Mitropolitul Antonie Plamadeala:

FALSUL MISTICISM: ÎNCERCARE DE TIPOLOGIE

Atât printre laici, cât şi printre clerici, termenii „misticism”, „mistic” şi alte derivate posibile sunt
compromişi până la aşa măsură că, de cele mai multe ori, e de ajuns să spui misticism pentru ca
să nu mai fie nevoie să adaugi şi fals. Falsitatea a fost inclusă oarecum în cuprinsul noţiunii, aşa
încât „misticism fals” e pe cale de a deveni o expresie tautologică[1].

In legătură cu acestea se impune o primă precizare: trăitorii vieţii duhovniceşti din trecut nu
şi-au numit niciodată experienţa lor „misticism”. Nu s-au catalogat într-un ism care ar face
corp aparte în viaţa Bisericii, cu un obiect şi cu o metodă, altele decât ale întregii Biserici.
Nici experienţa falsă a altora n-au numit-o „misticism fals”, ci de-a dreptul erezie. Termenul
„misticism” s-a acreditat din afara Bisericii, vrând să însemne în general o experienţă spirituală –
şi nu numaidecât religioasă – de obicei contrafăcută, iraţională, antisocială, obscurantistă,
realizată în condiţiile unui dezechilibru sufletesc şi mintal. In teologie, când termenul se aplică
totuşi experienţelor religioase dubioase, se preferă specificarea de „fals” misticism, pentru
a se ocoli confuzia cu viaţa tainică, cu Sfintele Taine.

O a doua precizare, în legătură cu cea dintâi, priveşte deosebirea dintre caracterul cu precădere
iraţional al falselor experienţe religioase şi caracterul raţional şi supraraţional al vieţii
spirituale adevărate. Credinciosul angajat de dezechilibrul său într-o experienţă falsă stabileşte
relaţii arbitrare între cauze şi efecte, face abstracţie de corelaţia obiectivă şi raţională dintre
fenomene şi se antrenează în excese si generalizari unilaterale. Mizeaza pe false intuitii si
principializeaza sentimente nebuloase, accentuand pana la exclusivitate pe afectivitate, in
dauna vietii rationale, a simtirii rationale de care vorbesc Parintii. Ortodoxia a pus un accent
deosebit pe paza mintii si a inimii, pe introducerea mintii in inima, care are si acest sens de
colaborare a intelectului cu simtirea.

Misticismul fals se defineşte deci printr-o iraţionalitate de principiu. Vehiculează în afara şi

împotriva raţiunii, în arbitrar şi absurd. Surparea suveranităţii raţiunii acolo unde ea este
eficace, necesara şi competentă indică evident o anarhie intelectuală, iar pe aceasta nu se
poate grefa nicidecum o spiritualitate autentică, sănatoasa. Experienţa duhovnicească
pozitivă, deşi în stadiile ei înalte depaşeşte posibilităţile raţiunii, atât în ceea ce exprimă, cât
şi în modul de a exprima (ne gândim la sinteza apofatico-catafatică a cunoasterii sfinţilor), nu
contrazice totuşi raţiunea, n-o violentează, n-o desfiinţează pentru sfera ei relaţională
naturală; afirmă adevăruri despre Dumnezeu, folosind vocabularul Sfintei Scripturi şi al Sfintei
Tradiţii, dar şi ceea ce afirmă raţiunea pe calea logico-discursiva normală, despre lumea de aici şi
despre Dumnezeu, atât cât poate, rămâne pozitiv şi valabil.

„Este propriu oricărei teologii care vrea sa păstreze evlavia – zice Sfântul Grigorie Palama – de
a spune o dată un lucru, altă dată alt lucru, atunci când cele două afirmaţii sunt adevărate; în
ceea ce priveşte contrazicerea în afirmaţii, aceasta nu este potrivită decât oamenilor pe de-a-
ntregul lipsiţi de minte.”[2]
Falsul misticism, prin urmare, pune în circulaţie teze teologice si un mod de viaţă religioasă
potrivnice atât bunului simţ comun şi raţiunii, cât şi intereselor spirituale ale Bisericii, ca
purtătoare a răspunderii mântuirii credincioşilor ei. E ceea ce vrem să exemplificăm în cele
ce urmează, încercând o categorisire tipologică a câtorva forme false de trăire, pe care le vom
confrunta apoi cu elementele esenţiale ale spiritualităţii ortodoxe, tot atât de scumpe conştiinţei
Bisericii, pe cât de dăunătoare sunt contrafacerile lor. Avem în vedere mai mult decat o speculatie
pe aceasta temă, o categorisire practica legata de forme fie întâlnite, fie posibile în viaţa
noastră religioasă şi care trebuie prevenite. Aşa se vor explica tonul şi ţinuta uşor polemică,
cerute mai ales de necesităţile demonstraţiilor, spre a le face mai convingătoare. E de prisos să
mai spunem că tipurile pe care le descriem nu se referă la persoane anume şi sintetizează
doar observaţiuni psihologice şi logice, care nu sunt menite să afecteze pe nimeni în chip
special.

Falsul misticism, defineşte părintele profesor Dumitru Stăniloae descoperind unul din
aspectele lui,

„este o dispoziţie a sufletului care aşteaptă sau vede la tot pasul un miracol, caută
sau vede necontenit vedenii, şi îmbracă pe fiecare persoană mai deosebită în
aureolă supranaturală“[3].

Vom încadra în prevederile acestei definiţii doua categorii de „mistici”:

 tipul patologic, a cărui vocaţie mistică apare din pricina unor

deranjamente psihice personale, şi
 tipul primitiv, sănătos şi de bună credinţă, dar incapabil să descopere
relaţia reală dintre efecte şi cauzele lor, atribuind fenomenelor cauze
misterioase şi deformând de la un capăt la altul realitatea.

Acestor două categorii li se mai pot subsuma şi altele.

Cel dintâi e un tip de obicei activ, care vorbeşte cu Dumnezeu, are nenumărate
vedenii, are inspiraţii prin care primeşte misiuni, pe care le propovăduieşte cu un
zel agresiv. Cel de-al doilea e de obicei pasiv, primeşte uşor „lămuriri” strâmbe şi
poate fi ucenic credincios celui dintâi. Uneori, când ignoranţa e dublată de un
temperament şi o voinţă puternica, poate deveni chiar agent activ, el însuşi,
propovăduind aberaţii, jumătăţi de adevăruri, completate cu jumătăţi de
interpretare după capul lui neterminat, dar puse pe seama lui Dumnezeu.

Vom avea în vedere, în cele ce urmează, mai îndeaproape aceste două tipuri de „mistici”.

Ar trebui însă, de la bun început să le adăugăm şi un al treilea tip:

 impostorul mistic, care este de fapt un mistificator, pentru că se foloseşte de

o tehnică spirituală exterioară, cu aparenţe de autenticitate, umblă cu
 Scriptura în mână, cu ajutorul căreia câştiga, pentru sco puri personale,
buna credinţă a celor cu care vine în atingere. Aces ta nu este „mistic”
decât pentru alţii.

Una face la vedere, alta face în ascuns sau la el acasă. Chipul evlaviei ascunde un
chip necinstit şi întotdeauna interesat în câştiguri, chiar când jură pe dezinteres.
Ce nu cere azi va cere mâine. Desigur nu va spune niciodată ca pentru sine!

Falsificatorul se va demasca fără îndoială, dar până atunci va recruta destui

adepţi, cărora încet, încet, le va perverti judecata sănatoasa duhovnicească, până
la aşa măsură, că mai târziu nu vor mai putea discerne între adevăr şi minciună,
şi se vor încrede orbeşte într-insul. Occidentul cunoaşte o serie întreagă de astfel de
mentori, dar mai apar şi pe la noi. De aceea impostorul trebuie totuşi încadrat printre
misticii falşi, ca un generator de falsitate, şi trebuie demascat ca atare.

***

1. Tipul patologic

Tipul patologic, psihopatul, înainte de a fi de competenţa noastră, este de competenţa

medicală. Din două motive el va fi incapabil de luciditate spirituală:

1. întâi, pentru că având mecanismul cerebral deranjat, nu-i va mai sluji fidel la
alcătuirea judecăţilor şi,
2. în doilea rând, pentru ca, luându-şi de bune halucinaţiile, visurile, convorbirile
imaginare, se va crede învestit cu misiuni şi cu puteri de sus şi va fi refractar
oricărui dialog logic.

S-ar părea, la prima vedere, că acest tip e totdeauna uşor de depistat şi, la urma urmei, chiar uşor
de rezolvat printr-o internare într-o clinică de nervoşi. Aceasta ar fi într-adevăr aşa, dacă
nebunia lui ar prezenta un singur aspect, anume acela grav şi evident. Pe aceştia însă nu-i
ia nimeni în seamă; sunt cel mai puţin periculoşi, ba chiar cu totul inofensivi în materie
religioasă. Spitalele de nebuni adăpostesc destui „dumnezei” şi „sfinţi” şi vizionari, care au
aceeaşi valoare religioasă ca şi „Napoleonii” şi „Machedonii” aceloraşi pensioane.

Studiul acestui misticism e interesant mai mult din punct de vedere medical pur, ceea ce pe noi
nu ne preocupă aici. Tipologia noastră se ocupă numai de acei care pot interesa şi Biserica,
anume de cei a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, şi pot induce în eroare
pe unii credincioşi, dându-se drept reprezentanţi ai unei adevărate spiritualităţi. Asupra
psihopaţilor declaraţi s-a scris până acum o întreagă literatură de specialitate. Indicăm lucrările
lui Pierre Janet, James H. Leuba, dr. Ignaz Familler, F. Picavet etc.[4]
Există însa, in afară de aceşti psihopaţi confirmaţi, o întreagă gamă de
dezechilibraţi care merg până la formele cele mai discrete posibile şi pentru care
îţi trebuie un ochi exercitat ca să-i poţi descoperi. Dacă mai adăugăm la aceasta şi
faptul că de multe ori deranjamentul psihic e acompaniat şi de o doză de rea-
credinţă, de şarlatanie - firească la un iresponsabil mintal -, rea credinţă folosită cu
multe precauţiuni, atunci e cu atât mai greu de identificat. De altfel, împărţirea în
trei tipuri pe care am preferat-o nu include neapărat nişte însuşiri exclusive,
caracteristice fiecărui tip în parte. Impărţirea e cerută dintr-o necesitate de delimitare
minimă, pentru că, în fapt, toate tipurile au şi elemente comune, greu de diferenţiat cu
exactitate.

Oprindu-ne la tipul patologic, trebuie să observăm că, de cele mai multe ori, din toată structura
lui psihologică şi fiziologică sau lipseşte, sau este stricată, în cel mai fericit caz, măcar o
singură rotiţă. Şi e de ajuns. Omul va prezenta aparenţa unei normalităţi desăvârşite, se va
comporta în nouăzeci şi noua de cazuri aparent normal, ceea ce îl va garanta ca normal,
afară de un singur caz, în care judecata lui va fi evident strâmbă, şi tocmai aici va fi
indicaţia dezechilibrului. La mulţi dintre aceştia, fenomenul ia forma unei terori apocaliptice,
pe care simte mereu nevoia s-o spună, sa-şi angajeze partenerii. In acest caz, tot efortul
cercetătorului trebuie să se indrepte spre descoperirea acestui punct slab, vulnerabil, care poate
varia de la cel mai simplu complex psihologic, sau chiar de la cea mai aparent nevinovată
prejudecată, până la o incoerenţă logică datorată unei boli.

Pentru orice eventualitate, un examen clinic nu strică nidodata. Iar dacă individul nu poate fi
supus unor astfel de examene – si de cele mai multe ori se întâmplă aşa, pentru că fie că nu i se
propune, fie că se simte jignit de propunere şi o refuză -, atunci trebuie să i se aplice nişte
criterii spirituale, care în ceea ce priveşte falsitatea în ordinea manifestărilor religioase nu
înşală niciodată.

Ceea ce trebuie să stabilim de la început este că, cei în cauză se cred întotdeauna
învestiţi cu o misiune de sus, fac vâlvă în jurul lor, agită credincioşii, pe care îi
cuceresc cu credinţa lor puternică în ceea ce spun. Cheamă la pocăinţă şi ameninţă cu
pedepse grozave. Antrenează pe cei slabi de înger, impresionabili, şi pot duce la
denaturarea, diminuarea şi pervertirea simţului religios. Melancolicii sau alte categorii de
introvertiţi, canalizaţi pe făgaş religios, dar rămaşi cuminti într-un cerc prea restrâns sau în
absolută singurătate, nu intră în preocupările studiului nostru. Aceştia nu sunt periculoşi. Nu
angajează pe nimeni după dânşii. Cei care se cred profeţi însă, sau lasă să se creadă
despre dânşii că sunt chiar „Ilie” ori alţii din prorocii de demult, impun un
imediat şi obligatoriu semn de întrebare. Observaţia atentă descoperă de îndată că
„profetul” e psihopat, mai avansat sau mai puţin avansat, pentru că de obicei e
incoerent. Unul ca acesta va trebui supus, în afara controlului medical, obligatoriu şi
unei criteriologii minime religioase.

Ce se observă în mod obişnuit la unii ca aceştia?!

a) Totdeauna se dau pe sine ca ceva mare şi tin neapărat să fie consideraţi ca atare.

Nu se realizează în smerenie. Ei reclamă cinstirea imediată şi supunerea oarbă din

partea tuturor, deşi singura lor ispravă, deocamdată, e doar zarva despre ei
înşişi. In psihopatologie aceasta se numeşte delir de grandoare.

Merg până la autosacralizare în aşa măsură că, impun faţă de ei înşişi şi faţă de
obiectele şi cuvintele lor, respect ca faţă de lucrurile sacre socotite a fi învestite de sus
cu însuşiri speciale, cu daruri si cu puteri. Ei aprobă şi chiar recomandă folosirea
obiectelor ca fetis, dau garanţii de iertare a păcatelor în afară de rânduiala
Bisericii, numai în contul recunoaşterii „mărimii” lor sau pentru meritul de a fi mers
cineva până la dânşii, până la „locul” unde vieţuiesc ei, in cazul când sunt stabiliţi
undeva.

b) Au adesea „grăire în duh”, cu duhuri imaginare,

Unii au vedenii sau vorbiri imaginare cu „Duhul”, de obicei insoţite de spasme de

natură epileptică care ii epuizează şi care nu sunt altceva decât coşmaruri
caracteristice bolii. Povestesc convorbiri şi vedenii, tâlcuind totul în aşa fel încât să
li se întărească autoritatea de „mediatori”. Boala se conjugă uşor cu şarlatania.
Nu se consultă niciodată cu Biserica asupra celor auzite sau văzute. „Duhul” le
dă un fel de autonomie, bine intregrată de altfel în logica strâmbă a contextului.

Ei zic, parafrazând cuvântul Scripturii:

„e mai drept să asculţi de Dumnezeu decât de oameni”,

că

„e mai drept sa asculţi de cel ce are vedenii sau vorbeşte cu Dumnezeu decât de cel
ce nu are şi nu vorbeşte cu Dumnezeu”,

ceea ce înseamnă că Biserica trebuie să li se supună. E suficient doar să zică despre

ei înşişi că au vedenii, pentru ca să şi devină autorităţi religioase!

Unii ca aceştia nu ştiu nimic despre smerenia adevărată şi nici despre teama de
duhuri, pe care au avut-o toţi trăitorii sfinţi de-a lungul veacurilor. In Pateric, de
pildă, ca şi în Filocalie, respingerea vedeniilor şi a comunicărilor directe cu
Dumnezeu e un loc comun. Evagrie previne ca nimănui nu-i este îngăduit să ia vreo
figură, vreun chip, vreo lumină, foc sau altceva drept Dumnezeu, aducând mărturie pe
Sfântul Pavel, care spune că puterile întunericului pot lua chipuri de îngeri de
lumină, cu care să-i înşele pe cei slabi[5]. Tot aşa, Sfântul Grigorie Sinaitul
avertizează împotriva celor ce vad lumini, chipuri, îngeri sau chiar pe Hristos, să
refuze să le accepte, pentru că nu sunt decât capcane periculoase[6].

Cei prin care vorbeşte „Duhul”, cum pretind ei, nu ştiu nimic despre această tradiţie
milenară de pază a minţii, de sobrietate, de smerenie. Ei pur şi simplu vorbesc cu
Dumnezeu, sau Il aud, sau Il văd. E semn sigur că, dacă nu e impostură, e
dereglare psihică, deci simptom sigur de recunoaştere a falsităţii experienţei în
cauză.

Făcând sinteza spiritualităţii răsăritene, sinaite, egiptene şi bizantine, Sf. Grigorie Palama
previne cu hotărâre în Tomul Aghioritic împotriva acestor falşi profeţi, falşi vizionari,
oameni religioşi rătăciţi. El condamnă net mesalianismul, erezie care afirma tocmai astfel
de comunicări cu Dumnezeu[7]. Sfântul Pavel spune că

Satana însuşi ia chip de înger al luminii[8]

şi, în alt loc:

Dacă cineva învaţă altminterea şi nu urmează cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru
Iisus Hristos şi învăţătura cea cuvioasă, acela este un trufaş care nu ştie nimic, dar e molipsit de
patima de a grăi mult si de a da război de vorbe, din care se nasc pizma, pricirile, hulele,
bănuielile, viclenia, certurile deşarte[9].

Si în Epistola I către Corinteni precizează că

nimenea nu poată să pună alta temelie afară de cea pusă care este Hristos[10].

Inger din cer de ar veni sa propovăduiască altă Evanghelie, nu trebuie ascultat[11].

Descoperiri prin vedenii şi năluciri s-au produs de-a lungul vremii, dar Biserica şi Părinţii
vieţii duhovniceşti au adoptat atitudinea extremă de a sfătui respingerea în bloc a tuturor
vedeniilor fara nici o alegere[12]. Patericul şi Vieţile Sfinţilor sunt pline de învăţăminte şi pilde
în legătură cu aceasta. Iată câteva. Unui bătrân i s-a aratat diavolul sub chipul lui Hristos şi i-a
zis:

„Eu sunt Hristos“,

iar batrânul văzându-l, şi-a închis ochii ca să nu-l vadă. Zis-a lui diavolul:

„Pentru ce îţi închizi ochii? Caută de mă vezi, pentru că eu sunt Hristos“.

Răspuns-a bătrânul:

„Eu nu vreau să-L văd pe Hristos cu ochii mei aici, în lumea aceasta“.
Şi diavolul s-a făcut nevăzut[13].

Unui frate de mănăstire i s-a arătat diavolul în chip de înger luminat şi i-a zis:

“Eu sunt Gavriil şi sunt trimis să-ţi aduc o veste buna“.

Iar fratele i-a răspuns:

“Cred că vei fi fost trimis la alţii, că eu sunt păcatos şi nu sunt vrednic să văd îngeri“.

Şi îndată îngerul s-a făcut nevăzut[14].

Către un bătrân au zis dracii:

“Voieşti să vezi pe Hristos?“.

Şi le-a răspuns lor:

“Anatema vouă şi aceluia pentru care le ziceţi, că Hristosului meu cred, Care a zis: De va zice
vouă cineva: iată, aici este Hristos, iată acolo, să nu credeţi“.

Şi auzind dracii, s-au făcut nevazuţi. Şi Sfântul Isaac Sirul zice că mai înainte este întru
Imparatia cerurilor cel ce-şi vede păcatele sale decât cel ce vede îngeri. Evagrie Ponticul spune
că dorirea de a vedea îngeri sau pe Hristos sensibil duce la ieşirea din minte şi la primejdia de
a lua lupul drept păstor şi de a te închina dracilor[15].

Pilde asemanatoare găsim în Vieţile Sfinţilor, de pildă la Sfântul Grigorie Decapolitul, Nichita şi
Isachie, închişii Pecerskăi, Simeon Stâlpnicul etc. Cu preciziune şi cu putere de concluzie
generală, la toată încercarea prin vedenii a pustnicilor şi a oricărui om, Diadoh al Foticeii
îndeamnă sa nu primim nici arătare, nici lumină, nici glas, nici strălucire, nici vis, pentru
că de cele mai multe ori sunt batjocură a dracilor. Iar dacă vedenia e de la Dumnezeu, El nu
Se supără dacă nu o primim, pentru că ştie că din pricina dracilor ne apărăm[16]. Şi Nicodim
Aghioritul, în capitolul „Asuprirea închipuirilor“, din Războiul Nevăzut, spune acelaşi lucru:

„Chiar dacă din multe indicii vei cunoaşte că aceste semne sunt adevărate şi vin de
la Dumnezeu, totuşi fugi întotdeauna de ele şi cât poţi alungă-le departe de tine. Nu
te teme că nu-I place lui Dumnezeu această întoarcere. Dacă aceste vederi ar fi de
la Dumnezeu, ştia să ţi le cureţe şi nu-I va părea rău dacă nu le primeşti.”[17]

Mesalianismul n-a dispărut însă cu totul. Mesalienii moderni îşi trâmbiţează convorbirile şi
vedeniile, argumentând prin ele „vrednicia” şi „sfinţenia” lor personală, deşi Mântuitorul
însuşi spune că chiar unii din cei ce prorocesc, izgonesc draci sau fac unele minuni în
numele Lui nu dovedesc prin aceasta nici un fel de vrednicie a lor[18].

c) Sar de la un lucru la altul şi leagă lucruri fără nici o legătură.

Au o logică strâmbă, care interpretează greşit şi Scriptura, şi viaţa. Având comunicări
directe cu Dumnezeu, se cred mai presus şi de Scriptură. Din Scriptură scot doar argumente
sau măcar aluzii la misiunea lor, propovăduindu-se pe ei, în loc de a propovădui pe
Dumnezeu. Fenomenelor celor mai naturale le atribuie totdeauna cauze misterioase,
semnificaţii istorice şi semnificaţii pentru viaţa cutăruia sau cutăruia.

Nu au sensul contextului. Orice text din Scriptură e folosit trun chiat, rupt de
ansamblu, redus la jumătate, la ceea ce serveşte tezei lor. Ori de câte ori sunt
readuşi la context, se pierd. Nu au o cunoaştere sistematică şi logică a Scripturii şi
nici nu vor s-o aibă, pentru că ar rămâne fără argumente. Pentru ei e mai important
să aibă argumente decât să aibă adevăruri. Fac în general propagandă de grup,
gata să sacrifice orice pentru grup, şi logica, şi bunul simţ, şi instrumentele cele
mai umane.

d) Prin tot ce fac împrăştie spaimă.

Sunt nişte terorişti ai sufletelor simple. Ei înşişi, când sunt cinstiţi, dar bolnavi, sunt
permanent inspăimântaţi. Ochii lor sunt adaptaţi numai pentru culoarea neagra. In
general toţi sunt apocaliptici. Provoacă mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi
şi nepregătiţi. Sunt obsedaţi de iminenţa sfârşitului lumii, caută texte şi mărturii,
sunt mereu în vertigiu, presimt şi aşteaptă prăbuşiri, anunţă catastrofe.
Sentimentul pe care-l simţi în preajma lor nu-i acela de linişte, de seninătate, de
bucurie, de împlinire, pe care îl trăieşti pe lângă adevăraţii sfinţi, ci o teribilă
nelinişte, încrâncenare, teamă, ceea ce le şi uşurează de fapt misiunea, pentru ca
asa unii de aceeaşi factură le cad pradă destul de uşor. Spaima şi tremurul sunt
sentimentele omului sub păcat, nu ale celui din lumina.

d) Au o smerenie mincinoasă.

De obicei împlinesc unele forme exterioare ale smereniei, dar pe de altă parte nu
suportă critica. Numai ei au dreptate. Nu dau semne că ar avea cel mai elementar
simţ de discernământ. Nu-şi au alt îndrumător decât pe ei înşişi. N-au duhovnic. E
o noţiune care, pentru dânşii, e lipsită de sens. Sunt cu totul rupţi de istoria
spiritualităţii creştine, de experienţa milenară a înaintaşilor.

Umblă după laude. Fierb de mânie când nu sunt luaţi în serios. Atunci blestemă
şi ameninţă.

Dacă sunt doi vizionari dintre aceştia laolaltă, scandalul e inevitabil. Nu se

suportă! Se acuză reciproc de şarlatanie. Dumnezeu nu Se putea arăta decât unuia din
doi! Nu vor să-şi împartă popularitatea cu nimeni. Nu vor să fie judecaţi, dar ei
judecă. Mai ales pe cei care îi înfruntă sau de la care s-ar putea aştepta la o
punere la punct: preoţi, episcopi şi chiar toată Biserica[19].

In spatele acestor fapte care presupun multă viclenie şi făţarnicie, şi oarecare inteligenţă,
rău folosită, şi un fond psihic incontestabil bolnăvicios, autosacralizarea, delirul
grandoarei, grăirea în duh cu duhuri imaginare sau rele, vedeniile cu spasme apocaliptice,
incoerenţa în vorbire şi, în general, raportul arbitrar pe care îl stabilesc între fenomen, tonul şi
atmosfera apocaliptică pe care o promovează în jurul lor, obsesia sfârşitului iminent al lumii,
spaima nejustificată, incapacitatea de a suporta cea mai mică critică şi, în sfarsit uneori
nevoinţele ascetice şi o smerenie dincolo de orice sens îi incadrează printre psihopaţi.

Prin urmare, ori de câte ori se ivesc asemenea „proroci” şi prezintă fie şi numai câteva din
simptomele enumerate mai sus, observatorul va trebui să conchidă cu claritate şi neîndoielnică
siguranţă că are de-a face cu un psihopat şi să întreprindă împotriva lui o acţiune de
demascare, fie dovedindu-i medical identitatea bolii, fie punându-l în conflict cu sine însuşi
şi cu tradiţia duhovnicească ortodoxă.

Chesterton, în cunoscuta sa carte Orthodoxy, spune că „nebunul” e în felul lui foarte

raţional, logic. Trebuie să fii atent cu dânsul, să nu intri în logica lui, că atunci
cazi în cursă, cum şi cad de fapt cei care îl urmează pe „misticul” din această
categorie. Tot efortul tău trebuie să fie în a-l scoate din farmecul logicii lui.
Atunci îl dezorientezi dintr-odată. Tot aşa şi pe adepţi. Ei trebuie dezvrăjiţi.
Trebuie atacate premisele lor care sunt întotdeauna subtil false.

Se înţelege că, în cele din urmă, nici o dovadă, nici un argument nu are putere faţă de unul
ca acesta, dacă boala e avansată şi, mai ales, dacă e pe jumătate şarlatan interesat.
Experienţa a arătat în mai multe rânduri în viaţa Bisericii că diferiţi „profeţi” ambulanţi, sau mai
puţin ambulanţi, până la urmă au sfârşit-o în spitale sau în ridicol. Cu cât e mai greu de lămurit
însă, cu atât e mai evidentă fie boala, fie şarlatania. In astfel de cazuri trebuie întreprinsă o
lămurire a celor din jurul lui. O mişcare religioasă construită pe astfel de temelii va
naufragia sigur în bizarerii, atât în învăţătură, cât şi în cult, fi va duce la forme false de
viaţă religioasă.

In categoria tipului patologic intră fără îndoială şi fanaticul.

Caracteristica esenţială a acestuia este excesul de zel iraţional. Acesta nu ştie

decât un singur drum: al lui. Nu admite decât o singură metodă: a lui. Nu vede
decât o singură faţă a lucrurilor, şi orice invitaţie la dreapta socoteală, la
echilibru, la înţelegere o socoteşte compromis şi o condamnă fără drept de apel.
Pentru dânsul omul nu e o realitate psihofizică, nu e angajat alături de semeni în
lumea aceasta şi pentru cea de dincolo. El are o idee, o singură idee şi în numele ei,
cu ochii închişi, se poate arunca şi în prăpastie.
El cere ataşament total la ideea lui, pe care n-o justifică, pentru că o crede justificată de ajuns
prin credinţa lui într-însa. Pentru orice lucru cheamă martor pe Dumnezeu, pe Maica
Domnului şi pe sfinţi, chiar acolo unde şi mintea noastră ar putea înţelege şi explica ceva, şi
unde şi prin puterea, şi prin voinţa noastră am putea îndrepta ceva. E în stare să moară de
foame aşteptând să-l hrănească îngerii.

Nu admite nici o discutie pe tema fanatismului sau, nu suportă nici un sfat, nici o
intervenţie din partea nimanui. Isi e siesi suficient. Dacă ştie un singur lucru şi merge inainte
cu dansul, al doilea ar putea fi frână şl îl refuză: i-ar pierde mantuirea. Aici e punctul lui slab,
aici trebuie surprins. El crede ca mantuirea nu se câştigă decât în felul lui. Altfel intră in
panica. Fenomenul e patologic: panica aceasta e altceva decât frica de Dumnezeu.

Fanaticul poate cumula şi alte caracteristici decât simplul exces de zel iraţional. El poate fi
fanatizat de vedenii, ale lui sau ale altora, pe care le crede, de spaima de moarte şi de iad. In
orice caz, la originea fanatismului trebuie să fie neapărat o slăbiciune, fie şi numai o
sensibilitate bolnăvicioasă care declanşează o hotărâre repede transformată în idee fixă, în
agent patologic, pentru el ca om şi pentru altii.

Fanatismul e contagios. Mai ales pentru spiritele simple, fară pregătire teologică şi
fără un minimum de orientare pozitivă, ştiinţifică, fără să mai vorbim de sensibilităţile
deosebite, asemănătoare cu ale lui, care îi cad uşor pradă.

Fanaticul, dintre toţi misticii falşi, are şansele cele mai mari de reuşită, de
recrutare a celor mai multe adeziuni într-o întreprindere de masă. El vine cu o
autoritate în faţa căreia cei mai mulţi se înclină şi îl admiră: autoritatea faptei
personale.

El e dăruit cauzei lui pe viaţă şi pe moarte. Nu ştie ce-i renunţarea. Nu-l sperie nici o ameninţare.
Infruntă fără teamă. Merge înainte chiar când toată lumea se ţine să-l oprească. In afară de
aceasta, e un practicant religios care împinge ascetismul până la temeritate. Nu oboseşte
niciodată, sau măcar nu-şi recunoaşte oboseala. Prin tot ce face apare drept un erou al
credinţei şi al faptei.

Dar încrâncenarea aceasta este departe de seninătatea sfinţeniei, a cărei tensiune

interioară se consumă în tăcere, în smerenie, în dragoste de oameni. Fanaticul e
demoniac. Din culise îl manevrează forţele întunericului, care antrenează la
excese, ca să aibă mai apoi ce dărâma. De obicei fiecărui exces îi urmează un
exces contrariu. De aceea trebuie frânate cu grijă toate excesele şi aduse la
dreapta socoteală a sfinţilor.

Au trecut şi unii dintre sfinţi prin faza exceselor, dar şi-au dat seama la vreme că
drumul mântuirii e drumul sănătos al căii de mijloc, al atenţiei, al întrebării şi al
solidarităţii cu Biserica. Autoritatea faptei personale e o realitate autentică şi
valabilă, numai atunci când e în consens cu doctrina, cu tradiţia şi cu viaţa
Bisericii. Oare n-au fost în istoria Bisericii mari eretici care au murit cu curaj şi
îndrăzneală în erezia lor? Dar numai pentru aceasta Biserica nu i-a validat printre
martiri şi sfinţi, ci tot eraziarhi au rămas, departe de Biserica mântuitoare.

Aceştia erau plini de ură şi neînţelegere faţă de Biserica adevărată, mânaţi de

egoisme şi mândrie în actele lor, şi în credinţa lor . Acestora li se potrivea cuvântul
Sfântului Pavel, revelator în a această privinţă:

Chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, dar n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la
nimic (I Corinteni 13, 3).

Dar nu trebuie să se confunde fanatismul cu tăria în credinţă, acea tărie care

naşte martirii adevăraţi, care nu admite compromisul şi care răspunde unei
chemări deosebite. Cel tare în credinţă se deosebeşte uşor de fanaticul întunecat,
limitat şi exclusivist şi unde nu trebu ie. Cel tare în credinţă iubeşte,
compătimeşte, e stăpân pe facultăţile lui. Fizionomia spirituală a fanaticului
degajă întuneric şi teamă.

Eroul credinţei are cu totul altă fizionomie. E strălucitor în seninătate, nu agresiv

şi infatuat.

Fanaticul e înainte de toate un posedat al orgoliului. Al unui orgoliu nemăsurat.

Se plasează pe sine în centrul lumii. Se descoperă mântuitor. El singur. El dintre
toţi. Işi arogă responsabilităţi mesianice. Numai că întotdeauna logica lui
scârţâie, inima lui e plină de ură şi de neînţelegere, în loc să ardă de dragoste şi
înţelegere, să fie aproape de oameni şi de nevoile lor.

El are un singur mare ideal; să iasă el în evidenţă. Drept argument al

autenticităţii, îşi etalează îndrăzneala de a înfrunta orice şi a suferi orice. Dar şi
orgoliul generează astfel de eroisme, şi fanaticul se înscrie aici.

Nu putem încheia descrierea tipului patologic fără să pomenim de categoria de sfinţi pe care
Biserica i-a consacrat sub numele de nebuni pentru Hristos. Vom aminti dintre cei mai populari
şi mai cunoscuţi pe Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos (secolul al VI-lea) şi pe Sfântul
Andrei cel nebun pentru Hristos (secolul al IX-lea). (…)

Temeiul scripturistic, care a promovat această formă oarecum bizară de sfinţenie, a fost I
Corinteni 1, 25, interpretat literal:

„pentru că cele nebune ale lui Dumnezeu sunt mai intelepte decat oamenii”.

Teste asemănătoare şi chiar mai imperative, în I Corinteni 3, 18:

De socoate cineva să fie înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să ajungă intelept.

Adevărata figură a nebunilor pentru Hristos si ideea religioasa de care erau ei stăpâniţi
sunt greu de scos din documentele aghiografice pe care le posedăm. Biografii au trecut sub
tăcere ceea ce, in viaţa lor, era şocant pentru bunul simţ şi pentru morala obisnuita, iar legendele
populare au deformat, dând preferinţă unor date care frapează imaginaţia şi pot avea un sens
simbolic[20].

E. Behr-Sigel, care studiază această categorie de sfinti, găseşte în linii mari următoarele
caracteristici pozitive, care au si dus probabil la canonizarea lor şi, mai ales, la consacrarea lor ca
tipuri pozitive în istoria spiritualităţii creştine:

a) preocuparea de căpetenie a „nebunului pentru Hristos” era smerenia absolută: să fie

umilit de toţi, dispreţuit, luat în râs, necunoscut;

b) desfăşurau, sub masca nebuniei, un serviciu social dezinteresat;

c) denunţau formele de ipocrizie pioasă, virtuţile false care ascundeau vicii profunde.
Puneau la stâlp toate minciunile umane, fariseismul şi spoiala. Erau ironici;

d) erau clarvăzători. Aveau o perspicacitate cu totul deosebita. Vedeau păcatele oamenilor.

Proroceau viitorul.

„Nebunul pentru Hristos, observă aceeaşi autoare, alegea calea renunţării absolute la lume şi la
bucuriile omului natural. Dar, printr-o lege spirituală internă, această renunţare la lume îl
conducea spre serviciul activ al omului şi făcea din el adesea un profet al dreptaţii sociale şi
politice.”[21]

Astfel, la Novgorod, în secolele al XlV-lea si al XV-lea, Nicolae şi Teodor parodiază luptele

politice, iar la Moscova, în secolul al XVI-lea, Vasile, contemporanul lui Ivan cel Groaznic, Ioan
şi Nicolae de Pskov desfăşoară

„o activitate într-un anume fel revoluţionară, iar ţelul lor e să dezvăluie adevărul în toate
domeniile vieţii, în opoziţie cu tăcerile complice cu păcatul şi crima”.

Ei denunţă minciunile convenţionale şi ipocriziile celor mari, printr-o francheţe vecină cu

nebunia, şi prin gesturi impresionante prin caracterele lor simbolice. Denunţă nedreptăţile
sociale şi politice. „Fericitul” Vasile ghiceşte gândurile ţarului şi i le reproşează. Aruncă cu
pietre în casele fariseilor cu reputaţie de virtuoşi şi plânge langa casele pacatosilor. Blamează
dragostea interesata a celor oare miluiesc cersetorii si, în special, îşi îndreaptă sarcasmul împo-
triva negustorilor bogati si a nobililor. Cu negustorii făcea uneori lucruri de-a dreptul
revoluţionare: intra în prăvăliile lor şi împărţea cetătenilor gratuit toată marfa[22].

Nicolae de Pskov i-a oferit o dată ţarului să mănânce carne crudă. Ţarul l-a refuzat pe motiv că e
creştin şi e în post.
„E adevărat, răspunde «nebunul» -, şi totuşi tu verşi sânge de creştin“.

Când deveneau cu totul insuportabili, puterea politică îi făcea dispăruţi. Belenson notează
că aceşti „nebuni”, cu tot anarhismul exterior al gesturilor lor, erau interior formaţi printr-o
disciplină spirituală care le organiza viaţa, oricât de ciudată ar fi apărut ea la suprafaţă[23].

E cu totul evident că sfinţii aceştia nu pot fi încadraţi în categoria tipului patologic. Dar
nici nu pot fi recomandaţi ca o măsură comună. Ei rămân nişte enigme, a căror cheie stă în
relaţia lor intimă şi numai de ei cunoscută, cu Dumnezeu. Fiind asceţi neîntrecuţi, dar şi smeriţi
nemincinoşi, fiind în aparenţă fanatici, dar în ascultare de Biserică şi cu dragoste lucrătoare faţă
de aproapele, ferindu-se de zgomotul din jurul persoanei lor, ei ni se prezintă ca nişte exemplare
complexe, greu de descifrat, cu chemare specială din partea lui Dumnezeu. Accentul, în cazul lor,
cade tocmai pe această chemare. Fără chemare, ni se pare că încercarea acestui fel de viaţă ar
duce la falsitate, dacă nu la nebunie adevărată. Şi poate că, fără chemare, numai nişte nebuni
adevăraţi s-ar lansa în această „nebunie pentru Hristos”. Elementele exterioare sunt cu totul
asemănătoare[24].

Dar n-am făcut referire la „nebunii pentru Hristos” numai pentru a-i scoate de sub bănuiala de
„caz patologic”. Nici nu mai era necesar de altfel, după ce sinoadele bisericeşti i-au canonizat şi
tradiţia creştină i-a păstrat şi i-a impus ca pe nişte reprezentant pozitivi, alături de ceilalţi
reprezentanţi ai spiritualităţii creştine. Gândul nostru a urmărit să creeze o premisă în lumina
căreia să analizăm anumite forme de viaţă creştină ale unor inşi izolaţi, care se prezintă ei
înşişi ca „nebuni pentru Hristos”.

De la început trebuie să observăm o situaţie cu totul specială în care se plasează cei ce pornesc pe
acest drum. Ei, orice ar face, vor fi permanent în conflict cu bunul simt general şi nu vor putea fi
apăraţi de nimeni. Daca vor reuşi cu succes s-o facă pe „nebunii”, vor fi luati drept nebuni de-a
binelea şi, împotrivia lor, se vor coaliza si societatea si Biserica.

Dacă nu vor reuşi, adică dacă vor avea scăpări, comportându-se în anumite împrejurări ca
oamenii normali, „nebunia” le va fi contestată şi vor fi chemaţi la ordine, înţelegând la ordinea
socială si la cea bisericească. Nu vor mai fi autentici „nebuni pentru Hristos”, ci nişte
jongleri, oameni neserioşi.

In condiţiile unor asemenea alternative, „nebunia pentru Hristos” e de-a dreptul faliment şi
nu are nici un rost spiritual pentru nimeni. Dimpotrivă, e sminteală. Ea se valorifică numai
dacă răspunde unei lucidităţi majore şi unei chemări speciale. Dacă antrenează totuşi un curent, o
mişcare religioasă, al cărei centru e „nebunul pentru Hristos”, e de la sine înţeles că acea mişcare
va fi ceva atât de haotic, încât va degenera repede de tot într-o nebunie colectivă adevărată.

„Nebunul” căruia îi plac „mişcările” şi căruia îi place să fie „centru” şi „părinte”

e nebun adevărat. Nebunul acesta nu e nebun in ghilimele, ci e nebun fără ghilimele
sau şarlatan. „Nebunul pentru Hristos” care nu e nebun are totuşi nişte limite, are nişte
teritorii pe care nu le calcă, nişte teme pe care nu le abordează. E smerit, e într-o
„prăpastie de smerenie”, cum defineşte Sfântul Isaac Sirul desăvârşirea[25]. El nu
supune acţiunii nebuniei sale, de pildă, Sfânta Impărtăşanie, şi nici demnitatea şi
darul preoţesc, mai ales în cazul când el însuşi e preot. In cazul acesta din urmă
trebuie chiar să renunţe la exerciţiul preoţiei.

Cazuri de „nebunie pentru Hristos” au fost şi în Biserica noastră, fără să fi fost însă sancţionate
de autoritatea bisericească în vreun fel. Aşa, în jurul anului 1900 a murit la Mănăstirea Neamţ
monahul Gherasim, despre care contemporanii lui ştiau că era „nebun pentru Hristos“[26].

Un ultim cuvânt am mai avea de adăugat în legătură cu această formă de sfinţenie. Sfântul
Apostol Pavel zice despre apostoli şi deci şi despre sine, în Epistola I către Corinteni:

Noi suntem nebuni pentru Hristos.[27]

Cu aceasta ne aflăm în contextul temeiului „nebuniei pentru Hristos”, ceea ce ne lămureşte, într-
un fel, ceea ce înţelegea Sfântul Pavel prin această „nebunie pentru Hristos” şi aceasta nu putea
fi altceva decât a fi dăruit ca apostolii, ca dânsul, lui Dumnezeu şi cauzei creştine. Nici apostolii,
nici însuşi Apostolul Pavel n-au ajuns însă să simuleze „nebunia”. Iar în relaţiile cu semenii
au manifestat o supremă seriozitate şi luciditate, având chiar grija ca în misiune să fie altfel decât
în relaţiile lor intime cu Dumnezeu:

Căci de ne ieşim din sine, e pentru Dumnezeu - zice acelaşi Apostol în II Corinteni 5,13 -, iar de
suntem aşezaţi la minte, e pentru voi.

„Nebunia” la care se referă ar putea fi pusă în context cu „metoda” creştină, care era
nebunie vizavi de „metoda” elină în cunoaştere şi în judecată. Revelaţia în faţa sistemelor
filosofice păgâne. „Nebunii pentru Hristos” însă au dus şi mai departe metoda, găsindu-i o
aplicare chiar faţă de creştinii măsurii comune, ieşind de formă chiar din limitele obişnuite ale
condiţiei comune, aruncându-se într-un anonimat dintre cele mai ciudate, rămânând într-un
raport unic şi tainic numai cu Dumnezeu.

Cele câteva studii cunoscute asupra „nebunilor pentru Hristos” nu rezolvă problema în lumina
textelor pauline. Ele caută şi găsesc, se înţelege, doar argumente psihologice, desigur, nu lipsite
de importanţă, dar tipul acesta de sfânt, ca tip pozitiv, merită un studiu mai aprofundat. Altfel,
alături de el, şi în numele lui, se pot strecura multe greşeli şi falsuri pe care e, în chip
special, greu să le demaşti. Nebunia şi nebunia bine simulată, la suprafaţă, sunt acelaşi
lucru.

(va urma)

NOTE:

[1] De aceea unii teologi chiar zic numai „misticism” pentru formele false, dar pun totuşi
termenul între ghilimele. Un exemplu în cartea cunoscută a lui Vl. Lossky, Essai sur la theologie
mystique de l’Eglise d’Orient, Paris, 1944, p. 7.
[2] Ideea e reluată de mai mulţi teologi contemporani şi, desigur, exprima poziţia cea mai clară şi
ortodoxă a raportului dintre cunoaşterea raţională şl cea religioasă, amândouă adevărate, dar nu
contradictorii, ci complementare. Pr. D. Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă, vol. III, pp. 11-12;
VI. Lossky, „Teologia luminii la Sfântul Grigorie Palama”, în „Dieu Vivant”, 1/1945, pp. 95-118;
Monahul Vasile Krivoşein, „Invăţătura ascetică şi teologică a Sfântului Grigorie Palamifl în
„Semiranium Kondakovianum”, Praga, VIII, 1936, p. 102.

[3] Pr. prof. D. Stăniloae, „Formele şi cauzele falsului misticism”, în „Studii Teologice”, 5-
6/1952, p. 251.

[4] Pierre Janet de la College de France, Les obsessions et la psychastenie, Paris, Alcan 1903, 2
vol.; idem, Les Nevrosses, Paris, Flammarion, 1903; idem, Les medications psychologiques,
Paris, Alcan, 1919,2 vol.; idem, De l’angoisse a l’extase, Paris, Alcan, 1926, 2 vol.; James H.
Leuba, Psychologie du mysticism religieux, ed. II, Paris, Alcan, 1930; Dr. Ignaz Familler, Das
Heiligenleben in der Modernen Psychopathographis, Regensburg,, 1915; F. Picavet, Essai de
classification des mystiques, în „Revue Philosophique”, vol, LXXI V, 1921; O serie de studii in
acelaşi sens, semnate de mai mulţi autori, se pot citi in „Etudes carmelitaines”, XIV-e année, vol.
I-II, aprilie-oct. 1931; de asemenea, Dr. Hesnard, Les psychoses et les frontieres de la folie, Paris,
Flammarion, 1924; H. Joly, Psychologie des saints, XXI-e ed., Paris, Gabalda, 1929; Mgr. Albert
Farges, Les mystiques distingues de leurs contrafaçons humaines et diaboliques, 2 vol., ed. 2,
Paris, Lethielleux, 1923; Herbert Grabert, Die ekstatischen Erlebnisse der Mystiker und
Psychopathen, Stuttgart, 1929; Albert Leclere, Foi religieuse et mentalite anormale, Paris,
Bloud, 1913. O bună bibliografie cu privire la misticism se poate găsi în Joseph Marechal,
Etudes sur la Psychologie des Mystiques, vol. I, ed. 2, Bruxelles, 1938, pp. 247-290.

La noi, dr. D. Em. Paulian, Therapia miraculoasă în faţa ştiinţei moderne, Bucureşti, 1926; dr.
Gr. Marinescu, Lourdes şi Maglavit, Bucureşti, 1936; pr. prof. D. Stăniloae, Incercare despre
Teofanii, în vol. „Ortodoxia”, Sibiu, 1939 şi pr. prof. Em. Vasilescu, „Misticism şi patologie”, în
idem, Probleme de psihologie religioasă şi filosofie morală, Bucureşti, ed. a 2-a, 1941, pp. 72-
91. O carte mai nouă asupra acestor probleme a scris J. Goldbrunner, Saintete et sante, Bruges,
Desclee da Brouwer, 1954,70 p. In ruseşte remarcăm cartea dr. A. Suhanov, Caractere
patologice, St. Petersburg, 1912; prof. V.F. Cij, Psihologia drepţilor noştri, în rev, „Probleme de
Filosofie si Psihologii”, 1905, cartea 85 şi M. V. Lodijenskl, Tipologia mistica, vol III, Forţa
obscura, ed., I, Petrograd 1914 (ultimele trei in ruseste).

[5] Cf. Vl. Lossky, Vision de Dieu, p. 97.

[6] Dobrotoliubie, vol. V, pp. 252-253, apud. N. Arseniev, La piete russe, Neuchâtel, l963, p. 37.

[7] Filocalia, VII, p, 414.

[8] II Corinteni 11, 14,

[9] I Timotei 6, 3-4.

[10] I Corinteni 3, 11.

[11] Galateni 1, 8.

[12] Se pot consulta în această privinţă art. prof. N. Mladin, Combaterea falselor revelaţii, în rev.
„Studii Teologice”, nr. 3-6/1950 şi art. prof. P. Rezuş din aceeasi revistă, nr. 3-4 şi 5-6/1949:
„Criteriologia falselor teofanii” şi „Criteriile revelaţiei divine şi combaterea falselor teofanii”.

[13] „Pentru multele feluri de năluciri şi înşelăciuni diavoliceşti, cu care amageste si înşală
vrăjmaşul pe mulţi, vrând ca să-i smintească din calea mântuirii, să-i departeze de Dumnezeu şi
să le fie în zadar osteneala lor“, nr. 13, Patericul..., Iaşi, p. 325.

[14] Ibidem, nr. 5.

[15] „Cuvânt despre rugăciune”, nr. 115, în Filocalia, I, p. 90.

[16] „Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală
duhovnicească”, nr. 36,38, în Filocalia, I, pp. 353-354.

[17] Trad. Nicodim Ioniţă, Chişinău, 1937, p. 148.

[18] Matei 7,22-23.

[19] Ne-am folosit aici de unele sugestii judicioase dintr-o lucrare a pr. Protos. Arsenie, intitulata
Razboiul nevazut; si anume din capitolul „Unii-si taie mintea in Scripturi”.

[20] La E. Behr-Sigel, „Les fous pour le Christ et la Saintete laîque dans l’ancienne Russie”, în
„Irenikon”, XV, 6/1938, pp. 555-556.

[21] Ibidem, pp. 556-563.

[22] Ibidem, pp. 559-560.

[23] Belanson, Les fous pour le Christ, în „Puti”, 8/1927, cf. E. Behr-Sigel, op, cit., p. 563.

[24] Despre aceştia, şi la N. Arseniev, La piete russe, p. 107.

[25] La N. Arseniev, Biserica răsăriteană şi mistica, mss., p. 22.

[26] Fostul stareţ al Mănăstirii Sihăstria Secului, bătrânul Ioanichie Moroi, a istorisit despre
aceasta ucenicului său, Arhimandritul Ilie Cleopa, de la care şi deţinem această informaţie.

[27] I Corinteni 4,10.

2. Tipul primitiv

Am încadrat în a doua categorie de „mistici falşi” tipul pe care l-am numit primitiv, care e
sănătos la minte şi la trup, şi e de bună credinţă, dar e incapabil să descopere relaţiile reale
dintre cauze şi efecte, din motive de neputinţă intelectuală, deformând astfel de la un capăt
la altul realitatea. El e aproape totdeauna ignorant. Se înţelege că există printre aceşti oameni
sănătoşi şi de bună credinţă şi oameni cu bun simţ, care se orientează bine în viaţa
duhovnicească. Ba chiar sunt marea majoritate. Noi ne ocupăm aici numai de acea categorie
infimă de incapabili de orientare. Pe aceştia îi avem în vedere în descrierea ce urmează.

Trei caracteristici principale îl fac pe unul ca acesta să fie agent al falsului misticism:

a) O sensibilitate deosebită faţă de particular.

Aceasta face din el un fanatic. O ia pe un drum şi merge înainte fără să mai caute în
dreapta şi în stânga. De obicei e un tip afectiv prin excelenţă. Se justifica mai ales prin
„simţirea” lui deosebită, dar nu pe o simţire reglementată sinergic de minte.

Deosebirea dintre acesta şi un fanatic de tipul patologic e că acesta e educabil. Câtă vreme însă
rămâne la propria dimensiuni, n-ai cu cine te înţelege. Interesant e că el totdeauna reţine din
experienta de viaţă creştină din trecut şi din cărţile sfinţilor numai latura negativa,
întunecoasă. Nu discerne. Ameninţările cu muncile iadului, indemnurile la asceză severă,
recomandarea excesului din unele cărţi de pietate, care de obicei nu poartă girul Bisericii, îl
afectează în mod cu totul deosebit, îl sperie şi îl determină la acte totale, unice.

El crede şi predică, dacă are şi darul cuvântului, că mântuirea se capătă numai prin plâns şi prin
tânguire, acordă virtuţilor minore cum sunt regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte şi
altele asemenea, poziţii-cheie în obţinerea mântuirii sau în pierderea ei. Recomandă şi eventual
chiar practică violenţa pentru silirea spre mântuire sau pentru pedepsirea păcătoşilor. Se
înspăimântă cand sare din greşeală o peasnă la strană, şi crede de la diavolul o traducere nouă şi
prea clară a Psalmilor, de pildă.

Această sensibilitate deosebită faţă de particular face repede dintr-însul un obsedat, şi

proiectează în sufletele tuturor celor cu care vine în atingere obsesia lui, pe care vrea s-o
generalizeze. Pentru dânsul bucuria e de la diavolul, pământul e numai o vale a plângerii, a unei
plângeri la propriu, peste care marele stăpân e diavolul, ca în Evul Mediu. E omul unei
singure păreri, dar nu una de sinteză. Nu reuşeşte sa armonizeze între ele învăţăturile şi
experienţele Scripturii şi ale sfinţilor. De aici, cea de-a doua caracteristică a sa:

b) Incapacitatea de sinteză.

Fiind simplu de tot, generalizează o singură latură a învăţăturii creştine. Ceea ce unii sfinţi
recomandă drept exerciţiu ascetic şi temporar, el permanentizează; ceea ce aceia recomandă
pentru răscumpărarea unor păcate grele, el recomandă în orice împrejurare; ceea ce la aceia
constituie o excepţie sau numai un aspect pe care îl alternează cu altele de seninătate, de
bucurie, de lumină, de încredere în iubirea lui Dumnezeu şi de libertate, el generalizează şi
face din ele regulă obligatorie şi exclusivă de viaţă pentru toată lumea. Nu-i înţelege pe
oameni, de aceea nici nu-i poate ajuta. Dimpotrivă, prin tot ce face îi încurcă, creează
psihoze, demoralizează, pentru că nu poate cuprinde omul întreg şi nu-i poate răspunde pe
măsura nevoilor lui reale, şi la nivelul unei lucidităţi majore, care sa-l impace pe om cu
Dumnezeu, dar să nu-i facă din lumea aceasta un iad.

De obicei propovaduieşte necesitatea obligatorie a suferinţei în lumea aceasta, în schimbul

fericirii de dincolo. Cine nu suferă nu se mântuieşte, deci trebuie căutată suferinţa anume.
Ajunge la o mistică a suferinţei. Nu înţelege că suferinţa numai în cazul când vine si când
nu mai poţi nimic împotriva ei trebuie suportată cu curaj, şi referită la păcate sau chiar
numai la încercarea lui Dumnezeu. Numai atunci ea ajută la creşterea omului. Diferenţa e
evidentă.

c) Robia la literă e a treia caracteristică a acestui tip.

Nu se poate ridica până la înţelesurile spirituale ale învăţăturilor şi faptelor cre dinţei creştine. De
aceea el este robul formelor, al tipicului ca tipic si nimic mai mult, fără să fie neapărat fariseu.
Fariseul presupune rea-credinţă, înşelăciune. E de la sine înţeles că în momentul în care unul
ca acesta ajunge să dea tonul într-o adunare, corul va fi cât se poate de jalnic. Forma, litera sunt
moarte. Duhul face viu. Duhul dă sensul. Litera singură e fără sens . Degenerează în magie,
iar magia, după cum remarcă Raoul Allier, duce la dezagregare morală şi la oprirea în loc a
inteligenţei[28].

Robia aceasta la literă e simptom caracteristic magiei. Rosteşti formula, absolut exact, şi
declanşezi fenomenul pe care îl doreşti. Dacă ai greşit o iotă din formulă, cheia nu se mai
potriveşte şi fenomenul, de pildă atenţia sau iertarea lui Dumnezeu, nu se mai produce. Cât e de
străină spiritului creştin această închinare la literă, astfel motivată, nici nu mai e nevoie s-o
spunem.

E simptomatic iarăşi faptul că închinătorii la literă nu se închină tot aşa şi literei noi, de pildă, am
mai spus, unei traduceri noi şi bune, aprobată de Sfântul Sinod, a Psaltirei. Valoare de cheie
magică are la unii numai formula consacrată, veche, în chirilică, chiar dacă e greşită ca traducere
după original.

E drept că pentru unii textele vechi au o anumită încărcătură tradiţională, sacră, generatoare de
satisfacţii interioare. Aceasta este cu totul altceva decât robia la literă. Unii ca aceştia nu vor
deveni fanatici ai literei. E mare diferenţă între a avea preferinţe spirituale, estetice sau
artistice-literare şi a crede fanatic în forţa magică numai a anumitor cuvinte, deşi azi sunt
depăşite. Că există şi o forţă a cuvintelor se ştie – dovadă formulele din Sfintele Taine -, dar nu
cuvintele ca atare au forţa, ci înţelesul lor. Şi dacă înţelesul il putem realiza prin cuvinte mai
adecvate, nu se pierde nimic. Dacă forţa ar fi în cuvinte doar, şi încă în anumite cuvinte, ea ar
lucra şi independent de context, în vorbirea obişnuită, ceea ce, nu mai e nevoie s-o spunem, nu e
cazul. Şi aceasta lămureşte întreaga problemă.

N-am vrea să se înţeleagă din aceste observaţii că n-avem întelegere pentru rostul şi sensul
tipicului. Acesta îşi are, desigur, sensul lui bine justificat, ca mijloc de păstrare a rânduielii şi a
unitatii de cult în Biserică, dar el trebuie privit mereu ca mijloc în vederii realizării unei trăiri
înalte duhovniceşti, ajutat şi de efortul duhovnicesc personal, şi de o dreaptă înţelegere a
spiritului doctrinar al creştinismului, şi nu ca o cheie magică pe lângă care nu mai e nevoie nici
de înţelegere, nici de efort, cum îl înţelege tipul primitiv.

O astfel de înţelegere poate duce uşor la decădere morală. Omul se crede lesne împăcat cu
Dumnezeu prin rostirea corectă şi la timp a formulelor cultice, după care îşi poate lua
libertăţi morale apărate de faptul că împăcarea e astfel sigură şi uşoară. Tipicul, formele de
cult, în general, sunt trupul spiritualităţii, şi dacă e adevărat că nu se poate aici suflet fără
trup, apoi e tot aşa de adevărat şi inversul. Trupul fara suflet e mort. Tipicul fără sensul lui
spiritual e mort, fără sens.

Tipul primitiv, frecvent atât printre habotnici şi neinstruiţi, cât şi printre sectarii
extremişti, şi printre adepţii vechiului calendar la noi, nu poate afecta masele
care au o cât de mică cultură şi pregătire religioasă şi obişnuitul bun simţ. El
poate însă antrena mase populare rămase încă la o mentalitate minoră şi poate
da mult de lucru slujitorilor Bisericii, pentru că strâmbă cu totul spiritul larg şi
înţelegător al creştinismului ortodox şi, de aceea, ori de câte ori se iveşte câte un
„profet” din acesta, gălăgios, el trebuie prevenit şi împiedicat printr-o
contraacţiune pozitivă.

Dacă tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv, dacă este membru al Bisericii
noastre, trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână: chemarea la
ordine, schimbarea mănăstirii dacă e monah, oprirea de la predică dacă îşi propovăduieşte
învăţăturile, lămurirea credincioşilor care îl ascultă etc.

De multe ori înşişi credincioşii, când sunt rămaşi la acea mentalitate minoră, mai ales cei
căutători de „sfinţi” la tot pasul, femeile exaltate şi mitomanii incapabili de discernământ
duhovnicesc şi nepricepuţi în tainele smeritei vieţi călugăreşti (când centrul atentiei lor e un
calugar – pentru ca poate fi şi mirean), “ajuta” pe monahul simplu sa-si iasa din buna lui
randuiala şl să devina „vedetă” duhovniceasca. Dintr-odata numele lui se transformă în
unitate de măsură, credincioşii aleargă la dânsul ca la o minune, iar el, încet, încet, calcă tot
mai alături de calea vieţii călugăreşti.

Procesul se desfăşoară simplu: monahul e smerit, are o chilie modestă, doarme pe pat de
scândură, mănâncă cu înfrânare, vorbeşte cu socoteală. Deodată cineva îl remarcă. Incep
pelerinajele, mai întâi mai rare, apoi din ce în ce mai dese. Numele lui se duce până
departe. Incep să vină credincioşi de la sute de kilometri. Au auzit deja despre dânsul
lucruri extraordinare! Chiar că are vedenii şi că e făcător de minuni. In orice caz, că
rugăciunile lui sunt lege pentru Dumnezeu. El stă smerit şi oarecum uimit. Protestul îl saltă şi
mai mult în ochii lor. Inseamnă că totul e adevărat. E un adevărat smerit. Toţi îi cer cuvânt de
învăţătură şi de mântuire. El le spune ce ştie de prin cărţile lui cu literă veche şi cu coperţile de
piele, pe care le-a citit pentru sufletul lui.

Cuvintele lui par revelaţii. N-au mai auzit de la nimeni aşa ceva. Pentru că nici nu s-au
interesat, de altfel. Toţi vor să-i vadă chilia, patul de scândură goală, icoana, să-i pipăie hainele
şi micile şi puţinele lui obiecte. Il întreabă cât doarme, când şi cât mănâncă, cât se roagă.
Dacă e om duhovnicesc luminat, va pleca repede din locul acela, simţind primejdia. Dacă nu,
dacă e un „tip primitiv”, rămas la inerţia unui monahism de suprafaţă, de rânduială cuminte, dar
fără adâncire duhovnicească, va observa că felul lui de viaţă e căutat şi îl va „îmbunătăţi”. Va
cădea în mrejele efectelor facile. Va dormi şi mai puţin (aceasta interesează pe alţii), va mânca
numai seara (şi aceasta interesează), va începe să se laude tot mai mult şi va dori sa fie
ascultat orbeşte.

Dar iată că într-o zi cei din jurul său încep discret şi cu deosebită grijă, chiar cu teamă, să-i
atragă atenţia că e în primejdie duhovnicească şi că smerenia lui de altădată s-a
transformat în mândrie deschisă. A ajuns de o aroganţă vecină cu impertinenţa. Deşi
doarme tot atât de puţin, mănâncă numai seara, stă în aceeaşi chilie simplă, totuşi smerenia lui e
acum numai de reclamă. I-a pierdut sensul, miezul spiritual. A ajuns ceva exterior. Dacă nu
chiar intenţionat de reclamă, în cel mai bun caz ceva mecanic.

Şi atunci el se înfurie. Cum, ei nu mai cred în sfinţenia lui? Ii bles temă. Lui i se pare că nu
s-a schimbat nimic din ceea ce ei au apreciat la început. Doar face exact aceleaşi lucruri.

Şi aşa, cand la început credeau toţi in sfintenia lui, iar el se indoia, protesta , era de fapt pa drumul
sfinţeniei, iar acum, cand ceilalti nu mai cred şi numai el singur crede, a pierdut si drumul.
Fireste, credincioşii l-au ajutat să piardă, dar el trebuia să stie sa se apere. Valorile
duhovniceşti nu-s la dispoziţia mulţimilor curioase. Patericul e plin de exemple. Mai devreme
sau mai târziu, unii dintre acestia se trezesc totuşi, şi au, desigur, timp să se refacă duhovniceşte.
Intră sub povaţa unui bătrân iscusit, schimbă locul şi-şi schimba obiceiurile. Se retrag, tac.
Dacă sunt înţelepţi, pot fi de folos real celor mai tineri, mai târziu. Dacă rămân în orbire,
complăcându-se in „vedetism”, chiar dacă se menţin o vreme în centrul unei mişcări de fals
misticism, mai devreme sau mai târziu sfârşesc în ridicol.

3. Impostorul

Al treilea agent al falsului misticism este impostorul, farseorul, „misticul” făcut, mascat, în rol
anume ales, cu gând precis de a induce în eroare asupra persoanei şi valorii lui, simulând
sfinţenia pe care n-o poate realiza în fapt, şi semănând prin aceasta cu marele său ocrotitor, a
cărui definiţie esenţială este tocmai simulacru. Acela de la început a vrut să fie ca Dumnezeu şi
de atunci vine adesea Hristos, profet, înger luminat etc.

Impostura, contrafacerea şi făţărnicia au constituit obiectul unii griji deosebite a

Mântuitorului. Prorocul mincinos vine îmbrăcat in haină de oaie, iar pe dinăuntru e lup
răpitor[29]. El simulează şi, în acelaşi timp, deformează şi discreditează conţinutul
doctrinar al învăţăturii creştine, şi expresia lui practică, anume sentimentul religios.

Impostorul şi făţarnicul sunt totdeauna de rea-credinţă, totdeauna cu gânduri şi

planuri ascunse şi urmăresc cu intenţie înşelarea bunei-credinţe a celorlalţi. De
cele mai multe ori ei se întâlnesc în persoana unui singur individ, care cumulează, de
obicei abil, toate formele exterioare ale sfinţeniei, cu gândul de a polariza în jurul
lui atenţia mulţimilor, de a face bisericuţă, de a se erija în şef de şcoala
duhovnicească, în proroc şi taumaturg, şi în orice ar putea să-l scoată în evidenţă,
ca să facă din el un „caz”, un „fenomen”, şi din adeziunile pe care le-ar recruta o
„şcoală”, o „mişcare”, un „curent”.

Resortul interior care îi dă avânt şi perseverenţă, uneori chiar in încercări ascetice cu

adevărat temerare, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate şi nu
sunt cu totul excluse nici interesele materiale.

Impostorul nu este un mistic. In chip cu totul greşit a fost încadrat de către unii in
această categorie. Nu e nici mistic, nici mistic fals. E impostor pur si simplu.
Şarlatan. Şmecher. Farseur. Mistificator. Numai dacă ar exista şi o mistică a
orgoliului – ceea ce nu e cu totul imposibil[30] -, numai atunci l-am putea încadra şi
pe dânsul printre mistici. Altfel, el e de cele mai multe ori cinic, un om pentru care,
în afară de taina dorului lui de parvenire, pe care şi-o ascunde cu grijă, cât poate,
nu mai există alte taine adevărate. El nu are nici cultul, nici respectul tainei, al
misterului.

Nu se poate concepe mistică fără mister. Impostorul simulează însă o stare mistică, un fals
mister, de aceea sentimentele pe care le va antrena în alţii faţă de acest mister, faţă de sine şi în
jurul său vor fi mistice, dar de calitate cu siguranţă îndoielnică. De aceea impostorul trebuie să
facă obiectul cercetărilor noastre. El e cel dintâi care trebuie demascat. Pe urmă se trezeşte şi
mulţimea care a fost prinsă în păienjenişul lui, momită şi ademenită cu pretinse minuni şi
daruri.

El este totdeauna un „minunist”. El ştie că, îmbrăcat într-o aureolă

supranaturală de făcător de minuni, şi zâmbetul lui va căpăta semnificaţii tainice
în faţa celor care s-au lăsat prinşi în mreaja lui, iar cuvintele lui vor fi ascultate
în extaz şi li se vor descoperi sensuri „duhovniceşti” adânci, intenţii şi valori
profetice. De acum încolo osteneala lui de înşelător va fi substanţial înjumătăţită
cu osteneala înşelaţilor, care suferă de o inexplicabilă pasiune de a se lăsa tot mai
înşelaţi, văzând minuni acolo unde toţi oamenii nu văd nimic, auzind ceea ce nici
nu şi-a imaginat vorbitorul şi, mai ales, răspândind despre dânsul tot felul de
ştiri extraordinare, care mai de care mai pline de fapte minunate. In jurul lui îşi
vor descoperi repede vocatii literare cu deosebire cucoanele exaltate, care îi vor
scrie „Paterice” şi „Vieţi”, adunate din toate povestirile care circulă despre dânsul,
oricât de neverosimile ar fi ele – vor apărea fotografii şi apoi, după un refuz
neconvingător din partea lui, fotografiile „pentru folos duhovnicesc“, în sfârşit
autografe, fotodulie şi grafodulie în toată regula.

Compozitori improvizaţi dintre adoratori şi adoratoare îi vor compune în grabă „tropare” şi

„condace”, şi aşa, un gen de canonizare populară îl va impune conştiinţei publice ca pe un sfânt,
va fi invocat în rugăciuni şi va face fericiţi pe toţi cei care îl vor visa. Unii ca aceştia însă
rareori se vor face mai buni decât au fost înainte. Lucrul trebuie reţinut.

Fără îndoială, el nu e vinovat integral de toate contrafacerile care scandalizează bunul simţ
duhovnicesc. Pus in faţa acestor stralucite rezultate, dacă e inteligent, el va strânge din
umeri „neputincios” şi „nevinovat”, şi va arunca vina pe popor, pe ignoranţă si pe tot ce ar
mai putea să facă proba dispreţului său suveran faţă de astfel de manifestări obscurantiste.
El va spune că face totul la lumina, ca predică ceea ce predică şi Biserica, şi recită acelaşi Simbol
al Credinţei şi că numai credincioşii sunt de vină dacă văd şi aud altceva, si astfel răstălmăcesc
buna lui credinţă şi buna lui intenţie. Şi, de fapt, va avea dreptate, atât în ceea ce priveşte
conţinutul dogmatic al mesajului său, cât şi cel cultic. El nu inovează întotdeauna, sau, daca
inovează ceva, are grijă s-o facă în chestiuni libere, în chestiuni de stil am zice, cum ar fi de pildă
croiala originală a unei haine, sau in alte amănunte cu totul accesorii faţă de doctrină şi cult. El
are grija să se apere de orice acuzaţie care s-ar putea formula pe bază de derogări evidente de la
dogme şi canoane.

De fapt, secretul lui e în felul de a fi, de a vorbi, de a râde etc., într-un cuvânt în manierele
cu care epatează minţile slabe, sugerand şi insinuând daruri supranaturale, vedenii, misiuni
cereşti, puteri extraordinare şi mai ales capacitatea de a face minuni, de a vindeca boli şi de
a cunoaşte viitorul. Toate acestea sunt elementele unei momeli şi ale unei instrumentaţii
magice. Scamatorie spirituală. Portretul interior al impostorului religios îl descrie Mântuitorul
printr-o analogie cât se poate de reuşită: lup răpitor[31]. Căci el începe în Biserică, dar
sfârşeşte în afara ei. Dezbină.

El nu va fi niciodată un om al credinţei adevărate în Dumnezeu şi nici al bunei-credinţe faţă de

om. Nu e profund. Chiar dacă are credinţă în Dumnezeu, ea e amestecată cu credinţa în sine, e
tulbure, fără expresie, fără putere. El nu pricepe şi nici nu se căzneşte să priceapă ceva din
adevăratele coordonate ale existenţei umane. Nu se lansează în subtilităţi filosofice, nici nu se
împiedică de preciziuni dogmatice.

Arma lui e de cele mai multe ori fascinaţia personală, falsul nimb supranatural pe care şi-l
atribuie cu discreţie sau fără. Aceasta il scuteşte de teologie. Nu-şi pierde vremea cu procese
de conştiinţa pentru că n-are simţ moral. E capabil de orice, de la calomnie până la crimă. Şi
dacă e un reţinut, e numai pentru că aşa se potriveşte mai bine rolului de „sfânt” pe care îl
joacă.

De obicei e inteligent. O cere şi rolul. Are insa o inteligenţă comună, minoră, exercitată in
exhibiţii intelectuale, în insinuări, în jocuri de cuvinte şi in subînţelesuri facile, care
alcătuiesc de fapt miezul mesajului său.

E lipsit de probleme. Nu-l chinuie nimic. Nu-l mistuie nici un foc. E mereu la suprafaţa gurii de
lup care adulmecă după pradă. E omul pe care să nu te reazemi niciodată, căruia să nu-i dai
încrederea ta şi pe care să nu ţi-l faci prieten. Te va trăda fără pic de remuşcare, te va
arunca pe drumuri, te va da în mâinile duşmanilor, dacă s-ar întâmpla să-i ai. Interiorul lui
e putred. E mormânt văruit care ascunde un cadavru moral.
Portretul exterior al impostorului religios poartă semnul excesului şi al extravaganţei.
Fiind pozeur, îşi va organiza o mină interesantă, prin urmare nu va ţine calea de
mijloc. Calea de mijloc nu e niciodată de efect. Or, el caută cu orice preţ şi în
orice prilej efectul. El va îmbrăca fie haina smereniei excentrice, fie pe cea a
eleganţei scandaloase. Tehnica lui e facilă, dar plină de precauţiuni.

Evident, el trebuie să ştie şi ceva teologie, şi să se priceapă la suflete şi la inimi.

Iată câteva exemple. Când va voi să spună despre sine că e trimisul lui
Dumnezeu sau măcar că e un ales — aceasta o spun toţi, fără excepţie, bolnavi şi
sănătoşi -, nu o va spune direct, cum ar face-o un tip patologic, de pildă, sau un
tip lipsit de inteligenţă, ci va preveni orice fel de bănuieli. Se va ascunde în dosul
unei smerenii false, va spune lucrul numai pe jumătate, fiindcă el ştie că „nu
trebuie să se mândrească“. Astfel, smerenia îi va garanta dezinteresul şi
autenticitatea, şi va fi cu atât mai interesant şi mai crezut. Va insinua mai mult decât
va face declaraţii. Cu claritatea e certat întotdeauna. Se duşmănesc chiar.

Sunt unii care – oricât ar părea de neverosimil – se dau drept întruparea Duhului Sfânt. Când sunt
întrebaţi dacă e adevărat, ei nu spun clar: „nu“, dar nici „da“. Un „nu” le-ar dezumfla
adoratorii şi, se înţelege, şi pe ei înşişi, iar un „da” i-ar pune în situaţii prea delicate,
demascându-i prea uşor în faţa autorităţii bisericeşti ca impostori, pe când credincioşii lor
i-ar năvăli cu cereri de minuni, pe care ei ştiu bine că nu le pot face. De aceea vor răspunde
enigmatic: „Cine ştie ce se ascunde în om!“

La un asemenea răspuns, însoţit şi de un zâmbet tot aşa de enigmatic şi superior, întrebătorii

simpli, credincioşii unui astfel de impostor, vor conchide fără ezitare: „E Duhul Sfânt! Nu vrea
să se descopere de-a dreptul, e smerit, cum si trebuie sa fie, dar nici n-a negat!” Iar întrebătorii,
să zicem teologii literei tot din tagma lui, vor fi obligaţi să conchidă legal că n-a declarat că
e Duhul Sfant, ci a dat un răspuns duhovnicesc, firesc de la un om sfânt ca dansul!

Şi totuşi răspunsul este vinovat, echivoc, pentru ca e cu intentie în acelaşi timp evaziv şi
insinuant, când ar trebui să fie clar si hotarât: „nu”, cum cere Mântuitorul şi cum e mai
mult ca oriunde necesar în asemenea împrejurări.

Dar să mergem mai departe. Fiindcă credincioşii vor aştepta minuni şi profeţii, va şti să
profite de unele potriveli neînsemnate care, povestite şi repovestite, vor deveni minuni
văzute „cu ochii lor” şi profeţii auzite „cu urechile lor” de către cei din urmă dintre
repovestitori.

Când e consultat asupra unei probleme sufleteşti, răspunde numai pe jumătate, păstrându-
se în generalităţi oricum şi oricui potrivite, şi mereu cu acel zâmbet enigmatic pe buze.
Cealaltă jumatate o reconstituie preopinentul din zâmbet, şi totdeauna reconstituirea e
revelatoare, plină de „ghiciri de gânduri”, de „vederi la distanţa”, de „cunoaştere a viitorului”
etc.
Preopinenţii fascinaţi sunt colaboratorii lui cei mai scumpi. El ştie întotdeauna să
stârnească şi să menţină curiozitatea credincioşilor apărând în poze diferite, în haine
diferite, mai dispărând câte puţin ca să se facă dorit – tehnica lui Zamolxis -, mai
făcându-se a tăinui unele convorbiri cu Dumnezeu şi unele taine pe care numai el
le ştie despre unii oameni. Dacă împrejurările îi permit, caută să fie compătimit,
jelit. Toate acestea îl ţin în atenţia neîncetată a credincioşilor. Nu-l epuizează în
faţa lor. El are întotdeauna încă ceva de spus. Apoi posteşte peste măsură sau
simulează că posteşte, aşa încât toată lumea navăleşte să-l sfătuiască să mănânce,
că doar nu-şi mai aparţine: e al credincioşilor, e sprijinul, e mântuirea lor! Il
sfătuiesc să se îmbrace mai bine, să doarmă mai mult, să se menajeze! Il alintă
pur şi simplu.

Insinuează că e prigonit de episcop şi îi ridică pe adepţi împotriva autorităţii ecleziastice, şi

toţi se pornesc să scrie şi să-l apere, jurând că e ortodox şi că aduce numai şi numai folos
tuturor[32]. Când nu se întorc la cuminţenie, mulţi dintre aceştia eşuează în braţele
eterodocşilor.

In predici profila de emotivitatea ascultatorilor şi mai ales de contagiunea

emoţiilor şi a lacrimilor şi le provoacă de câte ori poate.

Peste toate, in epoca noastră, caută să apară drept foarte cult. Incurajează deci orice
legendă despre trecutul său intelectual. Nu dezminte presupunerile, pe care de altfel tot el le
sugerează, că a studiat de toate, medicina, filosofia, dreptul, ştiinţele, artele şi chiar teologia!
Ceea ce nu înseamnă că e un tip faustic. Aceasta ar presupune nişte drame interioare adevărate!
Adună şi intelectuali în jurul său, nu tocmai din aceia veritabili, dar oricât de aproximativi,
intelectuali totuşi, ceea ce îi măreşte enorm prestigiul în faţa credincioşilor simpli.

Impostorul se dă drept ceea ce nu este, dar imitând bine, e foarte greu să găseşti argumente
pe care să i le opui. Dar nu este imposibil. E ca şi în cazul nebunului adevărat şi al „nebunului
pentru Hristos”, care imită bine. O probă minimă la care ar putea fi supus, tot în perspectiva unei
criteriologii duhovniceşti, ar fi aceasta:

 a) Să i se ceară să tacă. Nu va putea sub nici un motiv. Se va răzvrăti. Omul

duhovnicesc însă ar tăcea. „De câte ori am tăcut, nu m-am căit“, zice
Sfântul Isaac Sirul.
 b) Să fie izolat. Nu va rezista. Va ieşi la mulţime. Nu va concepe să fie
mutat din locul unde are deja un vad câştigat de popularitate. Intr-o
regiune în care nu-i cunoscut se usucă, ca peştele pe uscat. Un om duhovnicesc
însă peste tot se simte la fel şi nu se leagă de loc, nici de oameni.
 c) Să i se pună la îndoială o părere. Şi-o va apăra cu violenţă. Are despre
sine păreri prea strălucite ca să conceadă că s-a înşelat. Cine l-ar
contrazice ar fi imediat denunţat, chiar în faţa credincioşilor, ca duşman al
 lui Dumnezeu. El confundă interesele sale cu Dumnezeu. Omul duhovnicesc
se smereşte şi ascultă şi de alţii.
 d) Să i se dea sfaturi. Nu le va primi. N-are nevoie de nici un sfat. Sfaturi dă
numai el. Sfinţii însă zic: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să
călătorească” şi „Cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele“, zice Sfântul Casian
Romanul.

Probele acestea minime l-ar denunţa imediat ca pe un orgolios fără pereche şi un şarlatan.
De alte probe nici n-ar mai fi nevoie. In ordinea spirituală o spărtură de vas înseamnă că vasul
e gol de tot pe dinăuntru, oricât de strălucit şi de mare ar fi pe din afară. Această spărtură e ceea
ce trebuie căutat. Pe aceasta, de altfel, nici n-o poate ascunde. E în firea lucrurilor.

Impostorul, de la început până la sfârşit, simulează cu intenţie. Există şi un tip, până la urmă
tot impostor, care de la început porneşte pe calea vieţii duhovniceşti in smerenie, cu întrebare, in
ascultare de Biserică şi de un părinte duhovnicesc, cu sincer interes de mântuire, fiind dotat şi cu
o deosebită sensibilitate duhovnicească. Luptându-se după lege – cum spune Sfântul Apostol
Pavel – el ajunge să culeagă laurii. Ajunge să vadă mâna lui Dumnezeu, acolo unde alţii văd doar
întâmplare – are ochi de văzut şi urechi de auzit, a căpătat o perspicacitate specială în ceea ce
priveşte cunoaşterea oamenilor şi deosebirea duhurilor, ajungând până la clar-vederi, intr-un
cuvânt, e pe pragul sfinţeniei, al acelei sfinţenii care cunoaste toate aceste daruri ale Duhului
Sfânt şi de care istoria spiritualitaţii ortodoxe are mai multe cazuri decât se pot număra.

Când a ajuns aici însă, cel care îşi slăbeşte atenţia duhovniceasca, pierde sensul teandric al
acestei realizări şi apare dintr-odată o lumină superbă, strălucitoare: „De ce numai eu am putut
ajungi pana aici?” îşi zice el şi răspunde: “Pentru că numai eu am avut perseverenţa şi forţa să
birui patimile, pentru că numai eu am avut inteligenţa cu care am dejucat cursele celui rău.”

Când ajunge aici, nu e numai la începutul sfârşitului, ci la sfârsitul sfârşitului!

Vladimir Soloviev, într-una din ultimele sale cărţi[33], descrie un tip pe care-l numeşte „dreptul
mândru” sau „neprihănitul orgolios”, nume care acoperă exact, de acum încolo, pe „dreptul”
acesta de mai sus, care a descoperit că „el” a biruit, că „el” cu inteligenţa lui a cucerit darurile pe
care le are. El a devenit un „drept mândru” si, de fapt, a şi încetat de a mai fi drept.

Acest tip are contingenţe cu tipul primitiv, despre care am spus că îl ajută şi credincioşii să-şi
iasă din rânduială. Diferenţa dintre dânşii stă în aceea că „dreptul mândru” ajunsese cu
adevărat să fie „drept”, era mai mult decât un realizat într-o disciplină exterioară; ajunsese
la măsura sfinţilor şi nu numaidecât credincioşii îl scot din dreptate, ci mândria din el.

Lucrul se poate întâmpla şi în pustie. La tipul primitiv credincioşii şi el însuşi au speculat numai
nişte forme exterioare, care de obicei nu duc departe în ordinea duhovnicească, având doar o
funcţie pozitivă în ceea ce priveşte mântuirea. Procesul interior al „dreptului mândru” se petrece
însă la nivel înalt, de aceea şi căderea lui e mai de sus şi mai greu de refăcut. Din clipa în care el
„a descoperit” ca „el” e totul, desi va pastra exterior acelaşi decor care pare curat[34],
interior el se va iubi numai pe sine. Aceasta este trăsătura principală a acestui tip, zice
Soloviev[35]. El ascultă de vocea celui din interior, care îl zice cu viclenie: „Fă-ţi lucrarea în
numele tău”![36]

M.V. Lodîjenski spune că Marele Inchizitor din Fraţii Karamazov a lui Dostoievski era un astfel
de „drept mândru”, numai că Marele Inchizitor va spune în afară cu totul altceva. Autoritatea
de care se va servi el va fi numele lui Hristos, dragostea de oameni, smerenia. El îi spune
Mântuitorului: „Noi vom spune că Te ascultăm pe Tine, şi că împărăţim în numele Tău.”[37]

Din clipa aceasta „dreptul” a şi devenit impostor. De acum încolo el va face totul în numele
lui Hristos, pentru sine. Se înţelege că va fi un impostor demoniac. Nu se va putea lipsi de
Hristos, dar se va folosi de El numai ca de o falsă carte de vizită care îi va uşura intrarea în
inimile credincioşilor. M.V. Lodîjenski crede că această pervertire se datoreşte integral „forţei
obscure”, diavolului[38].

Mai aproape de noi, Denis de Rougemont[39] şi J.K. Huysmans[40] pun de asemenea tot răul,
sub toate formele lui, pe seama diavolului.

Fireşte că are şi diavolul partea sa, dar se pare că de multe ori e şi el o sărmană victimă! Omul
are voinţă liberă şi putere de discernământ. „Forţa obscură” se foloseşte de alegerea rea, „se
agaţă” de pildă de conştiinţa trufaşă privitoare la puterea proprie, dar nu e cauza integrală şi
exclusivă a tuturor actelor omeneşti. A da mereu vina pe diavol înseamnă a disculpa
totdeauna pe om, ceea ce la urma urmei e tocmai o tactică demonică. Omul, numai când se
ştie responsabil, se luptă să se îndrepte. A disculpa permanent pe om înseamnă a nu-l mai
pune în stare de pocăinţă. Se înţelege însă că, acolo unde găseşte teren, diavolul nu întârzie să-
şi dea tot concursul. Iar iniţiativa lui, ispita propriu-zisă, numai atunci prinde când terenul e
slab, nepregătit sau cuprins de mândrie. Drepţii mândri cad uşor în această ispită, cu atât
mai mult, cu cât asupra lor, cât sunt numai drepţi, se concentrează cu deosebire atacul celui
rău. La întrebarea lui Ivan Karamazov, pusă plictisitorului drac care il vizita, dacă i-a ispitit
cândva pe nevoitori, dracul i-a raspuns lui Karamazov că el nu avea alta treabă afara de aceasta:

„Iti vine să uiţi întreaga lume şi lumile – spune el -, iar de un altfel de om să nu te lipseşti,
pentru că e un briliant preţios. Căci un singur suflet de acest fel preţuieşte uneori cât întreaga
constelaţie. Căci noi avem aritmetica noastră proprie. Chestiunea e că victoria e de mare
preţ.”[41]

De aceea marii sfinţi refuză vedeniile. Cei care nu le refuză ajung de le au chiar la cerere,
dar e uşor de bănuit că astfel de vedenii sunt semne de rătăcire.

„Dreptul mândru”, acest tip de impostor, se recrutează mai ales dintre cei care se încumetă,
cu îndrăzneală, să ajungă sfinţi numaidecât şi prin propriile lor puteri, vizând sfinţenia nu
pentru sensul ei interior, cât pentru puterile speciale pe care le dă, pentru satisfacţia de a
dispune de aceste puteri. Aceasta este ispita sfinţeniei si duce la căderea prin virtute, la
„căderea în sus”, cum zic sfinţii.

„Drepţii mândri” nu există numai în literatură. Toţi cei multumiţi cu dreptatea lor, cu evlavia lor,
cu credincioşia lor, ca fariseul din Evanghelie, mulţumire care repede degenerează în mândrie
si care îşi atribuie măcar o putere sufletească deosebită, cu care atrag pe credincioşi,
manifestă simptome sigure de falsitate. Cel care-şi dă seama de aceasta, dar stăruie, e
impostor. Cel care nu-şi dă seama, dar, cand i se atrage atenţia, stăruie totuşi, e tot
impostor. Celui care nu-şi da seama trebuie însă să i se atragă atenţia neapărat.

Poziţia sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie. Aceasta este de fapt şi
criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au ramas în smerenie au putut să se bucure de daruri
dumnezeieşti, au putut să le păstreze şi au putut folosi şi pe alţii cu dânsele. Pe aceştia îi
impune Duhul Adevărului, Care lucrează printr-înşii, Duh Care respiră nevăzut, dar real, prin
toată lucrarea lor, şi sentimentele pe care le angajează în credincioşi nu cad sub cenzura îndoielii.
Prin cine respiră duhul mândriei, dimpotrivă, nu se poate să nu dea naştere la suspiciuni.
Duhul acesta ţine să-i fie cunoscută, până la urma, identitatea. Işi revendică originalitatea!

Mijloacele de combatere a tuturor acestor tipuri de „mistici falşi” încep cu efortul de identificare.
Identificarea e rezolvarea pe jumatate a „cazului” şi înlăturarea principială a pericolului. Nu
totdeauna însă identificarea e uşoară, mai ales când spărtura patologică a tipului patologic e
ascunsă bine, când buna-credinţă a tipului primitiv pledeaza pentru sinceritatea lui absolută şi
când impostorul îşi joacă bine rolul.

Există însă în activitatea tuturora acele câteva simptome caracteristice care îi demască încă de la
început, şi pe care observatorul va trebui să le aibă în vedere numaidecât. Şi atunci când le va
constata, să nu mai oscileze între „poate” şi „cine ştie”, ci să fie absolut sigur că are de-a
face cu un „caz” periculos care, oricâtă pozitivitate ar prezenta deocamdată, va duce
neapărat la dezagregarea morală a celor ce-l vor lua de bun, va crea bisericuţe, va răzvrăti
împotriva Bisericii şi a ierarhiei şi, până la urmă, va obosi şi va dezamăgi pe credincioşi şi,
cum se întâmplă de obicei, se va compromite şi pe sine.

„Omul duhovnicesc“[42] adevărat nu trage clopotele asupra virtuţilor sale. Aceasta are
valoare de lege. Iar dacă totuşi are o vocaţie misionară, el o va întreprinde cu sfat, fără
grabă, desfăşurând-o progresiv, în timp, fără surle şi trâmbiţe, fără „eu” la orice pas şi fără
adunare de partizani. El nu apare din anonimat peste noapte. Existenţa lui presupune o
nevoinţă anterioară de ani de zile, o luptă cu răul şi o biruinţă, o ucenicie, o ascendenţă
spirituală ca o legătură în lanţ cu tradiţia Bisericii, o filiaţie şi o moştenire, în sfârşit o
lungă biografie duhovnicească, ascetică, sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc şi în
rânduiala Bisericii.

Misticul fals apare peste noapte. El n-are biografie. Se naşte dintr-o data „sfânt”, şi părinte, şi
„dascăl”. Ieri nu-l ştia nimeni, pentru că nu era nicăieri, azi e totul. Vocaţia lui e subită. Toţi
apar aşa. Dintr-o vedenie, dintr-un vis, dintr-un şoc nervos, dintr-o ingenioasă punere la
cale.

Observatorul trebuie să ştie din principiu deci: orice apariţie peste noapte e suspectă. Din chiar
momentul acela el trebuie supus criteriologiei duhovniceşti şi celei clasice:

 a) în legătură cu persoana lui: dacă e sănătos în primul rând;

  b) în legătură cu mesajul pe care îl propovăduieşte: dacă nu e în contrazicere cu datele
revelaţiei, dacă nu are contraziceri interne, dacă nu inovează, dacă e serios, dacă e moral
etc.
 c) în legătură cu urmările actuale sau eventuale pe care le-ar putea avea propovăduirea şi
tot ceea ce îl mai caracterizează.

Criteriile acestea nu pot înşela niciodată. Despre acestea s-a mai scris la noi, aşa că nu vom
repeta[43]. Vom spune numai că rezultatele cercetării în lumina criteriilor trebuie sa
determine Biserica şi pe oamenii Bisericii să intervină imediat şi sa contracareze acţiunea
falsa printr-una adevărată, chemând la ordine pe cei ce calcă alăturea cu drumul.

Nu trebuie să se aştepte maturizarea cazurilor de fals misticism. Oare Biserica nu se poate

pronunţa exact şi imediat asupra unui astfel de caz? Şi, dacă poate, e recomandabil s-o facă
întotdeauna. Maturizarea poate angrena consecinţe greu de înlăturat pe durata unei intregi
generaţii, de nu şi mai mult. Poate da naştere la secte, la erezii. Vom cita inochentismul şi altele
mai aproape de noi.

Unii din oamenii Bisericii, ca şi partizanii acestor bisericuţe, apelează totdeauna, în apărare, la
argumentele lui Gamaliel: Lăsaţi-i, dacă vor fi de la Dumnezeu, nu veţi putea face nimic
împotriva lor, ba vă veti trezi şi luptători cu Dumnezeu, dar de vor fi de la oameni, adică falşi, se
vor destrăma de la sine.[44] Tradiţia ne raportează că Gamaliel era în ascuns creştin, deci
partizan al celor prigoniţi. Chiar dacă n-a fost aşa însa, un lucru totuşi e sigur: Gamaliel nu era
încredinţat că apostolii, creştinii, în general, erau greşiţi. Avea îndoieli. De aceea i-a recomandat
judecăţii lui Dumnezeu. Cei ce apelează, în cazul misticilor falsi, la argumentele lui
Gamaliel, ca să fie consecvenţi, ar trebui să-l extindă, să facă din el criteriu general creştin,
în morală şi în disciplina, dar acesta, ştim toţi, ar fi un criteriu fals, şi nu-l recomandă
nimeni!

Ce s-ar întâmpla dacă am lăsa totul la judecata lui Dumnezeu? Cine ar mai putea
împiedica haosul? Şi care ar mai fi atunci rostul Bisericii? Ceea ce nu înseamnă totuşi că
argumentul lui Gamaliel nu e înţelept şi că nu mai poate fi actual. Poate, dar numai în împrejurări
similare, când există un dubiu evident şi când dubiul, în orice parte s-ar rezolva, nu ar putea sub
nici o formă să dăuneze învăţăturii revelate de Dumnezeu şi păstrate de Biserică. Ceea ce nu e
niciodată cazul cu misticii falşi. Ei prezintă întotdeauna câteva semnne particulare care îi
demască de la început. Biserica nu i-a aplicat lui Arie criteriul lui Gamaliel, şi nici celorlalţi
eretici. Când Biserica a avut certitudinea dreptăţii ei, s-a apărat din toate puterile şi istoria
ne arată că a făcut bine.

Un alt argument care pledează, aparent, pentru aşteptarea maturizării unora din cazurile de
misticism fals, şi la care apelează toţi partizanii diferitilor „profeţi” si „vizionari” si chiar titularii
inşişi – ceea ce ni se pare mai mult decât mândrie, lipsă de bun simţ din partea lor – , este
cunoscutul cuvânt al Mântuitorului: După roadele lor îi veţi cunoaşte.[45]

Apelul la acest text e îndrăzneţ. Mântuitorul îl referă tocmai la prorocii mincinoşi, deci e un
criteriu exact la problemă şi care nu poate înşela. Să aşteptăm deci roadele, să nu tăiem pomul
înainte de vreme! Dar argumentul, sau mai exact criteriul, e cuţit cu două tăişuri. Pentru că
întotdeauna se întoarce împotriva interesatului care îl foloseşte. Cine n-are interes n-are nevoie să
ajungă la acest text. Rodeşte în tăcere. Dar pomul rău – şi interesul acesta e el însuşi rău – nu
poate face poame bune. Şi dacă Biserica are convingerea că pomul e rău, desigur, nu mai e
necesar să-i aştepte roadele. Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Pomul rău va face sigur roade
rele.

Şi după pom se cunosc roadele, nu numai pomul după roade, Dacă Biserica va aştepta roadele
„rele”, ele vor fi culese de cineva şi de aici va ieşi pagubă. De ce să se expună Biserica inutil
pagubei? Ea înseamnă pierderi de suflete. Şi apoi roadele nu înseamnă cele câteva convertiri
zgomotoase de la început, nici afluenţa de credincioşi mânaţi de curiozitate, şi nici chiar evlavia
şi pocăinţa firească de la primul contact cu un prezumtiv „trimis” al lui Dumnezeu. Acestea sunt
roade coapte în pripă, artificial, într-o fierbinţeală neverosimilă, suspectă. Adevăratele roade sunt
cele de la urmă, cele de toamnă, cele coapte la vreme şi după rânduiala firii.

Toamnele acestor aventurieri spirituali, ca şi ale celor tributari unor metehne

psihopatologice sunt, în cel mai fericit caz, sterpe, dacă nu bolnave şi degenerate. Focul de
la început se potoleşte, „cazul” se banalizează, titularul obosit falimentează în artificii tot
mai greu de disimulat, „mişcarea” ancorează în forme de-a dreptul scandaloase pentru
elementarul bun simţ, fixându-se în nişte practici specifice, care pot evolua de la un
apocaliptism apăsător şi întunecos, melancolic şi resemnat, sau înspăimântat şi agitat, până
la organizarea nebuniei colective şi la orgiile pe care le-a cunoscut de pildă inochentismul,
ca un ecou îndepărtat al unor experienţe similare din epoca marilor ereziarhi din trecutul
Bisericii.

In împrejurări de acestea prin urmare, primul lucru care trebuie făcut după identificarea falsului
este contracararea lui cu toate mijloacele pe care rânduiala bisericeasca le prescrie. In nici un caz
tratativele îndelungate şi compromisul nu pot servi Bisericii, nici credinciosilor ei şi nici chiar
subiectului incriminat. El mai poate fi îndrumat, trezit la vreme, înainte de a se lansa în greşeli
sau în acţiuni care l-ar distanţa prea mult sau chiar definitiv de Biserică. Biserica mai trebuie să
aibă în vedere şi neştiinţa unora dintre ei şi buna lor credinta uneori, şi iresponsabilitatea
lor din motive medicale, şi chiar subrezenia morală a impostorilor. Să încerce să-i aducă pe
calea cea bună, dar în nici un caz nu trebuie să-i justifice. Calea cea bună inseamna
îndrumarea categorică pe calea Bisericii. Din principiu trebuie stiut ca, cu asemenea indivizi,
tratativele nu sunt indicate. Ele nu le pot servi decât lor. Le prelungesc autorizaţia de a înşela.

S-ar putea obiecta aici că Biserica ar putea face greşeli frânând, sub motivul falsităţii, chiar
manifestări pozitive, încălzite de un zel misionar constructiv, evanghelic, şi care ar atrage atenţia
doar prin proporţiile pe care le-ar lua şi nu prin vreo greşeală sau intenţie ascunsă. Se înţelege că
Biserica nu va condamna înainte de o cercetare serioasă, dar experienţa a arătat că oamenii
duhovniceşti adevarati nu apar cu zgomot, nu-şi fac reclamă, nu aleargă după mulţimi, nu
ies de sub ascultarea Bisericii, rămân smeriţi şi-şi fac lucrul în taina, în rugăciune şi prin
rânduielile consacrate ale Bisericii. Or, aceştia nu ajung niciodată să dea de lucru autorităţii
bisericeşti. Dacă autoritatea bisericească, ierarhia, ar găsi necesară şi o intervenţie, adevaratul om
duhovnicesc se va supune. In conflictul de autoritate dintre pretinsul sfânt şi ierarhie, ierarhia are
întâietatea.
Confruntat cu această spiritualitate pozitivă, luminoasă, în care omul e conceput ca o realitate
psihofizică, având vocaţii pentru pamânt şi cer, apt pentru bucurie şi progres, misticismul fals ne
apare ca ceva ce agită pe om într-o luptă fără ţintă, fără sens, într-o atmosfera obscură, profesând
despre om şi despre Dumnezeu o imagine răsturnată, ca omul din peştera lui Platon, şi face astfel
posibile toate exhibiţiile şi bizareriile cu care spiritualitatea ortodoxă nu are nimic comun şi de
care tradiţia de spiritualitate românească, din moşi strămoşi, s-a apărat fără încetare. Ea s-a
păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină, cu „legea” şi cu „popii” româneşti care au dat
credincioşilor mângâieri pe pământ şi speranţe pentru dincolo, învăţându-i să creadă drept, să
muncească cinstit, să-şi depene fără excese şi fără „misticisme” viaţa lor creştinească ortodoxă,
în care s-au născut ei şi strămoşii lor, de la Hristos încoace, de-a lungul istoriei tot atât de vechi
ca istorie a neamului şi istorie a credinţei lui.

NOTE:

[28] In Le non-civilise et nous. Asupra faptului că „Creştinismul nu este învăţătură secretă şi

magică” a se consulta studiul prof. T.M. Popescu cu acest titlu, în „Studii Teologice”, 5-6/1949.

[29] Matei 7,15.

[30] A se vedea de pildă studiul dr. Andre Thomas, „L’orgueil et Ies Psydhoses”, în „Etudes
carmelitaines”, 1934, vol. II, pp. 87-116.

[31] Matei 7,5.

[32] Am cunoscut un astfel de caz, nu de mult, la o mănăstire din Moldova. A fost, desigur,
repede depistat şi adus la rânduială. E de la sine înţeles că astfel de cazuri sunt excepţii în viaţa
duhovnicească şi că nu prind, dar ele fac adevărate ravagii printre indivizii proveniţi din mediile
eterodoxe, în goana după prozeliţi cu orice preţ.

[33] „Trei convorbiri”, p. 161, cf. M.V. Lodîjenski, Trilogia mistică, vol. III, Forţa obscură,
Petrograd, 1914, p. 184.

[34] M.V. Lodîjenski, op. cit., p. 275.

[35] „Trei convorbiri”, cf. M.V. Lodîjenski, op. cit, p. 300.

[36] Ibidem, p. 303.

[37] F.M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, la M.V. Lodîjenski, op. cit., p. 283.

[38] In special în vol. III din Trilogia mistică: Forţa obscură, passim.
[39] In cunoscuta carte La part du diable, La Baconniere, Neuchâtel, 1945,190 pag.

[40] In special în romanul demoniac La-Bas. Asupra lui Huysmans v. Monografia lui Ernest
Seilliere, J.K. Huysmans, Paris, 1931.

[41] F.M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, la M.V. Lodîjenski, op. cit., p. 138.

[42] I Corinteni 3,1.

[43] Pentru criteriologie indicăm studiile pr. prof. P. Rezuş, „Criteriile revelaţiunii divine şi
combaterea falselor teofanii”, în „Studii Teologice”, 5-6/1949, idem, Criteriologia falselor
teofanii, în „Studii Teologice”, 3-4/1949, p. 226 şi urm. De asemenea, studiile prof. N. Mladin,
Combaterea falselor revelaţii, în „Studii Teologice”, 3-6/1950, p. 178 şi urm., pr. prof. VI.
Prelipceanu, „Profeţii şi profeţii false după Vechiul Testament“, în „Studii Teologice“, 5-6/1949,
p. 327 şi urm.

[44] Fapte 5,37-39.

[45] Matei 7,16

(din: Mitropolit Antonie Plamadeala, Traditie si libertate in spiritualitatea

ortodoxa, Editura Sophia, 2010)