua a Macabeilor descriind cum a adunat luda Ma-
cabeul daruri şi le-a trimis la Ierusalim ca să se aducă jertfă
acolo pentru păcatele soldaţilor căzuţi în luptă, cu această
ocaziune a făcut următoarea observaţiune, că Iuda «a procedat
foarte bine şi cuvios, cugetând despre înviere. Căci dacă el n’ar
fi nădăjduit că cei căzuţi în luptă vor învia, zadarnică ar fi fost
rugăciunea lui pentru cei morţi» (2 Macc. XII, 43—44). In sfârşit:
trebue să mai adăogăm la aceasta şi faptul că în timpul vieţii
pământeşti a lui Iisus Hristos, între Iudei erâ credinţa comună
în învierea morţilor. A- ceasta se vede din exemplul surorii lui
Lazăr—Marta, care fiind pusă în nedumerire de făgăduinţa
Mântuitorului că va învia fratele ei mort, temeiul credinţei
generale, i-a răspuns: Ştiu că va învia la înviere în ziua
 3

cea de apoi (Ioan XI, 24); şi mai mult încă— din faptul că
Evangeliştii, faţă de Saducheii care trăiau în timpul lui Iisus
Hristos, observă că ei nu recunoşteau învierea morţilor (Mat.
XXII, 23; Marc. XII, 18; Luc. XX, 27), aceasta însă ne dă a înţelege
că mulţimea Iudeilor credea în învierea morţilor (Conf. Fapt.
XXIII, 6—8; XXIV, 15).
Se întreabă ce a mai introdus Iisus Hristos nou în în-,
văţătura despre învierea morţilor—învăţătură mai mult sau
mai puţin cunoscută şi în biserica V. Aşezământ? Putem
spune că n’a adaos nimic nou şi esenţial la această învăţătură,
ci numai trăsăturile ei de căpetenie şi substanţiale au fost
expuse mult mai lămurit, mai clar şi înt’o formă mai bine
determinată. Lucrul de căpetenie în această privinţă, este că
acestei învăţături prin puterea vredniciei Sale Dumnezeeşti
Iisus Hristos i-a dat un aşa de înalt caracter şi convingere că a'
ridicat-o mai presus de ori-ce îndoială şi nedumerire şi pentru
toţi cei ce cred în El, este obiect al credinţei neîndoelnice şi
universale.

Amin. amin grâesc vouă, învaţă Mântuitorul adre- sându-

se iudeilor, că vine ceasul şi acum este când morţii vor auzi
glasul Fiiului lui Dumnezeu şi cari vor auzi vor învia...
Vine ceasul în care toţi cei cari sunt în mormânturi vor auzi
glasul Fiiutui lui Dumnezeu, şi vor eşi cei cari au făcut cele
bune întru învierea vieţii, iar cei cari au făcut cele rele —
întru învierea osândirei (Ioan V, 24, 28, 29). Aceasta este voia
celui ce M'a trimis pe Mine—a Tatălui, ca toţi pe cari ’mi-
cc dat Mie să nu perd dintru ei, ci să-i înviez în ziua cea de
apoi (Ioan. VI, 39; Conf. vers 40, 44). Iată cum se exprimă Iisus
Hristos, mai departe, despre învierea morţilor: Cel ce se
învredniceşte de veacul viitor va dobândi şi învierea din
morţi, acela nici nu se va însura, nici nu se va mărită, nici
 4

să moară nu mai poate, că este asemenea îngerilor (Luc. XXI,

35—36;
Mat. XXII, 30; Marc. XII, 25). In această. învăţătură a lui
Hristos, cum lesne se poate vedeâ, s’a repetat ceea ce înparte
se învăţă şi se credeâ şi în V. Testament despre învierea
tuturor morţilor, atât drepţi, cât şi păcătoşi, numai cu mai
multă claritate şi pre- ciziune (Daniil XII, 2, 3) şi că vor învia
cu aceleaşi corpuri (lob XIX, 25—27; Daniil XII, 2, 3; 2 Macc.
VII, 11). La această învăţătură a mai adâogat şi faptul că cei
înviaţi, fiind asemenea îngerilor, vor fi streini de necesităţile
corporale, cum sunt cele sexuale, şi că vor fi cu desăvârşire
mai presus de legile morţii. învăţătura aceasta s’a dat
oamenilor cu o convingere aşa de uimitoare şi convingătoare
cum n’a fost şi nici n’a putut să fie dată de nici unul dintre
profeţii V. Testament. Nu puteâ să vorbească despre învierea
morţilor cu aşa de puternică convingere şi să facă să se
înrădăcineze această credinţă deplină în inima omului, decât
numai Acela care, cum însuşi învăţă despre Sine, eră
învierea şi viaţa (Ioan XI, 25), şi după cum Tatăl Lui scoală
pe morţi şi-i înviază, şi El însuşi, ca Fiiul Lui, poate să învieze
pe cine vo- eşte (Ioan V, 21). Şi apoi Cine, în timpul vieţii sale
pământeşti, a înviat morţi cu adevărat (Luc. VII, 14;
VIII, 54; Ioan XI, 14)? Apoi însemnat: în această privinţă este
faptul că Iisus Hristos după moartea Sa corporală—
omenească, a înviat prin puterea sa Dum- zeiască, corpul său
propriu proslăvit, pe care l’a primit împreună cu sufletul
omenesc în ipostasul Său,— corp cu care adesea ori s’a arătat
ucenicilor săi spre a-i încredinţa de realitatea celor ce văd şi cu
care S’a înălţat la ceriuri (Luc. XXIV, 15—53; Ioan XX, 19—27;
XXI, 1 —14; Fapt. I, 9). Prin aceasta a lăsat amanetul cel mai
neîndoelnic pentru învierea generală viitoare, atât a tuturor
 5

oamenilor, cât şi mai ales a acelora cari conform voinţii Lui se

împărtăşesc cu corpul şi sângele Lui—-cele dătătoare de viaţă,
în nădejdea învierii lor la ziua cea de apoi (Ioan VI, 54).
De aceea şi apostolii propoveduind învierea morţilor ca
adevăr neîndoelnic şi neschimbăcios (Ebr. VI, 2), totdeauna
uneau cu acest adevăr ideea despre Iisus Hristos cel ce a
înviat şi găseau aşa de strânsă legătură între învierea lui
Hristtos şi învierea morţilor, încât considerau ca pe deplin
suficientă numai singură credinţa tare în învierea lui Hristos,
pentru ca să fie pe deplin convinşi de învierea morţilor. De a-
ceea găseau că e absurd a se îndoi de învierea morţilor, dacă
se crede în învierea lui Idristos.

Dacă se propovedueşte că Hristos s’a sculat din morţi,

scrieâ ap. Pavel Corintenilor, cum zic unii dintre voi, că nu
este învierea morţilor; şi dacă nu este învierea morţilor,
alunei nici Hristos na înviat, iar dacă Hristos na înviat,
zadarnică este propoveduirea noastră, zadarnică este şi
credinţa voastră. Aflăm încă şi mărturii mincinoase despre
Dumnezeu, că am ft. mărturisit contra lui Dumnezeu că a
înviat pe Hristos pe care nu l'a înviat, dacă morţii nu se vor
sculă; iar dacă morţii nu. se vor sculă, atunci nici Hristos
na înviat (I Cor.
. XV, 12 — 16),
De ce se condiţionează această strânsă legătură între ■ învierea
lui Hristos şi învierea morţilor, după doctrina ap. Pavel, în
puterea căriea recunoscând pe cea dintâiu, trebue să recunoaştem
numai decât şi pe cea de a doua,
şi din contră—negând pe cea dintâiu, neapărat ar trebui să
negăm şi pe cea de a doua? La această întrebare apostolul
răspunde prin următoarele cuvinte: Acum Hristos sa sculat
din morţi, începătură celor adormiţi s’a făcut, Că de vreme
 6

ce prin om s’a făctit moartea, pri7i om—şi .învierea

morţilor. Că precum întru Adam toţi mor, tot aşa şi întru
Hristos toţi înviază. Insă fiecare întru a sa rânduială (I Cor.
XV, 20—23). Altfel zicând, Hristos ca primul sculat-din morţi,
după omenire nu este Om simplu şi obişnuit, ci Acel Unic şi
singurul Om, căruia i-a fost dat dela Dumnezeu ca să extindă
învierea şi asupra oamenilor, după cum de asemenea tot Lui
i-a fost dat dela Dumnezeu, să extindă asupra lor şi moartea.
Şi de aceea, după cum întru Adam toţi mor, tot aşa şi întru
Hristos toţi vor. învia, fiecare întru a sa rânduială.
In alt loc arată ap. Pavel ce anume putere a comunicat
Hristos morţilor prin înviere învăţând astfel: Domnul nostru
lisus Hristos va schimbă, chipul trupului omenirei noastre
(trupul nostru neputincios şi stricăcios) ca să se facă în
chipul trupului mat ir ei Lui după lucrarea puterei de. a-i
ajută Lui şi a-i supune Luişi toate (Filip. III, 21), adecă va
schimba corpurile noastre neputincioase şi josnice în corpuri
proslăvite, prin aceeaşi putere pe care o are totdeauna după
Dumnezeire—puterea Dumnezeiască, pe care a avut-o
perfectă, atât mai presus de toate puterile o- meneşti, cât şi în
particular învierea lui proprie cu corpul omenesc. Senzul
acesta îl au şi alte cuvinte ale apostolului: Dumnezeu şi pre
Domnul l’a sculat şi pe noi ne va sculă cu puterea sa (I Cor.
VI, 14):

Iar de locueştc între voi duhul celui ce a sculat pe Iisus din

morţi, va învia şi trupurile voastre cele muritoare prin duhul
Lui care locueşte întru voi (Rom. VIII, 11).
Clarificând şi justificând astfel adevărul despre învierea
morţilor, ap. Pavel lămureşte şi precizâză şi oarecari părţi ale
lui—având în vedere, în cazul a- cesta, corelaţiunea lăuntrică
 7

care este între Hristos care a înviat şi între oamenii cari avea să
învieze— între chipul Lui însuşi şi între învierea lor.
Conducându-se de ideea că Hristos Cel ce -a înviat, în raport
către oamenii cari vor înviâ, este ceea ce este Adam faţă de
oamenii cari s'au supus morţei întăreşte deadreptul şi hotărît,
cum văzurăm, nu numai faptul că morţii vor înviâ, dar şi faptul
că toţi ei,— drepţi şi păcătoşi vor înviâ. El s’a exprimat astfel, în
această privinţă: precum întru Adam toţi mor, aşa întru
Hristos toţi vor înviâ, fiecare întru a sa rân- duială (1 Cor. XV,
22, 23). Dacă nu se vorbeşte aic,i dea-dreptul, că vor înviâ toţi,—
drepţi şi păcătoşi, apoi aceasta trebue să se înţeleagă de sine,
căci vor înviâ toţi, atât drepţii cât şi păcătoşii—cari au murit
întru Adam. Mai mult, lucrul acesta se confirmă prin ultimele
cuvinte din locul citat: vor înviâ fiecare întru a sa rânduială,
adecă, aşa după cum merită,—fapt pe care l’a exprimat şi
Mântuitorul în cuvintele: şi vor eşi cei cari au făcut cele bune
întru învierea vieţii, iar cei cari au făcut cele rele—întru
învierea osândirii (Ioan V, 29) ').
 ‘) ln înţelesul acesta au explicat aceste cnvinte şi exegeţii vochi mai de seamă, ca
sf loan gură de aur (in I Cor. c. XV, v. 26, homil 39) şi Fericitul Tcodorit (comment
în I Cor. c. XV, v. 28). Exegeţii aceştia însă Se pare unora ca însuşi ap.
Pavel a mărginit atât sfera stăpânirii morţii cât şi a învierii
morţilor când scrie el Corintenilor, având în vedere pe cei cari
vor rămâne între vii în timpul venirii lui Hristos de a doua
oară: că nu toţi vom adormi, dar toţi ne vom schimbă, întro
cirtă—-întru clipeala ochiului şi întru trâmbiţa cea de apoi,
căci va trâmbiţă şi morţii se vor sculă întru nestricăciune; iar
noi ne vom schimbă (1 Cor. XV, 51—52). Aici însă, ap. Pavel nu
face nici una şi nici alta, ci are în vedere numai ca',să arate că şi
acei cari vor fi vii în timpul venirii lui Iisus Hristos se vor
supune împreună cu cei morţi şi înviaţi aceluiaşi proces de
prefacere şi schimbare al naturei lor corporale muritoare, ca să
fie la fel cu ei după trup, adecă nestricăcioasâ. Aceste chvinte
ale ap. Pavel au următorul înţeles: deşi nu toţi vom muri, căci
la venirea lui Hristos vor fi mulţi între vii, totuşi caşi morţii ne
vom schimbă, asemenea lor, într’o cirtă, într’o clipeală de ochiu
întru trâmbiţa cea de apoi fiindcă atunci, când se va trâmbiţă şi
morţii se vor sculă întru nestricăciune şi noi ne vom preface,
adecă întru nestricăciune. Înţelesul acesta al cuvintelor
apostolului se confirmă pe deplin şi prin următoarele lui
cuvinte: Căci se cuvine celui strică- cios să se îmbrace întru
nestricăciune şi celui muritor să se îmbrace întru nemurire (I
Cor. XV, 53), în care cuvinte sub stricăciune şi muritor, se
înţeleg înţelegând sub cei ce aveau să învieze întru Hristos, despre care se vor-
beşte în c. XV, v. 23, I Cor, numai pe acei ce cred intru Hristos, ur- mătoarelo
cuvinto din vers 24: acelaş sfârşit când se va dâ împărăţiei lui Dumnezeu şi
Tatălui.. In explică în sensul învierii generale caro avea să coprindă şi pe toţi
necredincioşii ribid).
fără îndoială, toate corpurile stricăcioase şi muritoare
deopotrivă, atât ale celor morţi de mai înainte, cât şi a celor
rămaşi între vii, în timpul venitei de a doua a lui Hristos 1).
Prin urmare rămân în toată puterea lor cuvintele spuse mai
’nainte de ap. Pavel: Căci precum în A- dam toţi mor, aşa
întru Hristos toţi vor învia, fiecare întru a- sa rânduiaiă (I
Cor. XV, 22, 23). La aceasta mai adăogăm că el a mărturisit
aceeaşi credinţă tare şi neinvincibilă la judecată înaintea
Iudeilor— acuzatorilor lui, şi a dregătorului Felix,
mărturisind înaintea lor, că el are nădejde la Dumnezeu, că va
să fie învierea morţilor—drepţi şi păcătoşi (Fapt. XXIV, 15).
Apostolul Pavel condus fiind, mai departe, de i- deea sa de
mai înainte despre corelaţiunea lăuntrică dintre noi şi Hristos
Cel ce a înviat, că în puterea acesteea Iisus într’atâta va
schimbă corpul nostru cel înjosit şi stricăcios încăt va fi
asemenea corpului Lui celui proslăvit (Filip. III, 21), şi că
după cum am purtat chipul de lut (al lui Adam), aşa vom
purtă şi chipul Lui, ca al lui Adam Celui ceresc (l Cor. XV 49),
precizează cu toată claritatea posibilă şi însuşirile de
căpetenie ale corpurilor celor înviate, şi anume, identitatea
lor comparativă cu corpurile de acum şi deosebirea lor, după
asemănarea corpului înviat al lui Hristos, care prin esenţa sa
a fost egal, comparativ, cu corpul Lui de mai înainte, în acelaş
timp însă, după calităţile sale noui, deosebit cu desăvârşire,
de cel dintâiu.
 1

') V. Sf. Ioan gură de aur în 1 Cor. homil 42; Fer citul Teodorit com- ment in l
Cor. XV, v. 53.Identitatea aceasta a corpurilor, după substanţă, cu
corpurile celor ce vor învia, o descrie lămurit ap. Pavel în
următoarele cuvinte îndreptate contra celor ce nu credeau în
posibilitatea învierii corpurilor celor morţi: Nu nebunule!
ceea ce sameni tu, nu înviază de nu va muri; şi ceea ce
sameni, nu sameni trupul viitor (corpul care va să se facă)
ci numai grăuntele gol, de se va întâmplă de grâu sau
altceva din celelalte, iar Dumnezeu este care-i dă corp cum
voeşte şi fiecărui grăunte—corpul său (I Cor. XV, 36—38).
După ideea exprimată aici de sf. apostol, corpurile cari vor
învia se vor găsi în aşa fel de raport genetic faţă de corpurile
celor morţi şi supuse strică- ciunei, în care se găseşte
grăuntele de grâu sau altfel de grăunte semănat şi supus, în
pământ, morţii distrugătoare în felul său, faţă de planta ce
creşte din el şi deci ele (corpurile) în esenţă vor fi deopotrivă
cu corpuriie moarte şi îngropate, deşi prin chipul lor nou, de
existenţă, vor înfăţişă treapta şi forma cea mai înaltă şi mai
desăvârşită a fiinţei şi vieţii corporale. Tot adevărul acesta îl
exprimă ap. Pavel şi în cuvintele următore: Că se cade
stricăciosului acestuia să se îmbrace întru nestricăciune şi
muritorului acestuia să se îmbrace întru nemurire (I Cor.
XV, 53), adecă nu trebue să fie altfel celui stricăcios şi altfel
celui ce se va îmbrăcă întru nestricăciune, ci se cuvine
aceluiaşi să se îmbrace întru nestricăciune. Tot asemenea şi
muritorului nu se cuvine să fie altfel când se va îmărăcâ întru
nemurire, ci din potrivă, se cuvine să se îmbrace întru
nemurire însuşi acela care a fost muritor.
Calităţile viitoare ale corpurilor noui celor înviate, comparativ
cu corpurile actuale, apostolul Pavel le defineşte astfel:
Samănă-se întru stricăciune scualâ-se-va întru
nestricăciune; samănă-se întru necinste, se va scula întru slavă;
samănă-se întru neputinţă, se va sculă întru putere; samănă-se
trup sufletesc, se va sculă trup duhovnicesc (1 Cor. XV 42—45).
Adecă pe când corpurile actuale stricăcioase prin natura lor cu
moartea şi îngroparea lor, se dau cu totul stri- căciunei,
corpurile care vor înviâ vor fi cu desăvârşire mai presus de tot
aceea ce acum este supus stricăciunei, devenind prin însăşi
natura lor nestri- căcioase şi indistructibile. In- timp ce
corpurile actuale în urma proprietăţilor inerente lor spre strică-
ciune şi în timpul vieţii lor, în forma lor exterioară, treptat se
schimbă spre mai rău, iar după moarte îşi perd orice frumuseţe
a chipului şi forma; corpurile înviate, din contră, primesc şi
forma exterioară mai desăvârşită, pentrucă înviază întru
nestricăciune şi devin capabile de a oglindi în mod neschimbat
în sine viaţa spirituală.—Mai departe, în timp ce, după ideia
apostolului, corpurile actuale sunt stricăcioase şi se schimbă
până la diformare, pentrucă în ele nu sunt puteri lăuntrice
suficiente spre a se opune fenomenelor fizice exterioare
dăunătoare şi distrugătoare, neputinţă care se vede atât în tot
timpul vieţii lor (exemplul în timpul cât devin puternice sau a
frigului, foametei, cum şi a fel de fel de infirmităţi sau
neputinţi), aşa şi în timpul de după moartea lor, corpurile
înviate, din contră, întru atâta vor fi de puternice prin sine
însuşi, că nu vor avea deloctrebuinţă de condiţiunile fizice
actuale pentru existenţa lor, exemplu foamea (I Cor. VI, 13); de
asemenea nu vor avea nici o temere de influenţele
distrugătoare ale stihiilor şi forţelor naturei, şi deci se înţelege,
vor fi nestricăcioase şi neschimbâcioase. In sfârşit, pe când
corpul actual, după cuvintele a- postolului, este sufletesc sau
aşa fel de corp, care îşi robeşte sufletul constrângându-1 să se
supună înclinărilor senzuale celor mai josnice (Rom. VII, 23), şi
prin aceasta îl constrânge mult şi-i întunecă partea lui
spirituală cea mai înaltă; corpul înviat, din contră, va fi corp
duhovnicesc sau aşa fel de corp, care va răspunde pe deplin
naturei spirituale a sufletului, va sluji în totul sufletului şi de
aceea va reflecta în sine ca într’o oglindă curată, pe deplin,
toată fiinţa spirituală a sufletului.
 1

Determinând astfel însuşirile fizice generale ale tuturor

corpurilor înviate, apostolul Pavel arată tot o- dată şi
deosebirea neţărmurită pe care o vor avea corpurile înviate,
atât ale drepţilor şi păcătoşilor, cât şi luate în deosebi, prin
calitatea lor spiritualo-mo- rală. Primul fel de deosebire al
corpurilor, adecă al corpurilor drepţilor şi păcătoşilor, se
presupune, la apostol, prin comparaţia ce face el între acestea,
cu corpurile plantelor de diferite forme şi specii, care provin
din diferite seminţe, începând cu grăuntele de grău şi până la
neghină (I Cor. XV, 37, 38; Conf. Mat. XIII, 27—30), cum şi cu
corpurile cereşti şi pământeşti, deosebite între ele până la
opunere, despre care apostolul vorbeşte: căci alta va fi
slava celor cereşti şi alta acelor pămâateşti (I Cor. XV,
40) Aldoilea fel de deosebire va fi deosebirea treptată între
însuşi corpurile drepţilor şi păcătoşilor, care la apostol se
presupune prin următoarea reflecţiune: căci altul va fi corpul
omului şi altui corpul dobitocului, altul al paserilor şi altul
al peştilor... alta va fi slava, soarelui şi alta slava lunei şi
alia slava stelelor; căci stea de stea se deosebeşte în slavă.
Aşa va fi şi învierea morţilor (I Cor. XV, 39, 41 şi 42).
Sf. Ap. Ioan prin descrierea sa despre modul cum s’au
sculat din mormânturi morţii mari şi mici şi s’au prezentat la
judecată (Apoc. XX, 12, 13), dă oarecare motiv a presupune că
toate corpurile înviate îşi vor păstră şi deosebirile lor după
vârstă. însuşi Iisus Hristos prin învăţătura sa, că la înviere
nici nu se vor însura, nici nu se vor mărită, ci vor fi ca îngerii
lui Dumnezeu în ceruri» (Mat. XXII, 30), nu exclude
presupunerea despre existenţa deosebirilor sexuale la
corpurile înviate, excluzând însă existenţa necesităţilor
sexuale.
 2

§ 202.

învăţătura părinţilor bisericeşti

In primele trei veacuri ale creştinismului.

Având ca moştenire delà Hristos şi apostolii săi o doctrină
atât de clară şi pozitivă despre viitoarea înviere a morţilor, se
înţelege că, Biserica creştină trebuiă s’o facă obiect de credinţă
obligatorie pentru toţi membrii ei şi aceasta a şi făcut-o
într’adevăr chiar delà început, cum se poate vedeă din simbo-
lurile vechi ale Bisericii din Ierusalim, Roma şi Cipru— cari
se rapoartă la timpurile apostolilor—simboluri în cari între
alte articole fundamentale de credinţă, se înseamnă şi
articolul despre învierea corpurilor, sau învierea morţilor !),
cum şi din expunerea de credinţă a sf. Irineu2) şi Tertulian3),
în cari între articolele esenţiale de credinţă scrise de dânşii
întregii Biserici a fost şi articolul despre învierea morţilor şi
apoi—a tuturor oamenilor din întreg neamul omenesc, atât
creştini cât şi necreştini. Şi în urmă Biserica a introdus acest
articol şi în simbolul de credinţă Niceo-Constantinopolitan,
exprimându-1 astfel: aştept învierea morţilor.
Tot de motivul şi temelia marii însemnătăţi a adevărului
despre învierea morţilor s’au condus şi diferiţii părinţi şi
dascăli ai Bisericii vechi, dându-i deosebită atenţiune şi
consacrând adeseaori apărării şi întăriri ¡acestui adevăr
anumite opere4), mulţumită cărora întâlnim chiar în primele
veacuri ale creştinismului o doctrină complectă şi bine
determinată, despre învierea morţilor, la care şi trecem.
Sfântul Clement Romanul deja, a învăţat cu o deosebită
forţă şi convingere despre învierea morţilor, în epist. sa către
 3

Corinteni. El considera acest adevăr atât de adevărat şi

neîndoelnic că, ■ după convingerea lui, se poate îndoi «în
această privinţă, numai acela, care nu crede în veritatea
făgăduinţelor
') V. Tom. I din această lucrare § 13.

*) Adr. haeres. lib. 1. c. 10, II . 1,

■') De praescript. haeres. c. 18.
4
) Astfel de lucrări în formă de tratate au fost scrise spre exemplu de Iustin
Martirul. Atenagora, Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, sf. Metodie,
Eusebie, Efrem Şirul şi alţii.
lui Dumnezeu însuşi, Care i-a pus începutul în învierea lui
Hristos, cum şi acela, care nu crede în atot- puterniaia lui
Dumnezeu, care este tot atât de puternic de a restabili ceea ce
a distrus după cum este în stare de a distruge ceea ce-a creat
din nimic şi astfel de putere, într’adevăr El ş’o arată sub dife-
rite forme, când parcă ar omorî natura, când parcă ar învia-o
din nou, închipuind prin aceasta şi viitoarea înviere a
oamenilor morţi, «Să examinăm, iubiţilor, scrie el, cum
Domnul Dumnezeu necontenit ne arată viitoarea înviere, a
căreia începătură a făcut pe Domnul Iisus Hristos, pe care l-a
înviat din morţi. Să ne uităm, iubiţi creştini, la înviere, ca la
un fapt care se săvârşeşte în fie ce timp. Ziua şi noaptea ne
înfăţişazâ învierea: noaptea merge către somn şi se arată ziua;
merge ziua—şi se arată noaptea. Să privim la rodu- rile
pământului, cum se face semănarea seminţelor. A eşit
sămănătorul şi a aruncat seminţele în pământ şi cele ce au
căzut pe pământ sec şi sterp-—au putrezit; dar in urmă
puterea cea mare â Iconomiei lui Dumnezeu le-a reînviat din
această nimicire şi dintr’un singur grăunte răsar şi cresc o
mulţime şi produc roade». Mai adăogând la acestea, în urmă
şi o veche istorisire despre pasărea fenix, care reînvia din ce-
nuşa sa; mai citând apoi şi multe locuri din sfânta Scriptură
cari dovedesc nădejdea învierei, care există chiar şi la drepţii
 4

vechiului Testament, închee cuvântarea sa astfel: «De

nădejdea aceasta să se lipiască, iubiţii mei creştini, sufletele
noastre de Acela Care este credincios în făgăduinţi şi drept în
judecăţile sale. Cel ce a poruncit să nu minţim şi însuşi nu va
minţi, căci pentru Dumnezeu nimic nu-i imposibil; este posibil
însă să minţască... Când îi place şi cum îi place, el face totul şi
nimic din cele hotărâte de El, nu rămâne neîndeplinit» ').
Sf. Ignatie purtătorul de Dumnezeu, deşi n’a vorbit
deadreptul despre învierea morţilor, dar o presupunea necesară
când învăţă despre Iisus Hristos cel înviat, că El «prin învierea
Sa va ridica semne în veac pentru sfinţii şi credincioşii săi, atât
între iudei cât şi între păgâni 2). Sub aceste semne, fără îndoială
trebue să înţelegem semnele învierii. De aceea, după ideea Sf.
Ignate, când sf apostoli, prin arătarea Domnului celui înviat,
s’au încredinţat cîe învierea Lui, apoi şi ei însuşi «au început să
dispreţuiască moartea, arătându-se mai presus de moarte» 3). Ce
se atinge de ceilalţi creştini, apoi şi dânşii trebuia să aibă
aceeaşi convingere şi credinţă, atât în Hristos, cât şi în învierea
proprie prin împărtăşirea cu pânea euharistică în care li se dă
de Hristos «medicamentul nemurirei, care nu numai că apără
de moarte, dar dărueşte şi viaţă veşnică» 4).
Sf. Poiicarp episcopul Smirnei, atât consideră de
criminală necredinţa în învierea morţilor, încât pe tot cel ce
spuneâ: nu este înviere, îl numeâ întâiul născut al Satanei5).
Iată cum îşi mărturisiâ el această credinţă în rugăciunea
adresată lui Dumnezeu în timpul suferinţelor sale martirice:
«Te binecuvintez, că Tu

‘) Epistola I ad. Corinth. c. 24 — 27.

'-) Epist. ad. Smyrn c. 1. 1

*) Epist. ad. Smyrn. c. 8.

*) Epist. ad. Ephes. c. 20.
8
) Epist. ad, Philip, c. 7.- - mai învrednicit
în această zi şi ceas, să particip cu martiririi Tăi şi în potirul
 5
Hristosului Tău, pentru învierea sufletului în vicaţa veşnică şi
a corpului în ne- stricăciunea Sf. Duh»1).
Mai amănunţit însă şi mai temeinic au început să înveţe
despre învierea morţilor, dascălii următori— apologeţii
creştini, motivată fiind de năvălirile felurite şi îndârjite din
partea diferiţilor învăţători mincinoşi asupra acestui adevăr,
ca urmare, natural că trebuia să se apere şi să se justifice acest
adevăr, pe deoparte, iar pe de alta să fie expus mai amănunţit
şi să fie definită mai precis învăţătura revelată a Bisericii
despre el. Primul dintre aceşti apărători ai adevărului creştin,
este sf. Iustin Martirul, ca cel mai aproape de timpul
barbâţilor apostolici, învăţătura căruia are pentru noi
deosebită însemnătate.
După sf. Iustin, temelia şi dovada cea mai puternică despre
învierea morţilor se cuprinde în însăşi învierea Lui Ifiristos,
care începe şi închipueşte învierea generală. De aceea e
suficient numai de a crede în Iisus cel ce a înviat, pentru ca să
fie cineva pe deplin convins de învierea viitoare, cum sânt în
realitate toţi creştinii carii într’adevâr cred.
Fiiul lui Dumnezeu Tatăl—■Cuvântul, spune sf. Iustin, a
venit la noi în trup, arătându-se pe Sine şi pe Tatăl, şi ne-a
dat în Sine însuşi învierea din morţi şi în urmă viaţa
veşnică... In El deci, se cuprinde mărturia şi veritatea lui
însuşi şi a Tatălui. Pentru aceasta, acei care îi urmează,
ştiindu-L cred in El

') Epist. enciclică a bisericii din Smyrna.

ca în dovada Tatălui, în El şi repauzează 1). De aceia trebue să
privim la cei ce nu recunosc viitoarea înviere şi mai ales la
propoveduitorii învăţăturei mincinoasă despre învierea
morţilor, această învăţătură cu toate că unii dintre dânşii se
pretind a fi chiar creştini -), trebue să privim zic, ca la nişte
necreştini, şi chiar ca la cei mai răi şi mai periculoşi dintre
 6

toţi n e c r e d i n c i o ş i I n urmă reducând toată învăţătura

mincinoasă a duşmanilor, la trei puncte de căpetenie şi
anume, că învierea corpurilor prelăcute in praf, n’ar fi
posibilă; că ea este cu totul de prisos şi nevrednică de
Dumnezeu, faţă cu josnicia şi păcătoşenia trupului şi că, în
sfârşit, ea este oare cum cu desăvârşire neconformă cu
doctrina Mântuitorului despre nimicirea sexsurilor şi starea
îngerească a oamenilor în viaţa viitoare (Mat. XXIII, 30; Marc.
XII, 25). Sf. Iustin combate această învăţătură mincinoasă şi
totodată expune învăţătura pozitivă a Bisericii, destul de
lămurit şi bine determinat.
Având în vedere obiecţiunea duşmanilor săi, că este
imposibil ca corpul supus stricăciunei şi distru- gerei, să se
scoale în aceeaşi formă“1), sf. Iustin observă că, judecând
astfel, ei se combat singuri şi se condamnă de aşa necredinţă
grosieră în Atotputernicia Dumnezeiască, pe care n’o aveau
nici chiar păgânii, cari deşi considerau pe idoli drept zei,
totuşi erau convinşi, că pentru dânşii totul este posibil, cum
spunea şi Ho-

’) De resurrect, n. 1.
!
) Dialog, cum Tryph. n. 80. 3)
De resurrect, n. 5,
*) Ibid. n. 2.
mer, poetul lor: zeii totul pot şi foarte uşor 1). Iar dacă, după sf.
Iustin, ei se recunosc ca creştini şi nu şi-au perdut încă cu
totul credinţa în Atotputernicia lui Dumnezeu, atunci se
întreabă, pentru ce n’ar putea Dumnezeu să restabiliască pe
deplin trupul distrus, când toţi învăţaţii naturalişti recunosc
că tot ce exrstă nu poate proveni din nimic, nici să se prefacă
în nimic şi atunci din ce provin corpurile şi în ce se prefac
după distrugerea lor, fie că vom numi tot ce există materie
cum făceau filoroiiii (Platou), sau stihii (ca Stoicii), sau atomi
 7

(ca Epicur) şi cum acest tot ce există este indistructibil şi

neschimbăcios? Pcntrucc Dumnezeu n’ar putea să formeze
acelaş corp din aceleaşi elemente din care e format corpul
omenesc şi în care se preface după moarte, printr’o unire
ştiută numai de El, după cum turnătorul turnând figuri, din
tină sau ceară, aur sau argint, cari cu trecerea timpului s’au
stricat, iarăşi poate să le refacă prin puterea artei sale şi din
acelaş material; sau după cum artistul de mozaic, după
sfărâmarea unui chip oarecare făcut din multe pietre iarăşi
poate, dacă voeşte, să adune toate aceste pietre şi să
restabiliască pe delin închipuirea de mai înainte ? 2).
După ideia sf. Iustin, credinţa în această posibilitate, cu atât
mai mult trebue să fie neîndoelnică în adevăraţii creştini, că
Dumnezeu a arătat oamenilor ca arvună şi încredere în această
posibilitate, exemplele cele mai faptice sau de apariţiune şi
restabilire a corpurilor omeneşti, din elementele primor-

') De resurrect. n. 5.
Ibid. n. 6.
diale,—cum este mai întâi formarea corpului omenesc din tina
pământului, apoi necontenita şi neîntrerupta formare a
corpurilor omeneşti din semânţa umedă şi fără de formă, plus
cazurile nenumărate de învierea corpurilor celor morţi,
săvârşite de Iisus Hristos1).
 La obiecţiunea duşmanilor săi cari susţineau că corpul este
de dispreţuit şi , nevrednic de înviere, pentrucă esenţa lui
este pământul şi că fiind plin de tot felul de păcate
constrânge şi sufletul să greşească împreună cu el, sf. Iustin
răspunde, că corpul este zidit din ţărână de însuşi Dumnezeu,
pentru ca în- preună cu sufletul să devină om şi chipul lui
Dumnezeu; că corp a primit însuşi Iisus Hristos, pentru ca să-
l mântuiască împreună cu sufletul şi că prin urmare corpul
nici decum nu este dispreţuit înaintea lui Dumnezeu, ci din
contră, plăcut. In urma acestora, posibil e oare ca
Dumnezeu'să dispreţuiască corpul pe care însuşi la zidit şi îl
cjnsteşte, sâ-1 dis- dispreţuţască, zic, până acolo, ca să se
prefacă în nimic? «Sculptorul şi pictorul când-voesc ca chipu-
rile făcute de ei să rămână pentru slava lor, le re- constituesc
când se strică: apoi oare nu cumva Dumnezeu va neglija şi
dispreţul atât de. mult zidirea sa, că ea se va preface în nimic
şi El nu se va îngriji de restabilirea existenţei ei? Noi spunem
că în zadar munceşte cel ce construind casă, în urmă ar risipl-
o sau când casa se strică ar neglijâ-o dacă ar fi în stare s’o
restabiliască; pe Dumnezeu oare nu L’am învinui, că El a
creat zadarnic» 310 311)?Ce se atinge de acuzaţiile, că corpul este
cauza răutăţilor şi constrânge şi pe suflet să păcătuiască, apoi,
după opiniunea sf. Iustin, învinuirile acestea sunt cu totul
nedrepte, căci cine nu ştie că corpul de sine singur nimic nu
poate face fără să fie îmboldit de suflet? Este adevărat şi
neîndoelnic faptul că nu numai sufletul de sine săvârşeşte
ceva bun sau rău, ci totdeauna împreună cu corpul, ca
conlucrâtorul şi tovarăşul său nedespărţit. Compunând un tot
nedespărţit, şi anume unul şi acelaş om, fără care omul n’ar
putea fi om, sufletul şi corpul participă împreună la

310*) De resurrect, n. B et 9.. Conf. apolog. I, n. 18.

311)Ibid. n. 7 et 8.
făgăduinţele lui Dumnezeu; să rapoartă într’un fel sau altul
la credinţă şi mijloacele Harului mântuitor, cu un cuvânt se
strâdănuesc împreună într’un fel sau altul în sfera activităţei
morale, după cum o pereche de boi apăsaţi de acelaş jug, pasc
împreună într’un fel sau altul. Acesta, conform cu dreptatea
Dum- nezeiască^cere atât ca corpul şi sufletul împreună să
primiască răsplata meritată, pe care a hotărât-o Dumnezeu în
persoana omului, iar nu numai sufletului ci şi corpului, cât şi
că corpul conform făgăduinţei de a deveni nestricăcios, va
învia, lucru fără de care corpul n’ar putea să participe
împreună cu sufletul la răsplată ').
Prin urmare, după sf. Iustin, conform cu cele ce s’au
propoveduit, vor învia, corpurile tuturor oamenilor drepţi şi
nedrepţi ca să-şi iâ răsplata meritată— corpurile acelea
desigur cu care sufletele lor au făcut împreună bine sau rău s).
 1

•<) Ibid. n. 7, 8 et. 10. *) Apolog. I, n. 52.Faţă de punctul acesta,

duşmanii învierii obiectau: «Dacă corpul va avea toate
părţile şi membrele, a- tunci nu este absurd oare ca să
se atribue acestea corpului, după învierea din morţi
când Mântuitorul a zis: Nici se vor însura, nici se vor
mărită, ci vor fi ca îngerii în ceruri» (Mat. XXII, 30;
Marc. XII, 25) 1)?
La această obiecţiune Iustin a răspuns, că în aceste
cuvinte, nu-i nimic ciudat, mai ales dacă ţinem samă
că membrele corporale în starea lor actuală au fa-
cultatea de a-.şi îndeplini funcţiunile corespunzătoare,
dela cari pot să se abţină, fapt care se confirmă d. e.
prin abţinerea dela viaţa conjugală mai ales că în viaţa
viitoare oamenii vor fi cu totul liberi de astfel de
trebuinţe ca trebuinţa sexuală -).
In sfârşit la obiecţiunea: «Dacă se scoală corpul, apoi
se va sculă tot aşa cum a murit: dacă moare cineva cu
un ochiu,—se va sculă cu un singur ochiu, şchiopul—
şchiop, cel lipsit de un alt oarecare membru, va şi
înviâ tot aşa», sf. Iustin a răspuns că «Dacă Hristos pe
pământ a vindecat neputinţele corpului şi a restabilit
întregimea lui, apoi cu atât mai mult va face aceasta la
înviere, aşa că corpul va înviâ complect şi întreg» 3).
După sf. Iustin şi tot ca şi el au învăţat atât despre
realitatea învierii morţilor, cât şi despre intenditatea
acestui adevăr şi apologeţii Tatian, sf. Teofil al An-
tiohiei şi Atenagora, dintre cari, Tatian a opus învă-
ţăturei mincinoase a păgânilor despre peirea cor-
purilor odată cu moartea—credinţa creştinească în
’) De resurrect. c. 2.
s
) Ibid. n. 8.
Ibid. ii. 4.învierea
viitoare a corpurilor omeneşti spre a
participă la judecată, exprimându-se că deşi corpul se
va distruge prin foc, sau se va perde în râuri sau mări,
sau se va sfâşia de fiară, substanţa lui însă va fi în-
cuiată în comoara bogată a Domnului, Care când va
voi îl va restabili din nou în starea de mai înainte 1). Sf.
Teofil exprimă aceeaşi credinţă, ca şi Tatian, în
«învierea generală a tuturor oamenilor»2) Care se va
săvârşi prin rezidirea lor, zidiţi la început din nefiinţă,
iar apoi formaţi din subtanţa umedă :f),—comparând
procesul acesta, când cu restabilirea zilelor după nopţi,
când cu reînvierea seminţelor moarte în pământ în
formă de plante roditoare, când cu dispariţia şi apariţia
lunei în fiecare lună, în fine când cu corpul istovit de
suferinţe şi reîntoarcerea lui la forma de mai înainte
prin vindecare4). Atenagora însă mai adaogă la aceasta
că corpurile viitore, pentru ca să poată participa
împreună cu sufletele la răsplata meritată înaintea
dreptăţii lui Dumnezeu5), vor fi rezidite din elementele
anterioare care prin nimic nu se pot distruge şi nici nu
se pot schimba6), se vor sculă în întregime păstrându-şi
chiar şi vârsta de mai înainteT), cu toate că fiind
nestricăcioase vor fi într’o formă mai bună şi
neschimbăcioasă 8), de ase- ‘) Contr. graec. n. 6.
) Ad. Autolic. lib. 1, n. 13.
J

5) lbid. n. 8.

*) lbid. n. 13. Tot aşa a învăţat despre învierea viitoare şi Minuţia* Felix V.
Octav. c. 84.

5) De resurrect, n. 18, 21, 23.

6) lbid- n. 3—8.
lbid. n. 14.
 41
8
J De resurrect, n. 10 12. G
zeu. De aceea a şi zis Domnul: Cele ce sunt cu neputinţă la
oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu (Luc. XVIII, 27), de
asemenea este suficiet să se amintească de arătările Atot
Puterniciei lui Dumnezeu, ca luarea lui Enoh şi Ilie, păzirea
celor trei tineri aruncaţi în cuptorul cel cu foc') şi multe
exemple de învierea din morţi săvârşite de Domnul pe
pământ312).
După Tertulian Hristos cel înviat, a dat oamenilor, prin
Sine, mărturie neîndoelnică şi arvuna viitoarei lor învieri; de
aceea pentru convingerea deplină în adevărul acesta, este
destul de suficientă, numai credinţa tare şi neîndoelnică, că
Iisus Hristos a primit corp adevărat, iar nu părut, şi că a înviat
din morţi, cu corp adevărat, iar nu părut, ceea ce ereticii nu
cred şi deci nu recunosc nici învierea de apoi313 314).

312*) Adv. haeres. lib. V, e. 5. s) Ibid. c. 13, n 1.

313) Do rcsurrect, cam. c. 2.
314*) lbid. c, 18
 Mai este încă şi o altă temelie tare pentru această convingere
în învierea de apoi,—anume făgăduinţa /lui Hristos despre
învierea viitoare1), pentru răsplătirea tuturor faptelor bune
sau rele315 316), şi dfeci este strict necesară şi învierea corpurilor
*’). Sufletul fiind în aşa fel de legătură lăuntrică cu corpul,
încât fără de el nimic nu poate îndeplini sau face, deşi poate
simţi şi cugeta317), apoi tot ce face bun sau rău, nu face decât
împreună cu corpul, iar ca dovadă avem faptul că sufletul
primeşte şi cu senzurile toate tainele bisericii; săvârşirea
diferitelor feluri de lapte mari caabstinenţa şi fecioria îndură
felurite suferinţi aspre de bună voie pentru Hristos şi moarte
martirică’), sau din potrivă se săvârşesc fel de fel de păcate şi
crime2). De aceea, se înţelege, că şi corpul trebue numai decât
să ia parte la răsplătirea pe care o merită sufletul şi aceasta cu
atât este mai necesară, cu cât numai cu aceste condiţiuni
sentimentele de bucurie sau de suferinţă venite dela
răsplătirea meritată pot să-şi iâ plinitatea cuvenită 3). Deci vor
învia toţi oamenii-1), vor înviâ chiar cu aceleaşi corpuri în care
au trăit pe pământ5) şi cu toate membrele lor corporale de mai
înainte, deşi ele vor încetă de a fi ca mai înainte, ne mai
săvârşind abaterile de mai înainte, căci şi corpul va înceta de
a mai fi sufletesc, ci va fi duhovnicesc(i).
Pentru ca să'se poată înlătura orice fel de îndoială şi
nedumerire, în chestiunea aceasta, este suficient, după
Tertulian, să ne amintim de faptul, ce am fost, sau mai drept,
n’am fost mai înainte de a ne naşte pe lume, şi cu toate
acestea, prin voinţa Dumnezeiască, sântem cum existăm
astăzi. Pentruce n’am putea să devenim iarăşi prin puterea lui
Dumnezeu ceea ce am fost, deşi moartea ne-a prefăcut

315) Apolog, c. 18.

316») lbid. c, 48
317’) De resurrect. cam. c. 17.
corpurile în ţărână, adecă să devenim iarăşi ceea ce am fost,
Insă intr’o forma schimbată? Pentruce n’am putea deveni
iarăşi cum am fost, când însuşi Dumnezeu, necontenit ne
încredinţează despre aceasta,
>) De resurrect cam. c 8.
>) Ibid. c. 17.
s
) lbidem.
4) Apolog, c 18, 48.
■') Ibid. c. 48, conf. de resurrect. carn. c 49.
') De resurrect. carn. c. 60.
înfăţişându-ne chipuri faptice ale învierei noastre viitoare în
formele naturii care se perindeazâ necontenit şi care poartă
sigiliul morţii şi al renaşterii, sau al învierii care urmează
după ea, ca înlocuirea zilei prin noapte şi venirea ei iarăşi în
urma nopţii, ca dintr’un mormânt; omorîrea plantelor şi
arborilor de către iarnă şi renaşterea lor prin primăvară;
stricarea a tot felul de seminţe semănate şi scularea lor într’o
formă mai bună şi mai irumoasă, etc. ')?
Qrigcn învăţă cu lotul alt fel despre viitoarea înviere a
corpurilor, deosebindu-se mult de predecesorii săi, mai ales
în chestiunea identităţei corpurilor înviate cu corpurile
actuale deşi parc că o admitea şi chiar o susţinea cu multă
energie.
Aşa, având în vedere pe ereticii care admiteau, pare-se,
învierea viitoare şi în acelaş timp negau cu totul învierea
corpurilor actuale, el scrie următoarele: «Necredinţa acestor
eretici nu se poate numi altfel decât nebunie, căci dacă ei
singuri afirmă şi susţin că va fi învierea morţilor, apoi să ne
spună ce moare propriu vorbind? Moare desigur corpul; prin
urmare, dacă va va fi înviere, apoi nu va fi învierea decât a
corpurilor. Şi dacă corpurile vor învia, apoi se înţelege că vor
învia ca să ne fie nouă acoperemânt şi îmbrăcăminte; iar dacă
avem nevoie şi în viaţa viitoare să trăim în trupuri, cum şi
este în realitate, atunci se înţelege, că trebue să ne primim
iarăşi a- celeaşi corpuri ale noastre proprii, iar nici decum
altele streine2). Cei inculţi şi necredincioşi presupun
') Apolog, c. 48; De resurrect. carn. c. 12.
 1

i De princip, lib. 11, c. 10, n. 1, patr. curs. comp], graec, t. II, col. 283 et. 284. •că
z

corpul nostru nu numai se distruge prin moarte, dar să. şi

nimiceşte aşa că absolut nimic nu rămâne din substanţa lui.
Noi însă suntem pe deplin convinşi că moartea numai cât
preface corpul şi că substanţa corpului care nu se distruge prin
moarte ci numai se schimbă va primi încă o nouă schimbare,
când prin voinţa Creatorului din nou va fi îmboldită la viaţă
într’un timp hotărît'). De aceea şi în starea de nestricăciune şi
slavă vom trăi în acelaş corp, în care trăim acum deşi c în stare
de neputinţă, stricăciune şi neslavă dar numai că acelaş corp
care a fost vasul neputinţei şi al neslavei, curăţit şi preschimbat
va deveni vasul puterii, al slavei şi sălaşul fericirei i). In alt loc
şi contra aceloraşi eretici,’ care după ideia lui Origen arătau
foarte mare nepricepere când admitem răsplata viitoare după
înviere şi totuşi negau învierea corpurilor actuale, scrie
următoarele: «nu-i oare absurd a afirmă că acel corp, care a su-
ferit răni pentru Hristos şi care împreună cu sufletul a suferit
munci grele în timpul persecuţiunilor—închisoare în temniţă,
legături cu lanţuri, ardere în foc, tăere cu ferul, sfâşiere şi
mâncare de feară, răstignire pe cruce cum şi alte felurite munci,
nu-i absurd, zic, ca pentru astfel de fapte să fie corpul lipsit de
orice răsplată? Poate oare să-şi închipuiască cineva că numai
sufletul să fie răsplătit, când poartă greutăţile şi suferinţele
vieţii împreună cu corpul? Când va intra sufletul întru slavă,
pentruce corpul cu care s’a luptat împreună, în această viaţă,
trebue să fie
•) Ibid. lib. III, c. 6, n. 5, col. 888. 3) Ibid. n. 6. col, 839. lăsat la o parte, de
vreme ce când sufletul s'a luptat cu înclinările rele în tendinţa
sa de ex., de a păstra fecioria pentru totdeauna, dacă greutatea
luptei n’a căzut mai mult asupra corpului, apoi nici într’un
caz nu mai puţin decât asupra sufletuiui»') ?
Ar fi destul de greu a spune ceva mai lămurit şi cu mai
multă putere de convingere în potriva necredinţei ereticilor în
învierea cea de apoi a corpurilor şi spre susţinerea şi întărirea
credinţii creştinilor în înviere şi anume—în învierea acelor
corpuri în cari trăim şi ne luptăm aici pe pământ.

M Fragment, in lib prim. Origen. De resurrect, apud Pamphil. patr.

curs,
compl. graec tom. 11, col. 9L—9-t
*) Origen sentent. de resurrect ibid. col. 97.
Pe de altă parte însă, Origen, neagă în totul orice,, corporalitate şi orice asemănare, după formă şi
însuşiri,—a corpurilor viitoare cu cele actuale, înteme- “indu-se, în acest caz, poate pe
combinaţiunile naturaliste că elementele cari formează corpurile actuale fiind cu totul distruse şi
contopite cu stihiile primordiale, nici odată, în urma schimbării şi prefacerii lor, nu se vor mai
întoarce la starea lor primară, după cum o picătură de lapte sau de vin, amestecându-se cu marea,
deşi2 nu se nimiceşte—nu se perde nici odată, totuşi nu va mai puteâ, nici odată, să fie ceea ce a
fost ); iar mai cu seamă se pare că s’a condus în cest caz de învăţătura revelată. Dintre creştini,
spune Origen, având în vedere pe hiliaşti, numai acei cari se ţin orbeşte în tâlcuirea sf. scripturi,
de literă ca Iudeii pot afirmă şi susţinea că la înviere vom primi corpuri în totul asemenea
corpurilor actuale nu numai
după formă, dar şi cu toate înclinările şi trebuinţele corporale, adecă—corpuri, ca şi astăzi
—cu carne şi sânge şl capabile de ex., să mănânce, să bea etc.,— aceasta o pot afirmă numai
contra învăţăturii clare a ap. Pavel despre viitorele corpuri duhovniceşti '). Domnul, spune
sf. ap. Pavel, va preface■ corpul sme- renii noastre ca să fie asemenea corpului
slavei Lui (Filip. III, 21)318). Domnul însă, deşi s’a arătat ucenicilor Săi, după înviere, în
corpul de mai înainte (care avea cele mai deosebite prerogative, din cauza con ceperii lui
neîntinate), totuşi a mâncat şi a băut cu dânşii, ba chiar le-a şi spus să-L pipăe pentru ca să
le împrăştie orice îndoială şi nedumerire în privinţa învierii Lui; tot odată le-a arătat şi
natura cerească— spirituală a corpului Său, căci a intrat la dânşii prin uşile încuiate şi după
frângerea pânei s’a făcut nevăzut319 320). Aceasta însemnează că ni se va dă corp, care nu se
va asemănă întru nimic cu corpul nostru actual, corp duhovnicesc, eteric, nesupus vederei
nici pipăirei, neavând nici o greutate şi capabil a se schimbă potrivit locului unde va trăi -1).
Acum vedem cu ochii, auzim cu urechile, lucrăm cu tnânile, mergem eu picioarele; în
corpul viitor însă, vom fi cu totul spirituali, pcntrucă în acest corp, totul va fi ochiu, totul
ureche, totul acţiune, totul mişcare 321). De altfel, dacă vom aveă aceleaşi corpuri de carne
cum avem acum însemnează că şi acolo vor fi din nou bărbaţi şi femei
şi se vor deosebi sexurile şi prin urmare va fi şi căsătorie ’). far dacă la înviere, cum a
învăţat Domnul, nici nu se vor însura , nici nu se vor mărită (Marc. XII, 23), atunci la ce
vor mai fi acolo sexul bărbătesc şi femeesc şi de asemenea dacă, după cuvintele Domnului,
viaţa celor ce vor învia, va fi aceeaşi ca şi viaţa îngerilor lui Dumnezeu în ceruri, apoi nu ur -
mează oare de aici, că la înviere vom fi şi noi fără. de trupuri, ca şi îngerii lui Dumnezeu 2) ?
Ducând astfel însuşirea aceasta nouă, a corpurilor înviate, până aproape de
incorporalitatea îngerilor, Origen, pare că exclude cu desăvârşire identitatea a- cestor corpuri,
cu corpurile actuale, pe care o afirmă: şi o susţinea, dar iată cum împacă el aceste două

318’) De prineip. lib. II, c. 11, n. 2. ibid. col. 21-1. J) Origen senlent. de resurrect ibid. col. 1)8.
319*)’ Ibidem.
320*) Ibidem.
321)Orig. senlent. de resurrect, ibid, col 98.
 afirmaţiuni. După închipuirea lui, în corpul omenesc,, independent de substanţa senzibilâ,
care necontenit produce fenomene senzibile schimbăcioase, mai este o altă substanţă oare-
care mai lăuntrică, cerească, sau. fină îngerească cu un tip şi chip propriu ei. Această
substanţă, rămâne neschimbată şi în organismul viu,., păstrându-şi totdeauna, în el, pecetea sa
tipică, fără să fie supusă la schimbările neîntrerupte ale formei- şi astfel va rămâne şi după
moarte şi după distrugerea organismului actual. Din substanţa aceasta, care cuprinde în sine
germeni corporali mai fini şi mai spirituali se vor scula la auzul glasului lui Dumnezeu,
corpurile cereşti şi duhovniceşti cu tipurile lor deosebite,, stabilite în timpul vieţii
pământeşti,—întocmai după 'cum din seminţele aruncate în pământ şi aici supuse

') Ibidem.
*) Fragm. do resurrect. ibid. col. 95.
stricăciunii şi morţii, păstrând în acelaş timp însă cutare sau cutare germene pentru
viitoarele plante, vor creşte la timpul lor cutare sau cutare plante, într’o formă mai bună
după formă. Acest înţeles îl au, după. Origen, cuvintele ap. Pavel: Nebuniile, tu ce
sameni nu înviazd, de nu va muri şi nu sameni corpul viitor, ci numai grăuntele
gol, iar Dnmnezeu îi dă corp, aşa cum voeşte şi fiecărui grăunte'corpul său 1'').
Din cele zise, lesne se vede că Origen apărând şi susţinând adevărul învierii de apoi a
corpurilor In- potriva ereticilor cari credeau în acest adevăr, a rămas pe deplin credincios
doctrinei generale bisericeşti, apărând şi susţinând cu tărie identitatea corpurilor viitoare cu
cele actuale, în vederea necesităţii de a luă parte împreună cu sufletele la răsplata viitoare.
Tot aşa ar fi rămas el, poate, şi în lupta sa cu hiliaştii cari îşi reprezentau corpurile înviate în
ziua cea de apoi în forma cea mai senzuală grosieră dacă s’ar fi mărginit ca şi apologeţii
creştini numai să explice faptul că corpurile viitoare ca unele ce posedă însuşiri spirituale,
vor fi cu totul streine de trebuinţele senzuale, actuale, cum şi de funcţii unile organice. Dar
el-, a mers mai departe şi a căzut în altă extremitate, reprezentându-şi .corpurile viitoare,
după asemănarea cetelor înegerilor celor fără de trupuri, lipsite de orice corporalitate,
cerească sau eterică; şi pentrn ca să explice origina acestor corpuri, presupune 322
în
corpurile actuale, în mod artificial, pe lângă substanţa materială, încă o altă substanţă
nematerială. Aceasta însă, se înţelege că a zdruncinat puternic ideia despre identitatea

322 Contra Ce!s. lib. IV n. 57. patr. curs. compl. grec. t. 11 col. 1122— 1127; lib. V n. 18-22, ibid col. 1206 et. 1215; lib VII, n. 32,
col. 1466. fragm. de resurrect. (ex. libr. secund, apud. Pamfil.), ibid col. 93; Select; in ps. I. ad vers. 5; de princip, lib. II, c 10, n.
8, ib'd. col 235; sen- tent. de resurrect col. 97..
 corpurilor viitoare cu cele actuale, admisă de Origen, în legătură cu doctrina lui despre
corp, numai ca temniţă corecţională vremelnică a sufletului, cum şi despre neîntrerupta
reîntrupare a sufletelor sau metempsihoză şi a putut să ducă pe mulţi la înche- erea că
Origen n’a admis nici chiar învierea corpurilor, în senzul cel mai strâns al acestui cuvânt.
Prin aceasta se explică împrejurarea, că unii dintre păstorii bisericii, următori, întorcând
atenţiunea cuvenită la ceea ce eră mai bun în doctrina lui Origen despre înviere, s’au făcut
partizanii şi apărătorii ei; iar alţii, din potrivă, având în vedere ceea ce nu eră desăvârşit în
doctrina lui, îl acuzau că a alterat doctrina bisericească despre învierea de apoi, opiniune
care, cum vom vedea, mulţumită întărirei ei prin origenişti, a luat avânt şi a provocat
condamnarea doctrinei lui Origen despre înviere, la Sinodul V ecumenic.
Ne mărginim acum la observaţiunea, că în contra învăţăturei lui Origen s’a ridicat în primele
timpuri, cu o deosebită energie sf. Metodie, contrapunându-i învăţătura recunoscută ca
neîndoelnică, că corpul nu este deloc temniţa vremelnică şi întâmplătoare a sufletului, ci
tovarăşul lui necesar şi de aceea e de trebuinţă să învieze astfel, ce fel a fost pe pământ unit cu
sufletul, dar numai cu nimicirea morţii, provenită prin păcat, şi va îhviâ nu prin zidirea lui din
ceva nou, care n’ar fi intrat în compoziţia lui de mai înainte, ci numai prin prefacerea a tot ce mai
înaint
 1
econstituia esenţa sau substanţa lui, după cum şi însuşi Iisus
Hristos a înviat cu acelaş corp, în care a trăit pe pământ şi cu
care a suferit mortea '). Tot în acest senz învăţau şi alţi părinţi
din secolul III, ca .sf. 1 polit'1) şi sf. Cipricui1). La aceasta
mai adaogăm că aceleaşi idei despre învierea de apoi, sunt
exprimate cu o deosebită claritate şi exactitate şi în Consti-
tufiunile apostolice f.

§ 203.

In periodul Sinoadelor Ecumenice.

Adresându-ne apoi părinţilor şi dascălilor din periodul

următor, vedem că ei învaţă tot în senzul acesta, atât despre
învierea morţilor în ziua cea de apoi, în genere, cât şi în
particular, despre identitatea corpurilor înviate cu cele actuale
când repetând doctrina bisericească despre aceasta, când
explicând-o şi determinând-o mai precis.
Aşa, conform cu vechii păstori bisericeşti, ei sf. Ioan gură
de aur•’), Teodorii’), şi Damaschin '), pentru întărirea
credinţei lor în învierea morţilor, arată făgăduinţa directă a lui
Dumnezeu, ca pe cea mai puternică şi neîndoelnică temelie a
acestei credinţi, relative la învierea morţilor, exprimată clar atât
in
*) Ex. lib. de resurrection patr. curs. compl. graec. 1.18 col. 280-288. -317—320.
>) Contr. Graec. et. Platou n. 2,
3) Epist. 60 către lubaian, despre botezul ereticilor, Bibi. păr. apus. -cartea I, p.
287, Kiev 1879.
4) Constit apost. lib. V, c. 7.
*) Homil. 89 in loan c, 5, v. 25 -30.
‘) Divin decret, epitom. c. 19 de resurrect.
’) Defid. ortod. lib. IV, c. 27.descoperirea Vechiului, cât şi a Noului
Testament.— atât prin profeţi, cât şi prin însuşi lisus Hristos
şi apostolii Lui—făgăduinţă care, ca şi ori care făgăduinţă
Dumnezeiască trebue să aibă, pentru ori ce creştin,
însemnătatea unui adevăr negrăit şi nealterat. Tot odată, unii
ca: Aianasie cel Marey), llarie-),. Grigorie de Nisa 3),
Epifanie4) şi Teodorii’'), arată că amanetul cel mai însemnat
şi mai convingător din partea lui Dumnezeu, pentru
credincioşi, că se va îndeplini cu exactitate această făgăduinţă
este în însăşi învierea lui Hristos, cum şi în Euharistia insti-
tuită de el devenind prin împărtăşire părtaşi ai principiilor
nestricăciunei şi vieţii veşnice.
Mai departe, pentru ca să îndreptăţiască posibilitatea
învierei morţilor, din partea atotputerniciei Dum- nezeeşti,
părinţii bisericeşti din acest period ca: E- frem Şirulu),
Chirii al Ierusalimului ‘), Grigore de Nisa s), Epifanie!l),
Iacob al Nisibiei *°) şi sf. loan Da- maschin "), lămuresc
ca şi predecesorii lor şi explică că pentru Dumnezeu, ca
Atotputernic, totul este posibil şi că dacă pentru
Atotputernicia Lui n’a fost

') Cuvânt despre întruparea lui Dumnezeu-Cuvântului opp. S. Atan. partea I,

p . 93--94, Moscova 1851.
J
) Dc trinit. lib. VIII. c. 16.
з
) Orat. Catecb. c 38.
Eres. 44, sau 64, c. 68, opp. Epif. part. HI, p. 206, Mosova 1872. s) Comment. in
epist. Kilipb. c. 3, n. 20.
s
) Cuv. despre învierea morţilor. Opp. sf. Efrom Şirul part. III, p. 197, Moscova
1882.
?
l Orat. Catecb. 18, n. 2, 3 et. 6.
*) Cuv. la sf, Paşti despre înviere opp. sf. Crigorie de Nisa part. VIII,, p. 70
Moscova 1872; convers, cu Macrinn despre suflet şi înviere part. IV. p 252-254.
8
) Eres*.44 sau 64, c 72, opp. Epif. part. III, p. 216 Moscova 1872.. 10) Cuv.
despre învierea morţilor.
 1
и
) De fid ortodox, lib. IV, c. 27. nici o greutate la început să
zidească totul şi elementele corpului omenesc din nimica, apoi
desigur îi va fi mult mai lesne de a restabili corpurile omeneşti
din elementele gata, dar numai împrăştiate prin moarte, după
cum şi sculptorul şi pictorul cu mai multă înlesnire pot să
restabiliască statuile şi tablourile ¡decât să le facă pentru întâia
dată. Apoi ei, ca: Chirii al Ierusalimului1), Grigore de Nisa
2
), sf. Ioan gură de aur;i), Epifanie4) şi Ambro siea) mai unesc
şi ideile lor şi mărturii reale, despre aceestă posibilitate, mărturii
înfăţişate de natură şi de istoria ico- nomiei Dumnezecşti despre
mântuirea oamenilor,— din natură: apariţiunea întregului
organism omenesc dintr’o semânţâ informă, creşterea spicelor de
grâu. în timpul primăverei şi altele din seminţele îngropate în
pământ, creşterea tuturor plantelor şi arborilor, moartea
oarecăror insecte şi animaţe pentru un timp mai mult sau mai
puţin îndelungat şi după aceea reînvierea lor; iar istoria
economiei Dumnezeeşti ne reprezintă pe Ilie şi Enoh luaţi de vii
la cer, cum şi învierea lui Lazăr şi a altor persoane moarte, de
care se vorbeşte în istoria evangelică.
Pentru a arăta în urmă, că învierea morţilor nu este ceva
indiferent pentru scopurile Dumnezeeşti,. ci din contră, este
obiectul hotărârei statornice a voinţei lui Dumnezeu, părinţii şi
dascălii din acest pe- 323 324
riod, ca: Eusebie1), Chirii al
Ierusalimului2), Gri- gorie de Nisa3), Ambrozie4),
Epifanie5) şi sf. Ioan Damaschin6), ca şi predecesorii lor,
desvoltă clar şi cu destulă energie ideea că învierea morţilor se
presupune necesarmente şi fără nici o condiţie şi se pretinde de
dreptetea Dumnezeiască, pentru complecta răsplătire a

323*> Orat Calech. 4 n. 30; orat. 18 n 3, 6—9, 16.

’) Cuv. Ia sf- Paşti, opp. sf. Grigorie de Nisa, part. VIII, p. 71-76 v Moscova 1872.
’) Comment. în Ioan c. V, v 89. Omilia despre învierea morţilor. V. omilia la diferite
locuri din Sf. Scriptură t HI, p. 538. St Petersburg. 1868.
*) Eresul 44 sau 64 c.72. Opp. sf. Epif. part. III, p. 219. Moscova 1872..
324)De resurrcct. lib. 11,. n. 61.
 2
oamenilor, pe care şi-au meritat-o trăind în corpurile lor şi
împreună cu care, sau s’au luptat pentru bine, sau s’au înămolit
în răutăţi.
Iar ca încheere ei afirmă ca şi predecesorii lor, că vor înviâ
toţi oamenii fără nici 6 condiţiune, atât •drepţi căt şi păcătoşi 7),
atât morţi cât şi cei rămaşi între vii în timpul învierii, având să
se supună aceleaşi schimbări ca şi cei morţi 8) şi să învieze cu a-
celeaşi corpuri, deşi schimbate, cu care a fost unite pe pământ în
timpul luptei şi al meritului.
 Dar fiind că ultimul punct al doctrinoi relativ la identitatea
corpurilor înviate în ziua cea de apoi cu corpurile actuale, în
urma atingerei acestui punct cu i- deile, particulare ale lui
Origen—idei care se răspândiseră pretutindeni şi a avut istoria
sa deosebită şi 325
a fost obiectul atenţiunei încordate, atât a
deosebiţilor părinţi şi dascăli din acest period, cât şi a întregii
bisericii, apoi, şi noi din parte-ne credem potrivit şi necesar a-1
examinâ mai amănunţit şi mai serios.
Dintre părinţii şi dascălii periodului acestuia care s’au atins
mai direct de chestiunea identităţei corpurilor înviate cu cele
actuale, mai întâiu merită atenţiunea sf. Efrem Şirul, care
învăţă despre aceasta, contra, lui Origen, întocmai ca şi ceilalţi
părinţi şi dascăli bisericeşti, adecă în senzul că corpurile viitoare
vor fi egale după esenţă şi organizaţia exterioară cu corpurile
actuale, deosebindu-se de ele numai prin însuşirile lor noui,
adecă că vor fi nestricăcioase, nemuritoare şi duhovniceşti.

325 De resurrect, lib. I, In Golland. t. IV, p. 480.

*) Orat. cateh. 18 n. 4 et l‘d.
s
) Guv. la Sf Paşti—despre înviere. 0pp. sf. Grigoric de Nisa part. VIII, p, 88 -86.
Moscova 1872,
4
) De fid. resurrect, n. 62.
*) Eresul 44 sau 64 c. 72. 0pp. sf. Epif. part, III, p’ 216. Moscova 1872,
*) De fid. ortodox, lib. IV, c. 27.
’) De ex. Eusebie (in Ps- I. v. 6); Efrem Şirul (cuv. despre învierea •generală, Opp.
part. II, p. 359. Moscova 1881; cuv. despre tnviereamor- ţllor. ibid. part. Ill, p. 196,
Moscova 1882; ibid. p. 571) sf. Chirii al 7. erusalimului (orat. catecb. 4, n 81) şi sf. loan
gură de aur (in Hebr ho mil. 19 n. 1; Omilia despre învierea morţilor n. 8; V. Omilia la
diferite locuri din Sf Scriptură t. Ilg P- 536 St. Petersburg 1863.
*) Ex. sf. llarie (in Ps. 51 n 10; 65 n. 7); Fer. August. (De civit. Dei lib. XX, c. 20); sf.
Chirii al Alexandriei (De adorat, in spirit et. verit. lib. XVII) şi Fer. Teodorii (comment
in 1 Cor. c. XV, v. 51),
,*) Cuv. despre judecată şi înviere Opp. sf. Epif. Part. III, p 227, Moscova 1882.
 1
După ideea sf. Efrem Şirul, când va sosi timpul învierii
morţilor, «pământul va da corpul omenesc aşa fel, ce fel l’a
primit, deşi l’ar fi sfâşiat fearele, l’ar fi mâncat pasările sau l’ar
fi sfărâmat peştii; nu vor lipsi nici chiar perii capului omenesc 1).
Ţărâna pă- pământului va avea poruncă să despartă praful celor
morţi, ca să nu rămână nici măcar un singur fir de praf care să
nu se prezinte înaintea judecăţii. Cine va fi înghiţit de mare, pe
care îl va fi sfâşiat fearele sălbatice, pe cine-1 va fi mâncat
pasările, pe care-1 va li ars focul,—toţi se vor deşteptă, se vor
sculă şi se vor arătă în cea mai mică clipeală de ochiu—
posibilă... Cei ce nu se vor vedeâ unul cu altul aicea pe pământ
—se vor vedeâ acolo; şi mama va aflâ-că acesta este fiul ei, şi fiul
va află că acesta este mama lui '). Toţi sculându-se întru
nestricăciune 2), vor primi corpuri potrivite cu faptele lor.
Corpul celor drepţi va străluci de şeapte ori mai mult ca lumina
soarelui; iar corpul celor păcătoşi va fi întunecat şi plin de
putoare; şi corpul fiecăruia va arătă faptele lui, pentrucă fie-care
dintre noi îşi poartă faptele în corpul său propriu»3).
La această descriere a corpurilor înviate, observăm în treacăt
că sf. Efrem, pe lângă învăţătura dascălilor precedenţi, mai
adaogă şi opinuinea sa proprie anume că toate corpurile vor
învia în stare de majorat. Iată ce spune el în această privinţă:
«Cine va muri în pântecele mamei sale, nevăzând lumina zilei,
pe acela îl va tace Judecătorul major în aceeaşi clipeală, în care
va dâ viaţă morţilor. Copilul a cărui mamă va fi muri avându-1
în pântece, la înviere se va sculă bărbat desăvârşit şi va cunoaşte
pe mamă sa, şi mama va cunoaşte copilul său. Creatorul va învia
pe fiii lui Abraam egali; cum i-a creat egali tot egali îi va şi sculă
din morţi. La înviere nu vor fi nici mari şi nici mici. Şi cei ce se
vor fi născut mai înainte de timp se vor sculă din morţi tot aşa,
ca şi cei majori. Numai după fapte şi după chipul de viaţă—unii
 2
vor fi mari iar alţii slăviţi,—unii se vor învrednici de lumină iar
alţii—de întuneric» '326).
Exact la fel învaţă despre învierea morţilor şi sf. Chirii al
Ierusalimului. După cuvintele lui, ap. Pa- vel învăţând, că se
cuvine stricăciosului acestuia să se

326') Urat. catech. 18 n. 18.

îmbrace întru nestricăciune şi muritorului acestuia —■
să se îmbrace întru nemurire (1 Cor. XV, 35), arată oare cum
cu degetul la faptul că se va sculă întru nestricăciune şi întru
nemurire acel corp, care a fost supus stricăciunei şi morţii, iar
nu altul ’); căci chiar cu corpul acesta, pe care sântem datori să-l
• păzim curat, trebue să ne prezentăm la judecată 2). La o-
biecţiunea necredincioşilor: cum pot părticelele actuale ale
corpurilor moarte să se adune şi să formeze corpurile viitoare
de oarece unele dintre ele, putrezind cu desăvârşire, se prefac
în vermi, cari la rândul lor deasemenea mor; altele sunt
înghiţite de peşti, cari la rândul lor sunt şi ei înghiţiţi de alţi
peşti sau sunt înghiţiţi de feară, care le sfărâmă chiar şi oasele,
alte corpuri, în fine, sunt mâncate de pasări cari sboarâ departe
şi mor când în India, când în Persia, când în Goţia sau Ispania
şi în toată lumea; sau sunt arse de foc şi apoi chiar cenuşa lor
este împrăştiată pre- tutindene de vânt; cu toate acestea sfântul
părinte dă răspunsul următor: «foarte adevărat, pentru tine om
mic şi neputincios, India este departe de ţara Goţilor şi Ispania
de Persia; iar pentru Dumnezeu, care ţine tot pământul cu
mâna (Isaia XL, 12), totul este aproape. De aceea nu trebue să
învinueşti pe Dumnezeu că este. neputincios, judecând după
neputinţa ta; ci întoarce-ţi atenţiunea mai mult la atotputernicia
Lui. Dacă soarele, fiind lucru mic al lui Dumnezeu, numai prin
lucrarea razelor sale încălzeşte lumea şi văzduhul, creat de
Dumnezeu, cuprinde 327
totul în lume, apoi nu cumva oare
Dumnezeu, Care a creat şi soarele şi văzduhul stă departe de
lume? Dacă tu, .având în mână multe seminţe diferite, eşti în
stare a le alege şi deosebi unele de altele, aşe- zându-le după

327 Ibid. 4 n. bO.

*) Orat Catech. 18 n. 2 et. S.
») Ibid. n. 18 et. 19.
felul lor, apoi nu cumva oare Dumnezeu nu poate să
deasebească şi să restabilească ceea. ce cuprinde mâna Lui»? 1).
După ideea sf. Chirii însă, deşi se vor sculă în întregime
chiar aceleaşi corpuri, cari au trăit, pe pământ şi au murit, totuşi
ele nu vor rămâneâ tot aşa de neputincioase cum au fost mai
înainte, ci se vor îmbrăcă sau se vor preface întru nestricăciune,
după cum ferul fiind multă vreme în foc, însuşi devine loc, şi
vor deveni nemuritoare sau veşnice. Pe lângă a- ceasta ele nu
vor aveâ trebuinţă nici de hrana actuală pentru susţinerea vieţii,
nici de trepte, trebuincioase aici pentru ridicare; pentrucă se fac
duhovniceşti şi aşa de minunate, că nu ne simţim în stare să ne
exprimăm cum trebue. Cu toate acestea, fiind deopotrivă
nestricăcioase şi nemuritoare, după sf. Chirii, corpurile viitoare
vor fi în aceleaş timp cu desăvârşire deosebite prin însuşirile
lor interne, altfel fiind la cei drepţi şi altfel—la cei păcătoşi.
Pe când unele dintre ele, potrivit cu cerul desig nat ca locuinţă
pentru ci, vor ii purtătoare de lumină (slabă asemănare, în parte,
servesc insectele strălucitoare), altele vor fi cu totul lipsite de
această calitate, fiind osândite să trăiască în focul iadului 2).
Apoi, pe când. sf. Chirii şi mai ales sf. EfremŞirul primeau, în
senzul cel mai strict identitatea corpurilor înviate în ziua cea de
apoi cu corpurile actuale; alţi părinţi ca: sf. Vasilie ccl Mare
sf. Grigorie fcologul şi sf. Grigorie de Nisa înţelegeau- a-
ceastâ identitate mai mult spiritual, fără s’o nege faţă cu
substanţa fundamentală a unora cu altele, ci nouile lor însuşiri
duhovniceşti, ajungând până la dispariţia a ori-cării
particularităţi corporale, neexceptând nici pe cele sexuale. Cât
priveşte pe Vasilie cel Mare şi Grigorie Teologul observăm că
ei numai în'- treacăt şi-au exprimat ideile fără nici o explicaţie,
neocupându-se expres cu cestiunea raporturilor dintre corpurile
cari vor înviâ în ziua cea de apoi şi corpurile actuale 1).
Sf. Grigore de Nisa explică şi lămureşte cu multă
temeinicie chestiunea aceasta. După părerea sa, deşi corpul
omenesc se preface în praf după moarte, totuşi elementele
naturale primordiale rămân pentru totdeauna indestructibile şi
neschimbate'2).
 1

Din aceste clemente, care aparţin unui anumit corp, se

formează corpul viitor, iar. nici decum din elemente streine,
căci deşi toate aceste elemente individuale, după distrugerea
corpului, se amestecă de obiccin cu elementele generale
naturale, ca de ex: căldura particulară cu căldura naturală
generală, dar când voeşte Dumnezeu, ele după ce se despart din
masa generală, înclină către suflet, în puterea afini- 328 329
tăţii
naturale şi formează organismul lui, organism pe care el îl
recunoaşte tot aşa de uşor cu toate părţile ce-1 compun, cum şi
proprietarul unui oare-care vas sfărâmat, îl cunoaşte foarte uşor,
după sfărâmă- turile acestui vas '). Prin urmare la înviere nu se
Vor zidi din nou elementele naturale, ci corpurile la învierea
cea de apoi se vor reconstitui din elementele lor naturale
precedente şi de aceea, după esenţa lor, vor fi ca şi corpurile
actuale şi tot odată faţă de su- fietc vor li corpurile lor proprii,
iar nici dccum altele streine2). Corpurile viitoare însă, fiind
aceleaşi, după esenţa lor corporală cu corpurile actuale, vor fi în
acelaş timp şi foarte deosebite de cele din urmă, prin calităţile
şi perfecţiunea lor. «După cum corpul spicului, spune sf.
Grigorie, se naşte din sămânţă, pentrucă puterea lui
Dumnezeu produce spicul din grăunte în mod artistic, deşi nu
este cu desăvârşire una şi aceaşi cu sămânţa şi deşi nu se
deosebeşte cu totul de el, aşa (după cuvintele apostolului...) pu-
terea lui Dumnezeu, prin prisosinţa stâpânirei, nu numai că îţi
redă din, nou ceea ce s’ar fi perdut, dar îţi va dâ pe lângă aceasta
şi ceva mare şi prea frumos, prin care natura ţi se preface într’o
mare splendoare... căci după cum grăuntele de grâu, după ce se

328‘) V. sf. Vasilie cel Mare—In Psalm. 114, v. 7; sf. Grigore Teologul.— Orat. 7 în
laud Caesar fratr. n. 21-23.
329 Cuv. la Sf. Paşti despre înviere. Opp. sf Ori/jore de Nisa part. VIU, p. 79 Moscova
1872. Astfel de idee a impltrtăşit-o şi sf, llarie (in Ps. 118, litt. 3, n. 8; ps. 143, n. 7; in
Mat. corn. X, n. 20)
 2

desface şi se amestecă cu brazdele pământului, părăsindu-şi

micimea sa cantitativă şi însuşirile sale calitative, ale formei
aparente, nu s’a perdut cu desăvârşire, ci trăind în sine se face
paiu cu spic, ce se deosebeşte foarte mult de el, prin mărimea,
frumu-
') Despre suflet şi înviere. Conversaţie cu Macriua, ibid. part. IV, p. 254-257
Moscova 1862.
*; Ibid. p. 255.
seţea, varietatea şi exteriorul său; tot aşa şi natura omenească,
părăsindu-şi prin moarte toate însuşirile sale caracteristice, ce
şi-a agonisit prin înclinarea către pasiune,—înţeleg necinstea,
stricăciunea, neputinţa, diferenţa de etate, nu s’a perdut şi ea
însăşi, ci se preface într’un spic oare-cum de nestricăciuni,
slavă, cinste, putere, desăvârşire în totul şi viaţa lui nu se mai
dirigueşte deja de însuşirile naturale, ci trece într’o stare
duhovnicească şi lipsită de patimă» J). In scurt vorbind, «cele
corporale au acoperit sufletul, cele ce s’au distrus acum prin
moarte, din nou se vor constitui,—se vor ţese din acelaş
material, dar nu în compoziţiunea aceasta grea şi grosieră, ci aşa
fel, ca firul să se combine şi să formeze ceva uşor, şi aeriform,
pentru care se va şi restabili într’o frum- seţe mai bună şi mai
minunată» 330 331).
Sf. Ioan gură de aur, împărtăşind în totul vederea, că
corpurile înviate vor fi de o fiinţă cu corpurile actuale şi că vor
fi nestricăcioase, nemuritoare, şi uşoare, se opreşte destul de
hotărît asupra punctului că ele vor fi egale după formă şi
conturul lor ca şi trupul lui Hristos cel înviat. Aşa de ex.
explicând cuvintele ap. Pavel: nu sameni corpul viitor (I Cor.
XV, 37), cari au dat oare-cârora motiv să afirme, că corpul viitor
va fi cu desăvârşire altfel decât corpul actual, el spune

330‘) Despre suflet şi înviere, ibid. p. 321 şi 822.

331) ibid p. 281.
 3

următoarele: «Aici nu se vorbeşte propriu despre înviere, ci

despre chipul învierii, adecă ce fel va fi corpul care va învia,—
aşa oare ca şi cel de mai înainte sau mai bun şi superior? Atât
una cât şi alta, apostolul le deduce din unul şi acelaş exemplu şi
dovedeşte că corpul va fi mai bun. Ereticii însă neînţelegând
lucrul acesta, îl combat zicând: Alt corp moare şi alt corp
înviază. Şi ce fel de înviere este aceasta. învierea se referă la
aceea ce a murit. Unde deci este acea biruinţă minunată şi
slăvită asupra morţii, dacă unul moare şi altul în,- viază? In
cazul acesta nu se mai vede că ea întoarce aceea ce avea în
stăpânirea sa»1). In urmă, atrăgând atenţiunea ereticilor asupra
învierii corpului Domnului care după ideea lor trebuia să fie
altfel faţă de cel cu care murise, sf. Ioan gură de aur, îşi conti-
nuă cuvântarea sa astfel: «De altfel şi Hristos fiind începătură
celor ce au înviat, n’a înviat în acelaş corp, ci după ideea
voastră, el şi-a lăsat corpul, deşi eră fără de păcat şi a primit
altul. Deci de unde l’a luat? Pe Acela—din Fecioară, dar pe
acesta de unde? vezi până la ce absurdităţi duce această idee?
De asemenea, pentruce şi-a arătat el ranele cuelor? oare nu
pentru ca să dovediască că în acest corp a fost pironit pe cruce şi
tot'acesta a şi înviat? Şi apoi, ce Însemnează simbolul lui Ionâ?
Fără îndoială n’a fost alt Ionâ înghiţit şi altul aruncat pe pământ
uscat. Mai departe, pentruce spunea Hristos: stricaţi Biserica
aceasta (sub care înţelegea corpul său) şi în trei zile o voiu
zidi pe ea (Ioan II, 19)? Desigur, El a înălţat aceleaş templu
care a fost dărâmat»2). Tot această idee exprimă el şi în' alt loc
când explică cuvintele căci se cuvine
apostolului:
332 333
stricâciosului a- cestuia să se îmbrace întru
nestricăciune fi muritorului acestuia să se îmbrace întru
nemurire (I Cor. XV, 53): <Stricăcios este corpul şi muritor
332*) In 1. Cor. bomil. 41 n. 8.
333 Ibid. n. 1 et. 2.
 4

este corpul; corpul rămâne, pentrucă el este acel care se îmbracă,

dispar însă numai stricăciunea şi mortalitatea, când corpul se
îmbracă întru nestricăciune şi întru nemurire» 1).
 5
Epifanie al Kiprului, a susţinut şi a apărat încă cu mai multă
îngrijire şi energie, doctrina veche a părinţilor bisericeşti,
despre identitatea corpurilor viitoare cu cele actuale nu numai
după substanţa lor ci şi după întreaga organizaţie fiind provocat
la a- ceasta de origeniştii cari negau necondiţionat această
identitate. Sf. Epifanie a dus o luptă îndelungată, a- tât contra
acestor origenişti, cât şi contra altor învăţători mincinoşi, după
ce au fost ei condamnaţi lâ sinod de 7 eofil al Alexandriei.
Pentru apărarea acestui adevăr, el s’a condus de aceleaşi
argumente, ca şi sf. loan gură de aur; deosebirea stă numai în
aceea, că el îndreaptă aceste argumente direct contra acelui
punct din doctrina lui Origen şi a origenişti- lor în care se
susţine că corpurile viitoare, nu vor aveâ toate părţile şi
organele ce le compuneau mai înainte. Ca şi sf. loan gură de aur,
întemeindu-se mai întâiu pe exemplul Domnului cel înviat—pe
învierea proprie, după corp, care preînsemnâ şi preînchipuiâ
învierea generală a morţilor, iată ce spune Epifanie, despre
corpul înviat al lui Hristos, căruia ca şi grăuntelui de grâu i se
cuvenea mai întâi să cadă în pământ şi să moară, pentru ca apoi
să aducă rod mult (loan XII, 24), sau să învieze: «Şi aşa grăun-
334
tele de greu a murit şi a înviat. Dar tot grăuntele acesta a
înviat oare, sau numai o parte pin el; alt grăunte deosebit de cel
de mai înainte, sau chiar acela, care a fost, a înviat, adecă corpul
pe care Iosif l-a înfăşurat cu guilgiuri şi l-a pus în mormânt
nou? Desigur, tu nu vei negă aceasta, căci despre ce a
propoveduit îngerul femeilor, că el a înviat? Despre cine se
vorbeşte: pe cine căutăţi? Pe lisus Nazari- neanul? S’a
sculat nu cşle aici, veniţi de vedeţi locul (Marc. XVI, 6;

334 In 1, Cor. homil. 42. n. 2.

') llacres. 44 al. 64 c. 67.

*) Ibid. c. 64.
 6

Mat. XXVIII, 5, 6). El parcă ar li zis femeilor cam aşa: Veniţi

vedeţi locul şi convingeţi pe Origen, că aici, în mormânt, n’a
mai rămas nimic, ci totul a înviat1). Ce fel dar a fost trapul înviat
al lui Hristos, care a intrat prin uşile încuiate? Altul oare decât
cel răstignit, sau însuşi acela? Tu, Origene, desigur nu poţi să
nu recunoşti că acesta a fost însuşi corpul acela, care a fost
răstignit, căci te va mustră,, Acela, Care a spus lui Toma, care-1
examina: Nu Jii necredincios, ci credincios (Ioan XX, 27). El
i-a a- rătat ranele cuelor şi locul suliţii şi au rămas şi ra- nele pe
corp deşi a unit corpul într’o unitate duhovnicească. El putea să
nimiciască ranele, dar nu le-a nimicit, pentru ca să te certe pe
tine împotrivitorule dc Dumnezeul Prin urmare acesta a fost
corpul care a stat în groapă trei zile şi cu care s’a sculat El în tim-
pul învierii, căci el i-a arătat lui Toma şi oase şi carne şi piele,
zicând: vedeţi că duhul n are carne şi oase, precum mă
vedeţi pe mine având (Luc. XXIV, 39)»2).
De aici sf. Epifanie, vine dcadreptul la concluzi- unea
neîndoelnică, că după cum începătura şi prototipul învierii
noastre, Hristos, a înviat cu corpul de mai înainte, s’a
înduhovnicit şi find tot aşa şi noi vom învia cu corpurile de mai
înainte, însă mai uşoare curate şi duhovniceşti 1).
La concluziunea aceasta ajunge sf. Epifane, şi pe temeiul
învăţăturii ap. Pavel. Aşa, întorcându-şi atenţiunea la cuvintele
apostolului: ceea ce tu sameni, nu va învia de nu va muri
şi ceea cc sameni, nu sameni corp viitor, ci grăuntele gol,
de se va întâmplă de grâu sau vruţi altfel de grăunte din
celelalte. Dumnezeu însă îi dă corp după cum voeşte şi
fiecărei seminţe corpul său (I Cor. XV, 36—38), el observă
următoarele: «Vezi că nu se schimbă, corpul. Căci nimenea care
ar semăna orz, nu aşteaptă grâu; de asemenea, cel ce samănă
chimion, nu aşteaptă orz, ci ceea ce samănă, aceea şi răsare. Dacă

') Haeres. 44, al. 64, c, 65 et. 68.

>) Ibid. c. 68.
 7

şi rămâne din el ceva în pământ, apoi în schimb, din ele se

ridică planta. Tot aşa şi din acest grâu putrezitor (corpul
omenesc) numai vine la judecată partea rămasă, nefolositoare, ci
ceea ce a eşit din el mai bun» 2).

') Haeres. 44, al. 64, c, 65 et. 68.

>) Ibid. c. 68.
 8

Oprindu-se în urmă la cuvintele apostolului: este trup

sufletesc, este şi trup duhovnicesc (I Cor. XV, 44), sf.
Epifanie le explică în senzul, că ele nu însamnă deloc că ar fi
fost 2 corpuri despărţite, şi deosebite— sufletesc şi duhovnicesc,
ci că unul şi acelaş corp, fiind sufletesc în viaţa aceasta, după
înviere va fi duhovnicesc. Adecă fiind aici el capabil de a îndu-
plecă şi a robi spiritul prin tendinţele sale senzuale, atunci
întreg va sluji spiritului şi la tot ce este duhovnicesc; mai
departe, fiind aici supus diferitelor trebuinţi senzuale, de ex.
mâncare, căsătorie, etc. a- tunci va fi cu totul liber de toate
acestea. Afară de aceasta fiind acum încătuşat de debilitatea şi
grosi- etatea sa, atunci va fi liber şi de acestea, fiind mai uşor,
curat şi spiritual. Dar, cu toate acestea, rămânând acelaş corp ca
şi corpul prea mărit al Domnului cel înviat şi ca şi corpurile lui
Enoh şi Ilie care au fost luate de vii în ceruri la Domnul, au
rămas aceleaşi corpuri ca şi mai înainte').
In sfârşit, la obiecţiunea ereticilor, că dacă corpul înviază în
întregime, apoi trebue să învieze împreună cu el şi tot ce-i
necurat şi de prisos în el ca diferiţi peri şi alte, sf. Epifanie
răspunde, că după cum nimenea, care ar dâ o bucată dintr’o
materie la o spălătorie, nici odată n’ar pretinde ca să se păstreze
pe această materie petele ei de mai înainte şi alte lipsuri, ci din
contră, aşteaptă s’o primiască întreagă şi pe deplin curată, tot
aşa nimenea din cei cu mintea sănătoasă nu vor socoti ca
neajuns al corpurilor viitoare înviate, faptul că ele vor fi streine
de ori-ce necurăţenie şi alte lucruri netrebuincioase, mai ales
dacă ele ar fi întregi şi într’o formă mai desăvârşită 2).

*) Haeres. 44 al. 64 c. 63 et 64.

*) Ibid. c 67.
Apoi, pe când sf. Epifanie apără cu o aşa energie şi zel în
biserica orientală, doctrina părinţilor despre învierea corpurilor
contra origeniştilor, tot aşa lucra în apus Fericitul Ieronim. El,
ca şi Epifanie, recunoştea învăţătura lui Origen şi a aderenţilor
lui, des-pre corpurile ce vor învia în ziua cea de apoi, ca eterică
şi cu desăvârşire contrară învăţăturii bisericii. De asemenea
întemeindu-se ca şi Epifanic pe Sf. Scriptură, învăţa lămurit şi
pozitiv că după cum corpul înviat al lui Hristos, de şi proslăvit,
a fost acelaş corp cu carne, oase şi semnele cuelor, care a pătimit,
a murit şi s’a îngropat tot astfel şi toate corpurile ce vor învia în
ziua cea de apoi, cu toate că se vor scula nestricăcioase şi
nemuritoare, totuşi după construirea şi forma lor vor fi aceleaşi
corpuri, care au fost puse în groapă, adecă vor fi cu carne, oase,
vine, dinţi, păr şi chiar şi cu deosebirile sexuale, căci după
cuvintele ap. Pavel (I Cor. XV, 53), ele nu tre- bue să se
nimiciască, ci numai să se îmbrace întru nestricăciune şi întru
nemurire, iar după cuvântul Mântuitorului, vor fi streine ca şi
îngerii, numai de starea conjugală (Mat XXII, 30), iar nici decum
de deosebirile sexuale şi deci Ioan va fi Ioan, iar Maria va fi
Maria1).
Exact în acelaş spirit şi sens a învăţat şi Fericitul Auguslin,
în urma lui Ieronim, repetând că corpurile ce vor învia în ziua
cea de apoi, cu toate că vor fi dăruite cu nestricăciune şi
nemurire’"), totuşi nu vor fi, cum cred unii, curat duhovniceşti,
ci numai comparativ, mai duhovniceşti, fiind mai capabile a
servi Duhului, ceea ce a şi însemnat şi însemnează la ap 1 Pavel
denumirea corpului viitor de duhovnicesc (I Cor. XV, 44):i). De
aceea corpurile viitoare vor posedă toate

') Cartea prot. de Ierus. către Pamnach. Bibliot. păr. apus. cart. VI. p. 886 — 839,
848—345, 347—350. Kiev 1880, Se poate observă că Fericitul Ieronim admitea încă
învierea tuturor morţilor în vârstă desăvârşită (Ibid. 849). s) Contra Faust XI, 3; de
civit. deii, lib. XXII, c. 21.
 3
) De civit Dei. lib. XIII. c. 20 membrele şi organele, pe care le posedă
şi acum1). Pentru aceasta ca material în timpul învierei lor va
servi tot acea materie care le aparţine şi acum şi care atunci va fi
adunată de pretutindeni ori unde s’ar găsi 2),'şi apoi după voinţa
artistului suprem, aşa va fi aranjată în ele, încât nu vor simţi nici
o lipsă sau diformitate şi nici vre-o prisosinţă, ci din contră totul
va fi bine măsurat, armonic şi desăvârşit :î). Fericitul Augustin
însă dezvoltă mult mai amănunţit i- deea despre păstrarea
sexurilor şi a etăţii la învierea corpurilor, lucru care merită
atenţiune. Cuvintele Mântuitorului: La înviere nici nu se var
însutit, nici. se vor mărită, ci. vor fii ca. îngerii lui
Dumnezeu în ceruri (Mat. XXII, 30), cuvinte pe care de obiceiu
le citau toţi cei ce negau păstrarea sexurilor la înviere, iată cum
le explică. «Cu toate că în răspunsul la întrebarea Saducheilor,
zice el, a cui dintre cei şapte fraţi va fi soţie femeea pe care au
avut-o fie-care dintre dânşii, ca să ridice conform legii sămânţa
fratelui mort, Mântuitorul ar fi trebuit să zică, aceea despre care
voi mă întrebaţi, la înviere va fi bărbat iar nu femee (dacă la
înviere n’ar fi sexul femeesc), totuşi El nu le-a spus aceasta, dar
iată ce: La înviere nici se vor însura nici se vor măriţii, ci
vor fi. ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri (Mat. XXII, 30).
Vom fi egali cu îngerii desigur prin nemurire şi fericire, iar nu
după carne, de asemenea nici prin înviere, de care îngerii n’au
trebuinţă, pentrucă ei n’au putut şi nu pot să

•) De civit. Dei lib XXII, c. 17 et. 19. >) lbid. c.

20.
5
) lbid c. 19.
moară. Prin urmare Domnul a spus că la înviere nu vor fi
căsătorii, iar nu că nu vor fi femei şi a spus aceasta atunci, când
s’a ridicat astfel de chestiune, care mult mai lesne s'ar fi rezolvat
pe calea nega- ţiunei sexului femenin, dacă ar fi ştiut Domnul că
nu va fi sex la înviere pe când din contră, El a a- firmat că sexul
va fi, grăind: nici se vor însura, ceea ce se referă la bărbaţi, nici
se vor mărită, ceea ce ,se referă la femei. Deci atunci vor fi şi acei
care aici se căsătoresc şi acele care aici se mărită, numai că acolo
nu vor mai face acestea»’). Pentrucă, acolo nu vor mai fi dorinţe
şi pasiuni, care servesc ca izvor ruşinei; şi până la căderea în
păcat, bărbatul şi fe- mcca erau goi şi nu se ruşinau. De aceea
atunci corpurile omeneşti se vor curăţ! numai de lipsuri, natura
însă va rămânea; sexul femenin însă nu este defect, ci natură» 2).
 Ce se atinge de vârsta în care vor învia corpurile celor morţi,
apoi Augustin, pe temeiul cuvintelor a- postolului, că toţi vom
deveni oarecând bărbaţi desăvârşiţi, în măsura vârstei
desăvârşite a lui -Hristos (Efes. IV, 13), presupune la fel cu
Ieronim, că toate corpurile vor înviâ în etatea majoratului
deplin, sau: de treizeci de ani 3), dar la aceasta adaogă, că n’are
nimic de zis nici în contra ideii că corpurile vor învia în
diferitele etăţi în care au murit, numai că exclude închipuirea
despre slăbiciunile copilăreşti sau neputinţele bătrâneţelor4). 335

336

Tot aşa au învăţat în urmă şi Fericitul Teodorit şi Jsidor

Pelusiotul. învierea, după cuvintele Fericitului Teodorit, nu
este altceva, decât reconstituirea compoziţiunei distrusă, fără de
care învierea n’ar fi fost înviere 1). Anume despre această înviere
a morţilor a propoveduit însuşi Iisus Hristos şi apostolii săi.
Iisus Hristos învăţă astfel: Toţi cei ce sunt în mormânturi
vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi auzind vor învia
şi vor eş'i cei ce au făcut cele bune întru învierea vieţii,
iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea judecăţii (Ioan
V, 28, 29), desigur că vor eşi corpurile îngropate, iar nu altceva.
Apostolul Pavel, când propoveduiâ despre Iisus Hristos, că El
va preface corpul smereniei noastre, ca să fie după chipul
corpului slavei lui (Filip. III, 21),* prefacerea corpului nostru
n’o numiâ schimbarea lui într’o formă nouă, ci prefacere din
stricăcios, în nestricăciune2). De a- semenea când învăţă despre
corpurile ce vor înviâ în ziua cea de apoi: Samănă-se întru
stricăciune, sculă-se-va întru nestricăciune; samăne-se
întru necinste, sculă-se-va întru slavă; samănă-se întru

335’) De civit. deii. lib. XXII, c. 17.

’) Ibidem.
•) lbid. c. 16, 17 et 18.
336 lbid. c. 16 et 20..
neputinţă, sculă-se-va întru putere; samănă-se trup
sufletesc, seu- lă-ze-va trup duhovuicesc (I Cor. XV, 42—
44); căci ze cuvine steicăciosul acestuia să se îmbrace
întru nestricăciune şi muritorului acestuia să se îmbrace
întru nemurire (I Cor. XV, 53); apoi, prin această repetire de
cuvinte: samănă-se şi acestuia, a arătat oare cum cu degetul,
că nu alt corp oare-care se va sculă, ci anume însuşi- acesta,’ care
ca şi grăuntele de grâu se

') Divin, decret, epitom, c. 19 de resurrect..

Ibidem.îngroapă în pământ şi se supune stricăciunei’). Prin
urmare, după Fericitul Teodorit, corpurile înviate, vor fi egale cu
cele actuale deşi se vor sculă întru slava nestricăciunei şi a
nemuririi; iar corpurile drepţilor, vor fi chiar strălucitoare
asemenea corpului înviat al lui Hristos 2).
După sf. Isidor Pelusiotul, corpurile înviate vor fi
aceleaşi corpuri în care noi ne botezăm acum întru nădejdea
învierei şi a nestricăciunei:!), cu toate că ele vor fi atunci mai
duhovniceşti,—mai uşoare şi e- terice4).
 1

Intre acestea, origeniştii tratând în învăţăturile lor

mincinoase, cum să ştie, şi despre învierea morţilor, au reuşit să
ridice în biserică o mare tulburare şi nelinişte în sec. al Vl-lea,
fapt care a motivat nu numai pe diferiţi ierarhi ca: Mina
Patriarhul Constan- tinopolului şi Vigilie episcopul Romei, dar
şi pe întreaga biserică ca să condamne, atât pe origenişti, cât şi
pe Origen, ceea ce au şi făcut la Sinodul al V-lca ecumenic. Noi
însă ne oprim atenţiunea numai la următoarea hotărâre a
Sinodului, îndreptată contra Învăţăturilor origcniştilor despre
înviere. Iată cum sună această hotărîre: «Cine afimă şi susţine că
corpul Domnului, după înviere, s’a făcut eteric şi a primit o
formă sferică, cu care fel de corpuri la înviere se vor îmbrăcă şi
toate făpturile cele înţelegătoare,—cine afirmă şi susţine, că
Hristos s’a desbrăcat de corpul său pământesc, aşa şi toate
fiinţele înţelegătoare nu 337 338
vor avea la înviere corpuri
asemenea celor actuale, să fie anatema'). Din această hotărâre
reese evident că şi biserica universală recunoşteâ nu numai
identitatea după esenţă, dar şi după identitatea formei
corpurilor viitoare cu cele actuale, întemeindu-se în acest caz,
mai cu seamă, pe identitatea corpului înviat al lui Hristos cu
corpul lui pământesc de mai înainte.
Credinţa aceasta în învierea corpurilor actuale, se înţelege,
trebuiâ să intre in complectă putere şi să devină generală şi
universală. S/\ Grigorie cel Mare a apărat accată credinţă în
contra patriarhului de Costantinopol Eutihie, cu cel mai mare
zel şi energic i), iar s/. Joati Damaschin a expus-o cu toată
claritatea şi exactitatea cuvenită. învăţătura lui în a- ceastă
privinţă ne-o putem reprezenta în scurt în forma următoare.

337') Comment. in 1. Cor. c. 1B. 42—58,

‘) Comment, in Philip, c. 3. 21.
*) Epist. iib. J, ep. 221 ad. presbit. Isidor.
338 Epist. Iib, III, ep. 77 ad. diac. Isidor.
 2

învierea (avasxaatc) este a doua restabilire, a ceva care căzuse.

Dacă moartea, cum se defineşte, este despărţirea sufletului de
corp, atunci fără îndoială, că învierea este a doua unire a
sufletului cu corpul şi restabilirea din nou a substanţei căzute şi
distruse. Despre astfel de înviere a morţilor, iar nu despre alta,
propoveduiau profeţii, însuşi Iisus Hristos şi apostolii, învăţând
despre învierea celor ce sunt în ţărâna pământului sau în
mormânturi, prin urmare, despre învierea corpurilor celor morţi
şi înmormântaţi, iar nu despre învierea sufletelor. Apoi după
cuvintele apostolului: Hristos s’a sculat, începătura celor
adormiţi (I Cor. XV, 16) şi cel întâiu
') V. Kolsselet de Savolieres, Histoire des conciles t. II, p. 486 Paris 1845.
s
) Moral, in lob c. 19, v. 26 et 27. iib. XIV, c. 56 et. 57. Patr. curs. compl. lat. t 75
col. 1077-1080.
născut din morţi (Colas. I, 18), asemene: dacă credeau că
lisus a murit şi a înviat, aşa şi Dumnezeu pe cei
adormiţi întru lisus, aduce-i-va împreună cu el (1. Tes. IV,
14), aşa vom învia şi noi, cum a înviat însuşi Hristos. Si Hristos
n’a înviat altfel, decât restabilind corpul sau de mai înainte,
distrus /de moarte şi .u- nindu-1 cu sufletul său, lucru despre
care El încredinţa fără îndoială pe ucenicii săi, când li s’a arătat
după înviere şi când a văzut că ei îl iau drept duh, arfitându-le lor
mânile şi coasta sa (Joan XX, 20) şi zicându-le: Pipâiţi-mă şi
vedeţi, că însuşi eu sunt şi nu m am schimbat, căci duhul
carne şi oase n are, prectim mă vedeţi pre mine având
(Luc. XXIV, 39). De aceea şi corpurile noastre care vor învia în
ziua cea de apoi, vor fi aceleaşi ca şi corpurile actuale, după
forma şi construcţiunea lor, fiind în acelaş timp, nestricăcioase,
nemuritoare şi duhovniceşti, asemenea corpului Domnului,
după înviere, când intră prin u- şile încuete, neobosindu-se şi
neavând trebuinţă nici de mâncare, nici de somn şi nici de
 3

băutură, şi deci vor fi asemenea îngerilor streine însă de

căsătorie şi naştere de prunci ').
Cu aceasta şi terminăm examenul nostru asupra învăţăturei
părinţilor bisericeşti despre învierea morţilor, mai adăogând, că
ea se păstrează şi până astăzi în biserică, în aceeaşi formă,
ţinându-se socoteală numai ca de nişte păreri şi de
presupunerile câtor-va dintre părinţii bisericii, păreri pe care le
văzurăm mai sus şi relative la etatea cu care vor învia corpurile
viitoare.
 IV. ') De fui. ortod. lib. IV, c. 27, de
resurrect.Reînoirea lumii.

Doctrina revelată.

Odată cu învierea morţilor, care va pune sfârşit stăpânirii

morţii asupra oamenilor, după învăţătura revelată, urmează de
asemenea o reînoire şi în toate făpturile văzute, «cari s’au supus
deşertăciunii, cum spune apostolul Pavel, nu de voie, ci după
voinţa celui ce o a supus» (a omului), şi deci odată cu o- mul,
care aşteaptă «liberarea din robia stricăciunii» (Rom. VIII, 20,
21).
Profetul David arătă lămurit la faptul că lumea îşi va
întrerupe cândva existenţa ei actuală şi se va schimbă, sau va luă
o nouă formă. Iată cum se exprimă el, adresându-se lui
Dumnezeu, despre cer şi pământ, create de El: Acelea vor peri,
iară Tu vei rămânea şi toţi ca o haină se vor înveclu şi
ca un veşlmâni vei înveli pre ele, şi se vor schimbă
(Psalm. 101, 26, 27).
Intr’adevăr luate aparte aceste cuviete: Acelea vor per), pot
duce la idcca că cerul şi pământul se vor nimici şi vor peri cu
desăvârşire; adevăratul lor senz însă, este următorul, că cerul şi
pământul numai cât îşi vor întrerupe chipul actual de existenţă,
primind o altă formă. Senzul acesta dătermină şi îndreptăţeşte
pe deplin cuvintele de mai departe: Şi ca o haină se vor
învechi şi ca un veşmânt vei acoperi pre ele şi se vor
schimbă.-
 1 .

însuşi Iisus Hristos a învăţat direct şi lămurit despre sfârşitul

lu?nei (Mat. XXIV, 6 şi 14; Marc. XIII,,.7; Luc. XXI, 9), numit de
El, în mod caracteristic, sfârşitul veacului (Mat. XIII, 39; XXIV,
3; XXVIII, 20).
 § 205.
Prin sfârşitul lumii insă, cu care trebuc să se întrerupă şi veacul
actual, de asemenea n’a înţeles nimicirea lumei, ci numai
întreruperea actuală a chipului şi ordinei ei de existenţă;
dovadă serveşte expre- siunea lui Hristos despre cer şi pământ,
în raport cu învăţătura Lui: Cerul şi pământul vor trece,
dar cuvintele mele nu vor trece (Mat. XXIV, 35), expresiuni
cari, ca şi cuvintele ap. Pavel: Trece chipul lumei a- ceştia (I
Cor. VII, 31), însemnează numai schimbarea lumei după chipul
fiinţii ei, iar nici decum nu însemnează nimicirea sau
distrugerea substanţei ei. Apoi Iisus Hristos, cum ştim, a
descris în parte acele cataclisme înspăimântătoare şi
distrugătoare, care vor veni asupra cerului şi pământului cu
puţin înainte de sfârşitul lumei, ca întunecimea soarelui şi a
lunei, căderea stelelor din cer, înclinarea puterilor cereşti,
cutremure, turburarea şi agitarea apelor mării etc. (Mat. XXIV,
29; Marc. XIII, 24—25; Luc. XXI, 25, 26; Conf. Apoc. VI, 12-—14).
Dar prin aceste fenomene distrugătoare ale universului după
cum trebue să credem, El nu indică ucenicilor săi distrugerea
lumei, ci mai degrabă pregătirea (îi, prin aceste revoluţiuni, la
un fel de existenţa mai nou, mai bun, şi mai convenabil locu-
itorilor săi reînoiţi prin înviere, ceea ce se şi vede din
următoarele sale învăţături, date ucenicilor, când a- rată aceste
semne ale sfârşitului lumei: Jar dela smochin învăţaţi-văi
pildă, când ramura lui este deja. moale şi-i apar
frunzele, să ştiţi că aproape este vara. Aşa şi voi, când
veţi vedea toate acestea să ştiţi că aproape este lângă
uşă (Mat. XXIV, 32, 33). Aşa înţelegeau pe Dumnezeescul lor
Dascăl şi aşa învăţau despre sfârşitul lumei şi apostolii: Petru,
Pavel şi Ioan. Apostolul Petru descrie în următoarele trăsături
evoluţi- unea cea mai din urmă şi definitivă a lumii: Cerurile
dc acum şi pământul sunt păstrate prin acelaş cuvânt,
păzindu-se focului ia ziua judecăţii şi a perzării oame-
nilor celor necredincioşi.... şi va veni ziua Domnului ca
furul noaptea întru care cerurile cu sunet vor trece, iar
stihiile arzând se vor strică şi pământul şi lucrurile de
pe dânsul vor arde... pentrucă cerurile arzând se vor
strică, şi stihiile aprinzându-se se vor topi (II Petru III. 7,
10, 12). Dar imediat după aceasta iată ce spune el despre
urmările acestei evoluţiuni a lumei: Că ceruri noui şi
pământ nou aşteptăm după făgăduinţa lui, în cari
locueştc dreptatea (II Petr. III. 13). Adecă de şi cerurile
 actuale şi pământul, cari aveau unul să se ardă cu desăvârşire,
iar cellalt să se topească pe deplin de lucrarea focului din urmă,
care consumă totul,—vor trece, încetând să mai fie ceea ce sunt
astăzi, totuşi, ele nu se vor nimicii, ci din ele şi în locul lor vor
apărea un cer nou şi un pământ nou; şi anume aşa fel de cer şi
pământ, cari vor fi cu totul potrivite sau convenabile pentru lo-
cuinţa dreptăţii, şi în cari, prin urmare, nimic nu va fi
neorânduit şi vătămător, cum introdusese în ele omul căzut
prin păcat. Tot aşa a învăţat despre lumea viitoare, în raport cu
cea actuală şi apostolul Pavel. El se exprima astfel: căci
nădejdea făpturilor, descoperirea fiilor lui Dumnezeu
aşteaptă, că făptura s’a supus stricâciunei nu de voie, ci
după voinţa acelui ■ce o a supus, în nădejdea că şi
însuşi făptura se va libera de robia stricăciunei întru
eliberarea slavei fiilor Lui Dumnezeu, căci ştim că
toată făptura împreună cu noi suspină şi împreună
suferă, chiar şi până ■astăzi: şi nu numai ea, ci şi însuşi
cei.ce au începătura duhului şi noi înşine suspinăm
aşteptând reîno- ■irea şi isbăvirea corpului nostru
(Rom. VIII, 19—23). Adecă: făptura nu va fi indifierentă de
soarta ce aşteaptă pe oameni cu descoperirea fiilor lui Dumne-
zeu, ci din contră, aşteaptă aceasta cu nerăbdare, pentrucă cu
soarta viitoare a omului, ca stăpânul ei, este strâns legată şi
soarta ei viitoare, după cum nici soarta ei anormală de acum nu
şi-o datoreşte sieşi, ci deşărtăciunilor omului, care o a supus.
De aceea, •după cum omul suspină aşteptând înfierea şi isbă-
virea corpului său, aşa şi'făptura necontenit suspină împreună
şi' suferă cu el în speranţa, că şi ea însăşi nu numai că nu se va
nimici oare când, ci va ajunge într’o stare mai bună, şi anume
se va eliberă din ro- ”bia stricăciunei şi va fi, pe cât posil,
participatoare în eliberarea slavei fiilor lui Dumnezeu. 0 astfel
de stare a făpturilor va rămânea neschimbată pentru tot-
•d’auna, pentrucă, după cuvintele ap. Pavel, Dumnezeu
potrivit făgăduinţii sale încă odată (deci pentru ultima oară) va
clătina nu numai pământul ci şi cerul, pentru ca să locuiască în
ele împărăţia lui Dumnezeu cea neclătită (Ebr. XII, 26—28). Iar
ap. Ioan a văzut, în descoperire, chiar şi cerul nou şi pământul
nou, că cerul cel dintâi a trecut şi pământul cel dintâiu -a trecut
şi marea numai este, zice el (Apoc. XXI, 1).Învăţătura
părinţilor bisericeşti
 § 205.
In primele trei veacuri ale creştinismului.

Aşa au învăţat despre sfârşitul lumii şi cei maî vechi păstori

ai bisericii, începând cu bărbaţii apostolici, când explicând şi
determinând mai precis învăţătura revelaţiunii despre aceasta,
când apărând-o- şi îndreptăţind-o faţă cu opiniunile greşite ale
duşmanilor. Sf. Barnaba, de ex., în epistola sa determină
foarte precis, deşi în scurt, ideea revelaţiunii numai despre
schimbarea viitoare a lumei, iar nu despre nimicirea ei când,
vorbind despre a doua venire a Fi- iului lui Dumnezeu pe
pământ spune, între altele, că El «va nimici timpul nelegiuirei,
va săvârşi judecată asupra celor necinstiţi şi va schimbă (iar nu
va nimici) soarele, luna şi stelele» 1)
Sf. Iustin Martirul, având în vedere mai ales pre acei dintre
contrari, cari credeau că nu se va nimici universul actual,
susţinea cu energie, pe temeiul doc trinei revelate, că universul
potrivit: voinţii lui Dumnezeu, care întârzie să-şi aducă
planurile la îndeplire, pentru iubirea de oameni, negreşit se va
distruge oarecând şi se va distruge prin foc care va arde totul 2),
nespunând deadreptul ce fel va fi această distrucţiune sau
ardere a universului şi care vor fi consecinţele. Dacă vom ţinea
socoteală că sf., Iustin compară tot aici mistuirea definitivă a
universului prin foc, cu 339 340
mistuirea lui de mai înainainte prin
potop şi, dacă mai ţinem socoteală că el s’a oprit asupra faptului,
că în timpul arderei universului se va nimici toată nedreptatea
de pe el!), atunci trebue să presupunem neîndoios, că prin
ultima arderea a universului, cu foc, el a înţeles nu nimicirea
desăvârşită, ci numai, ca să zicem aşa,-—-prefacerea şi reînoirea
lui.
Tot cam acestea trebue să observăm şi faţă de apologeţii
creştini—următori: Tatian2), Atenagora']), sf. Teofil al
Antiohiei4) şi Minuţiu Felix°), cari a- vând de a face cu aceeaşi
duşmani, de asemenea învăţau clar şi direct numai despre
consumaţiunea sau nimicirea lumii actuale prin arderea cu foc şi
spre a îndreptăţi şi susţinea acest adevăr, se îritemeiau pe faptul
că despre aceasta au învăţat şi oare-care filosofi vechi, de acord,
întru câtva, cu profeţii.

339*) Epistola c. 16.

340 Apolog. 2, n. 7.
 1
Dar, ceea ce n’a fost spus hotărît de apologeţii amintiţi,
despre consecinţele sfârşitului lumii prin lucrarea focului, a fost
exprimat destul de suficient de sf. Irineu al JJonului, care a
scris următoarele în această privinţă: «Intru cât oamenii sunt
oameni a- devăraţi, apoi este de trebuinţă ca şi locul locuinţei să
fie adevărat şi să nu se prefacă în nimic, ci să progreseze în
existenţa sa. Căci nici substanţa nici esenţa creaţiunii nu se
nimiceşte, pentrucă şi cel ce a săvârşit-o este adevărat şi
credincios. Va trece însă ehipul Iumei acesteea, adecă forma în
care s’au să- 341 -vârşit abaterile sau nelegiuirile, pentrucă omnI a
în- bătrânit în acestea... iar când va trece forma aceasta şi omul
se va reânoi şi se va întări prin nestricăciune aşa în cât el să
numai poată îmbătrâni; atunci va fi cer nou şi pământ nou, în
care va locui omul cel nou» 1).. Origen eră de asemenea, pare-se
numai, pentru schimbarea formei exterioare a lumei actuale, iar
nu pentru- nimicirea ei, şi de aceea şi-a şi permis să înţeleagă
alegoric, întunecimile soarelui şi lunei, căderea stelelor r din cer,
cum şi focul care avea să nimiciască atunci universul 2). Dar şi
această schimbare de formă a lu- mci actuale, el şi-o înfăţişa aşa
de esenţial şi radical, că după ideea lui lumea viitoare nu va
trebui să aibă. nici c asemănare cu lumea actuală, după cum nici
trupurile înviate ale oamenilor, fiind cu desăvârşire
duhovniceşti, nu vor avea nimic comun cu corpurile lor
materiale actuale, ceea ce se înţelege eră perfect egal cu
recunoaşterea complectei distrugeri a lumei actuale la sfârşitul

341 Apolog. II. n. 7.

>) Ad. graec. n. 25.
») Legat. pro. Christ. n. 22.
-*) Ad. Autolic. lib. II. c. 87, 38.
■*) Octav. c. 84, ’) Contr. haeres. lib. V, c. 86, n. 1.
’) De princip, lib. I,c. 6, n. 4; lib. II, c. 3, n. 4; Contra Cela. lib.V,n.20v
‘) De resurrect. n. 8. !•, patr. curs. compl. gr. t. 18, col. 274, 275—Tot aceasta este
şi învăţătura sf. frwlil (De Christ, et. Antichrist, c. 64).
‘) Oral. Catech. 16, n. 3; conf. orat. 18, n. 16.
>) Omilie 1. la exaimeron. Opp. sf. V. cel Mare, 1.1, p. 9. Moscora 1872.
 2
ei, cum şi cu negarea numai a reînoirei sau a prefacerei ei
viitoare.
De aceea sf. Metodic, s’a ridicat cu aceeaşi putere şi energie
contra doctrinei lui Origen, despre nease- mănarea desăvârşită a
lumei viitoare cu lumea actuală, cum şi contra învăţăturei lui
despre necoinci- denţa corpurilor omeneşti înviate în ziua cea de
apoi cu corpurile actuale, găsindu-le deopotrivă contrare
mărturiilor cuvântului lui Dumnezeu. Pentrucă, după sf.
Metodie, Sf. Scriptură tot aşa de lămurit şi pozitiv învaţă, atât
despre faptul că vor învia anume acele corpuri omeneşti cari au
trăit pe pământ şi au murit, iar nu altele,—nu numai că l’ar învia
într’o formă mai bună, reînoită, cât şi despre faptul că a- nume
lumea aceasta, iar nu alta, se va schimbă oare- când, adecă
numai cât se va preface ca şi corpurile oamenilor, într’o stare
nouă mai bună, iar nici decum nu se va nimici, ca să deâ loc unei
alte lumi').

§ 206.
In periodul sinoadelor ecumenice.
Părinţii şi dascălii bisericeşti din periodul sinoadelor
ecumenice au învăţat ca şi predecesorii lor despre sfârşitul
lumci. Deosebirea este numai în faptul, că ei au explicat şi
determinat, comparativ, mai bine vechea învăţătură bisericească
despre prefacerea viitoare a lumei, învăţătură care, cum vom
vedeâ, a fost hotărîtă şi întărită definitiv şi la unul din si-
noadelor ecumenice.
 Sf. Chirii al Ierusalimului învăţă cu multă preci- ziune şi
claritate despre sfârşitul lumei numai în senzuf de prefacere, iar
nici decum în senz de nimicire, cum credeau unii,—contra
învăţăturii Sf. Scripturi. Va veni,, spune el, Domnul nostru Iisus
Hristos, va veni cu slavă în ziua cea de apoi—la sfârşitul lumii
aceştia; căci va fi sfârşitul lumei şi această lume creată se va
reînoi. Intru cât destrăbălarea, furtişagul şi preacurvia cum şi tot
felul de păcătuire s’au răspândit foarte şi vărsare de sânge
pentru vărsare de sânge urmează în lume (Osie. IV, 2), apoi, ca
să nu rămână pentru totdeauna acest locaş minunat al făpturilor
pline de nelegiuiri,—va trece lumea aceasta, pentru . ca din nou
să apară mai bună... Să nu ne scârbim că murim şi stelele se vor
sfârşi căci noi vom învia şi stelele din nou vor apăreâ... Va
acoperi Domnul cerurile, dar nu ca să le nimiciască, ci pentru ca
să le ridice într’o formă mai bună. După aceasta, sf. Chirii,
având în vedere obiecţiunile duşmanilor, cari citeau cuvintele
psalmistului: Acelea (adecă cerul şi pământul) vor pieri (Ps.
101, v. 26), le atrage atenţiunea asupra cuvintelor de mai departe:
ca o haină se vor învechi şi ca un veşmânt vei acoperi pe
ele, şi se vor schimbă (v. 27), îşi închee cuvântarea astfel:
«După cum se adscrie omului peirea prin cuvintele: vedeţi cum
piere -dreptul şi nimenea nu ia aceasta în inima sa (Isaia
LVII, 1) şi totuşi se aşteaptă învierea lui; tot aşa aşteptăm şi oare-
care înviere a cerului şi pământului»1).
Sf. Vasilie cel Mare adaugă la aceasta ideea despre
reînoirea lumei deja pentru faptul că ea stă în cea mai strânsă
legătură internă cu soarta omului. «Este de trebuinţă ca lubiea să
se schimbe, spune sf. Vasilie, dacă şi starea sufletelor trece la un
altfel de viaţă. Căci după cum viaţa noastră actuală are însuşiri
înrudite cu însuşirile lumei acesteia, tot aşa şi starea viitoare a
sufletelor noastre va primi sorţul conform stărei acesteia» 2).
 1
Ideea aceasta este repetată şi de sf. Grigorie de Nissa. El
spune că omul se rapoartâ către univers ca partea către întreg şi
că, de aceea reinoirea lui prin înviere presupune cu necesitate
aceeaşi reînoire a lumei întregi :>) Iar sf. Ambrosie se înalţă,
dela re- înoirea universului .şi a tot neamul omenesc, care are să
se săvârşiască oare-când, către Acela Care are să săvârşiască
această reînoire generală a făpturilor şi Care a şi pre închipuit
evenimentul acesta prin însăşi învierea Lui. El îşi exprimă foarte
caracteristic ideea sa, zicând: «în Hristos a înviat lumea; tot în El
a înviat şi cerul şi pământul»'1).
Merită deosebită atenţiune judecata sf. Ioan gură de aur
despre participarea făpturilor la viitoarea înviere a omului. Iată
cum işi expune el ideile sale. Explicând cuvintele ap. Pavel: că
făptura nu s’a supus de voie deşertăciunii, ci pentru cel
ce o a supus; spre nădejde că şi însăşi natura se va liberă
din robia stricăciunii întru liberarea slavei fiilor lui
Dumnezeu (Rom. VIII, 20, 21), sf. Ioan spune următoarele:
«judecând despre robirea (făpturilor) sf. ap. Pavel arată de unde
a provenit aceasta şi ne consideră pe noi înşine de cauză a
acesteia. Şi pentru ce? Nu cumva oare făptura care suferă pentru
altul,—suferă ofensă? Nici decum... Prin aceasta nu i se face nici
o ofensă, pentru că tot prin tine (omule) va deveni
nestricăcioasă, şi de aceea se şi zice spre nădejde. Oprindu-se
după aceea la cuvintele apostolului: că şi însăşi făptura se
va liberă, sf. Ioan gură de aur îşi continuă cuvântarea: ce
însamnă însăşi făptura? Nu numai tu singur (omule) dar şi
ceea ce este mult mai pe jos

*) De homin. opit. c. 22 et. 23. 4) De

ful. resurroct. 11, 102.
decât tine, ceea ce n’are nici înţelegere, nici sim- ţiminte,—şi
aceea va participa cu tine la fericire. Se va libera_, spune
 2
apostolul, de sub robia strieăcmnei, adecă, se va face
conformă cu frumosul chip al trupului tău, deci, nu va mai fi
stricăcioasă. După cum făptura se face stricăcioasă când corpul
tău este stri- căcios, tot aşa, când corpul tău se va sculă întru
nestricăciune şi făptura îl va urmă şi i se va conformă; după cum
doica sau mama unui fiu de împărat, când acesta ajunge la
tronul tatălui său, iâ şi dânsa parte, întru cât-va, la bunătăţile lui
împărăteşti; tot aşa şi făptura, după cuvintele sf. apostol (va fi
dânsa| părtaşe la soarta fericită a omului)... Asemenea şi
oamenii au obiceiu să-şi îmbrace slugile în haine bogate pentru
cinstea fiului lui, când îi place să se arate în lume potrivit
neamului său, tot aşa şi Dumnezeu îmbracă făptura întru
nestricăciune pentru libertatea fiilor» 1).
Pe la sfârşitul secolului al IV-lea, când a început să se
lăţească ideea greşită a origeniştiior şi mani- heilor despre
desăvârşita distrugere viitoare a lumei actuale prin foc, sau
ridicat părinţii bisericeşti din acest timp şi au combătut direct
ideea aceasta pe deoparte, iar pe dealta, au lămurit şi cimentat
învăţătura bisericească despre sfârşitul lumei. Dintre aceşti
părinţi merită atenţiune, mai ales, sf. Epifanie, Fericitul
Ieronim şi Fericitul Augustin, asupra învăţăturii cărora ne şi
oprim. '
După sf. Epifanie, nu se poate admite ideea că

’) In Rom. homil. 8,n. 20, ot. 21; Conf. cuvânt, către Teodor cel căzut..
în timpul arderei universului, ar peri, oare-cum, cu desăvârşire
universul întreg—cu cerul, pământul şi văzduhul, căci dacă ar fi
aşa, atunci ar fi fost mult mai bine ca să nu mai fi creat universul
decât să-l creeze în zadar sau să-l creeze numai pentru ca în
urmă sâ-1 distrugă cu desăvârşire. însuşi Dumnezeu, Care a
creat şi pământul împreună cu cerurile a spus prin profetul Isaia
că «El nu l-a creat în zadar, ci l-a format pentru locuinţă (Isaia.
XLV, 18). După cuvintele înţeleptului, Dumnezeu toate le-a
făcut ca să fie (Inţeiep. lui So- lomon. I, 14). Iar ap. Pavel învăţă
deadreptul: pentrucă nădejdea zidirii aşteaptă
descoperirea /iilor lui Dumnezeu. Că făptura nu s’a
supus stricăciunii de voie, ci pentru cel ce o a supus,
întru nădejde că şi însăşi făptura se va liberă din robia
stricăciunei întru liberarea slavei fiilor lui Dumnezeu
(Rom. VIII, 19—21). Aceasta, după sf. Epifanic, însamnă că
făptura văzută cea robită de stricăciune şi deşertăciune, iar nu
cea nevăzută, nu se va distruge la sfârşitul lumei, ci din potrivă
se va schimbă într’o formă mai bună— mai desăvârşită. Ca şi
oamenii cari mor, cari suspină şi suferă, şi dânsa (făptura) se va
supune atunci asprei morţi numai pentru ca să se scoale într’o
stare nouă mai măreaţă, Conrespunzătoare stării fiilor lui
Dumnezeu, şi pentru ca în urmă să numai lucreze întru
stricăciune şi păcătuire, ci numai întru dreptate. Prin urmare,
cerul şi pământul, închee sf. Epifanie, nu se vor preface în
haosul primordial, nu se vor nimici cu desăvârşire în timpul
focului celui de apoi, cum cred sofisticii, ci numai cât se vor
reînoi, sau vor deveni cu totul noui, cum spune însuşi Dumne-
zeu prin profetul Isaia (Isaia LXVI, 22) şi deci, pământul va
continuă şi mai departe să fie locuinţă, şi apoi locuinţă mult mai
desăvârşită şi pentru locuitori mult mai desăvârşiţi. Contra
acestui adevăr obiectau duşmanii că însăşi Sf. Scriptură spune:
 4G
1
cerul şi pământul vor trece (Mat. XXIV, 35), cerul va pieri
ca fumuliar pământul se va învechi ca o haină (Isaia, LI,
6). La această obiecţiune sf. Epifanie, citând cuvintele
apostolului: căci trece chipul lumei aceştia (1 Cor. VII, 31),
iar nu lumea însăşi, răspunde «că prefacerea formei universului
într’o formă mai bună, de ■obiceiu, în Sf. Scriptură se numeşte
distrugere; ca şi când cineva ar numi schimbarea formei
copilăreşti în bărbat desăvârşit, nimicire—distrugere; pe când
ştiut este că schimbarea cu etatea copilului se atinge numai de
volum şi frumseţe»').
Tot astfel învaţă şi Fericitul Ieronim mai adăogând la
aceasta şi câte-va citate noui din Sf. Scriptură, cari mărturisesc
direct reînvierea lumei, iar nicidecum-— distrugerea ei. Astfel
sunt cuvintele profetului Isaia, care profeţeşte despre peirea
lumei, grăind: Lumina lunei va fi (atunci) ca lumina
soarelui, iar lumina solară va fi de şeapte ori mai mare
(Isaia XXX, 26), ceea ce înseamnă că lumea nu se va distruge, ci
numai se va schimbă într’o lume mai bună... Apostolul Petru,
spune Fericitul Ieronim, citând aceste cuvinte, scrieâ: Lumea
cea de atunci înecându-se cu apă va peri. Iar cerurile de
acum şi pământul se vor păzi prin acelaş cuvânt (2 Petru
III, 6, 7)... fiindcă mai

>) Haeres. 64 (al. 44) c. 38, 89; conf. Haeres. 66 (al. 46) c. 58.
departe învaţă: că cer nou şi pământ nou aşteptăm, după
făgăduinţa Lui (v. 13). EI nu spuneâ: vom vedea ceruri noui şi
pămănt nou, ci pe cele precedente, schimbate în mai bune ').
Fericitul Augustin a exprimat doctrina revelată susţinută şi
întărită de predecesorii săi, în scurt, zicând: «lumea aceasta va
trece nu în senz de distrugere desăvârşită, ci în senzul de
schimbarea lucrurilor; de aceea şi ap. spune: chipul hunei
aceştia va trece (1 Cor. VII, 31). Se va distruge numai chipul
 4G
1
ei, iar nu şi natura2). Chipul lumei aceştia va trece prin arderea
focului universal, cum şi potopul s’a săvârşit prin inundarea
apelor universale. In acest incendiu universal se va distruge cu
desăvârşire prin foc numai stihiile stricăcioase, cari sunt
conforme corpurilor noastre; iar substanţa însăşi va primit aşa
fel de însuşiri, cari se vor arăta prin schimbarea minunată în
totul conformă corpurilor nemuritoare, aşa că lumea reînoindu-
se şi devenind mai bună se va face cu totul potrivită oamenilor,
schimbaţi în mai bine şi după trup»2).
 1
Acestea zise, se mai poate adăogâ că şi Fericitul. Teodorii,
dascăl din secolul V, şi-a exprimat credinţa sa în reînoirea
viitoare a lumei, iar nu distrugerea ei tot aşa de clar şi direct.
Explicând cuvintele ap. Pavel: că făptura s’a supus
deşertăciunei nu de voie, ci pentru cel ce o a supus pe
dânsa în speranţa că şi însăşi făptura se va liberă din
stricăciune întru 342 343 liberarea slavei fiilor lui
Dumnezeu (Rom. Vili, 20, 21), el a spus: «apostolul învăţă că
toată făptura văzută a primit natură muritoare, pentrucă
Creatorul totului a prevăzut păcătuirea lui Adam şi sentinţa
mortală ce i se va pronunţă. Şi apoi, ar fi fost chiar nepotrivit şi
nedrept ca natura, care eră creată pentru el (Adam) să fie
nestricăcioasă, iar el însuşi, pentru care totul a fost creat, să fie
stricăcios şi suferind. Dar când va priimi el nemurire prin
înviere, atunci şi natura, care este creată pentru el - va primi
nemurire. Iată pentru ce, făptura văzută aşteaptă, după spusa
apostolului, această evoluţiunc» ').
Totuşi, ideea despre distrugerea viitoare a lumei, găsind
teren prielnic în origenism, n’a deminuat, ci dinpotrivă unindu-
se cu alte idei origeniste înrudite cu dânsa, s’a întărit aşa de tare
pe la începutul secolului al Vl-iea, încât s’a simţit nevoia ca
împreună cu celelalte idei origeniste să fie supuse judecăţii în-
tregei Biserici, ceea ce s’a şi făcut la sinodul al V-lea ecumenic.
Sinodul acesta, între alte idei origeniste, a condamnat şi ideea
despre perfecta distrugere a lumei in ziua cea de apoi. Iată
hotărârea sinodală în această privinţă: «Cel ce va zice că judecata
cea după urămă şi sfârşitul lumei va constă în complecta
distrugere a corpurilor şi a tot ce-i material şi că sfârşitul lumei
aceştia va fi începutul unei naturi nouă—immateriale, nefiind în
ea nimic material,—ci numai un suflet universal-—să fie

342») In Isaia. c. 65, v. 16 — 18.

343 De civit. Dei. lib. XX, c. 14. s) Ibid. c. 16.
 2
anatema»2). In urma acestei hotărâri sinodale, se înţelege că
învăţătura
') In Epist. ad. Rom. c. 8, vers. 20.
J
) V. Resselet de Sauclierres. Histoire des. concil. t. II,'p. 486. Paris 1845.
veche bisericească despre reînoirea lumei, iar nu distrugerea a
trebuit să rămână întreagă şi neschimbată ,în Biserică.

V. Judecata generală fi urmările ei.

§ 207.

Trecere la învăţătura despre judecata generală şi ur-

mările ei.

Evenimentul cel mai însemnat ce va aveâ loc la sfârşitul

lumei şi pentru care iarăşi va veni Iisus Hris- tos—Fiiul lui
Dumnezeu este judecata viitoare, pentru care se va efectua
învierea morţilor cu reînoirea lumei şi după care, odată cu
răsplătirea ce o merită fiecare om, va urmă şi însuşi sfârşitul
vremelnicei împărăţii harice a lui Hristos şi începutul împărăţiei
Lui cei veşnice şi preaslăvite. Această însemnătate neasemănată
a judecăţii generale a descris-o foarte lămurit Mântuitoi'ul
nostru Hristos în parabola despre neghine (Mat. XII, 37-—43),
asemănând-o cu secerişul şi urmările lui pentru grâul şi neghina
coaptă, arătând prin aceasta că judecata generelă reprezintă ul-
timul act în economia dumnezeiască, către care totul, în
destinele oamenilor, tinde şi acum în viaţa aceasta, iar aproape
de sfârşitul lumei va tinde încă mai mult, ca către cel din urmă
scop, şi în care îşi va atinge complecta sa desăvârşire. Iată pentru
ce Iisus Hristos totdeauna a pus a doua venire a Sa în cea mai
strânsă legătură cu judecata cea de pe urmă ca ţintă pentru care,
propriu vorbind, se va şi efectua a doua
 venire. Vorbind odată că va veni, oare-când Fiul o- menesc
întru slava sa şi cu toţi sfinţii îngeri, Iisus Hristos a descris
însăşi judecata, cu toate urmările ei, asupra oamenilor—atât
drepţi cât şi nedrepţi (Mat. XXV, 31—46). Şi ori de câte ori
vorbea El de a doua venire a Sa, totdeauna uniâ strâns cu e-
venimentul acesta şi ideea despre socoteala ce trebuii să se
ceară* atunci omenilor şi despre răsplata ce are să se deâ
fiecăruia după faptele sale—bune sau rele (Mat. XVI, 27; XXV, 1
—30; Luca, .XII, 37—40). De aceea Iisus Hristos arată tot judecata
viitoare şi ca ţintă a învierii morţilor, care avea să se săvârşiască
odată cu venirea Lui. In această privinţă El învăţa: vine ceasul
întru care toţi cei ce sunt în mormânturi vor auzi glasul
Fiiului lui Dumnezeu şi vor eşi cei ce au jăcut cele bune
întru învierea vieţii iar cei ce au făcut cele rele—întru
învierea judecăţi (loan V, 28, 29). Aceleaşi idei aveau, desigur,
şi sf. apostoli despre judecata generală. Ei învaţă despre
judecata viitoare ca despre un fapt al iconomiei dum- nezeeşti
neînchipuit de însemnat pentru destinele o- menirei pentru care
a venit însuşi Domnul şi cu care toată viaţa morală a oamenilor
trebuie să se conformeze până la sfârşitul veacurilor. Sf. ap.
Pavel spune: Dumnezeu acum porunceşte tuturor
oamenilor pretutindenea să se pocăiascâ pentrucă a
hotărît ziua în care va să judece lumea întru dreptate
(Fapt. XVII, 30, 31). Iar după cuvitele ap. Iuda, va veni
Domnul întru întunericile s finţilor săi îngeri ca să facă
judecată tuturor ţIuda. vers. 14). Ca urmare pentru toţi
oamenii, după ap. Pavel va fi: ca să primească pe care plată
după faptele sale, făcute în viaţă—fie bune—fie rele (2
Cor. V, 10).

§ 208.
Doctrina revelată despre judecata, generală.
 Cum învaţă revelaţiunea despre ultima judecată generală?
Revelaţiunea învaţă că Judecătorul la această judecată va fi Iisus
Hristos, Fiiul lui Dumnezeu, fiind şi fiu omenesc; aşa că, după
însuşi cuvintele lui, Tatăl nu judecă pe nimenea, ci toată
judecata a. dat-o Fiiului şi putere i-a dat Lui şi judecată
să facă, că Fiiu al omului este (Ioan V, 22 şi 27), de aceea, El
însuşi va şi judecă toate popoarele când va veni intru slava Sa şi
toţi sfinţii îngeri cu El (Mat. XXV, 31—32). Afară de aceasta sf.
sp. Petru mărturiseşte că Iisus Hristos a poruncit apostolilor să
propoveduiascâ şi să înveţe pe oameni că El este hotârît dela
Dumnezeu să fie judecător al viilor şi al morţilor (P'apt. X, 42),
această poruncă, desigur, au îndeplinit’o toţi apostolii ca şi ap.
Pavel, care deasemenea spunea că după hotărîrea lui Dumnezeu
(Fapt. XVII, 31),—la judecata cea de apoi (Rom. XIV, 10) Iisus
Hristos va judecă viii şi morţii—întru arătarea sa şi întru îm-
părăţia Sa (2 Tim. IV, 1).
La judecată vor participă atât îngerii cât şi sfinţii, se înţelege
însă, ei nu vor participă ca judecători, ci numai ca slujitori lui
Hristos, cari vor îndeplini voinţa Lui la judecată, sau ca martori
la dreapta judecată pe care o va face El. însuşi Iisus Hristos
învăţă despre îngeri că ei, din porunca Lui, vor adună, la
sfârşitul lumei pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi,—delà
marginile cerurilor până la marginile lor (Mat. XXIV, 31). Vor
aduna de asemenea, din împărăţia Lui, pe toţi cei ce
scandalizează şi pe toţi cei ce fac fără delege (Mat. XIII, 41), şi
vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi (Mat. XIII, 49).
Despre participarea apostolilor la judecată El adresându-se lor
le-a zis : amin, amin, zic vouă, că voi cci ce aţi urmat Mie
întru a doua naştere, când va. şedea Fiiul omenesc pe
scaunul mărirci sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece
scaune judecând pe cele douăsprezece seminţii ale lui
Israel (Mat. XIX, 28). Tot această idee, numai într’o formă mai
generică sf. ap. Pavel a exprimat-o astfel : au nu şiiti oare că
sfinţii au să judece lumea (I Cor. VI, 2)? Se întreabă cine vor
fi judecaţi la această judecată înfricoşată, cu ce scop şi cum se va
face judecata aceasta?
După însuşi cuvântul Domnului, vor stă înaintea Lui la
judecată toate popoarele (Mat. XXV, 32), cari au existat delà
începutul lumei, pentru care le-a şi înviat (Ioan V, 29). După
învăţătura apostolică: noi toţi trebue să ne arătăm înaintea
judecăţii lui Hris- ios (2 Cor. V. 10), şi toţi ne von prezentă
la judeţul acesta (Rom. XIV, 10), pentrucâ Dumnezeu a hotă-
rît ziua când va judecă universul întru dreptate prin ■bărbatul
Iisus Hristos cel ce a înviat şi care a fost hotărît de mai înainte
de către Dumnezeu (Fapt. XVII, 31). El va judecă pe iudei şi
păgâni (Rom. II, 9), viii şi morţii (Fapt. X, 42; 2 Tim. IV, 1) adecă
pe toţi ■cari vor înviâ din morţi cum şi pe cei ce vor rămânea
între vii până la înviere, dar cari se vor schimbă
 1
(se vor preface) ca şi cei ce vor învia (1 Cor. XV, 51, 52);
asemenea şi pe îngerii răi, cari se vor păzi în întuneric pentru
ziua cea mare a judecăţii (lud. vers. 6; 2 Petru II, 4)., Scopul
judecăţii viitoare, după învăţătura revelaţiunei, este de a
determină precis şi drept după vrednicie tot ceea ce a făcut în
viaţa a- ceasta cei ce stau înaintea judecăţii dumnezeeşti, potrivit
cu darurile ce au primit dela Dumnezeu (Mat. XXV, 15),—
determinare necesară pentru a dă fiecăruia dintrd ci după
faptele lui (Mat. XVI, 27). De aceea vor fi judecaţi cu multă
asprime şi toate—bune sau rele, săvârşite de dânşii, vor fi
determinate după vrednicie (Mat. XXV, 35, 36, 42 şi 43; 2 Cor. V,
10),—şi nu numai faptele vor fi judecate după vrednicie, dar şi
orice cuvânt deşert (Mat. XII, 36) şi mai ales cuvintele deşarte
pronunţate asupra Domnului însuşi (lud. vers. 15). Vor fi date la
iveală şi determinate, tot odată şi toate împrejurările mai mult
sau mai puţin prielnice pentru desăvârşirea morală, —
împrejurări în mijlocul cărora au trăit şi au lucrat oamenii, ca d.
ex., locuitorii Tirului, Sidonului şi Ninevii sau ai Horazi- nului,
Betsaidei şi ai Capernaumului (Mat. XI, 21—23; XII, 41). De
asemenea vor fi vădite şi după vrednicie preţuite acele
intenţiuni ascunse ale inimei de cari sau condus ei în toate
lucrările lor (1 Cor- IV, 5), şi astfel se va lămuri pe delin şi se va
determină atât gradul de. tărie şi statornicie în bine al unora cât
şi gradul de destrăbălare şi stăruinţă în rău al altora (Rom. II, 5
—8). Dar toată această cercetare judecătorească şi analizarea
tuturor faptelor nu sunt trebuitoare de loc pentru Judecătorul
dumnezeesc, care cearcă inimile şi rărunchii oamenilor (Apoc. li,
23), ci numai pentru ca să se descopere înaintea tuturor şi să se
arate în toată lumina şi puterea sa dreapta judecată a lui
Dumnezeu (Rom. II, 5). Pentru acest scop Domnul se va adresă
la judecată atât drepţilor cât şi păcătoşilor, cum însuşi a învăţat,
 2
şi le va a- minti toate faptele săvârşite de dânşii—bune sau rele
(Mat. XXV, 32, 35 şi 42—43). Tot pentru acest scop, cum se
descrie în Apocalips, în mod simbolic, El va deschide cărţile,—
înaintea tuturor celor ce stau înaintea judecăţii,— în cari sunt
scrise toate faptele lor şi tot ce se referă la viaţa lor (Apoc. XX,
12), şi va descoperi, cum spune apostolul şi va lumina tot ce este
acoperit întru întuneric şi va pune în relief toate intenţiunile
cele ascunse ale inimei oamenilor (1 Cor. IV, 5). Consecinţa va fi,
că toţi cei ce vor luă parte la judecata lui Hristos vor vedea
dreptatea lui Dumnezeu în toată lumina şi măreţia ei nemăr-
ginită şi toţi cei ce se vor judecă—drepţi şi păcătoşi— buni şi răi
se vor plecă In totul înaintea judecăţii ci, însuşi văzând în toată
goliciunea şi recunoscând în totul, tot ce au lucrat în viaţa
aceasta—bun sau rău (Mat. XXV, 37—39, 44 şi 45).
 4G
9
Şi cum va fi cercetarea şi determinarea vieţei morale a celor
ce sunt în faţa judecăţei, aşa va fi şi hotărârea definitivă
pronunţată de Judecătorul dumneze- esc, adecă, va urmă
verdictul drept şi nefâţarnic; pentrucă la Dumnezeu nu este
făţărnicie (Colas. III, 25).—Sentinţa aceasta însă, cu care se va
încheiâ judecata cea de pe urmă, după cuvintele viitorului Ju-
decător al viilor şi al morţilor, va constă faţă de cei drepţi, în
următoarea adresă: veniţibinecuvântaţii Părintelui meu,
moşteniţi împărăţia care este gătită vouă dela
întemeiarea lumei (Mat. XXV, 84); iar păcătoşii vor auzi dela
Judecătorul — împărat următoarea sentinţă înfricoşată : duceţi-
vă dela Mine blestemaţilor în focul cel veşnic, care este
gătit diavolului şi îngerilor lui (Mat XXV, 41).

§ 209.

Învăţătura părinţilor bisericeşli.

Faţă cu doctrina revelaţiunei atât de clară şi pozitivă despre
judecata viitoare generală, pentru care va veni însuşi Domnul să
judece viii şi morţii şi prin aceasta să determine pentru
totdeauna soarta tuturor oamenilor; credinţa în această judecată
a trebuit să fie credinţa generală şi pentru totdeauna în Biserica
creştină, şi aşa a şi rămas. Că lucrul este aşa, aceasta se vede din
primele simboale de credinţă ale diferitelor Biserici vechi ca:
Biserica Ierusalimului, Biserica Romei, a Antiohici, a Cesariei-
Palestinci, şi a Ciprului, în cari între alte .articole de credinţă
mai însemnate a fost pus şi articolul despre a doua venire a lui
Hristos întru slavă să judece viii şi morţii '). Articolul acesta în
urmă a trecut în simbolul Niceo- Constantinopolitan păstrându-
sc iormula sa veche: (cred în Iisus Hristos...) şi iarăşi va să vie
să judece viii şi morţii.
 4G
9
Credinţa aceasta se mai confirmă, mai departe, şi la alţi
diferiţi părinţi şi dascăli bisericeşti, cari pe deoparte au pâstrat’o
intactă, iar pe de alta, începând
>) Vezi tom. I, din ac astă lucrare § 13.cu timpurile apostolilor, au
predat’o neîntrerupt şi altora ca credinţă de care trebue să se
pătrundă fiecare creştin, conducându-se de dânsa în viaţa sa.
Aşa, sf. Policarp al Smirnei, consideră aşa de neînchipuită
lipsa acestei credinţe în creştin, în cât a găsit potrivit să se
pronunţe astfel despre cei ce nu cred în judecata generală şi în
înviere: «cel ce va spune că nu este nici înviere şi nici judecată
acela este întâiul născut al satanei»1). Apologeţii creştini,
apărând pe creştini de acuzaţiunile nedrepte ce le aduceau
păgânii, zicând că ar fi săvârşind, chiar după însuflă- rile religiei
lor, fel de fel de delicte şi crime, arătau păgânilor deadreptul şi
cu deosebită accentuaţie, credinţa fermă şi neîndoelnică a
creştinilor, în judecata viitoare şi în veşnica răsplată a fiecăruia,
după cum merită—credinţă care predispune pe om numai la
săvârşirea binelui, iar nici decum la săvârşirea răului. Sfântul
Iustin Martirul, scrieâ în apologia sa: «Noi nu dorim decât o
viaţă curată şi veşnică; nu tindem decât a locui înpreună cu
Dumnezeu—Părintele şi creatorul întregii lumi şi ne grăbim a
mărturisi această credinţă, fiind pe deplin convinşi şi crezând că
astfel de răsplată n’o pot avea decât numai acei, cari prin faptele
lor au dovedit înaintea lui Dumnezeu credinţă în slujire şi
dragoste în viaţa cea întru El—viaţă care nu-i accesibilă răutăţii.
Iată, în scurt, ceea ce aşteptăm, ceea ce am învăţat dela Hristos şi
ceea ce proveduim. Plalon de asemenea spune că păcătoşii vor
veni la judecată înaintea lui Radamant şi Minos (judecătorii
infernului) şi vor fi aspru pe-
*). Epist. ad. Philip, c. 7
depsiţi. Şi noi afirmăm acelaşi lucru; numai că, după credinţa
noastră, judecătorul va fi Hristos 1), care va cere socoteală
fiecăruia, după măsura puterilor ce a primit dela Dumnezeu,
după cum însuşi a zis: «Dela cel care a primit dela Dumnezeu
mai mult, mai mult se va cere» (Lúea. XII, 48)‘). Iar sfântul
leofd al Antiohiei, punând în relief păgânului Autolic
judecata propoveduită de creştinism astfel s’a pronunţat despre
dânsa: «Cel ce a dat gura ca să vorbim, a format urechile ca să-
auzim, a creat ochii ca să vedem; Acela cercetează totul, Acela va
săvârşi judecata cea dreaptă ca să dea fiecăruia după faptele
lui»:i). Tertulian, apărând şi susţinând doctrina despre judecata
universală contra păgânilor, tot mecanismul, prin care în-
văţătura aceasta face pe creştini mai buni, pe deoparte din cauza
temerii de munca de veci, iar pe de alta din cauza speranţii la
răsplata veşnică4), îl raporta dea- dreptul la articolile principale
şi esenţiale, cari compun regula sau simbolul credinţii
universale— bisericeşti0).Sfântul IrineiT) şi sfântul
Chiprian') tot aşa priveau la doctrina creştină despre judecata
viitoare, pentru care va veni însuşi Domnul. Cum că şi părinţii
şi dascălii bisericeşti următori tot aşa au gândit şi judecat despre
judecata viitoare şi. despre judecător,'asupra acestei cestiuni
credem de prisos a mai insistă, ştiind că ei sau ţinut strict de
simbolul universal, care cuprinde credinţa în Iisus Hris'tos,
care iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii.
 1
Neinsistând însă asupra doctrinei generale a părinţilor
următori despre judecata viitoare, ne întoarcem atenţiunea
numai la ceea ce s’a zis şi s’a hotărât de ei relativ la
universalitatea judecăţii viitoare, chipul executării ei cum şi
relativ de caracterul ei hotărâtor. Aceşti părinţi şi dascăli
bisericeşti ş’au mărturisit credinţa în judecata generală deja prin
faptul că ei au recunoscut universalitatea necondiţionată a '
învierii morţilor nedespărţită de această juedcată şi trebuitoare
pentru ea. Mai direct ş’au exprimat ei credinţa aceasta când
învăţau, conform cu simbolul credinţii, că Domnul va veni să
judece viii şi morţii, şi prin aceasta înţelegeau că toţi oamenii,
fără deosebire se vor judeca, atât cei cari au murit dela începutul
lumii cât şi cei cari vor fi între vii la sfârşitul lumii'). Deosebită
atenţiune însă merită acei dascăli bisericeşti, cari, având în
vedere opiniunele contrare, s’au oprit asupra cuvintelor
psalmistului: nu vor învieâ necredincioşii la judecată (Ps. 1, 5),;
—cuvinte, cari neagă, pare-sc, însăşi învierea păcătoşilor la
judecată şi le explicau, cum vom vedea, în sen- zul că doctrina
despre universalitatea judecăţii nu s’a clătinat de loc prin
aceasta, ci a trebuit să rămână în toată puterea sa. «Dacă -s’a zis
că necredincioşii nu vor învieâ la judecată, învaţă sf. Chirii al
344
Ieru- salimului, apoi prin aceasta se înţelegea că ei nu vor
învieâ pentru judecată, ci pentru osândire. Căci pentru
Dumnezeu nu trebue multă cercetare, ci imediat ce vor învieâ
necredincioşii urmează îndată şi pedeapsa»1). N’a spus sf. Duh
că nu vor învieâ necredincioşii, scrieâ F. Teodorit în urmă,
ci nu vor învieâ pentru judecată, adecă necredincioşii vor
învieâ, dar nu pentru judecată, ci pentru osândire, pentrucă cei

344Vezi d. ex. tf. Efrem Şirul, cuvânt despre temerea de Dumnnzeu şi consecinţele
judecăţei t. IV, p. 131 ed. Moscva 1882; Sf. Chirii al Ierusalimului oral. catech, 4, n. 15;
orat. 15 n. 2; Fericitul Teodorii. In Psalm. IX, vers. 9; Fericitul Angustin. învaţă despre
extinderea judecăţii şi. asupra duhurilor rele. De civit. Dei lib. XX, c. 14.
 2
ne- egiuiţi, faţă de claritatea nelegiuirii lor, nu mai au nevoie să
fie acuzaţi, ci—numai osândiţi. După cum nici omorâtorii, prinşi
asupra faptului, numai sunt a- duşi la judecată ca să mai fie
acuzaţi, ci numai ca să se deâ sentinţa conform legii; aşa şi cei ce
vor trăi o viaţă nelegiuită, imediat după înviere vor şi primi
pedeapsa. Ei nu vor fi aduşi la judecată—ca să se facă instruirea
faptelor, ci pentru ca să-şi asculte sentinţa»345 346).
însuşi chipul judecăţii, la judecata de apoi, sfinţii părinţi şi
dascăli ni-1 înfăţişează prin aceleaşi cărţi monumentale cari se
vor deschide la judecată şi vor vădi toate faptele omului,
cerându-i socoteală, sub cari ni-1 înfăţişează ,şi rcvclaţiunea.
Simbolelc acestea personificate erau înţelese de sfinţii părinţi în
sen- zul, că toate faptele şi gândurile oamenilor vor fi înfăţişate
în aşa lumină de judecătorul cel Atotputernic, atotvăzâtor, şi
ştiutor şi cercetate cu aşa seriozitate în cât nu numai îngerii, cari
vor luâ parte la judecată ca martori, ci chiar şi cei ce se vor
judecă, ■vor vedeâ perfect de lămurit, tot ce au făcut si vor
recunoaşte negrăita dreptate a judecăţii şi a sentin-- ţii lui
Hristos. Aşa, sfântul Efrem Şirul spune: «A— tunci (la
judecată) vom vedeă împrejurul scaunului lui Hristos
nenumăratele puteri cereşti şi faptele fiecăruia se vor citi pe
rând şi se vor descoperi înaintea îngerilor şi oamenilor; atunci se
va înplini profeţia lui Daniil... Mii dc mii (de îngeri) îi vor
sluji şi înlunerice de întunerice ii vor sta înainte; Judecă-
torul va şedea şi cărţile se vor deschide (Daniil VII,, 10).

345M Orat. catech. 18 n. 14

346)In ps. 1, v. 5.
') Cuvânt despre învierea generală. Opp. Ef-em. Sir. T. 11 p. 362-363, Moscva
1881.
>) Corament. in Isai. c. I. v. 18.
’) In lsai. c. III, 18.
!) De civit. Deii. cart. XX, c. XIV, bibliot. Păr. apus Tom. XVIII, p. 215, Kiev. 1887;
comp. sf. loan gură de aur. In Mat. XXV, Homil. 79; în Rom. c. XVI, V, 16. Homil. 31;
Ambrosie. Enarr. in Ps. I, n. 52; în Luc. ăib. X, n. 49
 3
Frică marc va fi (fraţilor) în ceasul acela, când. se vor deschide
aceste înfricoşate cărţi, unde sunt scrise şi faptele noastre şi
cuvintele noastre, cum şi tot ce-am făcut în această viaţă şi ce-am
cugetat să indosim—să ascundem din naintea lui Dumnezeu cel
ce cercetează inima şi măruntaele! Acolo va fi scris- tot lucrul şi
tot gândul omului—fie bun fie rău... A- tunci toţi, uitându-se în
pământ, vor vedeâ pe cei ce vor stâ înaintea judecăţii şi mai ales
pe cei ce au trăit în neglijenţă. Şi văzând aceasta, vor cugetă la
faptele lor şi fiecare îşi va vedeâ, ca în oglindă, toate faptele sale
bune sau rele, pe cari le-a făcut în viaţă1).
Sfântul Vasilie cel Mare explică acest chip personificat al
săvârşirei judecăţii care are scopul să înfăţişeze şi să determine
tot ceea ce s’a făcut de oameni cu aşa claritate, în cât ori ce om,
văzându-şi, scos la iveală tot ce a făcut să afirme negrăitele ju-
decăţi dumnezeeşti şi în timpul osândirei, recunoscând că
condamnarea sa este cu totul dreaptă, şii prin milostivire să
înţeleagă că ertarea i s’a dat dupăi lege. Sfântul Vasiliezice:
Scriptura ne reprezintă toate- acestea personificat, iar nu
pentrucâ în realitate, Judecătorul va pune întrebări fiecăruia şi
va primi răspuns la ele... Probabil, deci, că o putere oare care
negrăită va întipări într'o clipeală de ochi în memoria noastră,—
ca într’un tablou, toate faptele din viaţa noastră... prin urmare ce
pot însemnă cărţile despre cari se aminteşte la Daniil, dacă nu
imboldul pe care îl face Domnul memoriei omului, punându-i
înainte tot ce a făcut în viaţă, pentru ca fiecare să-şi reamintească
faptele sale şi să vadă pentruce este o- sândit 1), şi tot odată să
recunoască că osândirea pro-, nunţatâ asupra sa, este cea mai
dreaptă? .Şi nu tre— bue să credem că va trece mult timp până
când fiecare se va vedea pe sine şi lucrurile sale şi pe Ju-
decătorul, cum şi urmările dumnezeeşti ale judecăţii,— negrăita
putere, îi va prezentă într’o clipeală în minte, toate acestea
 4
într’un mod viu şi în tot aceea ce formează stăpânirea
sufletească va vedeâ ca într’o o- glindâ tot ceea ce a lucrat în.
viaţă2).
Tot astfel judecă şi Fericitul Augustin, având în, vedere
cartea vieţii viitoare, amintită în Apocalips- (XX, 12), descriind
judecata viitoare. «Dacă această carte poate fi prezentată în chip
corporal, spune- Augustin, atunci cine este în stare să-i
determine,: mărimea şi lungimea? Sau, cât timp s’ar cere pentru
citirea unei cărţi, în care ar fi scrise vieţile; tuturor şi a
fiecăruia?... Deci, trebue să presupunem^ o oarecare putere
dumnezeiască, prin lucrarea căreia..
-s’ar reînprospătâ în memorie, toate faptele omului şi i s’ar înfăţişă ochilor săi intelectuali cu
vioiciunea cea mai uimitoare—fapte atât bune,—cât şi rele—aşa că cu cunoştinţa aceasta, sau
osândeşte, sau îndreptăţeşte conştiinţa; deci vor fi judecaţi toţi împreună şi fiecare aparte.
Această putere dumnezeiască, evident, a şi primit numele de cartea vieţii. In aceasta se citeşte
oarecum, ceea' ce prin lucrarea ei se reproduce în memorie 1).- Descriind astfel dreptatea şi
severitatea judecăţii viitoare, părinţii bisericeşti mai învăţau că această judecată va fi ultima şi
definitiva judecată, după care nu poate să mai fie deja şi nici va fi altă ■ judecată care să-i poată
schimbă hotărârea. Ca exemplu aducem pe sf. Grigorie Teologul, care descrie această judecată
în chipul următor: «Ce vom face, strigă el auditorului’său, în ziua cercetării, cu care ameninţă
unul dintre profeţi (Işaia X, 3; Sirah II 2) sau în ziua ispitirei noastre cu Dumnezeu... când
Dumnezeu ne va acuză, însuşi ne va pune înainte păcatele—aceşti grozavi acuzatori., şi în sfârşit
ne va dă osândei... şi cine ne va fi apărătorul? .Ce motiv vom inventă, ce desvinovâţire
mincinoasă, care este probalitatea meşteşugită/ care va fi clevetirea care va înşelă judecata asupra
adevărului şi va preface judecata cea dreaptă, unde se vor pune in cântar toate faptele fiecăruia:
şi fapta şi cuvântul şi gândul—unde se cântăreşte fapta rea cu cea bună, pentru ca ceea ce este
mai grea Ia cântar să se
compare cu ceea ce este mai demnă de pedeapsă,, după care nu se poate să nu trecem faptele la o
altă judecată, să nu găsim pe judecătorul suprem, să nu ne îndreptăm prin fapte noi, să nu luăm
untdelemn pentru candelele stinse, delà fecioarele înţelepte sau delà cei ce vănd, în urma căreia,
numai ajută la nimic pocăinţa bogatului care suferă în flăcări şi se îngrijeşte de îndreptarea
rudelor sale, şi nu se mai dă nici un termen pentru schimbarea mo dului de viaţă? Din contră, aşa
închee sf. Grigorie cuvântarea sa, judecata aceasta va fi unică, definitivă şi înfricoşată şi încă
mult mai dreaptă decât înfricoşată sau—de aceea este şi înfricoşată, pentrucă este dreaptă .

§. 210 .
Despre urinările judecăţii viitoare sau răsplata cclor-
drepţi şi a celor păcătoşi.
Care vor fi urmările judecăţii viitoare faţă de cei ce se vor dovedi drepţi şi de cei păcătoşi ?
Răspunsul la această întrebare îl dă Răscumpărătorul în cuvintele sale relative la soarta de pe
urmă a celor drepţi şi a celor păcătoşi: Şi vor merge aceştia (păcătoşii)' în munca veşnică;
iar drepţii in viata veşnică (Mat. XXV, 46).
Aceste cuvinte reprezintă complecterea directă şi nemijlocită a hotărârei judecătoreşti şi
definitive, pe care o va pronunţa solemn dumnezeescul Judecător,

’) Cuvânt 15 vorbit în prezenţa tatălui său. Opp. sf. Grigorie Teologul

part. II, p. 46, 47 Moscva 1889.
 1
.asupra celor drepţi şi asupra celor păcătoşi, spunând
celor dintâiu: Veniţi binecuvântaţii părintelui meu, moş-
teniţi împărăţia ce vi sa gătit vouă dela facerea lumii; iar
celor din urmă: Duceţi-vădela mhie blestemaţilor în focul
cel veşnic care este pregătit diavolului şi mgerilor lui
(Mat. XXV, 34 şi 41). De aceea cuvintele acestea în le-
gătură cu cuvântarea precedentă a Mântuitorului, dau
senzul adevărat şi complect, că imediat după terminarea
judecăţii, drepţii vor intră în împărăţia cea gătită lor, ca
într’o moştenire şi tot odată vor intră şi în viaţa veşnică,
carş este starea acestei împărăţii; iar păcătoşii vor merge
din contră în focul cel veşnic, cel pregătit diavolului şi
îngerilor lui şi tot odată vor moşteni munca veşnică,
nedeslipită de locul acesta. Pentru aceasta vorbind de
urmările judecăţii generale, sau de răsplata viitoare a
celor drepţi şi a celor păcătoşi, credem necesar să vorbim
mai întâiu despre împărăţia pregătită celor drepţi şi
despre viaţa feri-
■ cită, şi apoi—despre focul cel veşnic pregătit
celor ; păcătoşi şi despre muncile ce-i aşteaptă
acolo.

4ţ. 211.
Despre viitoarea împărăţie pregătită celor drepţi.

împărăţia pregătită drepţilor, Iisus Hristos o nu-

■ meşte, când împărăţia lui Dumncseu (Marc. IX, 47; X,
14; Luc. XIII, 28, 29; Conf. I Cor. VI, 9, 10; XV, 50; II Tes. I,
5), când împărăţia Tatălui Său (Mat. XXVI, 29) şi
Părintelui celor drepţi (Mat. XIII,
- 43),—când casa Părintelui Său, în care multe locaşuri
- sunt pentru cei ce-L urmează (Ioan XIV, 2), arătând
 2
prin aceasta că viitoarea împărăţie va fi împărăţia în
•care Părintele va există şi va fi cel mai aproape de
fiecare, cum şi arătarea măreţiei Lui negrăite, a iu- birei şi
bunătăţii Sale. In acelaş timp, Iisus Hristos, a învăţat
direct şi lămurit, câ împărăţia aceasta va fi, cu bunăvoinţa
Tatălui,' şi împărăţia lui proprie care îi aparţine nemijlocit.
El spunea ucenicilor săi: Eu ■ vă rânduesc vouă
împărăţie, cum îm-a rânduit şi mie Tatăl meu, ca să
mâncaţi şi să beţi la masa mea întru împărăţia mea (Luc.
XXII. 29, 30), iar prin sf. ap. Ioan în descoperirea sa zicea:
«Celui ce birueşte îi voiţi da să şază cu mine pe scaunul
meu cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl meu pe
scaunul lui» (Apoc. III, 21). Sfinţii apostoli numiau
deadreptul . împărăţia viitoare—împărăţia Domnului
nostru şi Răscumpărătorului lisus Hristos (2 Petru I, 1),
împărăţia lui Hristos şi Dumnezeu (Ef. V, 5),- împărăţie
pentru care El păstrează pe aleşii săi, ca pentru împărăţia
sa proprie (2 Tim. IV, 18) şi în care aleşii lui Dumnezeu
vor împărăţi împreună cu El după cum împreună cu El au
pătimit aici pre pământ (2 Tim. II, 11, 12; Conf. IV, 1).
împărăţia viitoare, sau mai bine, împărăţia lui Hris-'- tos,
după cum e înfăţişată de revelaţiune, după caracterul său
esenţial, va fi cu totul altfel decât slujirea lui
împărătească actuală, pentru mântuirea nea- . mului
omenesc. Iisus Hristos şi acum este împărat •(Ioan XVIII,
37), care are toată puterea în cer şi pe pământ (Mat.
XXVIII, 18) şi ca cap, care conduce toate destinele
bisericei sale pământeşti (Ef. I, 21 — :23). Acum însă, El
împârăţeşte numai în mod haricşi nevăzut sau moralo-
spiritual (Ioan XVIII, 37; Efes.. IV, 11—-13), iar acolo, în
împărăţia sa viitoare, va. împârăţi ca împărat al Slavei (Ps.
XXIII, 10) şi văzut tuturor. Venind Ia această împărăţie întru
slava Tatălui său (Mat. XVI, 27) şi arătându-se ca fiu o- menesc
(Mat. XXV, 31). Acum, când răul creşte a- lâturi cu binele
silindu-se totdeauna să înăbuşească şi să ucidă binele, El nu
numai că dă credincioşilor săi toate puterile dumnezeeşti,
care sunt spre viaţă şi buna credinţă (2 Petr. I, 3; 2 Cor. XII,
9); ci şi găseşte de trebuinţă de a le ajută totdeauna prin puterea
sa împărătească în lupta inevitabilă cu toţi duşmanii lor văzuţi
şi nevăzuţi (2 Tim. III, 12; Ebr. VI, 12; Fi- lip. III, 21), pentru ca
cei ce se luptă lupta cea bună, să-şi păstreze credinţa întru
nădejdea de a primi cununa dreptăţii dela Dumnezeu, pe care a
gătit-o tuturor celor ce au iubit arătarea lui (2 Tim. IV, 7). Mai
ales, El apără totdeauna Biserica sa şi o fereşte de toate
năvălirile vrăşmaşilor, conducându-o cu puterea sa, ca să nu fie
biruită de porţile- iadului (Mat.. XVI, 18) şi pentru ca membrii ei
cei mai aleşi neţinând seamă de toate împrejurările critice nici
odată să nu dispereze cu desăvârşire, până la sfârşitul veacurilor
(Mat. XXIV, 22; XXVIII, 20). Iar acolo—în împărăţia Sa viitoare,
El va împârăţi ca biruitor al tuturor vrăşmaşilor săi (Apoc. III,
21), sau ca Împărat al păcii (Ebr. VII, 2), de aceea sf. ap. Ioan şi
numeşte împărăţia aceasta, împărăţia păcii (Apoc. XI, 15), sau
împărăţie- în care. nu va mai fi nici o posibilitate şi pericol din
partea nici unui vrăşmaş pentru turburarea liniştii şi stricarea
păcii.
 In sfârşit împărăţia actuală a lui Hristos ca adăp- tată la
iconomia temporală a mântuirii neamului o- menesc, care, se
înţelege, se va termină odată cu încetarea acestei iconomii, pe
când împărăţia viitoare a lui Hristos, care va începe odată cu
începutul vieţii veşnice a drepţilor, nu va avea sfârşit (Luc. I,
33). Pentru aceea sf. ap. Pavel, faţă de prima împărăţie a lui
Hristos, spune: Apoi sfârşitul, câmd va dă împărăţia lui
Dumnezeu şi Tatăl, când va strică toată domniea şi
stăpânirea şi puterea. Căci se cade Tui a împărăţi, pâină
ce va pune pe toţi vrăşmaşii sub picioarele sale...
pentrucă Dumnezeu Tatăl toate le-a supus sub picioarele
Tui... iar dacă se vor supune Tui toate, atunci şi însuşi
Fiiul se va supune celui ce a supus Tui toate, că să fie
Dumnezeu toate întru toţi (1 Cor. XV, 24—28 ’), iar a doua
împărăţie viitoare
 1

’) In acest senz, adecă în senzul de împărăţie vremelnică a Iui Hristos, după

care nemijlocit trebue să urmeze împărăţia lui cea veşnică şi prea slăvită, înţelegeau
şi explicau aceste cuvinte ale ap. Pavel, şi vechii părinţi şi dascăli ai Bisericii. Aşa de
ex. uf. Zenon al Veronei scriă: «Ap. Pavel vorbeşte aici despre împărăţia vremelnică a
lui Dumnezeu celui ce s’a întrupat, după sfărşitul căreia, El va veni si va judecă pe
cei vii şi pe cei morţi. Lucrul acesta se confirmă de însuşi contextul cuvântării, în
care se spune că Hristos trebue să împărăţească cu sfinţii săi până atunci, când va
încetă ori ce începătorie ori ce putero şi stăpânire, până când va supune pe loţi
vrăşmaşii săi sub picioarele sale. Jivanghc- listul Luca însă (1.84) şi Solomon (înţelepc.
III, 4—8) au înţeles stăpânirea cea dintâi, in care având parte neîntreruptă din veac
şi până în veac Fiiul nici o dată n'ft primit împărăţia dela Tatăl şi nici odntă nu-i va
preda-o.. căci El totdeauna a ImpârâţiL cu Tatăl său, cum însuşi zice: Împărăţia mea
nu este din lumea aceasta (Ioan XVIII, 86). Lucrul acesta l’a exprimat mai lămurit ap.
Pavel: Că acestea să iţiţi, zice el, că tot canarul, sau necuratul, sau lacomul care este
slujitor idolilor, nu va avea mofte- nire întru împărăţia lui Ilristos fi Dumnezeu. (Ef. V, 5),
arătând prin a- ceasta, că una e împărăţia Tatălui şi a Fiiului (la cuvintele, I, Cor. XV,
.24). După sf. Chirii al Ierusalimului, unii dintre eretici pot înţelege cuvintele ap
Pavel: Pentrucă se cade lui a împărăţi până ce va pune pe toţi vrăimaiii lui sub picioarele
sale (1 Cor. XV, 25), în senzul încetării împărăţii lui Hristos supunându-şi pe
vrăşmaşii săi, nevoind să ştie că Danii! a prezis lămurit: Stăpânirea lui. «o fi. stăpânire
teinică, care nu va trece şi împărăţia lui nu se va risipi. (Dan. VII, 18—14), iar
arhiepisco- a lui o numeşte împărăţie neclintită (Ebr. XII, 28), prin
aceasta, se înţelege, designa aceeaşi trăsătură caracteristică a
acestei împărăţii pe care voiau s’o designeze şi apostolii Petru şi
Ioan, cel dintâi numin- du-o direct împărăţie vecinică (2.
Petru I, 11), iar cel din urmă. se exprimă despre ea că va împăraţi
 2

în- tr’ânsa Hristos cu Domnul în vecii vecilor (Apoc. XI, 15'). 347

348
Astfel de împărăţie viitoare şi cu astfel de împărat va fi, se
înţelege, nemăsurat de mare şi cea mai superioară faţă cu toate
împărăţiile pământeşti, chiar şi cele mai bune,' ceea ce a şi
exprimat destul de lămurit însuşi Iisus Hristos, numindu-o
împărăţie' nu ■ din lumea aceasta (Ioan XVIII, 36) ci
împărăţie' cerească (Mat. V, 3, 20; VII, 21; VIII, 11; IX, 11 —

347pul Gabri I a repetat; şi împărăţiei lui un va fi »fârşit (fain. I, 811) şi că Însuşi ap.
Pavel a învăţat: că spre accu-rta a şi murii şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi
pe cei morii şi pe cei vii (Rom. XIV, 9). Cu toate a- cestea, expresiunea: până când,
nici decum nu înlătură continuarea împărăţii lui Hristos şi după co va supun« p«
vrăşmaşi, ca biruitor asupra celor învinşi. Cuvintele apostolului însă: atunci şi
însuşi h'iiul se va supune celui cc i-a supus lui toate (1 Cor. XV, 28), după sf. Chirii
nici decum nu cuprind sonzul creticesc că Fiiul cel co este în veci, atunci ar încetă
oare
. cum du a mai fi Fii», re/.olviudu-.so In Tatăl, ci scuzul că K1 şi alunei, cum a fost şi
totdeauna va rămăneă supus în totul Tatălui său (Orat. Cathec. XV, n 26—30). Iar sf.
Origorie Teologul deosebeşte lesne două forme în împărăţia lui Hristos,—veşnica
lui împărăţie, ca Atotputernic deopotrivă cu Dumnezeu-Tatăl, rtăpânul tuturor
oamenilor supuşi şi nesupuşi şi împărăţia Lui vremelnică ca Stăpân haric al acelora
dintre ei pe care El i-a atras la supunerea de bunăvoie sieşi şi Tatălui său—şi
presupunând că la ap. Pavel—cuvântarea despre ultima formă a împărăţiei lui
Hristos, el explică astfel cuvintele ap. Pavel: şi însuşi Fiul se va supune celui ce i-a
supus lui toate: «După cum pentru mine se numea jurământ (c. III, 13) care dezleagă
j rămân tul meu, şi păcat (2 Cor
348 21) care ridică păcatele lumii (loan 1, 29) şi din Adam cel vechiu se face nou, tot
aşa şi nesupunerea mea ca cap al întregului corp o face el nesupunerea sa De aceea
până când sunt nesupus şi revoltat prin patimile mele şi prin aceea că mă lapăd de
Dumnezeu, până atunci şi Hristos numai după mine, se numeşte nesupus. Iar când
totul va ii supus lui, atunci şi El, aducându-mâ pe mine cel mântuit, îşi va îndeplini
supunerea sa... însuşindu şi supunerea noastră (cuvânt. 80 opp. sf Grig. Teolog, part
III, p. 65—66. Moscva 1889). Aceste cuvinte ale ap Pavel despre sfârşitul împărăţiei
lui Hristos şi predarea ei lui Dumnezeu şi Tatăl şi după sf. loan (jura de aur nu
trebue să se înţeleagă despre Hristos după dumnezeirea lui, ci după iconomia lui;
iar dacă se înţeleg astfel — ■cum le inţe eg ereticii, atunci reese nu numai că Fiul
pretând împărăţia Tatălui său, El încetează de a .mai fi deja împărat, dar şi că Tatăl
primind împărăţia dela Fiul deabea la sfârşitul lumii, până aici în tot tim pul trecut,
El n’a fost împărat (In 1 Corinth. c. XV, 24 — 28 homil. 39).- Tot aşa a explicat
cuvintele apostolului Pavel şi fericitul Teodorit (In 1 Corint, c. XV, 24-28).
• *) Trebue să observăm că faţă de învăţătura revelată, atât de lămurită
despre împărăţia iui Hristos cca prea slăvită care va urma nemijlocit
după
împărăţia lui harico-vremelnică, In caro vor intră toţi drepţii, după jude-
 cata generala, nu mai poate avea loc ideea despre o împărăţie de o mie de ani a
lui Hristos pe pământ, care împărăţie va începe cu mai bine de o mie de ani înainte
de vecinica lui împărăţie şi va există până la ve- nirea lui Antihrist,—Idee contrară
Învăţăturii descoperite şi împărtăşită de câteva comunităţi mistice vechi creştine
(Anabaplistă, Şvedenborghiană şi Huminată vezi Wiest. Demonst. Dogm. t. VI, §
296). Aderenţii acestei ■opiniuni luând ca punct dă plecare, al împărăţiei de o mie
de ani a lui llristos, mia de ani până la aparlţiunoa lui antihrist, adaugă la- aceasta şi
a doua venire a lui Hristos. Cu loato acestea Iisus llristos vorbind des pre aceesta, ca
despre semnul venirii lui, indică sfârşitul lumii (Mat. XIII 87—41; XXIV, 27—61) şi îl
puneâ în legătură nemijlocită cu judecata generală pe caro avea s’o săvârşească
(Mat. XXV, 81-46)’ Iar ap. Pavel cu uneâ sfârşitul domniei lui antihrist, care avea să
înceteze odată cu venirea, lui Hristos (2 Tes. II, 8). Partizanii Hiliasmului
presupuneau mai departe şi presupun că la sfârşitul împărăţiei de o mie de ani va fi
învierea morţilor, care se va deosebi de ultima înviere generală, prin faptul că acum
nu vor înviă decât drepţii. Dar atât Iisus Hristos cât şi apos tolii săi învăţau numai
despre o singură înviere generală, atât a drepţilor cât şi a păcătoşilor—înviere care
avea să fie in ziua cea de pe urmă (loan V, 29; VI, 89, 40, 44, 64; 1 Cor XV, 52). In
sfârşit Hiliaştii, fără să mai vorbim despre aceea dintre dânşii cari ca şi vechii eretici
Cerin- tiniani, Ebionişti, Montanişti şi Apolinarişti (Euseb.hist. eccles. III, 28; Iero-
nim. Cnmment în Isai. 66. vers. 20; Terţul, adv. Marcion. 1, 29; Vasile ■cel Mare
epist 265 n. 4) îşi reprezentau prea senzual şi grosier'împărăţia de o mie de ani a lui
Hristos. Chiar şi cei mai concilianţi dintre dânşii, cum au fost câţiva dintre vechii
dascăli ai bisericei, ca: Papid (E- useb. hist. eccles. III, 39), sf. Iustin (Dialog, cum
Triph. n. 80—81), sf. 'ltineu (adv ha'er. V, 81 n. 1), sf. Ipolit (apud phot. bibliot. cod.
101), -sf. Melodie (conviv. Decemvirg. orat. IX, n. 5) şi sf. Lactanţiu (inst. divin. VII,
24), vedeau în această împărăţie numai o împărăţie pământească. plină de toate
bumătăţile lumeşti, pe când Hristos a făgăduit tuturor drepţilor o singură împărăţie
viitoare, cerească, plină de bunurile cereşti neperitoare (Mat. V, 8—19; VI, 20. tuc.
XII, 33; XVIII. 22) Faţă de o aşa de clară contrazicere învăţăturii lui Hristos şi a
apostolilor, i- deea Hiliaştilor despre o împărăţie de o mie de ani a lui Hristos, se în -
ţelege,.nu mai trebue să mai aibă nici o însemnătate, cum nici citatul lor din
capitolul XX din Apocalips, unde se descrie cum sf. ap. şi evanghelist Ioân a văzut,
în vedenie, pe un oare care înger pogorându-se din cer, care avea un lanţ în mâni,
cu care'a legat pe diavol şi cu cheea irfer- 'nului pe care o avea în mână a închis pe
diavol acolo pentru o mie de ani, pentru ca să nu mai ispitească şi să înşele pe
oameni în acest timp şi că nlai doparto a urmat prima’ Înviere în care toţi cei ce
credeau ne- 12; XIX, 14; XXV. 1); adică astfel de împărăţie care aşa
de esenţial se va deosebi de ori ce împărăţie pământească, prin
însuşirile şi calităţile sale interne, după cum cele duhovniceşti
se deosebesc de cele lumeşti, sau cele cereşti de tot ce-i
pământesc. Totuşi aceasta nu însemnează că în împărăţia
viitoare a lui Hristos, nu va fi de loc nici pământ, nici nimic din
ce-i a- parţine lui acum. Şi acolo va fi nu numai cer, ci şi pământ,
dar vor fi libere de stricăciune şi de moarte clintit în Iisus Hristos au
trăit şi.au împărăţii împreună cu el o mie de ani (Vers. 1—4), şi că în sfârşit, după
împlinirea acestei mii de ani diavolul eliberat din iad pentru puţin timp va ispiti şi
înşelă pe toate popoarele care trăesc pre pământ, după care apoi va urma
condamnarea diavolului la munca vecinică şi judecata cu răsplata meritată, asupra
tuturor oamenilor înviaţi (vers. 7—15). A înţelege însă şi a explică aceste chipuri
mistice ale împărăţiei lui Hristos, în sens literal şi fără să se ţină socoteală de
învăţătura lămurită a lui Hristos, despre chestiunea aceasta, ar fi contrar regulilor
exegeticei sănătoase dela care să cere ca să explice şi să lămurească temeinic toate
locurile întunecate din sf. scriptură prin alte locuri evidente şi lămurite,
concordându-le şi armonizându-le. Conţinutul acestui capitol din Apocalips poate
să se înţeleagă cum l’au înţeles, după Fericitul Auguslin (De civit. deii. 1. XX, c. 7), şi
cei mai buni exegeţi (sacr. script. curs. compl. t XXV, p. 1409-1422. Paris 1842), în
 48.
3
sensul că îngerul care se prezintă aici având cheea infernului şi care închide pe
diavolul legat—acesta este îngerul Făgăduinţa, lisus Hristos care prin stăpânirea sa a
distrus actele diavolului (1 loan III, 8; conf. Ebr. II, 14), şi în locul împărăţiei lui din
care a fost izgonit afară (loan XII, 81) şi-a zidit împărăţia sa harică (Mat. XVI, 18) în
care a început să intre necontenit adevăraţii lui următori înviind spiritual (Ef. V, 14;
Rom. VI, 4) pentru o viaţă nouă în Hristos şi cu Hristos şi aici pre pământ şi după
moarte dincolo de confxniile mormântului (Filip I, 28). Iar mia de ani în decursul
căreia va li închis şi legat diavolul în acţiunile sale pierzătoare necontenit se va
continuă împărăţia harică a lui Hristos Aceasta însemnează ca şi la David—o mie de
neamuri (Ps. 104, 8), adecă nu period nehotârlt, dar foarte îndelungat, până la *fAr
fitul veacului (Mat. XXVIII, 20). In sfârşit, puţinul timp în care după trecerea de o mie
de ani se va permite diavolului să lucreze, însemnează un scurt timp de stăpânire a
lui antihrist, înainte de sfârşitul lumii; după care va urma învierea morţilor şi ultima
judecată. La cele zise trebue să adăogăm că de şi ideea hiliastică n'a fost persecutată
în biserică până la jumătatea secolului al IlI-lea, totuşi începând cu Origen şi
Dionisie al Alexandriei, toţi cei mai învăţaţi dascăli ai bisericei s’au ridicat contra ei.
Iar când Apo- linarii în secolul al IV a început s’o susţină ca adevărată, atunci
sinodul al IV-lea ecumenic, care prin canon. I, a condamnat-o împreună cu alte
rătăciri ale lui Apolinarie şi în contra ei a introdus în simbolul credin ţei învăţătura
despre Iisus Hristos: Şi a cărui împărăţie nu va fi tfărfit.
(I Cor. XV, 26) şi mai ales de lucrarea pierzătoare a păcatului (1
Cor. XV, 55—56) cari vor fi înlocuite cu domnia dreptăţii (2 Petr.
III, 13). Şi acolo vor fi făpturi pământeşti, dar numai că ele vor fi
libere de robia stricăciunii şi capabile de a participă la libertatea
slavei fiilor lui Dumnezeu (Rom. VIII, 20—21). De aceea
împărăţia viitoare a lui Hristos, pregătită drepţilor, deşi va fi în
ea, afară de cer şi pământ cu făpturile lui, totuşi prin însuşirile
sale esenţiale, va fi împărăţie cerească, pentrucă nimic nu va fi
în ea grosier (1 Cor. XV, 50), stricâcios şi păcătos, ci din contră,
totul va fi spiritual, nemuritor şi sfânt; pentrucă în ea vor fi cu
prisosinţă aşa fel de comori duhovniceşti, în cât nu vor fi supuse
la nici o stricăciune şi împuţinare (Mat. VI, 20; Luc. XII, 33) şi
astfel de bunătăţi pe care ochiul încă n’a văzut, u- rechea n’a
auzit şi la inima omului n’a pătruns (1 Cor. II, 9).

§ 412.

Despre viaţa fericită a drepţilor în împărăţia cea

pregătită lor.

învăţătura revelată.
 1

In ce va constă viaţa fericită a drepţilor în împărăţia lui

Dumnezeu şi Hristos? După descrierea des- coperirei
dumnezeeşti, drepţii vor fi tot aşa aproape de Dumnezeu
Părintele (Mat. XIII, 43), cum sunt copii aproape de tatăl lor
corporal, trăind în aceeaşi casă cu el (loan XIV, 2); iar faţă de
lisus HristosFiul lui Dumnezeu se vor învrednici încă de o mai
mare apropiere şi comunicare nemijlocită cu el. Fiindcă, ei
totd’auna vor locui împreună cu El (1. Tes. IV, 17), acolo, unde
va fi ^i El (loan XIV, 3), formănd astfel una împreună cu El, iar
prin El—una cu Tatăl, lucru despre care însuşi Iisus Hristos s’a
rugat Părintelui Său: Pentru ca toţi una să fie, după cum
Tu, Părinte, întru Mine fi Eu întru line, si aceştia întru
noi una să Jie... Păruite, pe cari 'i-ai dat mie, vocsc ca
unde sunt Eu şi aceştia să fie împreună cu mine (loan
XVII, 21, 24). Find, prin urmare, după cuvintele apostolului,
părtaşi furii dumnezecşti (2 Petru 1, 4),. drepţii, se înţelege, vor
fi tot odată părtaşi mai mult sau mai puţin şi ai celei mai
perfecte şi mai fericite vieţi care 'şi are izvorul în Dumnezeu
însuşi (Ps.XXXV, 10). In particular însă viitorii membrii ai
împărăţiei lui Dumnezeu se vor învrednici, ca şi îngerii (Mat.
XVIII, 10) să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă—aşa. cum este El
(Mat. V, 8; 1 Cor. XIII, 12; 1 loan III, 2), iar nu ca prin oglindă şi
gâcitură, cum îl văd acum. Ei nu-L vor cunoaşte ca acum,ştiindu-
L numai împarte,, ci îl vor cunoaşte în întregime sau aşa cum ei
însuşi sunt cunoscuţi de El (1 Cor. XIII, 12). Iar văzând şi
cunoscând astfel pe Dumnezeu ei vor contempla de asemenea şi
slava Fui (loan XVII, 24), şi nu numai că o vor contemplă, dar şi
însuşi vor fi părtaşi acestei slave, strălucind ca soarele în
împărăţia Tatălui lor (Mat. XIII, 43), asemenea vor şedea pe
scaun împreună cu Hristos (Apoc. III, 21; Conf. Mat. XIX, 27—
 2

29) şi vor împărţi cu El mărirea Lui împărătească (2 Timot- II, 11,

12). Toate acestea, se înţelege, vor satisface-
cu prisosinţă toate tendinţele şi cerinţele înalte ale sufletelor
drepţilor şi Je vor procură fericirea negrăită (Mat. V, 8; Ps. XVI,
15). Cu toate acestea, acestei stări fericite a drepţilor care
depinde numai dela comunicarea lăuntrică cu Dumnezeu, îi va
conrespunde şi în parte o va complectă şi acel mediu creat în
cari vor petrece ei şi vor trăi şi anume: îngerii cu cari vor fi în
cele mai strânse raporturi toţi drepţii începând cu drepţii
vechiului aşezământ ca membrii ai unei şi aceleaşi biserici
cereşti (Ebr. XII. 22, 23; Mat. VIII, 11; Ioan XVII, 21) cum şi
creaturile pământeşti, cari după ce se vor liberă de robia strică-
ciunei se vor raporta către slava lor, ca cătră slava fiilor lui
Dumnezeu (Rom. VIII,-21).
De aceea, cum se spune în apocalips, ei nici nu vor mai
flămânzi, nici nu vor mai însetoşa şi nici nu-i va mai arde
soarele şi nici zăduful: căci Mielul Care şeade în mijlocul
scaunului îi va paşte pre ei şi-i va conduce la izvoare de ape vii
şi Dumnezeu va şterge toata lacrăma dela faţa lor (Apoc. VII, 16,
17).
Cu toate acestea, nu toţi cei ce vor intră întru împărăţia
cerurilor se vor îndulci deopotrivă de această viaţă fericită, ci
fiecare se va indulci potrivit meri: telor ce le va avea înaintea
Domnului, Care va dâ fiecăruia după faptele sale (Mat. XVI, 27).
Pcptrucâ, după învăţătura Răscumpărătorului Hristos, sunt
multe locaşuri în casa Tatălui său, destinate adevăraţilor
Săi discipoli (Ioan XIV, 2), şi cel ce va strică sau va nesocoti
vr una dintr aceste porunci viai mici şi va în- văiţă aşa
pe oameni, mai mic se va chemă întru împărăţia
cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţă, mare se va
chemă îniru împărăţia cerurilor (Mat. V, 19). Şi iarăşi: cet
ce va primi pe Profet în nume de Profet, plata Profetului
va primi, şi cel ce va primi pe drept în numele dreptului
plata dreptului va primi. Şi cel ce va adapă pe unul
dinţi’aceşti mai mici cu un pahar de apă rece în nume de
ucenic, amin zic vouă nu-şi va verde plata sa (Mat. X, 41,
42). Aceasta a exprimat-o foarte lămurit Mântuitorul Hristos în
parabola Sa despre un oare-care om nobil prin naştere, care
plecând într’o ţară depărtată spre a-şi luâ împărăţie, a dat
servilor săi câte o mna de argint pentru ca să lucreze cu ele, iar
când se va înapoia împăratul şi le va cere socoteală de
întrebuinţarea lor, atunci celui ce a mai a- dăogat la mnaua
prirtiitâ încă zece mnale îi va da să conducă zece oraşe, iar celui
ce a mai câştigat numai cinci mnale i-a dat spre conducere
numai cinci oraşe (Luc< XIX, 12—19). Apostolul Pavel insă, re-
producând învăţătura lui Hristos spune: fie-care îşi va lua
piaţa după osteneala sa (1 Cor. III, 8), cel ce samână cu
scumpete cu scumpete va şi seceră; iar cel ce samână
intru binecuvântare întru binecuvântare va şi seceră (2.
Cor. IX, 6).
 1

Această răsplată însă, pregătită drepţilor după meritul ce-1

au, fiind variată şi felurită, totuşi sunt de opotrivâ nesfârşite
s’au veşnice. însuşi lisus Hristos, pentru a designa bunurile
viitoare făgăduite credincioşilor, numea viaţa aceasta direct—
viaţă veşnică (Ioan III, 16; 10, 28), şi descriind drepţilor
urmările dreptei sale judecăţi se exprimă astfel: iar drepţii vor
merge în viaţa veşnică (Mat. XXV, 46). Ideea aceasta a
exprimat-o Hristos' foarte lămurit, numind lo- -caşurile pe cari
drepţii (ucenicii Lui) trebuiau să-şi pregătească în ceruri pentru
păstrarea comorilor lor spirituale — neînvechite, iar comorile —
neameninţate nici de furi şi nici de molii (Luca XII, 33; conf.
Mat. VI, 20). Tot aşa au învăţat şi sf. apostoli când numeau
împărăţia lui Hristos,—în care vor petrece drepţii totdeauna cu
Domnul (1. Tes. IV, 17) împărăţie veşnică (2 Petr. I. 11), iar ceea
ce vor primi ei şi de care se vor îndulci şi se vor veseli—o
numeau apostolii—viaţă veşnică (Ioan II, 25; conf. Tit. I, 2).
Slava vecinică (1. Petru V, 10; 2 Cor. IV, 17, 18),— moştenire
nestricăcioasă şi neveştejită (1. Petru, I, 4),— avuţie
netrecătoare tn ceruri (Ebr. X, 34),—cum şi cununa cea
neveştejită a mărirei (1. Petr. V, 4).

§ 213.
Învăţătura Părinţilor bisericeşti.

Tot aşa au învăţat şi părinţii şi învăţătorii vechi bisericeşti

cu deosebire numai că ei au repetat şi împarte au lămurit
învăţătura revelată, atât despre însuşirile şi condiţiunele
fericitei vieţi viitoare a drepţilor, cât şi despre formele şi gradele
ei felurite şi despre eternitatea ei.
1). După învăţătura lor ca şi după învăţătura revelată prima
şi cea mai de căpetenie condiţiune a fericiri drepţilor cum şi
însăşi fericirea le va servi lor cea mai apropiată şi nemijlocită
 2

comunicare cil Dumnezeu, ca izvor al vieţii fericite şi tot o dată

participarea lor la această viaţă.
Sfântul Iustin Martirul mărturisind înaintea păgâ-
nilor credinţa creştinilor în răsplata viitoare şi fericită a celor
drepţi iată ce scria între altele: «noi suntem învăţaţi că
daca oamenii prin faptele lor s’arată
vrednici de destinele dumnezeeşti, atunci se învrednicesc a trăi
şi a împărăţi împreună cu Dumnezeu»1).. Atenagora în
rugăciunele sale şi în pologia sa în folosul creştinilor scrie:
«suntem convinşi că părăsind viaţa aceasta vom trăi o altă viaţă
mai bună decât aceasta—o viaţă cerească iar nu pământească,
căci vom locui la Dumnezeu şi cu Dumnezeu» 2). Tot cam această
idee, numai sub altă formă, a exprimat şi sfântul Teo/Hal
Antiohki în învăţătura sa dreaptă adresată păgânului,
Autolic. Itl scrie: «când lepezi cele mu ritoare şi te Îmbraci In
nemurire numai atunci pri veşti pe Dumnezeu cum trebue.
Căci Dumnezeu ridică corpul tău nemuritor împreună cu
sufletul şi a- tunci fâcându-te nemuritor priveşti pe Dumnezeu
cel nemuritor dacă acum crezi în el» :1). Şi ce mărire va fi,
continuă oare cum sfântul Chiprian şi ce bucurie vor avea cei
ce vor avea permisiunea să contempleze pe Dumnezeu şi se vor
învrednici să guste din bucuria mântuirii şi a luminei veşnice cu
Iiristos Domnul nostru şi Dumnezeu"1).
Deosebită atenţiune însă merită învăţătura sfântului Inneit
care ca şi alţi învăţători bisericeşti învaţă că izvorul fericirei
viitoare este în Dumnezeu, iar con- diţiunea lui—în comunicare
cu Dumnezeu. Iată cum judecă el despre chestiunea aceasta: «în
împărăţia ce-
') Apolog. 1). n. 10).
J
) Legat, pro hristian. n. 31.
3) Ad. Autolic lib. 1 n. 7.
■') Epist. 48 către Tivariteni blbliot. păr. apus. cart. 1 p. 226 Chiev. 1879.
rurilor se va vedea însuşi Dumnezeu „Tatăl (care va. apărea mai
întâi numai prin Duhul şi Fiiul) fiindcă Tatăl dărueşte
oamenilor nestricăciune spre viaţa veşnică, care provine pentru
fiecare dela vederea Tatălui. Căci după cum cei ce văd lumina se
găsesc înăuntru luminei şi sunt părtaşi strălucirei ei, aşa şi cei ce
văd pre Dumnezeu se vor găsi în Dumnezeu, şi vor fi părtaşi
strălucirei lui.... Fără viaţă nu se poate trăi, fiinţa v'ieţei însă
provine din comunicarea cu Dumnezeu, iar comunicarea cu
Dumnezeu constă în cunoştinţa lui Dumnezeu şi în îndulcirea
cu darurile I.ui 1 ). Alţii însă dintre dascăli şi Învăţătorii
bisericeşti următori ca: Vasilic cel marc, Griţorie leologul,
Ioan gură dc aur şl Fericitul Augustin, determinând mai
amănunţit bunurile cele mari pe cari avea să le a- ducă celor
drepţi viitoarea lor comunicare cu Dumnezeu lămureau, în
parte, atât complecta satisfacţi- une a tendinţelor spiritului lor
cunoscător care provine de aici, cât şi faptul că urmarea va fi
aceeaşi satisfacţiune a tuturor tendinţelor înalte şi în genere a
tuturor trebuinţelor spiritualo-morale a naturei lor.. După
învăţătura sf. Grigorie Teologulîmpărăţia cerurilor nu este
decât atingerea perfecţiunei şi curăţeniei, iar mai curat şi mai
perfect din tot ce există este cunoştinţa de Dumnezeu, pentru
aceea cunoştinţa complectă a sf. Treimi constitui cea mai înaltă
răsplată în viaţa viitoare 2). După' ideea sf. Vasile cel mare,
învrednicindu-ne să privim pe Domnul în împărăţia, cerurilor
vom privi în acelaşi timp însuşi prototipul. 349 350
tuturor
lucrurilor, pe când acum le vedem numai umbra lor—oare cum
numai ca prin oglindă351). Iar după învăţătura sf Ioan gură. de
aur, după cum Dumnezeu s’a pogorât la noi acum, tot aşa ne
vom ridică şi noi până la El atunci şi vom află multe din acele
349*) Advers, haeres. lib. IV, c. 20 n. 6.
350 Orat. 20 sub fin.
351.*) Epist. 8 către monahul Cesarie. Opp. sf. Vasilie part. VI, p. 42 Mo- scva 1869.
lucruri cari ne erau ascunse, învrednicindu-ne de conversaţia cea
mai fericită cu El352). Fericitul Au- gustin, generalizând
bunurile cele mari ale drepţilor, cari vor proveni din nemijlocita
contemplare a lui Dumnezeu şi comunicarea necontenită cu El,
iată ce scrie în privinţa acestei chestiuni: «răsplata virtuţei acolo
va fi Acela, care a dăruit-o şi a făgăduit-o. Mai bun şi mai înalt
decât care nu poate fi nimic, căci ce poate să însemneze cele
spuse de El prin profetul: ţi Eu voiu fi vouă Dumnezeu , iar
voi veţi fi mie po~ por (Leviticul XXVI, 12) dacă nu: Eu voi fi
vouă izvor din care va curge mulţumirea pentru toţi,—lucru pe
care nu-1 doresc adesea ori decât oamenii, a- decă viaţa,
sănătatea, hrana, bogăţia, slava, cinstea, pacea şi ori ce alte
bunuri în genere? Tot astfel de senz adevărat îl au şi cuvintele
sf. ap. Pavel: şi va fi Dumnezeu toate întru to(i (1 Cor. XV,
28). El va fi ţinta dorinţelor noastre, pe care îl vom privi neîn-
cetat faţă către faţă, îl vom iubi cu înflăcărare şi îl vom preamări
neîncetat»353).

352*) Homil 84 in 1 Corint, c. XIII, vers. 12.

353) Despre cetatea lui Dumnezeu Cart. XXII, c. 80, Opp. Fer. Augustm partea VI, p.
429, 480, Kiev. 1887.
 1

Iar cu fericita comunicare a drepţilor cu Dumnezeu, după

învăţătura sf. părinţi bisericeşti, va fi strânsunită comunicarea
lor şi cu cetele îngerilor cum şi cu toţi sfinţii ceea ce le va
procură cea mai mare bucurie şi linişte. Sfântul Chiprian
spune că atunci ya fi bucurie mare contemplând pe Dumnezeu.
«Atunci se vor felicită: Abraam, Isaac, lacob, împreună cu toţi
patriarhii, profeţii apostolii şi martirii; atunci ne vom bucură şi
ne vom veseli împreună cu drepţii şi plăcuţii lui Dumnezeu
întru împărăţia cerurilor—ne vom bucură şi ne vom veseli cu
bucurie şi veselie neîncetată pentru nemurirea dăruită»1).
Sfântul Efrem Şirul însă exprimă acelaşi lucru în
explicarea ce face el făgăduinţei dată de Hristos celor osteniţi şi
însărcinaţi (Mat. XI, 28). După ideea sf. Efrem Hristos vorbeşte,
oare cum, cam aşa: «veniţi la Mine cei ce sunteţi osteniţi şi
însărcinaţi şi Eu vă voi odihni fie voi—în cetatea cea de sus
unde se odihnesc toţi sfinţii Mei in cea mai mare bucurie; nă-
zuiţi şi intraţi acolo unde sunt cetele drepţilor. Acolo şanurile
lui Abraam vor primi pe toţi cei ce au a- vut suferinţi în viaţa
pământească, cum au primit oare când pe săracul Lazăr; acolo se
va deschide comoara bunurilor mele celor veşnici; acolo este
Ierusalimul cel de sus—mama celor întâi născuţi; acolo este vi-
aţa fericită acelor umiliţi; acolo sunt întuncricclc dc îngeri,
triumful celor întâi născuţi, tronurile apostolilor, patria
profeţilor, schiptrurile patriarhilor, cunu- nele martirilor,
laudele celor drepţi»-).
 Tot asemenea şi după învăţătura sf. loan gură de aur,
lucrul de căpetenie în Împărăţia cerurilor, faţă 354 355
de fericirea
drepţilor, va fi cea mai apropiată şi neîntreruptă comunicare a
drepţilor cu Hristos şi cetele îngerilor»1).
Cu toate acestea, starea aceasta de fericire a drepţilor nu
numai că nu va fi împedicată şi stingherită după învăţătura sf.
părinţi şi dascăli bisericeşti, de propria lor natură corporală şi
făpturile văzute ci din contră îi va corespunde în totul şi o va
ajută. Corpurile drepţilor fiind desbrăcate de stricăciune şi îm-
brăcate în nestricăciune şi nemurire vor fi fără de pasiuni şi
asemenea spiritelor2), de aceea vor ascultă în totul de spirit şi
vor fi cele mai desăvârşite organe prin care să se poată manifestă
toate gândirile, dorinţele şi tendinţele spiritului’1). Mai mult,
corpurile lor, prin calităţile lor interne, fiind oare cum cereşti nu
le vor prezentă nici o opunere de a intră în comunicare cu
îngerii’1). Mai însemnat însă decât toate este faptul că corpurile
lor fiind libere de ori ce înclinare păcătoasă0) şi servind în totul
tendinţelor spiritului nu numai că nu-i vor împedicâ de a
contemplă şi privi pe Dumnezeu1’) ci, din contră multora le va
ajută dând spiritului lor posibilitate ca cu toată ascuţimea
simţirilor lor şi agerimea vederei, să con- templeze mult mai clar
decât acum înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, manifestată
atât în alte cor-

’) Cuv. 1 către Teodor cel căzut. v. citirea creştină part. I, p. 371.

M -ttenagova. Legat, pro Hrislian n. 81.
s
) Fericitul Augus'in. Dupre cetatea lui Dumnezeu. Cartea XXII, c. 30 Opp. F.
August, part. VI. p. 421). Kiev. 1887.
*) Sf. Chirii al Ierusalimului. Orat. catech. 18 n. 19.
l
) iipitom. Divin, decret, c. 21.
*) Sf. T.eofil al Anliohiei. Ad. Autolic. lib I, c. 7; Vasile cel mare. E- pist, 8 către
Cesario monahul. Opp. sf. V. cel mare part. VI, p. 42 Mo- seva 1859.

354>) Epist. 48 către Tevariteni. Opp. sf. Chiprian cart. I, p, 227. Kiev 1879.
■*) Cuv. 86 la a doua venire a lui Hristos. Opp. »/. Efrem Şirul part..
355 p. 347—849. Moscva 1881.
puri asemenea lor cât şi în toate făpturile văzute'). Iar făpturile
văzute din partea lor nu numai că nu vor împedicâ intru nimic
aceasta, ci din contră vor fi favorabile pentrucă ele, fiind
schimbate vor fi mai frumoase şi mai strălucitoare pentrucă «cu
cât aurul va fi mai strălucitor ca cositorul, cu atâta forma de
atunci a făpturilor văzute va fi mai bună ca cea de acum, după
cum spune fericitul Pavel: că şi însăşi zidirea aceasta se va
liberă din robia slricăciunci (Rom. VIII, 21). Acum ea, ca
părtaşe stricăciunei sufere multe din cele ce sunt proprii a le
suferi atare corpuri; atunci însă. dezbrâcându-se de toate acestea,
ne va înfăţişă fericirea cea nestricăcioasâ» 356 357). Multe o- caziuni
şi îmboldiri ne va înfăţişă această stare a zi- direi renăscute
pentru contemplarea cucernică şi fericită a lucrurilor măreţe ale
înţelepciune’! şi bunâtă- ţei lui Dumnezeu in lumea văzută—
renăscută358). De aceea viaţa viitoare a celor drepţi, cum au
reprezentat-o vechii părinţi bisericeşti, va fi complectarea a ori
ce satisfacţiune, satisfâcându-le pe deplin toate cerinţele şi
înlăturând dela dânşii tot ce ar putea să le pricinuiască supărare
şi întristare. Sf. Efrem Şirul, descriind viitoarea soartă fericită a
drepţilor, şi punând în gura Mântuitorului, care cheamă la
odihnă pe cei ce sunt osteniţi şi însărcinaţi (Mat. XI, 28), între
altele, cuvintele următoare: Eu vă voi odihni pe voi— vă voi
odihni acolo unde totul este liniştit şi unde totul este luminat şi
plăcut la vedere, unde nit este nici cel ce cauzează dureri nici cel
ce consrtân- ge,—unde nu-i deja nici păcat, nici vreme de pocă-
inţă—înfărşit unde este lumina cea neapropiată şi bucuria
negrăită").

356*) Fericitul Augustin. Despre cetatea lui Dumnezeu cart. XXII, c. 29 'Opp. F.
August, part. VI, p. 427—428. Kiev. 1887.
357)Sf. loan gură de aur. Cuv. 1 către Teodor cel căzut. Citirea creştină
44 part. I, p. 872. .,
358)Fericitul Augustin, Locul citat. . ..
 Sf. loan gură de aur însă ne prezintă tabloul soar- tei
fericite a drepţilor în următoarele trăsături mult mai vii şi mai
amănunţite. «Inchipoeşte-ţi, spune el, starea acelei vieţi, pe cât
este posibil a ţi-o închipui, căci ca să ţi-o închipueşti nu este
suficient nici un cuvânt, ci numai din cele ce auzim putem oare
cum ca prin gâciturâ să primim oare care idee neclară despre ea.
Unde nu este, se zice, durere nici întristare nici suspinare (Ps.
XXXV, 10). Ce poate fi mai fericit ca viaţa aceasta? Nimenea nu
trebue să se teamă acolo de sărăcie sau de dureri, şi suferinţi;
acolo nu va fi nici cel ce cauzează dureri, nici cel ce suferă,—nici
cel ce constrânge nici cel ce suferă constrângerea, nici
persecutorul nici persecutatul, nici răzbunătorul, nici cel ce
urăşte, nici cel aprins de pofte, nici cel ce se trudeşte căutând
cele pentru existenţă, nici ce! ce suferă din partea căpeteniilor şi
autorităţilor. Căci toată furtuna patimilor noastre liniştindu- se
atunci va înceta pentru totdeauna,—şi totul va fi în pace, veselie
şi bucurie; totul va fi liniştit; totul va fi zi şi lumină,—nu lumină
ca lumină cea de astăzi, ci o alta cu atât mai luminată decât
aceasta cu cât această lumină a soarelui este mai luminată şi mai
strălucitoare ca lumina dela lumânare. Acolo lumina nu se va
Întuneca nici de noapte, nici de alergarea norilor; ea nu va arde
şi nici nu va veşteji corpurile. Acolo nu este nici noapte, nici
seară, nici răceală, nici arşiţă şi nici vr’o altă oare care schimbare
de timp, ci o altă stare cu totul desăvârşită pe care n’o află decât
acei ce se învrednicesc de dânsa. Acolo nu este nici bătrâneţe şi
nici companionii bătrâneţei; este exclusă de aici toată
stricăciunea, fiindcă pretutindenea domneşte slava cea
nestricăcioasă. Mai mult, această stare este o neîntreruptă
desfătare în comunitate cu Hristos, cu îngerii şi cu arhanghelii şi
cu puterile cele de sus1).
 In general sf. părinţi şi dascăli bisericeşti înfăţişau bunurile
împărăţiei cerurilor întru atât de deosebite şi mai pre sus, prin
esenţa lor, de bunurile pământeşti, pe cât este de deosebit
sufletul de corp şi pe cât este mai pre sus unul de altul 2).
Din această cauză şi erau considerate bunurile împărăţiei
cerurilor,incomparabil mai pre sus de ori ce bunuri pământeşti
cari au existat vr’o dată sau cari există şi cari, faţă de ele, nu sunt
decât un vis sau o umbră a realităţei 2) şi de aceea, de obiceiu, să
şi numeau neînchipuite, inexplicabile şi negrăite, adesea
repetând cu sf. ap. Pavel: cele ce ochiul n'a văzut şi urechea n’a
auzit şi la inima omului n’au pătruns, pe care le-a pregătit
Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (1 Cor. II, 9)1).

>) Cuv 1 către Teodor cel căzut. V. citirea creştină ed. 1844 part I, p. 871; conf. Sf.
Ambrosie. De bono mort. c. 11 et. 12; De penit. c. 80; Fer. Teodorit Epitom. Divin,
decret, c. 21.
’) Homil. 22 către tinerime. Opp. sf. Vasile cel mare part. IV, p. 846. Moscva 1868.
*' lbidem.
*} Atenogora. Legat, pro crist. n. 12; sf. Chiprian Epist. 42 către Ti-
2). Tot odată însă, toţi sfinţii părinţi si dascăli bisericeşti
admiteau şi vedeau în fericirea viitoare a drepţilor, care depinde
în totul de gradul meritelor lor, cele mai variate forme şi gradele
cele mai deosebite, învăţând că această varietate de forme şi
grade în recompensa celor drepţi nu va înpedicâ nici de cum
complecta mulţumire a celor recompensaţi — fie mai mult fie
mai puţin răsplătiţi—recunoscând în acest caz cea mai perfectă
dreptate din partea lui Dumnezeu, înlăturând ori ce ură şi
părtinire.
Sf. Irineu, înfăţişând pe drepţii înviaţi pentru viaţa viitoare
ca membri ai unuia şi aceluiaşi corp al căruia cap va fi Hristos,
iată cum se exprimă despre fericirea şi soarta lor viitoare:
«fiecare membru va avea cuvenita sa poziţiune proprie în corp.
Căci multe locaşuri sunt la Tatăl după cum şi multe membre
sunţ în corp1).
 1

Sf. Efrem Şirul, ca şi Irineu, văzând în învăţătura lui Hristos,

«multe locaşuri sunt în casa Tatălui meu», o indicaţiune directă
la feluritele grade ale fericirii viitoare cari atârnă de diferitele
grade dc merit ale drepţilor, adaugă că atare deosebire în des-
fătările viitoare de bunurile cereşti nu vor nemulţumi întru
nimic pe cei ce vor posedă o porţiune mai mică din aceste
bunuri. El explică faptul astfel: Multe locuri, spune El, nu
înseamnă aici că sunt multe după locul ce-1 ocupă, ci după
gradul mai mare sau mai 359 360mic al darului. După cum fiecare se
veseleşte de razele soarelui vizibil, după măsura curăţeniei
organelor vederei şi după cum dela o lumânare care luminează o
casă fiecare rază se deosebeşte şi totuşi lumina nu se desparte în
mai multe lumânări; tot aşa şi în veacul viitor toţi drepţii se vor
bucură laolaltă cu aceeaşi bucurie, însă fiecare în măsura sa se va
lumină de un singur soare şi după gradul de vrednicie se va
bucură şi se va veseli, oare cum, în a- celaşi loc şi în aceeaşi
atmosferă. Nimenea nu- va ve- deâ un grad mai înalt: şi unul mai
puţin înalt ca pri-' vind la darul covârşitor a! altuia şi la lipsa sa
de un astfel de dar să n’aibâ moţiv de a se scârbi şi nelinişti. Să
nu fie aceasta. Acolo nu va fi nici plângere nici suspin; ci fiecare
se va veseli lăuntric după 1 dăruirea ce-i este dată, iar în exterior,
toţi vor aveâ aceeaşi contemplare şi aceeaşi bucurie 1). Tot cam a-
cestea le . repetă, în scurte cuvinte, şi sf. Vasilie cel mare,
vorbind despre aceasta următoarele: «pe unii îi învredniceşte
Domnul de mai multă cinste iar pe,- alţii de mai puţină... şi
fiindcă sunt muite locaşuri la^ Tatăl (Ioan XIV, 2); de aceea pe
359variteni. Opp. sf. Chiprian part. I, p. 227. Kiev. 1879; Sf. Or. de Niea Orat catech, c.
-Í0.
360 Advers, haeres. lib. Iii, c. 19 n. 3; Tertulian spune: Toţi vom fi la unul şi acelaşi
Dumnezeu, de şi recompensele sunt diferite şi de şi la u- nul şi acelaşi părinte sunt
multe locaşuri (De monog c. 10),
*) Despe locaşurile fericite. Opp. »/. Efrem Şirul part. III, p. 29, 80. Mo-
scra 1882. •' ■ \
’) Comraent In hai. c. XI. re». 10; c. IV, r. 6, . • ' '
 2

unii îi va pune într’o stare mai înaltă; iar pe alţii într’o alta mai
puţin înaltă. Dar toţi laolaltă cu cinste vor avea linişte şi odihnă»
2
).

*) Despe locaşurile fericite. Opp. »/. Efrem Şirul part. III, p. 29, 80. Mo-
scra 1882. •' ■ \
’) Comraent In hai. c. XI. re». 10; c. IV, r. 6, . • ' '
 ■ Tot de astfel de idei se conduceau şi acei dintre sfinţii părinţi
şi dascăli bisericeşti cari, arătâqd prin altceva diferitele grade şi
forme de fericire viitoare, con-diţionatâ în totul de meritele
morale mari sau mici, îi încredinţau că dacă ei nu vor fi în stare
să merite o fericire mare în împărăţia ceriurilor, atunci să se
silească pe toate căile ca să merite o fericire mai mică şi apoi se .
presupunea că chiar şi aceasta dă dreptul la moştenirea
împărăţiei ceriurilor şi că va fi bunul cel mai mare şi cu totul
suficient pentru a căpăta fericirea viitoare. «Fie-care virtute,
spune sf. Gri- gorie Teologul, este o deosebită cale spre
mântuire şi fără îndoială, duce la unul dintre fericitele locaşuri.
Căci după cum formele vieţei sunt deosebite tot aşa şi locaşurile
la Dumnezeu sunt multe şi ele se îm- p^rt şi se dau ne-căruia
după vrednicia lui. De aceea fie că unul săvârşeşte o virtute,
altul-alta, iar altă 1 virtute este săvârşită de mai mulţi, fie însă că
cineva le săvârşeşte pe toate, numai că fie-care să meargă şi să
tindă necontenit şi fără să se clatine intru cât-va, pe urmele
bunului Conducător Care îndreptează paşii lui şi Care îl
introduce în fericirea cerească cea nemărginită» 1). Sau, iată ce
învăţătură morală face sf. Joan gură de aur după ce explică
acea mare deosebire gradată pe care o vor aveâ recompensele în
viaţa viitoare—deosebire foarte clară deşi desemnată prin
aceleaşi cuvinte ale Mântuitorului: «/« casa Tatălui meu
multe locaşuri sunt (loan XIV, 2), asemenea şi prin cuvintele
Apostolului Pavel: Alta este slava soarelei, alta slava
lunei şi alta slava stelelor, căci stea de stea se deosebeşte
în slavă (I Cor. XV, 41). Ştiind toate acestea, spune sf. părinte,
nici odată să 361

361 Cuvântul XIV Despre Iubirea de săraci. Opp sf. Grigorie Teologul part. II,
p. 6 Moscova 1889; conf. cuv. 27, tot acolo :part 111, p. 9.
>) Cuvânt. I către Thedor cel căzut. Cetirea creştină, ed. 1844 part. î, 414.
nu încetăm a face bine, să fim neadormiţi şi dacă nu avem
posibilitatea să fim la rând cu soarele sau luna, apoi totuşi să nu
dispreţuim cel puţin stelele, căci chiar dacă vom avea numai
astfel de virtuţi tot putem să fim în ceruri1). '
Evident că atât sf. Grigorie Teologul cât şi sf. Ioan gură de
aur priveau la faptul cel mai mic care ar putea să servească pe om
în împărăţia cerurilor ca la o aşa fel dc faptă bună, care chiar
numai prin faptul că va formâ o parte oare-care a bunurilor ce-
reşti, va procură complectă plăcere sufletească celui ce s’a
învrednicit de ea.
 1

Fericitul Augustin înfăţişează cu toate acestea încă o deosebită

cauză pentruce nu va putea avea loc nemulţumirea unora în
fericita viaţă viitoare fără să ţină socoteală că acolo unii se vor
bucură de o fericire comparativ mai mică, pe când alţii din
contră vor primi fericirea complectă. Oprindu-se asupra faptului
exprimat încă de mult de sf. Irineu, că toţi moştenitorii
împărăţiei cerului vor fi membrii unuia şi aceluiaşi corp, a cărui
cap va fi Hristos şi în care fie-care membru îşi va aveâ rolul său,
el explică locul acesta destul de lămurit spunând următoarele:
»Cine poate să-şi închipnc în mintea lui şi cu atât mai mult să
exprime prin cuvinte această cugetare, cari vor fi gradele dc
cinste şi de slavă conforme cu recompensele meritate? Fără
îndoială însă, ele vor fi. Dar numai acel oraş fericit va vedea în
sine acel mare bun, că cel de jos nu va uri pe cel de sus după cum
nici arhanghelii nu urăsc pe îngeri; atuncinimenea nu va dori să
fie ceia ce nu i-a fost dat, cu toate că va fi unit cu cel ce l’a primit
cu lanţurile cele mai strânse ale dragostei, după cum şi în corp -
ochiul nu doreşte să fie deget; deşi ambele aceste membre se
coprind într’un corp strâns unit. Astfel uhul va avea un dar mai
mic decât altul; dar îl va aveaâ fără ca să doriască altul mai
mare').
In sfârşit toţi părinţii şi dascălii bisericeşti de acord cu
revelaţiunea au Învăţat că fericirea drepţilor ori cât de diferite
şi variate ar fi formele ei, va fi prin esenţa sa nesfârşită şi
veşnică. Credinţa lor neîndo- elnică în eternitatea fericirei
viitoare a drepţilor, sf. părinţi şi dascăli ai Bisericei şi-o
mărturisiau prin faptul că tot ceia de.cari au să se
învredniciască drepţii în viaţa viitoare, prin meritele lor, de
obiceiu le designau ei prin numirea vieţei veşnice şi
nesfârşite2). Altă dată prin expresiunea: răsplata veşnică şi ce-
rească cea fără de sfârşit4).
 2

In deosebi însă ei chiar şi acele fericite sălaşuri pe care au

să le moşteniâscă drepţii le recunoşteau de asemenea veşnice
numindu-le de obiceiu împărăţie veşnică şi nesfârşită 4), cum şi
toate acele bunuri de cari aveau şă se îndulciască aici drepţii le
recunoşteau ca bunuri neschimbăcioase şi veşnice ne-
'~■/

l) Despre cetatea lui Dumnezdu cart. XXII, c. 80. Opp. August, part. Vi, pag.
480, Kiev 1887. _
5
) Ex. Iustin. Apolog. 1. n. 8; Theâfil al Antiohici ad. Autolic. lib. I, c, VII, n. 14;
sf. Irineu. Adv. Haeres lib. IV, c. 20. n. 5; sf. Vasilie cel Mare part. V. pag. 88,
Moscova 1858; Fer. Teodotif Epitom, divin, decret. c. XXI, ,
*) Ex. Efrem Siml cuv. ia a 11 venire a Iui Hristos. Opp. sf. Efrem. part. II, p. 842,
343, Moscva 1881; sf. Griyore de Nissa Orat. Cateh. c. 40.
*) Ei. sf. Irineu Adv. Haeres. lib. IV, c. 28, n. 2; sf. Efrem Şirul cuv. la a II venire.
Opp. sf. Efrem. part. II, p. 348 Moscova 1881; sf. Chirii al Ierusalimului Orat.
Catech. 18 n. 20.
având nimic comun cu bunurile vremelnice pământeşti şi
stricăcioase1). Mai mult, după învăţătura lor clară chiar şi bunul
cel mai mare care serveşte ca pricină şi isvor al tuturor bunurilor,
adecă nemijlocită comuniune cu Dumnezeu va fi pentru
totdeauna moştenirea drepţilor2), pentru care ei necontenit vor
scoate din isvoruî cel veşnic al vieţei fericite aceeaşi viaţă şi
pentru dânşii:’). Privind prin urmare necontenit pe Dumnezeu
faţă'către faţă, drepţii îl vor iubi fără încetare şi-l vor lăudă cu
plăcere şi dragoste aşa că toată viaţa lor nu va fi decât o
psalmodie neîntreruptă, mulţiumire continuă, veşnică teologie şi
apoi o bucurie incomparabilă şi o veselie'nemăsurată şi
neschimbată4). Fiindcă după cuvintele sf. Ioan Da- masebin,
privind necontenit pe Domnul, apoi şi ei vor fi priviţi de el şi
neîncetat vor primi dela dânsul bucurie şi veselie5).

Despre focul cel veşnic pregătit diavolului şi îngerilor

lui şi desemnat ca loc de pedeapsă pentru păcătoşi, şi
despre muncile lor în acest loc.
. § 214. •
,• 7 '. •
 3

învăţătura Revelaţimiei.
Pe când, după învăţătura lui Hristos, drepţii după 362 363

362') Ex. tf. Teofil al Antiochiei ad. Autolic. lib. I, c. 7. n. 14; sf. Irineu adv.
Eaeres. lib. V, c. 27, n. 2; sf, Vasilie cel Mare Comment. în Isai c. V, vers. I; sf.
Ambrosie; De poenitentia c. 30; Fer. Teodorii Epitom. divin, decret, c. 2t.
’) Ex. sf. Iustin Apolog. I, n. 8; sf. Hurie. Tract In Psalm. 60; sf. Ioan gură de aur
cuvânt către Teodor cel căzut, Citirea creştină 1844 part. I
p. 880—881.
s
) Fer. Teodorii Epitom. divin, decret, c. 21.
363 Fer. Auguttin De civit. Dei lib. XXII, c. 80; sf. Efrem Şirul, cuvânt. XXXV la a
II-a venire. Opp. sf. Efrem part. II, p, 849 Moscva 1881.
‘) De fid. ortodox, lib IV c. 27.
judecată vor merge în împărăţia cea pregătită lor (Mat. XXV,
34), unde va fi viaţa veşnică (vers. 46) păcătoşii fiind
îndepărtaţi dela faţa lui Dumnezeu, vor merge în focul cel
veşnic gătit diavolului şi îngerilor lui (Mat. XXV, 41), unde va
fi munca veşnică (v. 46). Partea aceia, prin urmare, care va servi
ca locuinţă pentru păcătoşi va fi, faţă de împărăţia pregătită
drepţilor, cu desăvârşire deosebită şi îndepărtată şi încă mai
mult, va fi cu totul opusă chiar prin condiţiunile de traiu pârţei
unde vor locui drepţii, fiindcă tot ceia ce se găseşte aici nimic
nu va avea în sine dătător de viaţă şi de bine, ci va avea esenţa
răutăţei, a morţei, va fi capabil de a causâ locuitorilor lui
numai munci şi asupriri grele ceia ce se vede din numele său—
focul cel veşnic. Astfel de idee despre destinaţia locului de
sălăşluire al păcătoşilor, o dă şi numirile lui: Gheena focului
(Mat. V, 22—29) şi cuptorul cel de foc (Mat.' XIII, 50),
Intuncrccul cel mai dhv afară (lylat. VIII, 12; XXII, 13; XXV,
30) şi Iad (Luca XVI, 23). Astfel chipul Gheenei focului, luat în
afară din oraşul Ierusalimului, anume, din valea lui Enom,
unde se săvârşiâ oare când pedepsele cu moartea şi unde se
strecurau toate necurăţeniile pentru care spre a se feri de orice
contagiune totdeauna li se dădeau foc acolo. Toate aceste
îndrepţâţesc a crede atât faptul că locul destinat păcătoşilor ca
locuinţă va fi departe de locuinţa fericită a drepţilor, cât şi
faptul că locuinţa păcătoşilor va fi sfera cea mai ucigătoare şi
mai chinuitoare; iar chipul cuptorului de foc în care vor fi
aruncaţi păcătoşii .este luat din parabola’ cum de exemplu în
timpul sece-rişului se obişnuia ca să se aleasă neghina din grâu
şi să se ardă în cuptorul cel cu foc; sau în alt oare-care loc de
felul acestuia pe cănd grâul se adună în jitniţă (Mat. XIII, 29,
30, 40), lucru care iarăşi arată că locuinţele viitoare ale
») Tot astfel se exprimil şi prin numirea locuinţei păcătoşilor, în Apoca-
lips, de lacul cel dc foc şi pucioasă arzătoare (Apoc. XIX, 20; XX, 14;
XXI, 8).
păcătoşilor faţă cu calităţile lor şi condiţiunile exterioare vor
înfăţişă desăvârşită con- tradicţiune faţă cu locuinţa cea
liniştită şi fericită a drepţilor 1). Tot aceasta se exprimă şi în
numirile viitoarelor locuinţe ale păcătoşilor de iad şi
întunerecui cel mai dinafară. Findcă iadul în parabola
Mântuitorului despre bogatul păcătos şi dreptul Lazăr cel
sărac, este înfăţişat deosebit de locuinţă fericită a drepţilor prin
o prăpastie colosala şi în acelaş timp plină de o flacară
chinuitoare, de nesuferit (Luc. XVI, 23—26), iar întunerecui cel
mai din afară care trebue să atingă pe păcătoşi, este înfăţişat în
parabola «nunţei fiului de împărat», ca loc ce se găseşte cu
totul în afară de palatul împărătesc, şi în locul luminei şi a
altor bunuri, care sunt de prisosit, nu-i decât singur
întunerecui cu toate suferinţele ce-i aparţin (Luc. XXII, 2—13).

») Tot astfel se exprimil şi prin numirea locuinţei păcătoşilor, în Apoca-

lips, de lacul cel dc foc şi pucioasă arzătoare (Apoc. XIX, 20; XX, 14;
XXI, 8).
 1

In' ce vor constă chinurile păcătoşilor, după învăţătura

revelaţiunei? Deja faptul că în această învăţătură locuinţele
păcătoşilor sunt înfăţişate ca ceva cu desăvârşire contrar
locuinţelor drepţilor, de a înţelege că starea păcătoşilor va fi
peste măsură de nefericită şi vrednică de plâns. Iată şi căte-va
trăsături mai deosebite şi mai bine determinate ale acestor stări
chinuitoare. Pe când drepţii care s’au învredni- cit de
binecuvântarea lui Dumnezeu vor intra în împărăţia Lui (Mat.
XXV, 34), unde se vor bucură de cea mai intimă comunitate cu
Dumnezeu, contem- plându-L necontenit (Ioan XIV, 3; 2 Timot. II,
12;
1 Corint. XIII, 12), păcătoşii din contră vor fi înlăturaţi de
Dumnezeu şi goniţi dela faţa Lui şi din împărăţia lui Dumnezeu.
Ei vor auzi următorul verdict al Judecătorului celui prea înalt:
Mergeţi dela mine blestemaţilor (Mat. XXV, 41), nu vă ştiu pre
voi, duceţi-vă dela mine, toţi cei ce aţi lucrat nelegiuiri (Luc.
XXIII, 27), şi fiindcă ei, după cuvintele Mântuitorului, când vor
vedea pe Avraam, Isac, lacob şl pre toţi prorocii în împărăţia lui
Dumnezeu, iar pre dânşii goniţi afară (vers. 28) atunci această gro-
zavă îndepărtare a păcătoşilor dela Dumnezeu (Ioan. XII, 8; 2
Timot. II, 12), unită cu privaţiunea tuturor milostivirilor Lui (Ioan
III, 36), se înţelege va produce în sufletele lor starea cea mai
grozavă şi chinuitoare. La faptul acesta arată cântătorul de psalmi,
adresându-se lui Dumnezeu: Intorcându-Ţi Tu faţa Ta, se vor
tulbură (Ps. 103, 29). Asemenea şi sf. ap. Pavel, învăţând: chi7i şi
strâmtorarea asupra sufletului omului care face nelegiuire
(Rom. II, 9). Fiind îndepărtaţi dela izvorul luminei şi vieţei
spirituale (Ioan VIII, 12; XIV, 6), păcătoşii, se înţelege, vor rămânea
totdeauna în orbirea şi mortificarea lor spi- ritualo-moralâ în care
s’au deprins prin învârtoşarea inimii lor şi stăruinţa în răutate
(Rom. II, 5). Ca urmare viaţa lor lăuntrică nimic nu va cuprinde
 2

spiri- tualo-vital şi luminat, ci mai degrabă se va asemănă cu

moartea decât cu viaţa. De aceea, în comparaţie c6 moartea
corporală se poate numai a doua moarte (Apoc. XX, 14).
Stărei acesteia chinuitoare a sufletelor păcătoşilor, va
corespunde în totul şi tot ceea ce le înconjoară din afară în locuinţa
iadului cea întunecată şi hotărâtă pentru dânsele. In locul lui
Dumnezeu şi.a.cereştilor cete de îngeri, ei vor contemplă pe diavol
şi pe îngerii lui, cari sunt cauza păcatului şi a morţei (Mat. XXV.
4tl;2 Pctr’ II, 4; lud, vers 6). In locul aleşilor lui
Dumnezeu, păcătoşii se vor găsi acolo în intimitate cu cei
asemenea lor, consumaţi de chinuri, de suferinţi şi alungaţi de
Dumnezeu. In sfârşit in locul fiilor lui Dumnezeu şi â făpturilor
Lui reînoite şi care iâ parte în totul la slava dumnezeiască (Rom.
VIII, 21), vor fi încunjuraţi numai de spaţiul nemărginit, plin de
focul iadului (Apoc. XX. 14; XXI, 8), care pe lângă că va deşteptă
întrânşii spaima în corpurile lor deşi nestricăcioase şi nemuritoare,
totuşi materiale, va produce desigur şi dureri aspre. Toate acestea
luate împreună întru atâta vor face în iad starea păcătoşilor
chinuitoare, încât nu va fi posibil nici să se înţeleagă cum trebue, şi
nici să se exprime prin cuvinte, ci s’ar putea spune numai un lucru
des; pre faţa şi greutatea muncilor iadului, repetând cuvintele
Mântuitorului spuse; de nenumărate ori, că acolo va pi
plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Mat. VIII, 12; XIII, 42,50;
XXII, 13; XXIV, 51; XXV, 30).
 o
08
Chinurile viitoare ale păcătoşilor în iad după învăţătura
revelaţiunei, nu vor fi deloc egale, ci ca şi răsplata drepţitor, vor
aveâ diferite forme şi grade, pentru ca,să se observe cu stricteţe
dreptatea dumnezeiască, în răsplătirea fiecăruia după faptele
lui (Mat. XVI, 27; Rom. II, 6).' însuşi Iisus Hristos învăţă vorbind
despre soarta vrednică de plâns â celor ce nu îndeplinesc poruncile
Robul care
Lui, primind" dela El mai multe sau mai puţine daruri:
şlie voia Domnului său şi na fost pregătit neîndeplinind voia
lui, se va bate mult; iar cel ce nu ştie voia Domnului său şi
face cele vrednice de pedeapsă se va bate puţin (Luc. XII, 47, 48).
In deosebi însă despre cărturarii cari se arătau făţarnici şi cuvioşi,
iar în realitate mâncau casele văduvelor, a spus: că ei vor mă mai
multă pedeapsă (Luc. XX, 47). Tot aceasta a confirmat-o
Mântuitorul Hristos, când a trimis pe apostolii Săi la predică, şi
prevăzând că unele dintre oraşe nu-i vor primi şi nu vor ascultă
cuvântul lor, a spus: Amin, amin grâesc vouă, mai uşor va fi
pământului Sodo- mei şi Gomorei în ziua judecăţei decât
oraşului aceluia (Mat. X, 15). Asemenea când s’a adresat Ho-
razinului şi Betsaidei—oraşe*nelegiuite—s’a exprimat: zic vouă:
Tirului şi Sidonuiui mai uşor va fi, în ziua judecăţii, decât
vouă (Mat. XI, 22).
Totuşi, toatemuncile şi chinurile viitoare ale păcătoşilor se
prezintă în Sf. Scriptură, deopotrivă veşnice şi nesfârşite. Deja
profeţii Isaia şi Daniil au prezis păcătoşilor eternitatea care-i
aşteaptă după învierea universală în reînoirea lumei chinurilor. Cel
d’intâiu s’a exprimat despre dânşii: că vermele lor nu va muri, şi
focul lor nu se. va stinge (Is. LXVI. 24), iar ultimul s’â exprimat: că
ei se vor deşteptă din somn şi se vor sculă din ţărâna pământului la
veşnica ocară şi ruşine, pe când drepţii se vor sculă pentru viaţa
veşnică—spre nemurire (Dan. XII, 2). Tot acestea le-a repetat în
urmă, sf. Ioan înainte mergătorul, cănd a- rătând poporului pe
Mântuitorul lumei, se exprimă despre El ca despre viitorul
judecător şi răsplătitor al păcătoşilor, asemănându-i cu paele, iar pe
A căruia Lopată este în -mâna lui şi va
drepţii cu grâul:
cură fi aria sa, şi va adună grâul său în hambar (jitni(e),
iar plevele le va arde cu focul nestins (Mat. III, 12).
 Apoi însuşi Iisus Hristos a confirmat foarte lămurit prin
învăţătura sa, eternitatea chinurilor iadului care aşteaptă pe
păcătoşi după judecată. Aşa învăţând pe credincioşi că dacă pe
cineva îl supără vr’un membru oare-care, fie mână, picior sau
ochiu, apoi trebue să-l tae sau să-l lepede dela sine, căci este mai
bine şi mai uşor- a intră în împărăţia lui Dumnezeu cu o mână sau
cu un picior sau numai cu un ochiu, decât să aibă două mâni sau
două picioare sau doi ochi şi să fie aruncat în gheena focului. El
numeâ deadreptul acest foc, focul veşnic (Mat. XVIII, 8), şi focul
nestins (Marc. IX, 43, 45), iar despre gheena, adese-ori se exprimă,
sau unde ver-
ca despre locul care este plin de focul nestins,
vtele lor nu va muri, şi focul lor nu se stinge (Marc. IX, 44,
46, 48). Prin acestea s’a înlăturat, se înţelege, ori-ce idee că se va
sfârşi vreodată muncile veşnice ale gheenei, unite cu focul cel
nestins, şi cu vermcle cel neadormit, cari aşteaptă pre cei păcătoşi.
Mai mult, descriind Iisus Hristos acel verdict la judecată, pronunţat
asupra păcătoşilor de Judecătorul suprem, după care ei trebue să
meargă în focul cel gătit diavolului şi îngerilor lui, iarăşi numeşte
acest foc—focul cel veşnic (Mat. XXV, 41), şi apoi arătând ce va
proveni de aici pentru păcătoşi, comparativ cu drepţii, El spune: Şi
vor merge aceştia (păcătoşii) în munca veşnică, iar drepţii în
viaţa veşnică (Mat. XXV, 46); prin aceasta arată lămurit atât faptul
că nu numai focul în care vor merge păcătoşii va fi veşnic, ci şi
muncile lor în acest foc, vor fi veşnice, cât şi faptul că veşnicia
acestor munci trebue să se înţeleagă în acelaş senz, în care trebue să
se înţeleagă şi veşnicia viitoarei vieţi fericite, hotărâtă drepţilor.
 Tot astfel au învăţat şi apostolii lui Hristos.
Uupă învăţătura sf. apostol Iuda, indicarea
chinurilor fo- culului veşnic, pentru
înţelepţirea tuturor păcătoşilor, a fost dat ca
exemplu a acestor chinuri, chinurile care au
atins cândva Sodoma şi Gomora, cum şi alte
oraşe din împrejurimi, nelegiuite ca şi ele
(lud. v. 7). Această învăţătură a fost repetată şi
de sf. ap. Pavel spunând despre cei ce nu
cunosc pre-Dumnezeu, şi se împotrivesc
.evangheliei lui Hristos, că ei vor luă mujici
şi pierzare veşnică (2 Tes. I, vers. 9). Iar după
istorisirea sf. ap. Ioan în Apocalips, toţi acei
cari se vor da de partea diavolului, vor fi
munciţi în foc şi în pucioasă... şi fumul
chinurilor lor în vecii vecilor se va ridică,
şi nu vor avea linişte ziua şi noaptea
(Apoc. XIV, 11), precum şi diavolul care i-a
amăgit, va fi aruncat în lacul cel de foc şi
pucioasă, ca şi fiara şi profetul mincinos,
unde vor /i munciţi ziua şi noaptea în
vecii vecilor (Apoc. XX, 10). Toate acestea
înlătură iarăşi ori-ce idee despre vre’o
întrerupere oare-care a chinurilor iadului....
■ § 215. '
Învăţătura Părinţilor bisericeşti.
Tot astfel au învăţat şi părinţii şi dascălii vechi bisericeşti, când,
repetând învăţătura revelaţiunei, când susţinând-o şi confirmând-o,
când desvoltând mai detailat şi determinând mai precis ^această
învăţătură, atât despre locul chinurilor, destinat păcătoşilor, cât şi
chiar despre viitoarele chinuri ale lor aici, determinând caracterul
lor esenţial, cum şi feluritele lor forme şi veşnicie. .

. • . § , 216.
Despre locul chinurilor, destinat păcătoşilor osândiţi.
 Ge se atinge de faptul unde anume în lumea cea nouă se află
locul destinat păcătoşilor, sfinţii părinţi nu s’au gândit deloc să
rezolve această cestiune, ne- având indicaţiuni în Sf. Scriptură; Ei
s’au mărginit în cazul acesta numai Ta ideea ' întemeiată pe
revelaţiune că locul acesta va fi în afară şi departe de împărăţia
cerească hotărâtă-drepţilor. «întrebi, spunea sf. Ioan gură de aur,
unde şi în care locva fi gheena? Dar ce te priveşte lucrul acesta? Nu
trebue să ştii decât că gheena există, iar nici decum: unde şi în ce loc
este ascunsă... Totuşi după părerea mea gheena va fi unde-va în
afară de lumea aceasta; după cum temniţele împărăteşti sunt situate
tot-d’auna departe, tot aşa şi gheena va fi undeva .în afară de u-
niversul acesta»1).Totdeaunaînsă când s’a prezentat
vechilor părinţi şi dascăli bisericeşti ocaziunea ca să
vorbească despre locuinţele păcătoşilor, atunci au dat cea
mai serioasă atenţiune condiţiunilor exterioare vrednice
de plâns şi îngrozitoare cari vor aparţinea acestor lo-
cuinţi şi cari în revelaţiune sunt înfăţişate sub diferite
forme şi mai ales sub forma întunerecului celui mai din
afară al gheenei cu vermele cel neadormit şi cu focul cel
nestins.
După părerea sf. Efrem Şirul, întunericul cel mai din
afară, în care se vor 'munci păcătoşii va fi aşa fel de loc
unde nu va fi nici o ra'ză de lumină'), iar după ideea sf.
loan gură de mir acest întuneric înfricoşat va produce
asupra celor ce-i va cuprinde o înfricoşată influenţă care
se numeşte în Sf. Scriptură: plângerea şi scrâşnirea
dinţilor'1). Iar despre vermele cel neadormit pe care sf.
părinţi, conform cu învăţătura revelaţiunei, îl considerau
ca aparţinând gheenei viitoare ca şi focul cel nestins:!). Sf.
Vasilie cel Mare spunea că acest verme va fi vermele
otrăvitor al iadului care va distruge totul cu înseto.şare;
care nici odată nu se va satură. şi care prin roaderea sa va
produce cele mai nesuferite dureri“ 1). Fericitul Augnslin
ţinând socoteală de cuvintele lui Sirah: pe 364 365 deapsa
corpului celui nelegiuit este focul (gheenei) şi vermele
(Sirah. VII, 19) susţinea cu tărie că prin vermele cel
neadormit trebue să înţelegem un instrument oare-care
material al chinurilor gheenei, capabil de a influenţă atât
asupra spiritului cât şi asupra corpului, fără să ţină
seamă de faptul că unii, având în vedere cuvintele
proverbelor: căci ca molia în haină şi ea vermele în capac tot
aşa cauzează rău inimii o- mului tristefa (Proverb. XXV, 21),
înţelegeau prin verme numai tristeţe spirituală lăuntrică,
întocmai ca şi vermele, care mustră şi mistui sufletul').
Tot aşa au învăţat părinţii şi dascălii cum şi scriitorii
bisericeşti şi despre focul nestins sau veşnic ca unul ce
reprezintă o altă trăsătură ezcnţială a locului destinat, ca
locuinţă de chinuire a păcătoşilor.
După părerea sf. Iustin Martirul focul acesta va fi
capabil să producă în corpuri cele mai chinuitoare
emoţiuni şi duci va fi material-). După părerea lui
lertnliau şi Lactanliu însă, acest foc nu va fi nici decum ca
focul actual de care ne servim noi, pen- trucă ne având
nevoie de augmentare sau de materie, nu va extermină
obiectul pe care-l va arde, ci numai cât va arde sau va
pârjoli ceea ce va cuprinde, păstrându-1 întreg întocmai
364ne cel M re (Epist. către Antiuh- răspuns Ia Întrebarea 19); sf. Vasilie cel Mare
(Comment. în Isai c. V, 14).
*) Cuv. despre frica de Dumnezeu şi judecata cea mai de pe urmă. Opp, sf. Efrem
Şirul part. IV, p- 134. Moscova 1882.
*) Cuv. 1 către Tbeodor cel căzut; Homil. 69 In Matb. c. XXII, 13; conf. sf. Vasiliecel
Ma-e în Ps. XXXIII, 12; leronim în Isai. c. LXVI, 24.
365 ») Sf. Iustin. Apolog 1, n 52; sf. Efrem Şirul, cuvânt ia a doua venire a Iui Hristos.
Opp. part II pag. 833 Moscva 1881; sf. Qrigore Teologul cuvânt. 40 la sf. Botez. Opo.
part. III. pag. 256 Moscva 1889.
*) Homil. în Psalm. XXXIII. 12.
ca focul care se găseşte în aşa numiţii vulcani—loc care
arde dar nici odată nu extermină aceşti munţi 366). Sf.
Vasilie cel Mare şi sj. loan gurăi de aur, ţinând socoteală , că
în focul gheenei va fi intunerecul cel mai din afară, mai
adaugă încă o calitate focului acestuia faţă cu focul ac-
tual, şi anume: întunecime şi informitate. După ideea
sfântului Vasilie cel Marc focul acesta va fi cu totul în-
tunecat şi fără de nici o rază de lumină, de şi pe lângă
întunecimea sa va mai posedă şi o forţă dogoritoare '), iar
după părerea sfântului Ioan gură de aur acest foc dupăcum
nu distruge ceea ce arde, tot aşa nici nu luminează, altfel
nici n’ar fi întunerec (în gheena)2). Fericitul Augustin nu
numai că împărtâşâ în totul doctrina aceasta despre focul
gheenei ca foc material, de şi cu totul deosebit de locul
actual, dar în tot chipul a apârat’o şi a îndreptăţit’o,
având în vedere diferite opiniuni contrare doctrinei
aceştia apărute pe la sfârşitul secolului ai IV-lea 3).
Câţiva dintre liberii cugetători din acest timp în-
ţelegeau vermele cel neadormit în senz figurat, păstrând
pentru focul gheenei ce avea să fie senzul is- torico-literal
Alţii însă nu numai vermele cel neadormit dar şi focul cel
nestins îl înţelegeau în sens figurat, raportându-le pur. şi
simplu numai la viitoarele munci ale sufletelor. In
deosebi prin focul gheenei înţelegeau conştiinţa
chinuitoare a sufletului, produsă de căinţa ultimă şi fără
de fruct. Fericitul Augustin însă nu aprobă nici pe unii nici
pe alţii. El s’a ridicat cu o deosebită energie în contra
celor din urmă, pentru faptul că ei prefăceau focul
gheenei material şi exterior într’un foc curat lăuntric şi
366n De eivit. clei. 1 ib XXI. c. y.
Apo'o“:. ! n. b'i.
s
) TerlvUanApolo". n 48; Lacl<n[ie in st i t. iiivin. lib. VII, fi. 21.
sufletesc şi le contrapuneâ cuvintele lui Sirah, pe care le
aduceau ei contra cugetătorilor celor dintâi. Pedeapsa
corpu-
') Homil. in psalm. XXXIII, 12.
3
) Cuv. 1, către Teodor cel căzut.
 1

3
) leronim. In Isai c, LXVI, 24.'lui
celui necinstit este focul şi
viermele» (Sirach VIII, :19)1), şi afară, de aceasta mai
aducea şi cuvintele a- pocalipsului, unde gheena se
numeşte—lacul cel de foc şi de pucioasă (Apoc. XX, 10),
lucru prin care se de- -signâ deadreptul şi lămurit focul
material al gheenei. La obiecţiunea protivnicilor săi: ce
fel focul material ;poate lucră prin atingere asupra
duhurilor rele cari ca şi păcătoşii vor fi supuşi unuia şi
aceluiaşi foc al gheenei, fericitul Auinislin răspundea că
dc şi spiritele rele nu au un fel de corpuri, străvezii în
felul dor, asupra cărora ar putea lucră nemijlocit focul
gheenei, atunci pentruce Dumnezeu n’a făcut aşa ca
focul gheenei să lucreze asupra lor nemijlocit sau prin
a- ■ Ungere, pe când El puteâ să uniască materia şi spi-
ritul în persoana omului chiar într’o singură compo-
ziţiune—într’o fiinţă vie367 368)? Având în vedere greută-
ţile pe cari numai decât trebuiâ să le întâmpine, faţă de
astfel de înţeles al focului gheenei, fericitul Augu- •stin
observă: «ce fel va fi acest foc şi în ce parte a dumei sau
a universului va fi, cred că nimeni dintre oameni nu
ştie, afară doar de acela căruia îi va arătă Dumnezeu»369)
şi sfătuind ca să lase ajungerea conştiinţei tuturor
acestora, viitorului, când nu numai în parte ci în totul
vom cunoaşte, sfătueşte pe credincioşi astfel: «Iar până
atunci vom crede că corpurile viitoare vor fi supuse
chinurilor prin focul gheenei»370).

367■) De civil, dei lib. XXI. c. 9.

368)Ibid. c. 10.
369)Ibid. lib. XX, c. 16.
370)Ibid. c. 9.
La cele zise se poate adaogă că şi după sf. Grigorie •cel
Mare, focul gheenei, creat de Dumnezeu încă
delaînceputul lumei pentru diavol şi îngerii lui cari că-
zuse dela El, nu" va fi de loc un foc oarecare curat lă-
untric provenit din însăşi sufletele celor păcătoşi şi se va
găsi şi va lucră în afară de ele, ci focul acesta va fi şi va
lucră în afară de ele într’un chip minunat tot aşa de
sensibil ca şi focul material (corpora- liter), nu numai
asupra sufletelor ci şi asupra corpurilor cu toate că el va
fi cu totul altfel de foc, decât focul material actual, de
oarece n’are nevoe de lemne sau altă oare-care hrană1).
Tot această idee, deşi mai pe scurt, o exprimă şi sf.
IoanDamaschin.Elzice: «atunci (adică după judecata
generală) diavolul, demonii lui, omul lui (adică anticrist)
cum şi păcătoşii şi nelegiuiţii, vor fi predaţi focului
veşnic,—nu focului material cum îl avem noi astăzi, ci
focului pe care îl cunoaşte şi-l ştie numai unul
Dumnezeu»371 372). Vor fi predaţi se înţelege, nu focului
care se găseşte în lăuntrul lor însuşi, ci celui ce se află în
afară de ei, şi care nu exclude nici focul lăuntric al
conştiinţilor cari s’au deşteptat .prea târziu.
§. 217-

Despre calităţile esenţiale ale chinurilor iadului.

In ce vor constă însă, însuşi muncile iadului ale pă-
cătoşilor condamnaţi focului veşnic, după învăţătura
sfinţilor părinţi şi dascăli bisericeşti? Ceea ce, după
vederile lor, va formă primul şi cel mai de seamă' isvor şi
obiect al chinurilor păcătoşilor —este îndepâr- tarea lor

371>) Moral. lib. XV, in lob. c. XX, 26, pair. curs. compl. lat. tom 75 coli. 1098
372) De fid. ortodox, lib. IV, c. 27.
dela Dumnezeu şi împărăţia Lui, unită cu cele mai grele
şi mai chinuitoare urmări pentru dânşii, mai ales faţă de
bunurile pregătite acolo pentru cei drepţi. După ideia sf.
Irineu, Dumnezeu va alungă dela sine pe acei ce din bună
voinţa lor şi-au ales partea aceasta. «îndepărtarea aceasta
dela Dumnezeu este moarte, întocmai dupre cum
îndepărtarea de lumină este întunerec, aşa şi depărtarea
dela Dumnezeu este privaţiune de toate bunurile care
sunt la El. Pentru aceasta cei ce prin purtarea lor se
lipsesc de comunitatea cu Dumnezeu, ca cei ce sunt
privaţi de toate bunurile, se vor găsi în tot felul de
chinuri, nu pentrucă Dumnezeu i-a destinat de mai
înainte pentru aşa ceva, ci pentrucă ii ajunge pedeapsa,
fiind lipsiţi de toate bunurile»1). Sf. Ioan gură de mir însă,
tratând chestiunea aceasta, face următoarea observa-
ţiune cu privire la cuvintele Judecătorului suprem, a-
dresate celor osândiţi: Duceţi-vă dela Mine blestemaţilor
(Mat. XXV, 41): «Nu spune, duceţi-vă blestemaţilor dela
Tatăl, căci nu i-a blestemat El, ci propriile lor fapte»'2).
Relativ de urmările chinuitoare ce provin de aici pentru
cei osândiţi, iată ce spune el: «Ce vom face, când vom stă
înaintea lui Dumnezeu, Care ne alungă? Pentru ccl ce
simte şi înţelege, a fi îndepărtat de Dumnezeu,
însemnează a fi aruncat în gheena»:!).
Gheena şi chinurile ei sunt de nesuferit; dar dacă ne-am
închipui şi o mie de gheeni, nimic nu însem- 373 374
neazâ în comparaţie cu nefericirea de a fi lipsit de'
veşnica slavii (comunitatea cu Dumnezeu), a fi urii: de
Hristos, şi a auzi delà El : Nu vă ştiu pre voi,. cum şi
373*) Contra Haeres, lib. V c. 27, n. 2; conf. sf. Grig. Teolog, orat. 10 sub. fin-
*) Homil, LXXIX in Math. c. XXV, 41.
374)Homil. o in Roman. c. II, 16.
acuzaţia că văzându-L flămând nu I-am dat să
mănânce,.... căci mai bine e să suferi loviturile
nenumărate ale fulgerelor şi trăsnetelor decât să vedem
umilita faţă a Domnului întoarsă delà noi, şi ochiul Lui
cel clar, neputând să ne privească1). In alt loc vorbind
despre sentimentele chinuitoare pe care le vor încercă
păcătoşii fiind lipsiţi de împărăţia lui Hristos cu toate
bunurile ei, el spune următoarele: «Mulţi oameni
nesocotiţi, doresc numai să se izbăvească de gheena, eu
însă consider mult mar chinuitoare decât gheena
pedeapsa de a nu II în slava palatelor împărăteşti, şi cel
ce se lipseşte de această slavă, cred că trebue să plângă
mult mai mult că-i lipsit de bunurile cereşti; decât că-i
chinuit în gheena;: a fi lipsit de bunurile cereşti este cea
mai aspră dintre pedepse. Adesea privind pe împărat cu
nenumărată mulţime de ostaşi intrând în palatele
împărăteşti, credem mai fericiţi pe cei mai aproape de El
şi care vorbesc cu El, sfătuesc.... iar judecând despre
împăratul a toate nu credem oare ca cea mai mare pe-
deapsă a nu face parte din personalul ce-L încon-
joară?375)»
Cu toate acestea sentimentul celor osândiţi de a. perde
cu desăvârşire comunicarea cu Dumnezeu şi participarea
în împărăţia Lui, va fi urmat după învăţătura părinţilor
bisericeşti şi de mustrările chinu- 376 itoare ale conştiinţei
lor, în timpul ultimei lor pocă- inţi, fără de nici un folos.
După cuvintele sf. Iustin martirul, ei se vor pocăi atunci
când pocăinţa lor nu le va aduce nici un folos... deşi vor

375)Ad ^.utolic, Iibr. 1 n 14.

376 Homil. 23, în Matb. c. VII, 20.
) CuvAnt. 1, cillrc Teodor cel căzui; conf. Homil. 23, in Matb. c. VII,.20;
J
însetoşâ nu cu însetoşarea gurei şi a buzelor ci a inimei,
nu’şi vor mai sfăşiâ hainele, ci gândurile1).
 ¿20

După ideea Sf. Teofil al Antiohiei împreună cu mânia şi

dispreţuirea lui Dumnezeu, ii vor ajunge scârba şi
strâmtorarea^), iar după Sf. (Jrigorie Teologul odată cu
alungarea lor dela Dumnezeu îi vor a- junge ruşinea în
conştiinţa lor, care va fi veşnică :!). Tot această idee o
exprimă încă mai lămurit şi mai e- nergic şi' Sf. Vasilie cel
mare învăţând despre soarta păcătoşilor. El zice: Ei vor
învia spre batjocură şi ruşine ca să vază îndrăzneala lor şi
păcatele pe care le-au făcut şi că poate fi mult mai
înfricoşată ruşinea de care vor fi cuprinşi păcătoşii pentru
vecie decât întunerecul şi focul cel veşnic; necontenit vor
aveâ înaintea ochilor urmările păcatului făcut în corp J). In
sfârşit tot ceea ce va înconjură pe păcătoşi din afară de
gheena focului, nu numai că nu le va îndulci şi nu le va
slăbi chinurile interne, ci din contră le va îndoi şi • întrei.
Să luăm de exemplu cum descrie Sf. loan gură de aur,
împrejurările externe de care vor fi încunjuraţi păcătoşii
condamnaţi în gheena focului. «Dacă tu, spune el, te vei
află oarecând în bae încălzită mult mai mult decât ar
trebui, închipuiţi că este focul Gheenei; sau dacă tu vei
aveâ oarecând 377 2 378 379 căldurile unor-friguri straşnice,
dute cu mintea la flacăra Gheenei. Dacă baea şi frigurile
ne muncesc şi ne neliniştesc aşa fel, apoi ce vom simţi
când vom cădea în acel rîu de foc, careva curge înaintea
jude- căţei cei înfricoşate? Vom scrâşni cu dinţii de sufe-
rinţi şi munci neînchipuite, dar nimeni nu ne va ajută.
Vom suferi grozav când flacăra cea mai puternică ne va
cuprinde. Nu vom vedea însă pe nimenea, afară de cei ce

377*) Apolog. 1. n. 52
378)Cuv. 15. opp. Sf. Grigorle Teolog, part. II, p. 47, Moscva 1889.
379)Homil. în Psalm. XXXIII, 6.
') Cur. 1. cătră Teodor cel căzut.
se chinuesc' împreună cu noi şi afară de deşertul' cel fără
de margini. Ce să mai spunem despre acele grozăvenii pe
care le va aduce întunerecul asupra sufletelor noastre.
Chinurile sunt nenumărate şi foarte felurite, din toate
părţile se revarsă chinuri asupra sufletului nostru 1)».

§ 218. .
Diferite trepte ale chinurilor iadului.
După învăţătura sf. părinţi şi învăţători bisericeşti
chinurile păcătoşilor osândiţi nu vor fi de loc egale, ci
într’atâta vor fi de deosebite după asprimea lor, întru cât
vor fi de deosebite gradele crimelor şi vinovăţiilor lor. La
faptul acesta, după ideea sf. părinţi, ne fac indicaţii şi
diferitele numiri ale locului muncilor iadului cum şi
însăşi aceste munci.
După Sf. Efrem Şirul, de ex., diferite sunt felurile
chinurilor, cum am auzit spunându-se în sf. Evanghelie.
Este întîinerecul cel mai din afară (Mat. VIII
12) ... Gheena focului (V. 22)—alt loc de chinuire;
scrâşnirea dinţilor (Mat. XIII. 42) asemenea un loc de-
osebit; vermcle cel neadormit (Marc. IX—48)—în alt loc;
lac de foc (Apoc. XIX. 20) din nou alt loc: tartar (2 Petru
II. 4) iarăşi alt loc, focuL cel nestins (Marc. IX-—43)—-alt
loc; cele mai de desupl (Filipeni II 10} şi perzare (Mat. VII.
13) este în locurile acestea, părţile, cele mai de jos ale
pământului (Ffes. IV. 9)—alt Ioc; iad, unde locuesc
păcătoşii şi în line—fundul iadului-—cel mai chinuitor
loc. In aceste locuri vor fi repartizaţi păcătoşii—fiecare
după măsura păcatelor lor sau mai grele sau mai
suportabile—cum este scris: însăşi fără de legile sale
vânează pe cel fără de lege (Proverb. V. 22). Tot această
însemnare au şi cuvintele: se va bate mult şi se va bate
puţin (Luca XII. 47—48). Cum se deosebesc pedepsele
aici tot aşa va fi şi în veacul viitor... După cum multe
sunt mijloacele pentru mântuire şi multe locaşuri sunt
în împărăţia cerească, tot aşa de multe feluri sunt şi
păcatele şi laptele păcătoase şi multe sunt şi felurile de
munci'). Aşa d. ex. altfel se va chinui' adulterul, altfel
curvă- săria, altfel—ucigaşul,altfel—tâlharul şi altfel
beţivul»-). Ideca aceasta este confirmată .şi de sf. Vasile
cel mare. El învaţă astfel: «Dacă Dumnezeu este
Judecător drept nu numai al celor buni ci şi al celor
vicio.şi—plătind fiecăruia după faptele sale, atunci
unul poate fi vrednic de focul cel nestins—mai slab sau
mai aspru; altul poate fi vrednic de vermele cel
neadormit, dar iarăşi sau mai suportabil sau de
vermele cel neador-
') Cuv. 36. la a doua venire a lui Hvistos. Opp. sf. Efr. Şirul part.II, p 333,
336, Moscva 1881,

‘) Canoanele Sf. Vasile cel mare. Întrebare 267. opp. sf. Vasile cel mare-
part V, p. 346. Moscva 1858.
2
) Homii. 5. in Roman. c. II. 9.
2
) Cuv. 39 la sf. Cruce, op. citat p. 405; eoni. sf. Cliiprian, Despre 1
lauda
martirilor.mitcare produce dureri absolut insuportabile:
altul însă poate fi vrednic de gheena unde de sigur, sunt
felurite feluri de munci, iar altui—de întunericul cel mai
din afară unde unul va fi dus numai până la plângere,
altul însă va ajunge până la scrâşnirea dinţilor. Însuşi
întunericul cel mai din afară arată că este în. .el şi ceva
lăuntric. Şi cele ce se spun în proverbe: în şanurile
iadului (Prov. IX. 18) dau a se înţelege că mulţi păcătoşi
deşi se află în iad, suferă chinuri mai uşoare nefiind chiar
in sânurile iadului»'). După ideea sf. han gură dc aur, după
cum în împărăţia cerurilor sunt multe locaşuri pentru cei
drepţi, tot a.şa şi în gheena care înspăimântă pe păcătoşi
sunt tot aceleaşi deosebiri. Asemene, după cum Dreptul
Judecător. Care are să răsplătească fiecăruia după faptele lui
(Mat. XVI, 27),. va împărţi drepţilor recompensele în
totul conform cu meritele lor, întocmai aşa va proceda El
şi faţă de pedepsele păcătoşilor pentru faptele lor cele
rele.
 1

De aceia cel ce a priimit mai multe sfaturi şi învăţături,

acela va trebui să sufere mai mari pedepse pentru
abaterile şi nelegiuirile sale. Cu cât vom şti mai mult şi
vom fi mai puternici, cu atât vom fi pedepsiţi mai aspru
pentru păcate2). Pentru aceasta cel ce va merge acolo nu
numai cu multe fapte rele dar şi cu multe bune, acela va
priimi oarecare îndulcire a muncilor şi pedepselor de
acolo, iar cine, neavând fapte bune,, se duce acolo numai
cu cele rele, acela greu estede spus cât de mult va suferi,
fiind Uimis în munca:, veşnică ').

§ 219.

. Veşnicia muncilor iadului

In primile trei veacuri ale creştinismului.

In sfârşii: vechii părinţi şi dascăli bisericeşti de a- cord
cu revelaţiunea, învăţau cu toată convingerea şi
claritatea despre veşnicia chinurilor iadului, susţinând şi
îndreptăţind această învăţătură până în momentul când
a fost priimită şi confirmată definitiv de întreaga
biserică ia unul din sinoadele ecumenice.
Sf. Climent Romanul deja, a mărturisit lămurit şi fără
nici o îndoială credinţa sa în veşnicia muncilor iadului.
Sf. Ioan Damaschin spune că Sf. Climent Romanul,
vorbind despre soarta sufletelor celor nelegiuiţi, se
exprima: «Mai bine ar fi fost pentru dânsele, dacă n’ar fi
fost nestricăcioase, pentrucă chinuindu-se cu chinuri
 2

fără de sfârşit în focul cel nestins şi ne murind,

suferinţele lor nu vor avea sfârşit380 381)».
Tot această credinţă a mărturisit-o şi Sf. Ignatie
purtătorul de Dumnezeu, când afirmă despre orice das-
căl mincinos care batjocorea credinţa lui Dumnezeu, că
asttel de o-m, ca nelegiuit, va merge în focul cel nestins
ca şi cel ce-1 ascultă pe el:i). Încă mai lămurit si mai
precis a confirmat şi susţinut această în- văţâtură Sf.
Policarp al Smirnei, când a pronunţat următoarele
cuvinte memorabile, la ameninţările proconsulului care
se gândea ca prin mijlocul focului să-l despartă de
Hristos. El a zis: «Tu mă îngrozeşti cu focul care arde
vremelnic şi îndată se stinge, pen- trucă nu ştii despre
focul judecăţii viitoare şi chinurile veşnice, cari sunt
pregătite celor nelegiuiţi1)».
Apoi trecând puţin timp, cu aceiaşi energie, convin-
gere şi tărie continuă şi toţi apologeţii creştini să mărtu-
risească şi să susţină în faţa păgânilor aceiaşi credinţă în
veşnicia viitoarelor chinuiri ale iadului, ca credinţă
comună tuturor creştinilor, şi apoi, aşa fel de credinţă că
nu numai nu le permitea să săvârşească ceva din acele
nelegiuiri de care îi acuzau pe nedrept păgânii, ci din
contră înlăturau cu desăvârşire delà dânşii ori ce
nelegiuire şi necurăţenie.

380)Cuvânt. 1. către Theodor cel căzut. cont. Fer. Augustin. De baptism.. IV. 19.
381)La Sf. Ioan Damaschin. Vezi Eclog. lit. f. til. 1. ■ s) Epist. ad Ephes. c. 16
«Ştim, scria, de exemplu, Sf. Iustin martirul în apologia sa apărând pe creştini, că
numai aceia devin nemuritori, cari se apropie de Dumnezeu prin vieaţa lor sfântă şi
prin virtute. Despre aceia însă, cari trăesc în nelegiuiri şi nu se pocăesc, credem că ei
se vor munci în focul cel veşnic-). La noi capul spiritelor rele se numeşte şarpe, satan
şi diavol, cum veţi putea afla aceasta şi din cercetarea cărţilor noastre. El va fi trimis în
foc cu toată ceata sa, şi cu următorii şi aderenţii săi ca să se muneascâ in veacul cel
nesfârşit cum a profeţit Hristos 382 383 384). Iată în scurte cuvinte ceea ce aşteptăm, ceea ce
am în-
văţat deln Hristos şi ceea ce propoveduim. Platou spunea de asemenea că păcătoşii
vor veni să se judece la Radamant şi Minos şi ci îi vor pedepsi. Tot aceasta o afirmăm
şi noi. După ideea şi credinţa noastră însă, Judecător va fi Hristos, şi sufletele nelegiu-
iţilor vor fi unite cu aceleaşi corpuri şi vor fi predate chinuirilor veşnice, iar nu numai
timp de o mie de ani, cum spunea Platon.... '), şi chinuinduse cu corpurile lor cari ca
unele ce veşnic sunt capabile să simţească, vor fi trimise împreună cu demonii în focul
cel veşnic-')». Tot această credinţă neîndoelnicâ în veşnicia viitoarelor munci, şi tot aşa
de lămurit a exprimat-o Sf. Iustin Mcvrtirui şi in dialogul său cu iudeul Trifon, când
compara chinurile viitoare ale păcătoşilor cu recompensele celor drepţi. Intre altele, el
spunea următoarele: «După învierea generală, Dumnezeu va face pe unii nestricăcioşi
—iără de moarte şi fără suferinţi în împărăţia sa cca veşnică, iar pc alţii îi va trimite în
munca veşnică prin foc •'). Tot deaccastă credinţă a fost pătruns şi Sf. Tco/il al
Antiohici.
El predă păgânului Autolic astfel de învăţături şi sfâtuiri despre religia creştină, că
după săvârşirea ju- decâţei generale, Dumnezeu va dărui viaţă veşnică celor ce
necontenit caută nestricăciunea prin mijlocul faptelor bune, iar pe acei cari nu cred şi
nu se supun adevărului ii va cuprinde focul cel veşnic, şi că de aceea e necesar să
urmăm in. totul învăţăturilor profetice ca să putem înlătură chinurile veşnice, şi.
■să primim bunurile cele veşnice ale lui Dumnezeu').
Minuţie Felex şi Tertulian ca şi Leclanţie mai în urmă deşi învăţau lămurit şi cu toată
convingerea despre veşnicia chinurilor gheenei, totuşi pentru îndreptarea acestui
382*) Euscb. Eccles. bist lib IV. c. 15.
383) Apolog, 1. n.-5il; conf. n 17.
384*) Ibid. n 28.
>) Apolog. I, n 8.
*i Ibid. ii. 52
3
) Dialog, cum Triph. n.
117
adevăr creştin, înlăturau nedumerirea: nu va arde cu desăvârşire oare focul gheenei
corpurile omeneşti aruncate acolo şi prin aceasta să se pună capăt chinurilor lor?
Lucrul acesta îl făceau ei prin presupunerea că acest foc, prin însuşirele lui va ii cu
desăvârşire deosebit de focul actual. El nu va aveâ trebuinţă să se alimenteze de afară
şi de aceea numai va arde corpurile nestricăcioase ale păcătoşilor, fără să le
extermene. După ideea lui Minuţie Felex, chinurile cele de foc ale gheenei la cari vor fi
condamnaţi diavolul şi adoratorii lui—-chinuri pe cari le ştiau şi învăţaţii şi preoţii
păgâni vor fi fără măsură şi fără margini, pentrucă focul acesta ca şi focul care se află
în inima munţilor şi-i face să azvârle lavă—va arde dar nu va consuma corpurile
omeneşti-). După ideea lui Tertulian, viitorul foc al gheenei pe lângă că nu se va stinge
niciodată şi cu toate calităţile deosebite ale corpurilor omeneşti nestricăcioase, întru
’nimic nu va împedicâ veşnicia muncilor iadului pentru păcătoşii ce vor suferi în ele,
lucru în care cred toţi creştinii cu cea mai mare convingere spre folosul cel mare al
desăvârşirii lor morale. Creştinii fac acest lucru pe temeiul făgăduinţei dată de Răs-
cumpărătorul Hristos că toţi oamenii vor învia spre aşi primi recompensa sau
pedeapsa pentru faptele să

') Ad. Autolic. Iib. I. n. 11.

l
) Octav. n. 86.
 vârşite în această viaţă pentru ca totdeauna să fie sau
fericiţi sau nefericiţi; de aceea pe când drepţii vor
moşteni viaţa veşnică după învierea şi judecata viitoare,
păcătoşii vor fi osândiţi în focul cel veşnic. Pe când' unii
se vor bucura veşnic de fericita unire şi comu-, nicare cu
Dumnezeu, alţii se vor chinui pentru totdeauna în focul
cel nestins. Şi după cum în fericirea celor dintâi nu se va
face nici o schimbare niciodată, tot asemenea şi în
chinurile celor din urmă nu sc va face nici o schimbare '),
ci se vor prelungi în veci.
Sf. Irineu, învăţând tot aşa de lămurit despre veşnicia
chinurilor iadului, hotărâte păcătoşilor, mai presupunea
încă o temelie foarte însemnată nu numai pentru
posibilitatea acestei veşnicii ci şi un fel de oportunitate
naturală şi neînlăturată a ei, arătând’o în incapabilitatea
constantă apăcătoşilor de a se bucură de viaţa fericită şi
ca urmare trebue să fie o veşnică muncă sufletească. Sf.
Irineu, ţinându-se strict de cuvintele Mântuitorului şi
mărturiile sf. scripturi despre locul cel veşnic pregătit
celor păcătoşi se exprimă astfel: «Cui va spune Domnul:
duceţivădela Mine blestemaţilor în focnl cel veşnic (Mat.
XXV. 41), acela va fi osândit pentru totdeauna; asemea
cui va spune: veniţi binecuvântaţii Părintehii Meu
moşteniţi Î7npărăţia cea gătită vouă dela întemeerea
¿urnei (Mat. XXV.34)acela va primi împărăţia pentru
totdeauna»3). Explicând el în ce vor constă veşnicile
chinuri ale 385păcătoşilor şi presupunând câ ele vor consta
în lipsa bunurilor de cari se vor îndulci drepţii—aflându-
se în unire şi comunitate cu Dumnezeu—lumina şi viaţa
cea adevărată, El spune: Dumnezeu va alunga dela sine
pe cei ce de bună voe vor greşi şi nu vor asculta de
poruncile Lui—parte pe care singuri ş’au ales’o.
Depărtarea aceasta însă este moarte, şi după cum
depărtarea de lumină este întuneric, tot aşa în- streinarea
de Dumnezeu este lipsirea tuturor-bunurilor ce se află la
El. De aceea cei ce prin neascultarea lor au perdut toate
aceste bunuri vor avea partea tuturor chinurilor, nu doar
peutrucă Dumnezeu i-a condamnat de mai nainte la
astfel de munci, ci numai pentrucă vor fi lipsiţi de aceste

385') Contr. Cels. lib. V. n. 14—16; De princip, lib. II c. 10 n. 4—6; In epist. ad

Roman. 'ib. VI n. 6.
bunuri. Bunurile acestea sunt veşnice şi fără de sfârşit de
aceea şi lipsirea de ele va fi veşnică şi fără sfârşit, după
cum cei ce singuri sau alţii îi lipsesc de lumină pentru
totdeauna vor suferi de lipsa de lumină nu doar pentrucă
lumina le-a cauzat chinul orbirii, ci pentrucă însăşi orbire
le-a procurat această nefericire»'). Prin acest raţionament
sf. Irineu a explicat pe deoparte câ viitoarele chinuri ale
iadului sunt naturale, iar pe dealta, a înlăturat orice fel de
obiecţiuni din partea celor ce susţin câ ,ar fi oarecare
neconcor- danţă între chinurile acestea şi dreptatea şi
bunătatea lui Dumnezeu. Tot aşa au învăţat şi sf. Ipolit2)
şi sf. Chiprian3), părinţi din secolul al III.
 1
Numai Origen, fiind condus nu atât de
învăţăturarevelată, cât de propriile sale idei filosofice a
început să înveţe altfel, ceea ce a şi făcut, mai ales după
moartea lui, ca prin următorii şi aderenţii lui să se
producă mare tulburare în biserică, fapt care a contribuit
mult la condamnarea greşitei sale învăţături. Intr’atât de
drept, bun şi milostiv este Dumnezeu, spune Origen, în
cât nu se poate crede că El, după ultima judecată,
condamnând la chinuri pe păcătoşi a avut în vedere
numai pedeapsa lor chinuitoare iar nici de cum
îndreptarea şi lecuirea lor spiritualo- morală care trebuia
să pună capăt odată acestei pedepsi. Nu se poate crede
aşa ceva pentrucă şi cei mai buni judecători lumeşti când
pedepsesc pe vr’un criminal pentru vr’o crimă, de
obiceiu nu-1 pedepsesc să i^se tac capul, ci îi dau o
pedeapsă, rezultatul căriea să fie îndreptarea şi
corectarea lui şi apoi să se curme această pedeapsă.
Dumnezeu însă prin atotputernicia Lui câte mijloace de
felul acestora n’ar putea întrebuinţa, cari mai curând sau
mai târziu ar putea aduce pe păcătoşi la îndreptarea lor
morală')? Pe de altă parte Origen, spune că ori la ce grad
de coimipţiune morală ar ajunge păcătosul, el nici odată
şi deci nici după ultima judecată nu poate fi lipsit de
libertate care formează natura lui morală. Deci, având
libertate intactă păcătosul totdeauna este capabil să-şi
directeze voinţa spre mai bine sau spre mai rău2).
Mulţumită acţiunei chinuitoare a focului gheenei care
nu-i altă ceva de cât focul lăuntric al
conştiinţei care arde sufletul') păcătosul mai curând
sau mai târziu poate să întrerupă direcţiunea sa de mai
nainte şi întărindu-se într’o direcţiune nouă poate din
ce în ce mai mult să se libereze de rău şi treptat să se
perfecţioneze în bine până ce, în siârşit, va ajunge la
complecta curăţenie şi sfinţenie morală2).
Se înţelege, pentru un aşa de greu proces al educa-J
caţiunei şi corectărei păcătoşilor osândiţi, după Ori- gcn,
sc cer multe şi foarte îndelungate perioade de timp.
Astfel de perioade de timp ale renaşterei morale lăuntrice
unite şi cu reîntrupările fizice vor fi, şi vor fi nu numai
pentru oamenii păcătoşi, ci şi pentru spiritele căzute cu
diavolul pentrucâ numai cu condiţiunea aceasta, adecă
cu condiţiunca unei desăvârşite înclinări spre bine a
tuturor făpturilor raţionale căzute dela Dumnezeu
(apocatastasis) se va ajunge acel mare şi ultim scop al
Economiei Dumne- zeeşti despre care vorbeşte apostolul:
iar când îi va supune (Tatăl) Lui (Fiiului) toate, atunci si
însuşi Fiul se va supune ce tiu ce i-a supus Lui toate pentru ca
să fie Dumnezeu toate întru toate (1. Cor. XV. 28);j). Se
întreabă însă pe ce se întemeează această ipoteză atât de
îndrăzneaţă dacă nu pe presupoziţiuni şi conjecturi curat
arbitrare şi neîntemeiate ? Astfel, Origen, vede în
dreptatea şi bunătatea Dumnezeeacă un temei destul de
suficient pentru presupunerea că şi după ultima judecată
trebue să se extindă activi- 386 tatea pedagogică şi
spiritualo-tămăduitoare a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi.
Dar oare este adevărat? Bunătatea lui Dumnezeu care
este una cu dreptatea Lui, este tot aşa de nemărginită în

386 De princip, lib. III c. I. n. 21; In Math. series n. 69.

*} De princip. lib. I c. 6 n. 2; lib. III c. 6 n. 7: lib. III c. 6 n. 2—3;
In levith. Homil. 7 n. 2.
sine însăşi, ca şi dreptatea Lui, de aceea este gata să-şi
reverse în veci bunurile sale asupra. omului—sub fel de
fel de forme, numai să le primească el cu umilinţă şi să se
folosească de ele cum trebue. Dar care este locul de unde
să apară, faţă de om, bunătatea lui Dumnezeu cea
binefăcătoare şi mântuitoare, pe când el se va arătă la
ultima judecată ca cel mai stăruitor în rău păcătos sau
orb, surd şi cu desăvârşire nesimţitor din punct de
vedere spiritualo-moral faţă de toate acţiunile
durnnezeeştei lumini şi puterei cei pline de har? Chiar şi
doctorii lumeşti pe cari îi citează Origen folosesc
mijloacele tămăduitoare faţă de bolnav numai până
atunci până când mai e oarecare speranţă de lecuire, în
caz contrar întrerup orice medicament. Mai mult, însuşi
judecătorii lumeşti într’adevăr drepţi şi milostivi, numai
atunci aplică măsuri corecţionale criminalilor mai
însemnaţi când observă simtomele pocăinţei lor, şi
aplicarea spre îndreptare, în caz contrar, îi . condamnă la
desăvârşită îndepărtare din or- ganizmul social şi din
viaţa acestui organism. In vederea acesui fel de
obiecţiuui, Origen, cum văzurăm, răspundea că libertatea
care se cuprinde în alegerea binelui sau al răului,
formează esenţa naturei spiritu- alo-raţionale, care ori pe
ce treaptă de decadenţă morală s’ar găsi totdeauna este
capabilă de a se schimbă în bine sau de a se corectă şi
desăvârşi din punct dq vedere moral, şi că mai curând
sau mai târziu, negreşit se vor folosi sufletele păcătoase
de această facultate, faţă de deosebitele şi neîntreruptele
măsuri corecţionale externe din partea dreptâţei
dumnezeeşti pe cari le vor întâmpină după ultima
judecată. Dar poate oare să dovedească acest mod de
corecţiune, dus până la extrem, al voinţei conrupte
numai faptul că ea a fost făcută din natură prin libertatea
alegerii între bine şi rău ? Cine nu ştie că una este voinţa
cu libertatea ce este inerentă în prima [sa stare când ea
încă se desvoltă şi altceva este tot aceiaşi voinţă în starea
ajunsă de ea prin statornicia într’o anumită direcţiune a
complectei ei desăvârşiri sau a determinării ei definitive,
dela care nu se mai poate dâ înapoi şi cine nu ştie că .una
este voinţa rea la începutul înclinării sale păcătoase când
încă nu întâmpină mare greutate în a închlina spre partea
cea bună şi cu desăvârşire altceva este când însăşi aceiaşi
voinţă după ce a atins extremitatea îndărătniciei în râu,
când devine cu totul roabă păcatului şi cu desăvârşire
neputincioasă sau moartă pentru lucrarea sa chiar numai
pentru dorinţa de a face binele ?, Se Întreabă apoi, eslc
oare vre’o posibilitate oarecare pentru corectarea voinţei
în starea ei ultimă fără să se ţină seamă că nu i se poate
nega libertatea? Cum că în adevăr voinţa destrăbălată a
ajuns şi ajunge în oamenii păcătoşi până la treapta cea
mai de pe urmă şi imposibilă de corectat a îndărătniciei
în rău,, până la care încă mai nainte de oameni au ajuns
spiritele cele căzute ca dovadă pot servi cele mai ui-
mitoare exemple din istoria sfântă de destrăbălarea in-
corectibilă ale oamenilor exterminaţi prin potopul lui
Noe şi al sodomlenilor exterminaţi prin foc; asemenea
servesc zilnicele şi desele exemple ale aceleeaşi inco-
rectitudini, îndărătnicii şi statornicii în rău, cum sunt
exemplele criminalilor, în ceea ce priveşte credinţa, cari
neţinând samă de nici o măsură pedagogică şi
corecţională rămân nepocăiţi până în ultimul moment
din viaţa lor, pe care de multe ori ş’o sfârşesc prin
sinucidere. Tot ca pe aceştia, din punct de vedere moral
trebue să înfăţişăm pe toţi păcătoşii cari la judecata cea
de pe urmă vor fi osândiţi la munca veşnică, pentrucă
toţi vor fi judecaţi să aibă aceeaşi soartă pe care o are
diavolul şi îngerii lui. Dacă aşa este lucrul, atunci, se
înţelege, că zadarnice sunt toate încercările forţate ale lui
Origen şi origeniştilor de a atribui chinurilor iadului o
forţă spiritualo-tămăduitoare pentrucă deşi ar avea ele
într’adevăr o astfel de forţă, totuşi ar trebui să se arate,
faţă de uimitoarea răutate a păcătoşilor, cu desăvârşire
neputincioase, întocmai după cum şi boalele trupeşti ce
nu se mai pot vindeca—orice fel de medicament este cu
totul zadarnic. Asemenea se mai înţelege şi faptul că în
cazul acesta la nimic IUI folosesc veacurile şi perioadele de
timp presupuse de Origen pentru lecuirea spirituală a
păcătoşilor îndărătnici. Câte veacuri şi perioade dc timp
n’au trecut din timpul căderei îngerilor răi şi totuşi în
starea în care se găseau imediat după cădere, în aceeaşi
stare vor rămânea până la judecata cea de pe urmă, cu
toate că ei ştieau nemărginita bunătate dumnezeească
care necontenit chinmă pe toţi păcătoşii la calea
adevărului.
 1
Origen însă gândindu-se puţin la aceste greutăţi şialtele
asemene acestora, aleargă la alte subterfugii. El aleargă la
atotputernica forţă creatoare a lui Dumnezeu, care, după
ideea lui, după cum şi-a început lucrul prin crearea
lucrurilor bune şi desăvârşite tot aşa îl va şi termină
mulţumită bogăţiei cei nesecate a mijloacelor sale, cari
duc la acest rezultat. In vederea faptului acestuia Origen
admite un întreg şir de reîntrupări sau de noi creaţiuni
prin cari toate fiinţele raţi.onalo-spirituale (împreună cu
spiritele rele) se vor întrupa până în momentul când, in
sfârşit, vor ajunge perfecţiunea binelui şi sfinţeniei, sau
până când se vor îndeplihi cuvintele sl. apostol (1. Cor.
XV. 2<S) despre cei ce nu se vor supune Fiului, că Tatăl
nici odată nu-i va supune Lui lăcând din vicioşi-nevicioşi
şi sfinţi. Se întreabă însă, fi-vor oare în cazul acesta unele
şi aceleaşi fiinţi cei cari au rămas până în sfârşit
protivnici voinţii lui Dumnezeu şi acei cari mulţumită
multor reîntrupări externe se vor arătă în totul supuse
Lui? Nu vor fi oare mai lesne ambele, după natura lor
personală, cu desăvârşire alte persoane? Ce se atinge de
cuvintele apostolului că Tatăl va supune Fiului toate,
deci şi pe cei cu desăvârşire protivnici voinţei lui
Dumnezeu, apoi pentru ce nu s’ar putea înţelege
supunerea aceasta în sens de neputinţă desăvârşită sau
punerea lor în imposibilitate de a face vr’un rău
membrilor împărăţiei cerurilor ?
Mai de seamă aici este de a se şti, este oare în revelaţiune
vr’un temeiu oarecare pentru aceste su- poziţiuni
origeniste despre lecuirea spiritelor sau îndreptarea
păcătoşilor prin mijlocul pedepselor nu numai până la
ultimă judecată dar chiar şi după aceasta?Nu-i, fără
îndoială, lucrul pe care nu-1 neagă nici Origen, susţinând
numai că aceasta se presupune cu necesitate de
învăţătura despre dreptatea, milostivirea şi
atotputernicia lui Dumnezeu, cu toate că după
deosebitele intenţiuni bune ale lui Dumnezeu El nu s’a
exprimat deadreptul în revelaţiunea sa. Dar, Chiar dacă
ar fi fost aşa, totuşi n’ar fi fost potrivit din partea omului
să se încerce să pătrundă în ceea ce a acoperit Dumnezeu
oamenilor, şi cu atât mai mult de a-şi dâ ca adevăruri
supoziţiunile sale, că este departe de cunoştinţa omului
ceea ce cade sub cunoştinţa şi voinţa numai unuia
Dumnezeu. Deşi în revelaţiunea Dumnezeească nu se
vorbeşte nimic despre corec- ţiunca spiritualo-morală a
păcătoşilor presupusă şi susţinută de Origen după ultima
judecată şi terminarea chinurilor iadului, totuşi se găsesc
în ea multe locuri cari nu se împacă cu această teorie.
Astfel după învăţătura lămurită a revelăţiunei, timpul
hotărât de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor sau
pentru ca să se folosească ei cum trebue de toate
mijloacele date de Dumnezeu spre educaţia, întărirea şi
perfecţionarea vieţei lor spiritualo-morală, să extinde
numai până la sfârşitul lumei şi a doua venire a lui
Hristos, iar după aceasta va începe un alt timp cu totul
nou— timpul complectei şi definitivei răsplătiri a
fiecăruia după faptele lui (Mat. XVI. 27, Rom. II. 6; 2 Cor.
 IX. 6) sau după cum a închipuit aceasta Hristos— în
parabole—va .începe secerişul când stăpânul ogo-
rului în care pe lângă sămânţa cea bună semănată
de el, au mai apărut şi-au crescut împreună şi ne-
ghini, va porunci sesvilor săi să adune neghinile
deoparte, şi grâul de alta, şi pe cele dintâi să le
arunce în foc, iar pe cel din urmă să-l adune în
jitniţa sa (Mat. XIII. 24—30, 37—43). Deci unde
este aici locul măsurilor pedagogice corecţionale,
—presupuse de Origen—din partea lui
Dumnezeu, faţă cu păcătoşii osândiţi ia chinuri
după ultima judecată ? Se înţelege că nu-i nici un
loc aici pentru creşterea şi desăvârşirea neghinilor
ajunse deja la maturitate. Mai mult, Iisus Hristos
a numit foarte lămurit veşnic focul cel gătit
diavolului şi îngerilor lui, în care vor merge pă-
cătoşii după ultima judecată, iar chinurile pe care
le vor suferi ei acolo deasemenea le-a numit
veşnice
i

faţă cu viaţa veşnică 1 pe care o vor moşteni drepţii. (Mat.

XXV. 41,46).
Unde este aici locul ipotezelor despre sfârşitul chi-
nurilor iadului? De aceia nu’i nimic de mirat că O- rigen
care s’a hotărât să pună de acord cu orice chip, ipoteza sa
cu învăţătura iui Hristos, despre veşnicia chinurilor
iadului, a fost nevoit să admită că Hristos a confirmat
veşnicia reală a viitoarelor şi veşnicilor munci ale gheenei
numai după adoptarea pedagogică faţă de credincioşii
simpli şi nedesvoltaţi spiritual- mente, pentru ferirea
cărora de a cădea în viciu eră necesară groaza unor astfel
de chinuri; în realitate însă prin cuvântul veşnicie el
credea în cazul acesta că se pot înţelege şi creştinii bine
desvoltaţi din punct de vedere spiritual, numai că timpul
nehotărât al a- cestei veşnicii, mai curând sau mai târziu
va avea sfârşit1). Dar nu însemna aceasta de a nu explica
387
şi înţelege ideile şi intenţiunile lui Dumnezeu după
cuvântul revelat, ci numai după mintea sa proprie şi
după propriile dorinţi ale voinţei ? Nu însemna oare
aceasta slăbirea credinţei sale şi a altora, fără nici un
temeiu şi drept, ceea ce cu cea mai mare temeinicie a
descoperit însuşi fiiul lui Dumnezeu despre soarta cea de
pe urmă a omenirii, şi în locul acesteia să cultive în sine
şi să înrădăcineze şi în alţii credinţa în conjecturile
raţiunei despre acel îndepărtat viitor al acestor destine,
care întrece ori ce raţiune şi care nu este recunoscut şi nu
aparţine decât numai lui Dumnezeu singur ? In sfârşit nu
însemna oare aceasta a făuri celor slabi în credinţă şi
fapte bune un aşternut periculos al neingrijirci în
speranţa înşelătoare că mai curând sau mai târziu vor
înceta chinurile iadului, în loc să-i înveţe, conform cu
sfaturile lui Hristos, să a- ştepte ultima judecată şi tot
deauna să aibă curaj în lucrul mântuirilor şi,'supunându-
se cu veneraţiune judecăţilor lui Dumnezeu despre
ultima soartă a oamenilor să se îngrijască în toată viaţa
lor, nu numai să se isbăvească de chinurile iadului, dar şi
pentru ca să fie vrednici de viaţa veşnică ?

§ 220.

In periodul sinoadelor ecumenice.

387 De princip, lib. I. c. 6. n. 2; Contr. Celes Iib. VIII. n. 72.

 1•

In urma tuturor acestora, se înţelege că învăţătura lui

Origen despre sfârşitul chinurilor iadului n’a fost
priimită în Biserică, care prin reprezentanţii ei nu s’a
ţinut decât de ceea ce i-a fost încredinţat ei în acest •caz
de Capul său Iisus Hristos şi apostolii Lui. Cu toate
acestea Biserica Ia început şi aproape în tot decursul
secolului al IV. s’a arătat destul-de răbdătoare si
concesivă faţă de această învăţătură pentrucă ea avea
forma unei opiniuni filosofice care, pare-se, nu atingea
întru nimic şi nu făcea greutăţi doctrinii bisericeşti'), dar
mai ales pentru faptul că ea n’a cauzat nici un rău mai dc
seamă pănă în acest timp în Biserică, lucru care ar fi atras
atenţiunea tuturor păstorilor bisericeşti şi i-ar fi silit să o
examineze şi să-şi dcă verdictul lor. Prin aceasta să şi
explică pentru ce sf. Grigorie Teologul, vorbind despre
focul cel nestins al iadului şi chinurile veşnice din el, încă
găsea din timpul său posibil şi permis «a înfăţişa a-
ceasta mult mai iubitoare dc oameni şi conformă cu
vrednicia celui pedepsit»2). Sf. Grigorie de Nisa găsea că-i
permis chiar de a repetă ceea ce este mai însemnat şi
esenţial în învăţătura lui Origen despre însemnătatea
spiritualo-moralâ a chinurilor iadului cum şi despre
întreruperea lor prin complecta restabilire tuturor
făpturilor raţionale în starea lor primordială de
sfinţenie3). Pe de altă parte sf. Grigorie de Nisa învăţă cu
totul lămurit şi hotărât şi despre veşnicia

‘) Origen şi-a expus învăţătura să despre sfârjirea chinurilor iadului, mai cu

seamă în opera sa filosofico-teologică: De prinşii (despre începuturi). Iar în
omiliile sale exegetice învăţă deadreptul despre veşnicia acestor chinuri In
Exod. homil VIII n. G. in Levitb. homil. IX. n. 4, 5; in Numer homil. IX. n. 8; in
Jes. Nay. homil VIII. n. 5; in Ierem. homil XVIII. n. 15; Ezecb. homil. X. n. I; in
 2
Math. serios n. 72; Com- ment in Ioan. t. XX. n. 19; in epist. ad. Rom. lib, V. n.
1 10.
!
) Cuv 40 la sf. botez. Opp. sf. Grigorie Teologul part. III. p. 256. Moscva
1889.
’) Vezi D. Ex. Oral, catech. c. VIII. 85. ct. -10. (Pair. curs. compl. graec. t. 45.
col. 86, 87, 92, 104); de anim. et. resurrect. (Patr. curs. compl. t. 46. col. 69, 72,
104, 133, 152); do mort. (Ibid. col. 536); in Ps. 61 et 52: (Patr. curs. t. 44 col.
484, 540); de hom. op. c 21.
chinurilor iadului 1); fără îndoială că în cazul acesta
înţelegea această veşnicie în senzul unei continuităţi
nehotărâte, necăzând sub măsurarea actuală a tim-
pului.'-)
De pe la sfârşitul secolului al IV însă când învă- ţutura
lui Origen, despre sfârşitul chinurilor iadului, a început
să se răspândească şi să se întărească în mai multe locuri
şi când aderenţii şi următorii lui au început să prezinte
această învăţătură ca adevăr dogmatic nediscutabil,388 389
spre întreruperea lămurită şi periculoasă pentru viaţa
religioasă a învăţăturii bisericeşti despre chestiunea
aceasta, a început să se simtă în Biserică din ce în ce mai
mult trebuinţa atât de a o examina mai serios cât şi de a o
condamnă ca ne conformă cu învăţătură revelată şi cea
bisericească. Rezultatul a fost că din început s’au rădicat
contra ei diferiţi părinţi şi dascăli bisericeşti până când în
cele din urmă a tost examinată şi condamnată chiar şi de
unele sinoade.

388‘) De baptismo. Patr. curs. graec. t. 46. col. 424; de pauper, âmand.
orat. 1. ibidem. col. 460; contr. usurar. ibid. col. 452; de infant. ibid, col. 18; de
costigatione .ibid. col. 812
*) De anim et. resurrect. Patr. compl graec. t. 46. col. 101.
389 In Ps. 49. vers. 22; Comment. in Matb. c. V n. 12.
 Astfel, părinţii secolului IV ca sf. Atanasie cel mare.
Ilarie, Chirii al Ierusalimului, Vasilie cel mare şi Ioan gură de
aur vorbind despre chinurile iadului au dezvoltat' şi
lămurit de preferinţă partea pozitivă a învăţăturii
revelaţiunii despre chestiunea aceasta, lăsând
deocamdată fără nici o combatere şi condamnare doc-
trinele şi părerele contrare, deşi au vorbit despre ele şi au
ferit pe creştini de ele. După învăţătura sf. Atanasie cel
mare3), când se îndeplini timpul îndelung răbdării lui
Dumnezeu nu va fi cel ce izbăveşte pe cei. ţinuţi în iad de
păcatele lor şi cari au căzut cu totul delà Dumnezeu.
După ideea sf. Ilnric 1) şi sf. Chirii al Ierusalimului, numai
singur faptul că sufletele păcătoşilor osândiţi vor primi
după înviere corpuri nestricăcioase sau corpuri cari deşi
vor arde veşnic în focul iadului nici odată nu se vor
distruge sau nimici, confirmă şi în parte lămureşte
veşnicia chinurilor iadului-). Sf. Vasilie cel mare învaţă clar
şi precis despre veşnicia chinurilor iadului, cari nu vor
avea sfârşit, pentrucă păcătoşii nu vor avea nici un mijloc
şi nici o posibilitate spre a se izbăvi de ele :i). Afară de
aceasta într’un loc el vorbeşte direct contra ideilor
contrare, existente pe timpul său, şi cu a- ceastă ocazie se
exprimă astfel: Domnul vorbeşte precis că aceştia vor ?
nerge în munca eea veşnică (Mat. XXV. 46), altă dată îi
trimite în focul cel veşnic pregătit diavolului şi îngerilor lui
(41). In alt loc însă el numeşte locul acesta focul gheenei şi
adaogă: unde vermele lor nu moare şi focul nu se stinge
(Marc.) IX. 47, 48) şi încă de demult a spus Domnul des-
pre unii prin profetul : că vermele lor nu se va sfârşi şi focul
lor nu se va stinge (Isaia LVI. 24). De a- ceea dacă faţă cu
aceste mărturii aflate în diferite locuri ale sf. scripturi,
sunt mulţi încă cari uitînd toate prezicerile şi hotărârile
Domnului, fâgăduesc şi susţin că chinurile iadului vor
aveâ sfârşit pentru ca să se înoroiască şi să rămână în
păcate, a-
>) Patr. curs. compl. lat. t'. 9 col. 919.
2
) Orat catcch. 18. n. 19.
*) Kpist. 48 (40' către Fecioara căzută, op. sf. Vasilie cel mare. t. VI. ip. 181
Moscva 1859.
poi se înţelege că aceasta nu-i decât una din me-
şte.şugirile diavoleşti. Căci dacă ar fi vreodată sfârşitul
chinurilor veşnice, atunci şi viaţa veşnică ar trebui să
aibă, fără îndoială, sfârşit. Dacă nu îndrăs- nim să credem
aşa ceva despre viaţă, atunci pe ce temeiu putem
presupune că chinurile veşnice vor avea sfârşit ? Atât
chinurilor cât şi vieţii li se dă aceiaşi numire—veşnică.
Sfânta Scriptură ne spune: Şi vor merge aceştia în ?nwica
veşnică iar drepţii în viaţa veşnică'). Sfântul Ioan gură de
aur mărginindu-se numai la explicarea doctrinei pozitive
despre veşnicia chinurilor ale cărei trăsături sunt aşa de
lămurit descrise de el încât credem nemerit a cita măcar
câteva din cuvintele sfântului părinte, cari mărturisesc
despre credinţa lui în veşnicia chinurilor iadului. «Aici,
spune sfântul părinte îşi are sfârşitul şi fericirea şi
nefericirea şi încă foarte iute, dincolo însă atât una cât şi
alta se vor prelungi şi vor exista până în veacul cel fără
de moarte... Auzind despre ioc să nu crezi că acel foc va
fi egal sau asemenea focului de aici. Focul de aici
distruge şi schimbă în altceva tot ceea ce prinde în
ghiarele sale; cel de acolo însă pe cine îl va cuprinde
odată îl va arde totdeauna fără ca să înceteze vreodată,
(al arde), de aceea să şi numeşte focul cel nestins. Căci şi
păcătoşii trebue să se îmbrace cu nemurirea nu spre
cinste ci pentru ca totdeauna să fie companionii
chinurilor... Dacă va spune cineva: cum vor putea rezista
sufletele unor aşa de numeroase chinuri şi încă suferind
pedeapsă în vecii cei nesfârşiţi, apoi unul ca acesta să
gândească 390 mai întâi, cum de obiceiu se întâmplă aici,
cât de adesea se întâmplă ca mulţi bolnavi să sufere boale
lungi şi grele. Dacă unii chiar îşi vor termina viaţa în
aceste boale apoi aceasta nu va proveni din faptul că
sufletele lor s’au sfârşit cu desăvârşire, ci pentrucă corpul
lor a încetat de a mai servi sufletului, aşa că dacă ar fi ca
corpul să se despartă de suflet atunci sufletul ar înceta de
a mai suferi de aceia când sufletul va priimi corp
nestricăcios atunci .nimic nu va impedica ca munccle lui
să se extindă în vecinicie»').
Pe la slârşitul secolului al IV-lca în soarta între- gei
învăţături a lui Origen s’a întâmplat o însemnată
împrejurare care nu putea să nu îmboldească Biserica ca
să-şi întoarcă deosebita sa atenţiune şi asupra învăţăturii
lui speciale despre sfârşitul chinurilor iadului şi de a şi
exprima în această privinţă ultimul şi hotărâtorul său
cuvânt. înţelegem condamnarea multor puncte ale
doctrinei mincinoase -atribuită atunci lui Origen—
condemnare pronunţată la sinodul local din Alexandria
la 399.—In numărul acestor puncte era şi punctul că la
sfârşitul veacurilor chiar şi diavolul împreună cu îngerii
lui391 se va liberă de toate lanţurile păcatului şi
supunându-se lui Hristos Dumnezeu va fi cinstit cu
aceiaşi cinste ca şi sfinţii 2), fapt prin care se înţelege, să
390 Canon în întrebări şi răspunsuri. Ibid. t. V. p. S45, 346. Moscva 1858.
391 Paraenesis sive Adhortatio 1 ad Thendor Laps. Op. Hrisost. t. I.p. 1314.
Paris 1718 an.
’) Epist. Theophili Synodica Vezi. Op. Hieronim. T. I. Epist. 92. Patr. Curs.
compi lat. T. XXII. col. 545.
atingea şi se altera învăţătura Bisericii despre veşnicia
muncilor iadului hotărâte păcătoşilor—chinuri pregătite
diavolului şi îngerilor lui. Trebuinţa eşită de aici pentru
cei drepţi a- tât pentru întărirea şi îndreptăţirea
învăţăturii bisericeşti despre veşnicia muncilor iadului
cât şi pentru înlăturarea opiniunei contrare a lui Origen
cu atât eră mai întemeiată cu cât ideia aceasta a lui
Origen se răspândea cu mai multă putere ca mai înainte
şi’şi făcea aderenţi pe mulţi'dintre oamenii învăţaţi, chiar
nefiind Origenişti, ca Diodor din Tars şi Teodor al
Mopsuetului !).‘ Urmarea a fost că de pe la sfârşitul
secolului al IV-lea întâlnim la părinţii şi dascălii" bi- T
sericeşti negarea şi condamnarea învăţăturii origeni- ste
despre sfârşitul chinurilor iadului cum şi opunerea
directă şi hotărâtă a învăţăturii bisericeşti despre
eternitate, ca singură adevărată şi neîndoelnică, învă-
ţăturii greşite a lui Origen.
Astfel, deja sf. Epifanie, care ca şi sf. Teofil al
Alexandriei a condamnat în sinodul din 399, toate
învăţăturile greşite ale lui Origen, fiind condamnate mai
înainte de sinodul din Alexandria 2), nu numai că a
mărturisit cu tărie credinţa sa şi a întregei Bi-- sericf că
după judecata generală Hristos va trimete în focul cel
vecinie atât pe spiritele rele, cari au păcătuit şi au căzut
cât şi pe oamenii cei nedrepţi, necuraţi şi nelegiuiţi, iar
celor drepţi şi sfinţi... le va pregăti slavă vecinică 3), dar
apoi declară ca e- retică învăţătura lui Origen că după
sfârşirea veacurilor diavolul şi îngerii lui s’ar curaţi de
toate răută- 392 393

392*) V. Assemal. Bibliot. oriental, t. III. Pars. 1. p. 823. Et. 526; Rom. 1725
an; Pars. 2. p. 204 et. 206. Rom. 1728 an.
ţile şi îndreptându-se vor trece dela chinuri şi vor luâ parte la
fericirea cea veşnică !), aşa că sf. Ioan Botezătorul cum şi toţi
ceilalţi sfinţi vor fi fericiţi împreună cu diavolul în împărăţia
cerească2).

:3
) Epist. ad. Hieronim. Op. Hieronim. t. I. et. 91, patr. curs. corapl. lat. t. 22.
col. 540.: ; •; ■
393 ») 11 (după ordinea obişnuită 81) C. 82. Op. Sf. Epifanie. part. 1. p. 839,
840. Moscva 1863..
Fericitul Ieronim însă, cercetează amănunţit şi combate cu
toată energia învăţătura origenistă despre restabilirea generală
a făpturilor raţionale împreună cu diavolul în starea cea dintâi
sau despre apocatasta- sis, arătând şi dovedind asemănare
acestei învăţături mai degrabă cu învăţătura veche păgânească
despre metemsihosă, decât cu învăţătura creştină 3). Fericitul
Ieronim mai opune acestei învăţături origieniste şi învăţătura
creştinească pozitivă despre veşnicia chinurilor iadului, căreia
trebue să fie supuşi, după ultima judecată nu numai diavolul şi
îngerii lui ci şi oamenii păcătoşi căzuţi dela Dumnezeu, cu
toate că îndulceşte mult învăţătura sa opinând că pe când pă-
gânii căzuţi dela Dumnezeu se vor chinui după sentinţa
dumnezeiască lără de sfârşit, creştinii osândiţi ■la chinuri,
după trecerea oare-cărui timp pot priimi oarecare îndulcire în
chinurile lor, după care, natural poate veni chiar complecta lor
liberare de ele. Aşa fericitul Ieronim afirmă pozitiv relativ de
păcătoşii o- sândiţi la chinuri, că în aceasta anume va şi constă
blestemul păcătosului (la ultima judecată), «că el va suferi
dedeapsa veşnică in corp nestricăcios» 4). Vorbind însă de
opiniunile acelora, cari afirmau că pe- 394 395
depsele chiar după
mult timp, niciodată nu se vor sfârsi şi citând multe locuri din
Sf. Scriptură, în cari milostivirea lui Dumnezeu se descrie câte
odată prin prin mânia Sa (Rom. XI, 25, 26, 32; Galat. III, 22; Mih.
VII, 9; Is. IX, 1; Ps. XXX, 20) voiau să dovedească că după
chinuri şi pedepse vor urma şi u- şurări, care acum sânt ascunse
de acei pentru cari este folositoare frica, pentru ca

394■) Epist. ad. Hieronim. Op. Hieronim. t. 1. ep. 91.

395 Eres. 44 (64) c. 78, Op. Sf. Epifanie. part. 8. p. 222, Moscva 1872; Eres. 18
lbid. part 2. p. 296 ed. 1864.
s
) Epist. 100 cătrte Avit. Bibliot.Păr. Apus. Cartea V. p. 255,260. Kiev. 1880.
*) Expli la. Profet, lsaia C. 65. Vers. 20. Bibliot. Păr. Apus. cart. XVI., p. 212. Kiev.
1888.
85
.
înspăimântându-se de pedepse să înceteze de a mai greşi. Faţă
de aceste idei fericitul leronim scrie următoarele: «Aceasta noi
trebue să o lăsăm la ştiinţa şi voinţa lui Dumnezeu, dela Care
depinde nu numai milostivirea dar şi chinurile şi care ştie atât
pe cine cât şi timpul când trebue să-l osândească. Noi nu putem
spune decât că este prielnrică slăbiciunii omeneşti: Doamne
nu cu mânia Ta să mă mustri nici cu urgia Ta să mă pe-
depseşti (Ps. XXXVII, 1). După cum sântem convinşi că
pedeapsa şi chinurile diavolului şi ale tuturor celor îndărătnici
şi nelegiuiţi, cari zic în inima lor: nu este Dumnezeu (Ps. XIII,
1) vor fi veşnici, tot aşa credem că condemnarea păcătoşilor şi
nelegiuiţilor, cari sânt încă creştini, faptele cărora vor fi
cercetate şi lămurite prin foc ca aurul (1 Cor. III.) nu va fi atât
de aspră ci amestecată cu milostivirea Judecătorului

85
.
 1
Fericitul Augustin mult mai amănunţit decât alţii a
examinat şi combătut toate teoriile existente în timpul său—
teorii contrare învăţăturii revelate şi bisericeşti despre veşnicia
chinurilor iadului, ceia ce a şi 396
concurat mult la apărarea şi
întărirea ei. După Augu- stin toate teoriile despre sfârşirea
chinurilor iadului, dintre cari una din ele desemnează nu
numai sfârşitul muncilor iadului pentru toţi oamenii păcătoşi,
dar chiar şi pentru diavol şi îngerii lui, alta numai pentru
oamenii condamnaţi la chinuri, iar a treia numai pentru
creştinii păcătoşi '), suferă de acelaş neajuns că toate aceste
opiniuni nu provin de loc din cuvântul lui Dumnezeu ci
simplu din inspiraţia raţiunii şi din inima conruptă. Unii
urmând raţiunii, după expre- siunea lui Augustin, miloşii
mincinoşi cu atât mai mult lăgăducsc altora că după ultima
judecată mai curând sau mai târziu, Dumnezeu se va milostivi
şi deci singuri doresc să se convingă de realitatea acestei mi-
lostiviri pentru ca liniştiţi şi fără de frică să continue a-şi
petrece vieaţa în desfrânări şi nelegiuiri 2). De a- ceia fericitul
Augustin trimete pe astfel de oameni la singurul şi negrăitul
Judecător în acest caz—la cuvântul lui Dumnezeu, şi între altele
spune: «Mai întâi trehue să se hotărască pentruce Biserica a
înlăturat pe oamenii cari emit fel de fel de opiniuni şi
fâgăduesc curăţirea sau miluirea diavolului, deşi după mari şi
foarte îndelungate chinuri. Foarte mulţi sfinţi şi bărbaţi versaţi
în sfintele cărţi vechi şi noi de loc nu criticau şi nu urau pe unii
sau alţii, dintre îngeri ori câţi ar fi fost ei după chinuri mari sau
mici vor priimi curăţenia şi fericirea în împărăţia cerurilor. Dal-
ei vedeau că condamnarea dumnezeiască nu poate fi
neputincioasă şi nu poate rămânea neîndeplinită, con-

396) Explic, la Profet. Isaia c. 66. Vers. 24. Ibid. p. 261.

') De Civil. Dei, Lib. XXL C. 17, Ed. 19.
a
) Ibid. C. 18, et. 19.
damnare pe care a pronunţat-o Domnul la judecată cum singur
El a prezis: duceţi-vă dela Mine blestemaţilor în focul cel
veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor lui (Mat. XXV, 41)—
condamnare care arată că diavolul şi îngerii lui vor arde în
focul veşnic. Vedeau asemenea că nu vor fi fără putere nici cele
zise în Apocalips: Şi diavolul cel ce i-a înşelat va fi a-
runcat în lacul cei cu foc şi cu pucioasă unde este fcara
şi profetul cel mincinos şi se vor munci ziua şl noaptea
ÎJI veaciil veacului (XX, 10). Acolo se zice veşnic, aici—în
veacul veacului. Expresiunile acestea în limba sf. Scripturi
înseamnă de obiceiu numai timpul care n’are sfârşit. Pentru
aceasta spre a lămuri mai bine, pentruce credincioşia cea mai
adevărată consideră puternică şi nemincinoasă învăţătura că
diavolul şi îngerii lui nu vor fi părtaşi dreptăţei şi vieţii'
sfinţilor, nu putem aduce nici un motiv decât cuvintele sf.
scripturi care nu înşală pe nimeni când spune că Dumnezeu n’a
cruţat (2 Petru 11, 4), ci i-a pedepsit să fie ţinuţi legaţi în tartar
până la ultima judecată când îi va condamnă la munca focului
veşnic unde vor fi chinuiţi în veacul veacului. Dacă aşa'stă
lucrul, atunci cum se poate crede că din veşnicia a- cestor
chinuri, după un timp oarecare, se vor liberă toţi oamenii
păcătoşi sau numai câţiva, fără să slăbească prin aceasta
credinţa că chinurile demonilor vor fi veşnice? Dacă aceia
cărora li se va spune: Duceţi-vă dela Mine blestemaţilor în
focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor lui, toţi
sau numai câţiva nu vor fi veşnic în acest foc, atunci pentruce să
credem că diavolul şi îngerii lui se vor munci veşnic în
 1

>) De civit Deii lib. XXI. c. 23. vezi bibliot. opp. Sf. Păr. apus cart.
XVIII. pag. 813-314. Kiev. 1881.
 2
acest foc ? Hotărârea dumnezeiască pronunţată deopotrivă atât
pentru îngerii răi cât şi pentru oamenii răi, va fi ea oare
adevărată faţă de îngeri, iar faţă de oameni mincinoasă ?... In
urmă pe ce temeiu se poate înţelege munca veşnică ca foc
pentru un anumit timp, iar vieaţa veşnică—ca vieaţă fără de
sfârşit, pe când Hristos în unul şi acelaş loc şi prin una şi
aceiaşi hotărâre a zis despre ambele: Şi vor merge aceştia în
munca veşnică, iar drepţii în vieaţa veşnică (Mat. XXV,
46)? Dacă atât munca cât şi vieaţa sânt veşnice, a- tunci evident
că atât una cât şi alta trebue să fie înţeleasă sau ca numai pentru
un timp oarecare, dar care va avea sfârşit, sau ca perpetue şi fără
de sfârşit. Munca veşnică şi vieaţa veşnică între ele sânt e- gale
de aceia ambele sânt veşnice. A zice că: «vieaţa veşnică va fi
fără de sfârşit, iar pedeapsa veşnică va avea sfârşit» este o
adevărată absurditate. Prin urmare fiindcă vieaţa veşnică a
sfinţilor va fi fără sfârşit, apoi pentru aceia cărora li se va hotărî
pedeapsa veşnică, fără îndoială pedeapsa aceasta nu va aveâ
sfârşit1). Dar contrarii lui Augustin faţă cu hotărârea
dumnezeiască atât de lămurită, relativ de judecarea şi
condamnarea păcătoşilor la chinurile veşnice se încercau să
înţeleagă şi să explice această hotărâre numai în senzul unei
ameninţări 'dumnezeeşti fără să excludă milostivirea lui
Dumnezeu, după cum oare- când, zic ei, se hotărâse nimicirea
Ninivitenik>r, şi totuşi s’a milostivit Dumnezeu asupra lor. Iar
pentru ca să confirme prin ceva explicarea lor, ei citau între
altele cuvintele păstorului: Cât de mare este numărul
bunătăţilor tale Doamne, pe care le-ai păstrat celor ce
se tem de tine». (Ps. XXX, 20), interpretându-le aşa că oare cum
Dumnezeu a ascuns dinnaintea oamenilor acele bunătăţi şi
milostivirea pe care o va arătă oare când după ultima judecată,

‘) De civit. Dei. lib. XXI. c. 18.

 3
faţă de păcătoşii o- sândiţi, anume pentrucă se temeau sâ-L
supere. A- semenea mai citau ei cuvintele Sf. apostol PaveL:
Dimmezeu a încins pre toţi în necredinţă , ca pre toţi' să-
i miluiască (Rom. XI, 32). Explicându-le în senzul că
Dumnezeu ar milui oarecând pe toţi cei ce s’ar fi împrotivit
voinţei Lui 1
). După părerea fericitului Augustin însă,
ameninţările lui Dumnezeu pentru nimicirea Ninivei unite cu
miluirea locuitorilor ei, n’au nimic comun cu hotărârea
dumnezeiască despre munca cea veşnică a păcătoşilor. Aşa că
ele nu se refereau decât' la soarta vremelnică a Ninevitenilor şi
apoi a- ducerea lor la îndeplinire, eră condiţionată de pocăinţa
lor posibilă pe care au şi îndeplinit-o ei. Ce se atinge, mai
departe, de cuvintele psalmistului interpretate, sui generis, de
protivnici: cât de mare este numărul bunătăţilor tale
Doamne, pe cari le-ai păstrat celor ce se tem de tine (Ps.
XXX, 20), apoi Augustin Ie atrage atenţiunea că zadarnic
neglijază cuvintele de mai departe: pe care le-ai făcut celor
ce se încred în tine; cum că acest senz dă acestui loc, că
bunătatea lui Dumnezeu, neţinând seamă de faptul că e nemă-
surat de mare, este ascunsă dinnaintea acelora care trăesc fără
speranţă în Dumnezeu, şi cari sânt cu desăvârşire robi fricei
faţă de El; dar pe acei cari se nădăjduesc în Dumnezeu, El îi
face părtaşi acestei bunătăţi. Dacă luăm cuvintele Sf. apostol
Pavel: Dumnezeu (i închis pre to(i în necredinţă, ca pre
toţi să-i miluiască (Rom. XI, 32), în contextul cuvântărei
unde se vorbeşte despre păgânii cari se împrotiviau oare- când
lui Dumnezeu, iar acum sânt miluiţi prin credinţa în Hristos,
cum şi despre Iudeii care aveau să se convertească oarecând şi
să lic miluiţi, nu dau de loc, după uleia feneilitlm Auguslin,
Înţelesul că Dumnezeu n’ar osândi pe nimenea, ci că El după

‘) De civit. Dei. lib. XXI. c. 18.

 4
măsura cvitărci împrotivirei faţă de El, milueşte şi pe Iudei,
cum a miluit de altfel şi pe păgâni ').
In deosebi susţinătorii teoriei că mai curând sau mai târziu
va milui Dumnezeu după ultima judecată pe toţi creştinii
păcătoşi, ori cât de grele ar fi păcatele lor, citau un loc din
epistola către Corinteni unde se vorbeşte despre focul care avea
să ispitească tot ce-i zidit pe temelia lui Hristos, atât: aur,
argint, petre scumpe, cât şi lemne, fân şi trestie, şi unde ei
sub lemnele, fânul şi trestia zidite pe Hristos, înţelegând pe
creştinii ce săvârşise felurite păcate, şi deci osândiţi la munca
focului veşnic vedeau tot de odată şi indicaţiunea la faptul că
mai curând sau mai târziu aceştia se vor elibera din munca
aceasta şi se vor mântui. Focul acesta însă despre care vorbeşte
apostolul, după ideea Fer. Augustin, nu este de loc focul
gheenei unde vor fi aruncaţi păcătoşii, ci este focul judecăţii
dumnezeeşti în care vor fi încercate sau judecate atât faptele
bune ale drepţilor, cât şi cele rele ale păcătoşilor, după care
drepţii vor moşteni împărăţia cerească, iar păcătoşii vor merge
în focul cel veşnic1). Cum că nici creştinii nu vor scăpă de focul
veşnic, dacă vor înceta de a mai fi membre ale corpului lui
Hristos, şi vor petrece o viaţă păcătoasă şi necinstită, apoi
despre aceasta, după Fer. Augustin, mărturiseşte lămurit însuşi
ap. Pavel zicând : Cei ce fac unele ca acestea (inclusiv şi
creştinii) nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu
(Galateni V, 21). Iar dacă tiu vor moşteni nici odată
împărăţia Ini Dumnezeu, atunci ei se vor găsi în chinurile
veşnice pentrucă nu există un Ioc mijlociu unde ar fi liber de
pedeapsa veşnică, cel ce nu va sălăşlui în împărăţia lui
Dumnezeu2).

‘) De civit. Dei. lib. XXI. c. 18.

 5
Mai mult, susţinătorii ideei că chinurile iadului vor aveâ sfârşit,
pentru ca să întărească mai mult teoria lor, alergau şi la fel de
fel de închipuiri ale raţiunei. Aşa plecând delà imaginaţiunea
despre scopul fiecărui soiu de pedeapsă sau fiecărei chinuiri
trimise de Dumnezeu, cum că aceasta nu poate fi altceva decât
curăţirea sau îndreptarea celor pedepsiţi, realizarea căreia
atrage după sine şi sfârşitul pedepsei. Tot aşa raţionau ei şi
despre chinurile veşnice ale iadului, că ele mai curând sau mai
târziu trebue să înceteze, după ce cei osândiţi la astfel de munci
se vor curăţ! şi se vor îndrepta. La toate acestea Augustin
răspunde că pedepsele vremelnice, cum arată experienţa zil-
nică, nu curăţesc şi nu îndreaptă pe toţi cei pedepsiţi, ci numai
pre cei vrednici de îndreptare; şi de aceea păcătoşii demni de
îndreptare, pot să se în-

‘) De civit. Dei. lib. XXI. c. 18.

 drepteze şi în viaţa aceasta, iar dacă nu reuşesc să facă aici
aceasta, apoi pot să o facă încă şi în viaţa cealaltă, mai înainte
însă de ultima judecată, după care vor râmâneâ neîndreptaţi, şi
deci condamnaţi la muncile veşnice1).

«) De civil. Dei. lib. XXI. c. 13.

 Protivnicii veşnicilor munci se folosiau mai mult însă de
ideia că muncile veşnice n’ar fi conforme cu dreptatea
dumnezeiască, idee care li se părea mult mai puternică şi mai
temeinică, fiindcă este contrar oricărei dreptăţi a pedepsi cu
munca veşnică pentru greşeli vremelnice. La aceasta Fer.
Augustin răspunde următoarele: «Unii dintre acei contra cărora
apărăm cetatea lui Dumnezeu, spune Augustin, găsesc că este
nedrept ca pentru păcate ori cât de mari ar fi ele dar săvârşite
într’un timp scurt să fie cineva condamnat la veşnica muncă, ca
şi cum vre odată dreptatea vre unei legi oare care ar fi tins ca
fiecare să se pedepsească anume atât timp cât a Săvârşit el fapta
pentru care se pedepseşte. Tulius scrie că în lege se arată opt
feluri de pedepse, şi anume: a- mendă, arest, pedeapsă
corporală, represalii, desonoa- rca, exilarea, moartea şi robia.
Care din aceste pedepse, conform cu rapiditatea sâvârşirei
faptei rele, se hotăreşte pentru un aşa timp scurt, pentru ca să se
termine tot în atâta timp, în cât s’a săvârşit faptul?.... In arest sâ
condamnă cineva să şadă oare numai atâta timp cât a
întrebuinţat el la săvârşirea faptei pentru care a fost închis,
când se considera de exemplu lucru foarte drept dacă un rob e
condamnat şi pedepsit pentru mulţi ani numai pentrucă a
supărat pe stăpânul sau cu cuvântul sau cu fapta? Amenda,
desonoarca, exilarea, robia, ncîndulcirc cu nici un fel de
milostivire nu ni se înfăţişazâ oare în viaţa aceasta egale cu
chinurile veşnice? Căci ele nu pot li veşnice, pentrucâ însăşi
viaţa nu este veşnică; cu toate acestea faptele care sunt
pedepsite cu maximul pedepsei se săvârşesc în cel mai scurt
timp, şi nu cred că este om, care ar gândi că pedepsele cri-
minalilor ar trebui să se sfârşască tot aşa de repede pe cât de
repede s’a săvârşit omuciderea, preacurvia, sacrilegiul sau
oricare altă faptă rea, oricine presupune că fiecare din ele nu
trebue să fie măsurată cu lungimea timpului, ci cu mărimea
netrebniciei şi a necinstei. Iar când se pedepseşte cineva cu
moarte pentru vre o crimă mare oare-care, legile consideră oare
ca pedeapsă timpul morţei lui care este foarte scurt iar nu faptul
că cel pedepsit se înlătură pentru veşnicie din societatea celor
vii? Cu toate acestea îndepărtarea oamenilor din actuala cetate
muritoare prin pedeapsa cu moarte este egală cu îndepărtarea
lor din cetatea nemuritoare prin pedeapsa cu moartea de a
doua. Căci după cum legile cetăţei actuale nu mai cheamă din
nou la viaţă pe cel mort; tot aşa şi legile cetăţei lui Dumnezeu
nu mai chiamă pe cel osândit cu moartea de a doua, la viaţa
veenică1).
De aceea, conclude Augustin, toţi cei ce doresc să înlăture
veşnica pedeapsă până când încă este timp, nu trebue să
argumenteze contra lui Dumnezeu, ci
să se supună dumnezeeştei învăţături2).
~~î) De civit. Dei. lib. XXI. c. 11. Bibliot. opp. păr. apus. cart. XVIII, p. 295—297. Chiev 1887.
Sc înţelege, această polemică vertiginoasă a fericitului Augustin cu contrarii săi pentru
susţinerea şi apărarea învăţăturii bisericeşti despre veşnicia muncilor viitoare a contribuit foarte
mult la păstrarea şi confirmarea acestei învăţături şi a pus stavilă teoriilor origeniste ce se
răspândeau în timpul acela din ce în ce mai mult despre sfârşitul muncilor despre cari-i vorba.
Cu toate acestea, în Orient, părinţii şi dăscălii bisericeşti din secolul V nu găseau de loc trebuitor
să se ocupe cu astfel de chestiuni; faptul acesta sc explică în parte prin liniştirea origeniştilor
după ce au fost condamnaţi la sinodul din Alexandria şi Cipru, iar mai mult prin aceea că toată
atenţiunea lor a fost concentrată la hotărârea şi apărarea dogmei despre persoana lui Iisus
Hristos şi cele două naturi ale sale în lupta ce aveau cu nestorianii şi monofiziţii.
Aşa sf. Chirii al Alexandriei, fără să se atingă de ideile contrare, expunea numai credinţa sa şi
a Bisericii în muncile veşnice, afirmând hotărît faţă de cei ce se leapădă de Dumnezeu că ei vor
merge în iad şi vor suferi pedeapsă veşnică în focul cel nesfârşit1). Tot cam acestea putem spune
şi despre Fericitul . Teodorii, care scrieâ următoarele în această privinţă: «Relativ de
chestiunea că sufletul păcătos trebue să se muncească împreună cu corpul în secolii cei
nesfârşiţi, iar nu numai un timp oare care, noi am luat învăţătură din sf. Scriptură. Ea spune: şi
vor merge aceştia în viaţa veşnică iar păcătoşii—în munca veşnică (Fapt. XII, 2) 397 398). După cum
cel ce cade într’o

397') In Isai c. 65. vers. 11 ot. 12.

398) Epitom. divin, decret, c. 20. De judic., conf. c. 16.
 1
prăpastie mare nu poate eşi dacă nu va fi ajutat, tot aşa nu
poate cineva înlătură chinurile veşnice de nu va voi aceasta
dumnezeeasca iubire de oameni»1).
La începutul secolului al VI însă au intervenit în Orient aşa
fel de împrejurări în cât au fost siliţi părinţii şi dascălii bisericeşti
să supună judecăţii chestiunea despre veşnicia muncilor viitoare
şi se n’o rezolve numai ei singuri, ci împreună cu păstorii fiecărei
biserici—hotărâtor şi pentru totdeauna. înţelegem a- cele
însemnate tulburări religioase ivite în Biserică pe la sfârşitul
secolului al V şi începutul celui al VI din cauza tendinţelor şi
acţiunelor antibisericeşti ale origeniştilor cari se concentraseră pe
acel timp mai ales în Palestina. Cu toate că aceşti origenişti în în-
văţăturile lor mincinoase nu se deosebeau întru nimic de
origeniştii egipteni—predecesorii lor, totuşi comparativ cu cei
din urmă au fost mult mai îndârjiţi duşmani ai Bisericii fiindcă
nu numai că voiau să-şi impună teoriile lor arbitrare între cari eră
şi aceea că chinurile păcătoşilor nu sunt veşnice ca dogme
neîndoelnice dar le şi apărau, susţineau şi răspândeau cu cea mai
mare îndârjire, întrebuinţând în cazul acesta nu atât cuvinte
convingătoare pe cât silnicia cea mai grosolană. Faptul acesta însă
a revoltat contra lor atât pe părinţii şi dascălii bisericeşti orientali
cari erau îngroziţi de răspândirea origenis- mului, cât şi pe
împăratul Iustinian care respectă atât de mult pacea Bisericei;
Urmarea fu cercetarea şi condamnarea ereziilor origenismului
între cari a fost şi punctul despre vremelnicia chinurilor viitoare
(după 399
♦

sinodul din Alexandria 542), la sinodul local convocat în

Constantinopol la anul 543 sub preşedinţia Patriarhului Mina.
Hotărârile acestui sinod, după ce fură promulgate prin o epistolă

399 In Ps. 98. vers. 13.

 2
enciclică, au fost primite unanim de toţi episcopii orientali 1). Cu
aceasta însă lucrul nu s’a terminat.
Fiindcă ideile şi teoriile origeniştilor n’au încetat a nelinişti şi
tulbură minţile credincioşilor în multe localităţi, fapt care
împreună cu tulburările şi neliniştea produsă de chestiunea celor
trei capitole a făcut ca situaţiunea Bisericei să fie mult mai
dificilă şi grea. De aceea împăratul Iustinian a crezut că-i bine,
spre a încetă şi precurma aceste tulburări religioase şi a introduce
pace -în Biserică, să convoace în Constantinopol un sinod
ecumenic la anul 553. La acest al cincilea sinod ecumenic au şi
fost judecate şi condamnate definitiv între altele şi erezia o-
rigeniştilor cari atingeau vremelnicia chinuirilor viitoare şi
anume în următoarele anatematizări soborniceşti: «1) Cel ce crede
în preexistenţa mitică a sufletelor— preexistenţa care duce încă şi
la o altă idee necurată, că toate sufletele la sfârşitul veacurilor se
vor întoarce la starea lor primitivă, să fie anatema. (5). Cine
cugetă că omul după prefacerea în demon poate să se facă înger...
să fie anatema; (13). Cine spune că în viaţa viitoare... toate
făpturile raţionale (neexceptând nici pe duhurile rele (12
anatime) vor fi de a dreapta Tatălui ca şi Hristos, şi după cum au
fost ele mai înainte de crearea lutnei, să fie anatema; (15) 400
cine
afirmă că în viaţa veşnică viitoare, viaţa spiritelor va fi perfect
aceeaşi ele care ele s’au îndulcit mai înainte de cădere şi că prin
urmare începutul lumei coincide în totul cu sfârşitul ei, şi
sfârşitul cu începutul—să fie anatema»’).
După o astfel de hotărâre a sinodului al cincilea ecumenic
prin care, cum se exprimă Marcul Efesianul la sinodul din
Florenţa, teoria despre vremelnicia chinurilor viitoare—teorie în
aparenţa cea mai iubitoare de oameni, a fost recunoscută ca

400 Vezi Epistola Iustin. împărat, ad. MemnamPatriarh. Const. Concil. t. XII. p.
845. Paris, 1644 an.
•) Risselet. de Sauclières. Histoire des Conciles, t. II. p. 4S5—487. Paris 1845 an.
*) Vezi Nili archiep. Thessalon. De primatu papae roman. Salmasii. opp. Hanovie
1608 an. pag. 146 *) Confess. d Aug art. 17.
 3
contrară ori cărei iubiri de oameni şi predată anatimei ca păgu-
bitoare Bisericei, şi dăunătoare bunelor moravuri. Se înţelege,
prin aceasta s’a pus stavilă desăvârşită tuturor opiniunilor şi
teoriilor cari până aici mai mult sau mai puţin erau tolerate 2), şi în
toate timpurile următoare s’a păstrat intactă şi în toată puterea sa
învăţătura lămurită, primită de Biserică delà Hristos şi apostoli
despre veşnicia acestor chinuri.
Ne-a rămas să mai adăogăm la cele zise, că atât biserica orientală
cât şi cea occidentală au păstrat şi păstrează neschimbată această
învăţătură ecumenică. Chiar şi protestanţii au păstrat-o în toată
puterea sa în confesiunea lor de credinţă'1). Numai Anabaptiştii
şi după ei Socinianii şi Armenii înlăturau această învăţătură,
întemeindu-se pe dovezi recunoscute deja de mult ca slabe şi
neavenite,—temeiuri de care se folosiâ de altfel şi Origen ca:
facultatea sufletului de a se perfecţiona la infinit, cum şi alt scop
al chinurilor viitoare, adică îndreptarea sau corectarea păcă-
toşilor1). 401TABLA DE MATERIE

Pagina

Despre taina pocăinţei '

Invăţălum Sf. Scripturi............................................................ 1
Învăţătura Părinţilor Pisericcşli. In primele trei secole ale
creştinismului..............................................................i . . 9
In periodul sinoadelor ecumenice
învăţătura Părinţilor şi dascălilor bisericeşti ....................28
învăţătura Sinoadelor ecumenice şi locale.........................42
G'oncluziunc generală şi observaţiuni despre soarta mai
departe a învăţăturei despre Taina pocăinţei.........................45
Despre taina Sf. Maslu
Învăţătura revelată...................................................................55
învăţătura Părinţilor bisericeşti. In primele trei secole
ale creştinismului..........................................................................59
In periodul următor al Sinoadelor ecumenice. ... 62
Concluziune generală şi soarta învăţăturei despre Sf. Maslu. > .
.............................................................................69
CAP. III.
Despre Dumnezeu ca îndeplinitor al planurilor sale de pe. urmă
pentru lume şi om.
Trecerea la învăţătura mai departe despre Dumnezeu şi
împărţirea ei................................................................................'. 74
ART. I.

401 Vezi Histoire dès Dogm. Chrétien. Haag. part. II, p. 348. Paris. 1862 an.
Despre Dumnezeu ca judecător şi răsplătitor al fiecărui om înparte
după moarte.

Moartea ca trecere la o altă viaţă şi însemnătatea ei

faţă cu starea omului după moarte.
învăţătura Sf. Scripturi. .'............................*. . . . .75
Învăţătura Sf. Părinţi. .........................................................'79
 Pagina
Judecata parţială a fiecărui om după moarte
Învăţătura Sf. Scripturi..........................................................87
Învăţătura Părinţilor bisericeşti. In primele trei secole ale
creştinismului.................................................................................91
Din secolul IV...........................................................................95
In secolul al V. şi următoarele............................................102
Despre răsplată după judecată parţială
învăţătura .Sf. Scripturi..........................................................108
Învăţătura Părinţilor bisericeşti. In primele trei secole
ale creştinismului...................................'..............................115
In periodul Sinoadelor ecumenice.....................................127
Observafiuue despre opiuiuuca ivită la Apus în acest period despre o a
treia stare> dincolo de mormânt, a
unora dintre sujlcte fi despre purgatoriu.............................................................144
Soarta mai departe a învăţăturei despre purgatoriu. 148
Relaţiunea celor vii cu membri Bisericii lui Hristos trecuţi din
această viaţă..................................................................................161
A). Despre relaţiunea celor vii către membri desăvârşiţi ai Bisericsi
lui Hristos trecuţi din această viaţă, adică către Sfinţi.
I). Despre veneraţiunea Sfinţilor
învăţătura Sf. Scripturi.........................................................163
învăţătura Sf, Părinţi. In primele trei secole ale cre -
ştinismului ...................................................................................168
In Periodul Sinoadelor ecumenice.....................................176
Observaţiune generală despre soartă mai departe a acestei
învăţături.......................................................................................194
Despre cinstirea Sf. Moaşte
 Raportul venerării Sf. Moaşte către doctrina revelată. 197
învăţătura Sf. Părinţi şi dascăli bisericeşti. Despre cin stirea Sf.

mului...............................................................•........................201
In piriodul Sinoadelor ecumenice......................................204
Concluziune generală şi observaţiuni despre soarta
ulterioară a doctrinei.................................................................223
Despre cinstirea icoanelor Sfinţilor.
învăţătura revelată .................................................................227

Moaşte în primele trei secole ale creştinis

 Pagina

Cinstirea icoanelor în primele trei secole al creştinis mului

..........................................................................................................236
Netemeinicia obiccţiunilor ridicate contra închinărei i-
coanelor..........................................................................................245
Cinstirea icoanelor în periodul Sinoadelor ecumenice. 254
Doctrina despre cinstirea icoanelor..................................263
Observaţi u ni despre soarta mai departe a închinări
.icoanelor şi adoctrineidespre ea.........................................28.3
II). Despre invocarea Silul,ilor..............................280
învăţătura revelată...................................................................200
Învăţătura Părinţilor bisericeşti în primele trei secole
ale creştinismului.....................'.............................................295
!, In periodul Sinoadelor ecumenice........................................304
Ohservaţiuni despre soarta mai departe a învăţăturci despre
invocarea Siinţilor şirătăcirile Luteranilor. . . 322
, B). Raporturile membrilor nedesăvârşîţi către coi morţi
Obscrvaţiuni generale şi trecereala învăţătura despre ^ -
rugăciunile pentru cei morţi................................................... 329 ,
învăţătura revelată.................................................................330
Doctrina Părinţilor bisericeşti. In primele trei secole
ale creştinismului..........................................................................335
In periodul Sinoadelor ecumenice......................................338
Concluziune generala şi scurte obscrvaţiuni despre soarta
mai departe a învăţăturci despre rugăciunile pen- . tru cei morţi
..........................................................................................................355
ART. II.
Despre Dumnezeu judecătorul şi răsplătit,orul întregului neam
omenesc ia judecata de pe urmă............364
1). Timpul veuirei de a doua a iui Hristos la judecata
şi semnele sosirei ei.
Învăţătura lui lisus Hristos. . ...........................................365
Învăţătura apostolică:...........................................................370
Învăţătura Părinţilor bisericeşti.........................................377
II). Despre a doua venirea lui Hristos
 111) învăţătura revelaţiunei. 381 .
Despre învierea morţilor
__ Trecerea Ia învăţătura despre învierea morţilor. Învă -
ţătura rcvclaţiunei. . . ..............................................................3gg
învăţătura Părinţilor bisericeşti in primele trei secole
ale creştinismului....................................................................403
In periodul Sinoadelor ecumenice.............................425
IV) . Reînoirea lamei
Doctrina revslc'J....................................................................445
învăţătura Părinţilor bisericeşti ir crimele trsi scooV

In periodul Sinoadelor ecumenice............................................454

V) . Judecata generalii şi urmăririle ei
Trecerea la învăţătura despre judecata generală şi
urmările ci.................................................................................*103
Învăţătura revelată despre judecaţii generală. . . . 405
Învăţătura Părinţilor.bisericeşti.....................................401)
Urmările judecăţii, viitoare sau răsplata celor drepţi şi
a celor păcătoşi.........................................................................477
Împărăţia viitoare pregătită celor drepţi......................478
Despre viaţa cea fericită a drepţilor în împărăţia cea pregătită lor.
Învăţătura revelată...............................485
învăţătura Părinţilor bisericeşti......................................489
Despre focul cel veşnic pregătit diavolului şi îngeri -
lor lui şi desemnat ca toc dc pedeapsă pentru păcătoşi
şi muncile lor în acest loc.
Învăţătura revelată.............................................................503
Învăţătura Părinţilor bisericeşti.....................................511
Locul chinurilor destinat păcătoşilor osândiţi. . . 511
 Pngin.
i
Calităţile esenţiale ale chinurilor iadului....................510
Diferite trepte ale chinurilor iadului. . . . . . . 520
Despre veşnicia muncilor iadului în primele trei secole
ale creştinismului. ;...........................................523
In periodul Sinoadelor ecumenice 537 in I oc de
Continându-se
harnică
pocăiţii
întimpâ
Ghcnnanindi că posib îndcplirc pe dclin
F ag. r ând ul

9. 7de jos
70. 3

8( 3. D Tr
115. 2 »
272. 9
de sus
451. 11de jos
452. 7
»
467.
6 »
să se ci tească

continuându-sc harnică pocăinţei nrnmptnu Gherman

indică posibil îndeplinire pe deplin *) Cuvânt. 15, Oper. Sf Grig,
Teolog, part. II p. 64 Moscova an. 1843.
s
). Versuri despre sine însuşi: idem part. IV p. 289. Mos ova an. 1844.
*). Omilia 36 la Evang Matei part. 11 p. 189. Moscova an. 1846.
*). Omilia 8 despre Lazăr (către popor. Antioh.) t. I p. 60 Petersburg an. 1859.
*). Omilia 4 idem p. 88.
‘). Omilia 48 la cart. Faceri part. III, pag. 31, 82. Petersburg an. 1853.
J
). De fid. orthodox, Iib. II, c. 4.
s
). In Constituţiunile Apostolice se şi recunosc ca atare sufletele drepţilor morţi,
despre care se vorbeşte că ele sunt: «neînciinate spre păcat şi neschimbate în bine>
(Constit. Apost. Iib. V, c. 8).
*) Ibidem.
*) Epist. c. d.
*) Pastor. Jib. II, Mandat. 6, n. 1 et 2.
*) Epist. 1 ad. Cor. c. 6.
*) lbid. lib. IV, c. 89, n. -4.
 s
) lbid. lib. V, c. 6, n. 1.
*) Advers, haeres. Iii). V, c. 81, n. 2.
*) Omilia despre îndoita stare acelor eşiţi din această vieaţâ, în citirea
creştinească 1828 part. XXXI, p. 113, iii.
>) Omilia îndemnâtoare spre prim. botez. Op. sf. păr, t Viii, p. 241, edit. 1858
în 1. rusă.
’) Despre suflet şi înviere. Op. sf. Grig. Nis. t. IV, p. 281 si 282, edit. 1862.
*) Omilia 28 la Mat. part. I, p. 580, edit 1889.
*) Haeres. 78, n. 23; haer. 69, n. 62.
*) In Psa!. 1, v. 6.
'* *) Tract. în Psal. 120. n. 16.
M Tract. în Psal. 8, n. 48.
*) De bono morţiş- c 10.
*) De eivit. Dei. lib. XIII, c. 8.
*) Ibid, n 10.
l
) Vezi Augsb. Confess, part. I. art. 21; Apolog, augsb. confess, c. 9; Ouenstedt
Tbeloc did. polem. t. II, p. 1412. Leipz, 1715.
*) Apolod 1. ni 9.
*) Suicer, T T. eccles. t. I, p, 1014—1018. Amsterd. 1728.
*) Quenscli*) *. riiy. did. polem.t. 11., p, 1465 Leipz. 1715,
g Orat. 3 de imagin, Opp. t. I, p. 346 Paris 1712 an.
*) Sinctr. act. martir. Ruinart.
*) Serm. XII, de Jejunio de Cini mensis 1, c. IV, ibid. col. 172.
6
) Coment. Chalcbedon act. X.
*) Catihesa 6, n. 10. Opp. sf. par. t. 25, p. 874 şi 375 Moscova 1856.
s
) Cuv. despre oşiroa sufl. drepţilor şi păcătoşilor. V. citirea croştină. part. 48,
p. 127 anul 1881.
’) V. Liturg, sf. Vasilie cel Maro. Rugăciunea după sfinţirea sf.-daruri..
•) lbidom. p 4b.
*) Orat. catcch, 16 n. li; Conf. Iifrcm Şirul Cur. 38—despre venirea
Domnului şi despre antichrist. Opp. sf. Efrem Şirul part. II, p, 876, 377,
-ed. Moscova 1881.
’) Adv. Haeres. lib. V, c. 25, n. 1, 2; V. asemenea Sf. Chirii de Ierusalim
Orat Cateh, 15, n. 15.
*) Despre frica de Dumnezeu şi judecata viitoare ibid. part. IY, p. 131—183.
') Despre frica de Dumnezeu şi despre judecată, ibid. part. IV, p. 131 şi 182.
’) Cuv. despre învierea morţilor, ibid. part. III, p. 19fi.
a
j Cuv. despre judecată şi înviere, ibid p. 227.
’) Apolog. I, n. 8
!
) lbid. n. 17; conf. Dialog, cum. Triph. n. 125.
!
) Ad. Autolic. lib. I, c 1* *
*) Apolog, c: 48 et. 49.
D De praescript. haeret. 18.'
') Advers, haeres. lib. III; c. 16 n. 6; lib. IV, c. 33 n. 8.
'•) Lib.- ad. Demetrian c. 8. '*
 Pngin.
*) Cuv. la a doua venire a lui Hristos. Opp. */. Efrem Şirul part. II, p. 8i8 i
Moscva 1881.
*) Apolog, n. 48, 18 et. 45; conf. De praescript. haeretic. n. 18; conf. Loctanţie.
Instit. divin lib VII. c. 21.
Advers, haeres lib. II. c. 28. n, 7; lib. IV. c, 40. n. 1.
') Advers, baeres. lib. V. e. 27. n. 2.
’) Adv. Graec. et Plat. c. 111.
’) Despre lauda martirilor. Bibliot. opp. părinţilor apuseni cart. II. p. 358.
Kiev 1879; Cartea către Demetrian; tot acolo p. 236.
') Contr. Cels. lib. IV n. 13; De princip, lib. II c. 10 n. 6; lib. III c. 6 n. 5.
s
) De princip, lib. I c. 6 n, 3.